PDF – O, Doamne Isuse, până când? – de Dennis Priebe

Domnul Isus le-a vorbit celor şaptezeci de ucenici care tocmai se întorseseră din turneul lor misionar: „Isus le-a zis: ‘Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer’” (Luca 10,18). Când s-a întâmplat lucrul acesta? Desigur, noi răspundem imediat: Când a păcătuit şi a fost alungat din cer.

Iată pasajul la care ne gândim de obicei: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalipsa 12,7-9). Totuşi, observaţi că, atunci când facem această legătură, noi punem realmente semnul egal între două expresii diferite. Isus a zis că Satana „a căzut”, dar în Apocalipsa 12 se spune că el a fost „aruncat”. Aşadar, probabil că versetele acestea se referă la două evenimente diferite.

Observaţi ce a spus Isus în acest verset. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). Această declaraţie a fost făcută chiar înainte de răstignire, când Satana avea să fie „aruncat” din nou „afară”. Înseamnă acest lucru că Apocalipsa 12 vorbeşte de fapt atât despre răstignire, cât şi despre alungarea lui Satana din cer la început?

Iată cum foloseşte Ellen White Apocalipsa 12: „Hristos Şi-a aplecat capul şi a murit…. ‘Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ‘Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos’” (Hristos Lumina lumii, p.761). De ce citează Ellen White acel verset, când vorbeşte despre răstignire? Oare pentru că a doua aruncare jos a lui Satana este mai importantă decât prima? Prima aruncare afară a fost doar un exil din cer. A doua aruncare afară a fost o pierdere a credibilităţii lui Satana, aspect în jurul căruia se concentrează întreaga mare luptă.

Avem nevoie de o anumită clarificare. „După răstignire, [Satana] a văzut că se depăşise pe sine însuşi…. Satana a văzut că masca lui a fost dată la o parte, iar caracterul pe care a încercat să-l atribuie lui Hristos îi era atribuit lui însuşi. A fost ca şi când ar fi căzut pentru a doua oară din cer” (Manuscript Releases, vol.12, p.411). Acest fapt a avut loc categoric la cruce. Se pare că există o legătură între aceste două evenimente – căderea lui Satana din cer şi moartea lui Hristos pe cruce – iar ele sunt atât de asemănătoare, încât scriitorii par să le pună pe toate laolaltă.

De fapt, uneori, Ellen White face o legătură chiar mai puternică. „Dumnezeu… a privit asupra victimei care murea pe cruce şi a zis: ‘S-a sfârşit. Neamul omenesc va mai avea încă o şansă’. Preţul răscumpărării a fost plătit, iar Satana a căzut ca un fulger din cer” (Youth’s Instructor, 21 iunie, 1900). Prin urmare, avem stadiul unu şi stadiul doi al căderii lui Satana.

Să trecem la stadiul al treilea. „Pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apocalipsa 12,10-12). Acest pasaj ni se pare familiar, nu-i aşa? Şi, într-adevăr, este stadiul al treilea.

Să ne concentrăm asupra câtorva detalii. Pârâşul fraţilor a fost „aruncat jos” la moartea lui Hristos. Acum, este prezentat un grup nou. Este un grup de oameni care au fost loviţi de diavolul, riscându-şi viaţa pe parcursul procesului. Pentru că au biruit, cerul şi toţi cei ce locuiesc acolo pot să se bucure. Dar aceste evenimente par să fie nişte veşti rele pentru cei care trăiesc într-un loc nepotrivit – pe pământ – deoarece diavolul ştie că mai are puţină vreme şi este cu adevărat furios.

Când se desfăşoară toate aceste evenimente? Desigur, la sfârşitul timpului. „Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Cât de îngrozitoare sunt scenele care fac să răsune această exclamaţie rostită de glasul ceresc. Mânia lui Satana creşte, pe măsură ce timpul lui se scurtează, iar lucrarea lui de a înşela şi de a distruge va ajunge la punctul ei culminant în timpul de necaz”.

Prin urmare, pasajul acesta din Apocalipsa 12 vorbeşte de fapt despre trei episoade diferite. Am avut căderea lui Satana cu aproape 6000 de ani în urmă; la răstignire, cu aproximativ 2000 de ani în urmă; şi în timpul de necaz, în viitorul apropiat. Ce au în comun aceste trei evenimente?

„Satana… este pârâşul fraţilor, iar acuzaţiile lui puternice sunt îndreptate împotriva celor neprihăniţi. Domnul doreşte să răspundă la acuzaţiile lui Satana prin intermediul poporului Său, arătând rezultatele ascultării de principiile cele drepte” (Parabolele Domnului Hristos, p.294). Toate aceste trei evenimente se bazează pe acuzaţiile lui Satana împotriva lui Hristos.

Cum se va răspunde la acuzaţiile lui Satana? „Desăvârşirea caracterului creştin este atinsă, când îndemnul de a-i ajuta şi binecuvânta pe ceilalţi izvorăşte continuu din interior. Atmosfera acestei dragoste care înconjoară sufletul celui credincios este cea care îl face să fie o mireasmă de viaţă spre viaţă” (Istoria faptelor apostolilor, p.551). Răspunsul la acuzaţiile lui Satana implică mai mult decât doctrina pură. Cu mult mai importantă este viaţa trăită de cei din poporul lui Dumnezeu.

În Hristos Lumina lumii, pagina 490, sunt puse laolaltă cele patru stadii. „Asemenea apostolilor, cei şaptezeci au primit puteri supranaturale, ca un sigiliu al misiunii lor. Când şi-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: ‘Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău’. Isus a zis: ‘Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer’. (Evident, aici revedem stadiul al doilea.) Lui Isus I-au venit în minte scenele trecutului şi ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a fost aruncat din locurile cereşti. (Acesta este stadiul întâi.) A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când caracterul înşelătorului trebuia să se descopere în faţa tuturor lumilor. A auzit strigătul: ‘S-a sfârşit’, anunţând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veşnicie, că Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzaţiilor, amăgirilor şi pretenţiilor pe care le-ar fi născocit Satana. (Acesta este un eveniment aflat în viitorul apropiat pentru Isus, adică este stadiul al doilea.) Dincolo de crucea de pe Golgota, cu suferinţa şi ocara ei, Isus a privit la ziua finală, ziua cea mare, când prinţul puterii văzduhului va fi distrus odată cu pământul, care a fost mutilat atâta vreme prin revolta lui. Isus a văzut lucrarea răului terminată pentru totdeauna şi pacea lui Dumnezeu umplând cerul şi pământul. (Acesta este stadiul al patrulea, distrugerea finală a păcatului şi a lui Satana, ultima lui cădere din cer.) De aici înainte, urmaşii lui Hristos trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaş înfrânt. Pe cruce, Isus urma să câştige biruinţa pentru ei; El dorea ca ei să primească biruinţa aceasta ca fiind a lor”. (Acesta este stadiul al treilea, nu atât de detaliat precum celelalte, dar totuşi se află aici.)

Stadiul întâi (6000 de ani în urmă) – Membrii Dumnezeirii au înţeles planurile şi argumentele lui Satana şi le-au respins.

Stadiul al doilea (2000 de ani în urmă) – Îngerii şi lumile necăzute au înţeles planurile şi argumentele lui Satana şi le-au respins.

Stadiul al treilea (în viitorul apropiat) – Cei 144000 vor înţelege planurile şi argumentele lui Satana şi le vor respinge.

Stadiul al patrulea (după cei 1000 de ani) – Cei nelegiuiţi vor înţelege planurile şi argumentele lui Satana şi le vor respinge.

Prin urmare, aceasta este căderea lui Satana. Fireşte, este mai uşor să înţelegem primele două stadii, deoarece acestea au avut loc deja. Dar stadiul al treilea este cel care ar trebui să ne intereseze cel mai mult, deoarece realmente avem o şansă de a face ceva în legătură cu el. Cel puţin, ar trebui să contribuim la îndeplinirea lui. (În treacăt, observaţi că morţii cei neprihăniţi lipsesc din lista de mai sus. Ne vom întoarce la acest subiect în curând.)

Stadiul al treilea

Vom începe cu un verset familiar. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24,14). Toţi sunt familiarizaţi cu această succesiune a evenimentelor. Totuşi, oare există vreun motiv pentru această ordine? O presupunere obişnuită este aceea că Evanghelia trebuie să ajungă în toată lumea, înainte ca sfârşitul să poată veni. Presupunerea este corectă, dar de ce? Nu este aşa, pentru ca fiecare să aibă o şansă de a fi mântuit. Miliarde de oameni au murit deja fără să audă Evanghelia. O serie de pasaje inspirate ne spun că până şi „păgânii lipsiţi de lumină” pot fi mântuiţi (Zaharia 13,6; Romani 2,13-15; Hristos Lumina lumii, p.638; Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p.364 – original; Parabolele Domnului Hristos, p.385). Se pare că Dumnezeu are o modalitate de a se ocupa de problema aceasta.

Aşadar, de ce „Evanghelia aceasta” trebuie să ajungă în toată lumea? Mai important, care Evanghelie este „Evanghelia aceasta”? Dacă papa ar putea să ţină o serie de predici de evanghelizare care ar fi transmisă la fiecare persoană de pe pământ, ar veni sfârşitul? Ce putem spune despre Benny Hinn, sau Pat Robertson, sau James Dobson, sau Joel Osteen? Ce putem spune despre Ted Wilson, sau Dwight Nelson, sau Doug Batchelor, sau Mark Finley? Ideea este că „Evanghelia aceasta” trebuie să fie adevărata Evanghelie. Ea trebuie să fie completă, matură şi suficient de puternică pentru a aduce sfârşitul. Aceasta este „Evanghelia împărăţiei”. Dacă Evanghelia mea este deficitară, eu voi da greş în a încheia vreodată lucrarea lui Dumnezeu, indiferent cât de mult fac. În slujba Domnului, calitatea este întotdeauna mai semnificativă decât cantitatea. Eşecul nostru în a stăpâni ştiinţa mântuirii este cauza cea mai mare pentru întârzierea sfârşitului timpului.

Scriptura vorbeşte despre acea întârziere a planurilor Domnului. „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ‘Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!’ Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Apocalipsa 7,1-4). Aşadar, ce anume reţine evenimentele acestea? Sigilarea este aceea care reţine împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Şi pentru că veni vorba, aceasta îl reţine de asemenea şi pe Satana. El a început să cadă cu mult timp în urmă şi ar fi trebuit să se izbească de fundul prăpăstiei până acum. Numai faptul că noi nu suntem pregătiţi pentru sigilare este acela care îl face pentru Satana să plutească oarecum încă în aer.

Dar de ce planurile lui Dumnezeu nu pot să înainteze fără sigilare? Ce face sigilarea să fie necesară? Ce realizează ea? Să citim încă un verset. „Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3,10). Observaţi că spune „prin biserică”. Într-un fel, biserica va oferi o demonstrare a „înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu” care este atât de diferită de orice altceva a fost văzut vreodată, încât „domniile şi stăpânirile din locurile cereşti” vor afla ceva nou. Acea demonstrare va fi făcută prin sigilare. Aşadar, acum putem să spunem că este nevoie de o demonstrare a înţelepciunii lui Dumnezeu, care vine prin sigilarea celor 144000 şi care ţine evenimentele pe loc.

Dar ce este înţelepciunea lui Dumnezeu? Vom pune patru întrebări cu privire la această parte specială a înţelepciunii lui Dumnezeu, care urmează a fi demonstrată pentru domniile şi stăpânirile din locurile cereşti, prin biserică. 1. Ce planuri sunt reţinute? 2. Ce înţelepciune a lui Dumnezeu ar putea să necesite o demonstrare? 3. Ce puncte specifice trebuie să fie demonstrate? 4. Poate sigilarea să demonstreze punctele necesare?

Ce planuri sunt reţinute? Evident, planurile lui Dumnezeu cu privire la sfârşitul timpului, care urmează să aibă loc, după ce Evanghelia ajunge în toată lumea. Cu alte cuvinte, tot ce va urma începând cu sigilarea. Aceste evenimente cuprind încheierea timpului de probă, timpul strâmtorării lui Iacov, A Doua Venire, răsplătirea celor neprihăniţi şi nimicirea celor răi.

Ce înţelepciune a lui Dumnezeu ar putea să necesite o demonstrare? Să ne amintim că această demonstrare este pentru domniile şi stăpânirile din locurile cereşti. Este o audienţă credincioasă. Oare nu se încred acele făpturi în Dumnezeu? Ultimele două elemente au nevoie de o clarificare – răsplătirea celor neprihăniţi şi nimicirea celor răi. Satana s-a plâns câteva mii de ani în legătură cu planurile lui Dumnezeu cu privire la aceste două probleme. Iar locuitorii necăzuţi ai locurilor cereşti au de asemenea o dificultate cu privire la punctul acesta. Îngerii au motive serioase pentru a se asigura că planurile lui Dumnezeu nu pun cerul în pericol şi nu-i execută pe cei răi în mod nedrept.

Ce puncte speciale trebuie să fie demonstrate? Să presupunem că un profesor le cere elevilor să rezolve un test la matematică şi toţi dau greş. Să presupunem că profesorul anunţă ulterior că şapte elevi vor obţine totuşi note de trecere. Ai dori să ştii ce anume i-a făcut pe cei şapte să fie diferiţi, nu-i aşa? Iar dacă profesorul a spus: „Este pentru că au ochi albaştri”, ai considera că este corect, îndeosebi dacă tu nu ai ochi albaştri?! Problema este că ochii albaştri nu au nicio legătură cu testele la matematică. Pur şi simplu nu este un motiv corect. Ei bine, care ar fi un motiv corect? Probabil că ar fi posibilitatea ca elevii să studieze lecţia din nou şi apoi să dea un alt test. Dacă şapte elevi au dovedit că învăţaseră să rezolve testul, atunci motivul ar fi mai raţional. Dar oare testul al doilea garantează că nu vor greşi din nou la testul de matematică? Continuă motivul al doilea să fie mai bun, decât faptul de a avea ochi albaştri? Aşadar, pare a fi o idee bună ca oamenii să fie luaţi în cer. Dar chiar şi pe aceia care au trecut la testul al doilea? Acesta este un mare risc! Ce putem spune despre cei care au greşit de două ori? Ce ar fi, dacă profesorul le-ar da încă o şansă? Cât de multe şanse ar trebui să primească cineva, înainte ca profesorul să spună: „Renunţ. Acest elev este fără speranţă”? Situaţia este mult mai serioasă, când consecinţa nu este pierderea unui examen, ci însăşi moartea veşnică.

Prin urmare, trebuie să privim mai atent la întrebările noastre. Ce puncte specifice trebuie să fie demonstrate? Pentru a îndreptăţi deciziile guvernării Sale cu privire la răsplătirea celor neprihăniţi şi nimicirea celor răi, Dumnezeu trebuie să facă trei lucruri. 1. El trebuie să arate că există un motiv justificat pentru care unii sunt pierduţi şi unii sunt mântuiţi. Acest fapt este necesar pentru a contracara pretenţia lui Satana care spune că, deoarece oamenii lui Dumnezeu au păcătuit, nu au un drept de a fi mântuiţi, mai mare decât are el însuşi. Sau chiar mai mult, el merită mântuirea în aceeaşi măsură ca ei. 2. Dumnezeu trebuie să arate că cerul va fi în siguranţă, dacă îi duce pe oameni acolo. Acest lucru linişteşte îngrijorarea locuitorilor necăzuţi ai universului cu privire la faptul că oameni ca mine şi ca tine vor fi în cer. Mântuirea celor neprihăniţi nu trebuie să reprezinte un pericol pentru cer. 3. Dumnezeu trebuie să arate că nici chiar El Însuşi nu a putut să facă mai mult pentru a-i ajuta pe cei răi. Acest fapt dovedeşte că dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu sunt întru totul compatibile. Cei răi trebuie să fie total iremediabili.

Poate sigilarea să demonstreze ceea ce este necesar? Aceasta este a patra noastră întrebare şi cea mai importantă. Noi toţi avem o informaţie elementară cu privire la sigilare. Sigiliul lui Dumnezeu este pus în contrast cu semnul fiarei. Un sigiliu – un semn oficial al autorităţii – prezintă informaţia esenţială (de obicei, numele, titlul şi jurisdicţia) unei persoane, organizaţii sau al guvernului pe care îl reprezintă. Această informaţie se află în porunca Sabatului: Numele: Domnul; titlul: Creatorul; Jurisdicţia: Cerul şi pământul. Semnul fiarei este identificat imediat ca fiind pretenţia de a fi schimbat Sabatul cu duminica. Sigilarea este „o întemeiere în adevăr…, aşa încât nu pot fi clintiţi” (The Faith I Live By, p.287).

Prin urmare, ştim că Sabatul este sigiliul guvernării lui Dumnezeu şi că împotrivirea hotărâtă faţă de autoritatea lui Dumnezeu, prin înălţarea duminicii, este semnul fiarei. Când vor fi întemeiaţi în adevăr, din punct de vedere intelectual şi spiritual, aşa încât nimic nu-i poate clinti, cei din poporul lui Dumnezeu vor primi sigiliul Său. De asemenea, ştim că sigiliul lui Dumnezeu este pus pe fruntea celor 144000 înainte de încheierea timpului de probă şi că încheierea timpului de probă marchează sfârşitul lucrării lui Hristos în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Uneori, noi credem că sigiliul lui Dumnezeu este un fel diplomă cerească, pe care o primim după ce trecem testul final. Dar realitatea este că sigiliul este pus înainte de testul final. Profesorii nu fac acest lucru. Ei nu înmânează diplomele înainte de a şti dacă elevul a trecut sau nu testul final. Ce se întâmplă aici?

Ştim de asemenea că lupta între păzirea Sabatului şi semnul fiarei îşi atinge punctul culminant în timpul strâmtorării lui Iacov, când cei care se împotrivesc autorităţii combinate religioase şi politice a lumii sunt condamnaţi la moarte. Acest eveniment are loc cu claritate după încheierea timpului de probă. Probabil că trebuie să cercetăm mai îndeaproape „strâmtorarea” lui Iacov. „Aşa vorbeşte Domnul: ‘Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace! Întrebaţi şi vedeţi dacă nu cumva naşte vreun bărbat! Pentru ce văd pe toţi bărbaţii cu mâinile pe coapse, ca o femeie la facere? Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai! căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea? Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea’” (Ieremia 30,5-7). Ieremia se referă cu claritate la istoria nopţii de luptă a lui Iacov pe malul râului Iaboc.

Cunoaştem povestirea. Iacov se întoarce acasă după cei douăzeci de ani de absenţă şi află că fratele lui, Esau, vine cu 400 de bărbaţi înarmaţi. Când îşi dă seama că singura lui speranţă este Dumnezeu, el petrece noaptea rugându-se. La miezul nopţii, cineva îl atacă. „Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el. Omul acela a zis: ‘Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile’. Dar Iacov a răspuns: ‘Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta’…. te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor’” (Geneza 32,24-28).

Vă rog să observaţi că Acela căruia I se ruga Iacov era Acelaşi cu care luptase. Ce a crezut Iacov? Că Dumnezeu îl iubeşte şi îi doreşte binele, sau că Dumnezeu îl urăşte şi îl vrea mort? Aceasta este credinţa versus vederea (şi pipăitul şi auzul şi mirosul şi gustul). Care este mai puternică? Acesta este testul fundamental al strâmtorării lui Iacov.

Iacov nu este singura ilustraţie cu privire la testul acesta. În circumstanţe extrem de dificile, când i s-a părut că Dumnezeu urmăreşte să îl ucidă, Iov şi-a manifestat încrederea şi credincioşia, spunând: „Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în el” (Iov 13,15 – traducere din versiunea engleză). Este important să observăm că toată această încercare a fost ideea lui Satana, iar Dumnezeu a fost de acord cu ea. Pentru ca nimeni să nu creadă că acela a fost un eveniment nesemnificativ, să ne amintim că 100 de oameni au plătit cu viaţa pentru a pregăti acea încercare a lui Iov.

Totuşi, exemplul cel mai mare este Isus. „Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare:… ‘Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” (Marcu 15,34). Isus a fost dispus să ducă până la capăt Planul de Mântuire, chiar şi când se părea că Tatăl Său Îl părăsise complet.

Ce va face să fie deosebit testul prin care vor trece cei 144000, după încheierea timpului de probă? Milioane de oameni au înfruntat moartea pentru credinţa lor. În ce constă deosebirea aici? Aceasta nu este încercarea obişnuită a martirajului, deoarece în timpul respectiv – fără niciun Mare Preot care să mijlocească în sanctuarul ceresc – cei 144000 nu au niciun simţământ al prezenţei lui Dumnezeu. Fiecare impresie percepută le spune că Dumnezeu este vrăjmaşul lor. „Cei care trăiesc în zilele din urmă trebuie să treacă printr-o experienţă asemănătoare cu aceea a lui Iacov. Vrăjmaşii vor fi în jurul lor, gata să-i condamne şi să-i distrugă. Panica şi disperarea îi va cuprinde, pentru că li se va părea, aşa cum i s-a părut lui Iacov în necazul lui, că Dumnezeu Însuşi a devenit un vrăjmaş răzbunător” (Signs of the Times, 27 noiembrie, 1879).

După ce vor face orice sacrificiu imaginabil pentru a rămâne loiali guvernării lui Dumnezeu, înfruntând moartea iminentă, deoarece vor refuza să calce porunca Sa, şi nu vor avea nicio altă speranţă posibilă, în afară de Dumnezeu, tocmai atunci Dumnezeu va părea mai mult asemenea unui vrăjmaş, decât asemenea unuia care le vine în ajutor. VOR CONTINUA EI SĂ SE ÎNCREADĂ ÎN EL? De ce este necesară o asemenea încercare? Pentru că trebuie să fie absolut cea mai dificilă încercare a credinţei posibilă vreodată, indiferent de circumstanţe. Nimic mai puţin nu poate să arate că ei se încred în Dumnezeu aşa de mult, încât vor face voia Lui, chiar când aceasta nu are nicio logică pentru ei. Nimic mai puţin nu poate să arate că ei sunt „suficient de mântuiţi”, pentru ca faptul de a fi duşi în cer să nu constituie un pericol.

Înainte de a continua, trebuie să ne abatem puţin de la ideea principală şi să privim la sfârşitul acestei încercări. „Pericolele se înteţesc din toate părţile şi, în mijlocul dovezilor clare ale unei nimiciri iminente, este dificil să ne aţintim ochii credinţei asupra făgăduinţelor. Totuşi, în mijlocul orgiilor şi violenţei, se aude tunetul fulgerului celui mai puternic…. Dumnezeu vorbeşte din locaşul Său sfânt. Robia poporului Său se încheie. Cu voci plăcute şi liniştite, ei îşi spun unii altora, ‘Dumnezeu este prietenul nostru’” (Signs of the Times, 27 noiembrie, 1879). Cel mai greu test din toate timpurile poate fi trecut de către toţi cei ce au învăţat: „Isus mă iubeşte, iar eu ştiu lucrul acesta”.

Aşadar, ce anume prezintă testul acesta? Prin punerea sigiliului asupra celor 144000, înainte de acest test care este mai dificil decât toate celelalte, Dumnezeu oferă dovada convingătoare că El îi poate identifica în mod corect pe aceia pe care poate să-i lase în siguranţă să intre în cer. Sigiliul nu este o diplomă! Este o demonstrare a înţelepciunii lui Dumnezeu, care îi ajută pe supuşii Săi credincioşi să se simtă mai confortabil alături de oameni ca mine şi ca tine. Dar sigiliul face şi mai mult.

Din cauză că toţi cei de pe pământ din timpul acesta sunt familiarizaţi cu „Evanghelia aceasta” şi din cauză că numai aceia care au credinţă vor trece testul, şi toţi cei care au credinţă vor trece testul, acest test prezintă credinţa care este necesară pentru mântuire, iar credinţa plus cunoaşterea „Evangheliei acesteia” sunt suficiente pentru o ascultare deplină. Acesta este motivul pentru care Evanghelia trebuie să ajungă în toată lumea. Testul acesta nu se poate desfăşura corespunzător, fără o simplificare a situaţiei până la o singură variabilă. Numai când problema cunoaşterii ajunge să fie standardizată, rolul credinţei poate fi înţeles cu claritate. Este ca şi cum am lucra la o maşină. Noi nu facem o reparaţie capitală a motorului, schimbând în acelaşi timp tipul de benzină, deoarece nu am şti care dintre schimbări a rezolvat problema. Trebuie să rămânem la o singură variabilă.

Oare de ce este atât de important lucrul acesta? În afară de a dovedi că nu este un pericol ca acei 144000 să fie lăsaţi în cer, demonstraţia aceasta pur şi simplu se întâmplă să fie exact ceea ce este necesar pentru a avea grijă de singurul grup de oameni care nu au trecut prin toate cele patru stadii ale căderii lui Satana – adică neprihăniţii care au murit. Să ilustrăm acest fapt prin exemplul unui mare erou. Martin Luther nu a păzit Sabatul. El a fost întru totul confuz cu privire la botezul copiilor. El a consumat fripturi, varză murată şi bere. Dar a avut credinţă. Aşadar, Isus spune: „Pot să-l învăţ pe Martin Luther detaliile „Evangheliei acesteia” când îl voi primi în cer. Judecata de cercetare a descoperit deja că el a avut o credinţă adevărată. Vor fi toţi mulţumiţi, dacă îl iau în casa Mea?” Şi nicio singură voce nu va obiecta, deoarece neprihănirea este obţinută într-adevăr prin credinţă. Credinţa lui Martin Luther îi permite să fie mântuit cu o cunoaştere incompletă a lui Dumnezeu şi a Planului Său de Mântuire, dar înainte ca argumentele lui Satana să fie doborâte, mai este necesar încă ceva.

La ce se referă de fapt testul final? „Tot cerul aşteaptă să ne audă confirmând Legea lui Dumnezeu” (Review and Herald, 16 aprilie, 1901). „Dacă a fost vreodată un popor care are nevoie de o lumină mereu crescândă din cer, acela este poporul care, în acest timp de pericol, a fost chemat de Dumnezeu… pentru a apăra caracterul Său înaintea lumii” (Mărturii, vol.5, p.746). „Onoarea Legii lui Dumnezeu trebuie să fie apărată înaintea lumilor necăzute, înaintea universului şi înaintea lumii căzute” (Ye Shall Receive Power, p.338).

Testul final nu se referă la mântuirea mea, ci la apărarea Legii lui Dumnezeu şi a caracterului Său (care sunt unul şi acelaşi lucru). Aici, Dumnezeu Însuşi este cel examinat în realitate. Oare este calea lui Dumnezeu cu adevărat o cale pe deplin verificată şi lipsită de pericole pentru a ocroti universul? Observaţi următoarea îndrumare din aceste declaraţii: Acesta nu este stadiul al doilea şi ceea ce s-a întâmplat la cruce. Ci se referă la „noi” şi la „poporul” care trăieşte în timpul sfârşitului. Observaţi de asemenea că această apărare necesită „o lumină mai mare din cer”, deoarece Dumnezeu poate fi apărat numai prin adevărul curat, dar niciodată prin neadevăruri oneste cu privire la Legea şi caracterul Său. Martin Luther a trăit într-un timp al luminii limitate şi, ca urmare, nu a putut să-L apere pe Dumnezeu. Credinţa lui Martin Luther a fost suficientă pentru a-l mântui, dar nu este suficientă pentru apărarea finală a lui Dumnezeu şi pentru înfrângerea lui Satana.

Acest ultim test nu se referă în realitate la mântuirea noastră, deşi ea este implicată. El trebuie să răspundă la toate întrebările rămase fără răspuns, la toate nivelele, în lumile necăzute şi în lumea căzută. Rămăşiţa din Apocalipsa 12 nu a fost chemată la existenţă pentru a repeta misiunea lui Martin Luther sau John Wesley sau Billy Graham. Ea a fost chemată să apere modalitatea în care Dumnezeu îi acceptă şi îi respinge pe oamenii păcătoşi. Este modalitatea Lui cinstită pentru toţi şi va proteja ea universul de repetarea întregii poveşti triste a păcatului?

Testul arată că Dumnezeu este cinstit în mântuirea oamenilor cu o „lumină” limitată, pe baza credinţei lor. Generaţia finală sigilată arată că adevărata credinţă va conduce la ascultarea de „lumina” deplină, atunci când aceasta va fi disponibilă. Prin urmare, cei care au murit cu o „lumină” limitată nu vor pune în pericol siguranţa universului, deoarece credinţa lor adevărată va răspunde întotdeauna prin ascultarea de „lumina cea nouă”.

Misiunea finală a ultimei biserici profetice nu este aceea de a fi mântuită şi nici chiar de a-i conduce pe alţii la mântuire, deşi ambele obiective vor fi îndeplinite de către ea, ci este aceea de a anihila ultimele argumente ale lui Satana împotriva lui Dumnezeu, a caracterului Său, a Legii Sale şi a metodei Sale de a-i mântui pe păcătoşi. Noi suntem piesa finală al dovezilor lui Dumnezeu, necesare pentru a pune capăt experimentului păcatului şi pentru a ocroti universul de experimente similare în viitor.

Stadiul al patrulea

După a examinare atentă a rapoartelor, pentru a răspunde la fiecare întrebare cu privire la motivul pentru care unul sau altul nu se află în mijlocul celor răscumpăraţi, a sosit timpul de a pune capăt pentru totdeauna păcatului şi păcătoşilor. Cunoaştem istorisirea. După o mie de ani, Isus coboară pe Muntele Măslinilor. Pământul se despică pentru a crea o întindere mare şi este aşezat Noul Ierusalim. Curând, cei răi sunt înviaţi. După o perioadă de o durată necunoscută, în care îşi pregătesc armele şi îşi organizează armatele, cei răi sunt pregătiţi să atace cetatea.

„În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare şi oştile nenumărate pornesc – o armată cum n-a fost niciodată, formată de cuceritorii pământeşti, pe care forţele unite din toate veacurile, de când a început războiul pe pământ, n-au egalat-o niciodată. Satana, cel mai puternic dintre luptători, conduce avangarda, iar îngerii lui îşi unesc forţele pentru această luptă finală. Împăraţi şi luptători sunt în cortegiul lui, iar mulţimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul rânduit. Cu o precizie militară, rândurile înaintează unul după altul pe suprafaţa pământului, neregulată şi crăpată, către Cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Isus, porţile Noului Ierusalim sunt închise şi armatele lui Satana împresoară cetatea şi se pregătesc de atac” (Tragedia veacurilor, p.664).

Până în punctul acesta, eu nu ştiu niciun mijloc prin care Dumnezeu i-a arătat universului că este absolut imposibil să-i salveze pe aceia care au respins credinţa. Ce putem spune despre bătrânica aflată câteva case mai jos pe stradă, care creştea trandafiri frumoşi şi le dădea prăjiturele copiilor din vecini, dar nu L-a acceptat niciodată pe Hristos? Oare nu există vreo cale de a ajunge la inima ei? Măcar încă o şansă? Nu ai pune întrebarea aceasta? Nu L-ai întreba pe Isus – Acela care este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”? (Evrei 13,8); Acela care a zis: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37); Acela care „nu doreşte moartea păcătosului” (Ezechiel 33,11) – Oare nu ar lăsa Isus să intre în cer un păcătos pocăit şi încrezător?

Aşadar, este nevoie să fie dat pe faţă încă un lucru. „De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul lui Isus priveşte asupra nelegiuiţilor, ei devin conştienţi de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările folosite în scop rău, solii lui Dumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă respinse din cauza inimii îndărătnice şi nepocăite – toate acestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc. Deasupra tronului este descoperită crucea; şi, ca o privelişte panoramică, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam împreună cu etapele succesive din Planul cel mare de Mântuire” (Tragedia veacurilor, p.666).

În această mare panoramă aflată pe cer, fiecare individ va vedea ce a făcut Dumnezeu pentru a-l mântui şi ce a făcut el pentru a respinge dragostea Sa. „Acum este evident pentru toţi că plata păcatului nu este o independenţă nobilă şi o viaţă eternă, ci sclavie, ruină şi moarte…. Toţi văd că excluderea lor din cer este dreaptă…. Cei care s-au unit cu [Satana] văd eşecul total al cauzei lui…. Satana vede că răzvrătirea lui intenţionată l-a făcut să fie nepotrivit pentru cer…. Acuzaţiile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere…. Acum, Satana se închină şi mărturiseşte dreptatea sentinţei lui…. Fiecare întrebare cu privire la adevăr şi minciună care a fost pusă pe parcursul îndelungatei controverse este lămurită acum…. Înţelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea şi bunătatea Sa sunt îndreptăţite acum pe deplin” (Tragedia veacurilor, p.668-670).

În toată acea mulţime aflată în afara cetăţii, nu se poate găsi nici unul care are credinţă în dragostea lui Dumnezeu. După cum cei 144000 de credincioşi trec testul cel mai greu cu putinţă şi dovedesc puterea credinţei, tot astfel nelegiuiţii fără credinţă dau greş şi dovedesc totala lor decădere. Acum, întregul univers necăzut ştie că nici chiar Dumnezeu Însuşi nu ar fi putut face mai mult pentru a-i mântui. Dacă li s-ar acorda mai mult timp, nu le-ar fi de folos. Dacă li s-ar oferi demonstraţii suplimentare ale dragostei şi răbdării, nu le-ar fi de folos.

„Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să se plece înaintea supremaţiei lui Hristos, caracterul lui rămâne neschimbat. Spiritul de răzvrătire izbucneşte iarăşi ca un torent puternic…. El se aruncă în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să-i inspire cu propria furie, ridicându-i pe loc la luptă. Dar dintre toate milioanele pe care le-a amăgit la răscoală nu este nici unul care să-i recunoască supremaţia. Puterea lui este sfârşită” (Tragedia veacurilor, p.671).

Având înaintea lor aceste dovezi, fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu. Acum, în sfârşit, tot ceea ce trebuia demonstrat a fost arătat. Este timpul să se pună capăt conflictului pentru totdeauna. Cunoscând cu claritate întreaga intrigă a istoriei, tot ce ne rămâne este să luăm o hotărâre. „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea şi cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine. ‘Numai în Domnul’, Mi se va zice, ‘locuieşte dreptatea şi puterea; la El vor veni, şi vor fi înfruntaţi toţi cei ce erau mâniaţi împotriva Lui’” (Isaia 45,22-24).

Dumnezeu ne-a spus la ce să ne aşteptăm. Aceasta nu ar trebui să fie o taină pentru niciunul care citeşte Biblia. Singura întrebare adevărată este: Avem noi suficientă credinţă pentru a asculta? Ne încredem noi în Dumnezeu fără să punem întrebări? Vom fi noi înăuntrul cetăţii aceleia?

[Mulţumiri lui Dave Fiedler, care a alcătuit această prezentare şi le-a îngăduit cu bunăvoinţă altora să o folosească şi să o adapteze. Speranţa lui şi a mea este ca istorisirea aceasta să-i motiveze şi să-i unească pe aceia care aşteaptă revenirea lui Hristos, pentru a prelua un rol proactiv în a face acea revenire să fie mai curând, şi nu mai târziu.