Este biserica Babilon?
Apărarea rămăşiţei
Nimeni nu poate nega divizările dureroase care ruinează Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în zilele noastre, dar puţini înţeleg că o mare parte din acestea sunt rezultatele problemelor apărute în deceniile 1970 şi 1980. În acele două decenii, biserica a fost asaltată de controversele cu privire la sanctuar, natura omului şi păcatul, rolul lui Ellen G. White, natura umană a lui Hristos şi posibilitatea desăvârşirii caracterului înainte de venirea lui Hristos.
Confruntările aflate în legătură cu acele subiecte teologice fundamentale au pus bazele pentru o luptă mai zgomotoasă cu privire la natura bisericii. Dialogul cu privire la ce anume constituie biserica a fost lung şi zgomotos. Dezacordurile cele mai puternice [2] s-au concentrat asupra întrebării dacă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în formă organizată va ieşi triumfătoare. Sau Biserica Adventistă a ajuns o parte a Babilonului? Dacă este aşa, atunci oare ar trebui să ne despărţim de ea şi să-i chemăm pe alţii să ni se alăture?
O mare parte din dezbatere gravitează în jurul termenilor „vizibilă” şi „invizibilă”. Un grup susţine că biserica vizibilă este constituită numai din credincioşii ascultători şi nu ar putea să se refere niciodată la o organizaţie care nu Îl urmează întru totul pe Dumnezeu. Pe această bază, ei se simt nevoiţi să-i îndemne pe oameni să înceteze a se mai asocia cu biserica organizată. De asemenea, ei îi aplică la organizaţiei bisericii adventiste câteva dintre semnele de identificare ale Babilonului.
Acestea sunt afirmaţiile care trebuie să fie cercetate sub microscopul Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să ignore faptul că mii de oameni sunt influenţaţi să se alăture unor „biserici de familie” şi să se uite pieziş la aceia care susţin organizaţia istorică a Conferinţei. Pentru a stabili dacă există o deosebire între biserica „vizibilă” şi cea „invizibilă”, vom examina atât mărturia Scripturii şi a Spiritului Profetic, cât şi dovezile din istoria bisericii. [3] Apoi, vom fi în poziţia de a determina relaţia noastră cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în forma organizată din zilele noastre.
Vizibilă şi invizibilă
Ellen White a folosit de mai multe ori termenul „biserica vizibilă”, dar termenul „biserica invizibilă” este foarte rar sau deloc folosit în scrierile ei. În aparenţă, mulţi care au studiat declaraţiile ei presupun că acolo unde există o biserică „vizibilă” trebuie să fie şi o biserică „invizibilă”. Totuşi, pentru a evita o controversă bazată în exclusivitate pe semantică, pot fi folosite şi alte cuvinte în loc de „biserică invizibilă”. Ellen White însăşi a făcut o deosebire clară între două grupe care vor fi alcătuite din membrii ai bisericii, dar vor fi foarte departe una de alta din punct de vedere al statutului lor înaintea lui Dumnezeu.
„Ca membri ai bisericii vizibile şi ca lucrători în via Domnului, ar trebui să simţim o responsabilitate individuală. Progresul bisericii este întârziat adesea, din cauză că membrii ei o iau pe o cale greşită. Deşi unirea cu biserica este un pas important şi necesar, prin ea însăşi, aceasta nu face pe cineva să fie creştin. Dacă dorim să obţinem dreptul [4] de a intra în cer, inima noastră trebuie fie în armonie cu Hristos şi poporul Său” (Bible Echo and Signs of the Times, 1 septembrie, 1888).
Aici, găsim o deosebire între a fi membru al bisericii vizibile şi a fi creştin. Dacă biserica vizibilă a fost alcătuită numai din credincioşi adevăraţi, atunci a fi membru al bisericii şi a fi creştin ar fi exact acelaşi lucru. Dar „membrii bisericii vizibile şi lucrătorii din via Domnului” pot să „o ia pe o cale greşită”, care întârzie progresul bisericii. Acest fapt înseamnă că necreştinii (adică aceia care pretind că sunt creştini, nu sunt adevăraţi creştini) pot fi membri ai bisericii vizibile. Deşi între membrii bisericii vizibile se află atât creştini, cât şi necreştini, unirea cu biserica încă mai continuă să fie „un pas important şi necesar”. Totuşi, pentru a fi creştin şi pentru a fi mântuit, mai este necesar încă un al doilea pas – o unitate a inimii cu Hristos. Ambii paşi, şi anume a ajunge membru al bisericii vizibile şi a avea o unitate a inimii cu Hristos, sunt necesari în vederea mântuirii.
„Dependenţa de oameni a fost marea slăbiciune a bisericii. Oamenii L-au dezonorat pe Dumnezeu, prin faptul că nu au apreciat [5] suficienţa Sa, râvnind după influenţa oamenilor. Acesta este felul în care Israel a ajuns slab. Poporul a dorit să fie asemenea altor naţiuni din lume şi a cerut un împărat” (The Kress Collection, p.57).
Biserica este comparată cu poporul Israel, care a luat decizii nefaste, deoarece a râvnit aprobarea altor oameni sau naţiuni. Această declaraţie se referă cu claritate la naţiunea organizată a lui Israel, aflată într-o stare de neascultare. Aici expresia „biserică” nu se poate referi numai la credincioşii cei adevăraţi, ci la un grup organizat care este neascultător faţă de Dumnezeu. Totuşi, grupul acesta continuă să constituie „biserica”.
„Noi mărturisim a fi depozitari ai Legii lui Dumnezeu; pretindem că avem o lumină mai mare şi că ţintim spre un standard mai înalt decât orice alt popor de pe pământ…. Ca membri ai bisericii vizibile şi lucrători în via Domnului, toţi cei care mărturisesc a fi creştini ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a păstra pacea, armonia şi iubirea în biserică…. Satana lucrează continuu pentru a împiedica, pentru a strica această unire şi armonie, aşa încât cei necredincioşi, văzând apostaziile, neînţelegerile şi conflictele dintre cei care se pretind a fi creştini, să ajungă dezgustaţi de religie şi să fie întăriţi în nepocăinţa lor” (Mărturii, vol.5, p.619,620). [6]
Aici se spune că biserica vizibilă conţine oameni „care se pretind a fi creştini” şi care nu sunt asemenea credincioşilor sau creştinilor adevăraţi. Cei care mărturisesc a asculta de Dumnezeu sunt membri ai bisericii vizibile, dar unii dintre ei sunt apostaziaţi şi se luptă între ei.
Când a condus pe Israel afară din Egipt, Dumnezeu a dat îndrumări precise cu privire la lucrarea fiecărei persoane. „Aceasta este o lecţie importantă pentru biserică…. Administrarea acelei mari biserici în călătoria ei prin pustie simbolizează administrarea bisericii până la încheierea istoriei pământului” (That I May Know Him, p.323).
Biserica organizată a lui Israel trebuie să-i prezinte o lecţie de ascultare bisericii organizate a rămăşiţei până la încheierea timpului. Biserica lui Israel şi biserica adventismului sunt paralele, iar noi putem învăţa ce este biserica din zilele noastre, privind înapoi la biserica din Vechiul Testament.
„În ciuda varietăţii tipurilor noastre de caractere, noi suntem aduşi în biserică prin mărturisirea credinţei noastre. Domnul Hristos este [7] capul bisericii, iar dacă aceia ale căror nume sunt în registrul bisericii nu Îi aparţin lui Isus, Capul invizibil, ei sunt asemenea mlădiţelor neroditoare ale viţei şi sunt îndepărtaţi. Dacă un om este cu adevărat o mlădiţă roditoare, el va da pe faţă acest lucru prin aducerea de roade, dovedind supunerea lui absolută faţă de Hristos. El va avea o legătură spirituală cu Dumnezeu” (Advent Review and Sabbath Herald, 23 februarie, 1897).
Observaţi că Hristos este capul bisericii în care noi intrăm prin mărturisirea noastră de credinţă şi că noi putem fi nişte mlădiţe neroditoare, deşi numele noastre sunt în registrul bisericii. Această biserică în care se află mulţi creştini necredincioşi nu este o biserică falsă, iar noi nu trebuie să o părăsim pentru a găsi adevărata biserică, deoarece Hristos continuă să fie Capul ei. Totuşi, ni se aduce aminte că a fi membru al bisericii nu este suficient. Noi trebuie să păstrăm o legătură spirituală cu Dumnezeu, care este esenţială pentru mântuire şi trebuie să facem pasul acesta în interiorul bisericii celor ce se declară a fi credincioşi.
„Între mlădiţe şi viţă există două feluri de legături. Una este vizibilă, dar superficială. Cealaltă este invizibilă şi vitală. Prin urmare, există o unire [8] aparentă, calitatea de membru în biserică, şi o mărturisire de credinţă care, deşi este bună în ea însăşi, este prea adesea neînsoţită de credinţa mântuitoare în Isus, sau ascultarea reală faţă de poruncile lui Dumnezeu” (Signs of the Times, 27 iulie, 1888).
Această apartenenţă vizibilă, la suprafaţă, aparentă şi declarată, în calitate de membru al bisericii, este „bună în ea însăşi”. Cu alte cuvinte, nimănui nu ar trebui să-i fie negat privilegiul de a se alătura bisericii, chiar dacă motivele şi sinceritatea lui ar putea să nu fie întru totul evidente. Totuşi, punctul important este că această calitate de membru al bisericii nu este totuna cu credinţa mântuitoare, iar biserica nu este în exclusivitate un grup de credincioşi sinceri. Biserica vizibilă conţine mai mult decât creştini ascultători.
Din declaraţiile precedente, putem vedea că în Spiritul Profetic sunt descrise două categorii distincte. Una este biserica vizibilă, iar cealaltă este categoria sufletelor credincioase. Deoarece ambele categorii pot fi denumite „biserică”, noi putem stabili la care biserică se face referire într-o anumită declaraţie, numai printr-un studiu atent al contextului.
Biserica vizibilă, la care se face referire [9] în Mărturii, vol.4, p.16, are un scop special. Deşi ea nu poate să-i mântuiască pe oameni, funcţia ei este aceea de a fi centrul guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Este aceea de a da pe faţă caracterul lui Dumnezeu şi legile Sale pentru o lume răzvrătită. Este aceea de a fi centrul lucrării pentru cei care sunt amăgiţi de Satana. Ea conţine atât oameni mântuiţi, cât şi nemântuiţi, deoarece ea îi conţine pe toţi cei care fac o mărturisire a credinţei în Hristos. Ea trebuie să fie un învăţător al mântuirii şi un îndrumător către mântuire.
Biserica „sufletelor credincioase” este descrisă în Istoria faptelor apostolilor, p.11. Ea este alcătuită din oameni a căror inimă I-a răspuns lui Dumnezeu printr-o o credinţă şi ascultare adevărată şi care se află într-o relaţie mântuitoare cu Hristos. Unii dintre aceştia se află în biserica vizibilă, în timp ce alţii, care sunt predaţi pe deplin lui Hristos, dar care au o lumină limitată, se află în afara bisericii vizibile. Calitatea de membru în acest grup spiritual este cea care ne asigură un loc în cer.
A spune că biserica vizibilă este întotdeauna echivalentă cu biserica „sufletelor credincioase” înseamnă o distorsionare serioasă a învăţăturilor Spiritului Profetic şi o înţelegere greşită a scopului acestor două grupuri. Nimeni nu poate să selecteze o definiţie preferată a bisericii, iar apoi să încerce să forţez toate înţelesurile aceluiaşi cuvânt [10] în aşa fel, încât să se conformeze cu definiţia lui preferată. Noi putem să răstălmăcim Spiritul Profetic spre propria nimicire, la fel de sigur cum putem să răstălmăcim Scripturile.
Două biserici vizibile
Când privim înapoi în istorie, putem vedea două biserici vizibile aflate în acţiune – una întemeiată de Dumnezeu pentru a demonstra caracterul şi legile Sale şi una întemeiată de Satana pentru a contracara planurile lui Dumnezeu. Imediat după Potop, Satana şi-a pus în mişcare biserica prin cetatea şi turnul Babel. Curând, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-l cheme pe Avraam să iasă din societatea în care erau urmate principiile lui Satana. Avraam a devenit părintele bisericii vizibile a lui Dumnezeu şi este important să observăm că, deşi nu toţi cei doisprezece fii ai lui Iacov au fost credincioşi sinceri, cu toţii au făcut parte şi au fost părinţii bisericii vizibile a lui Dumnezeu pe pământ.
Unii ar putea să întrebe de ce Dumnezeu l-a îndrumat pe Avraam să se mute în Canaan, unde locuitorii erau de asemenea urmaşi ai bisericii lui Satana. De ce trebuia ca biserica adevărată şi credincioasă să se mute dintr-un centru al închinării false, într-un altul întocmai la fel [11] de nelegiuit? Răspunsul apare atunci când Dumnezeu Şi-a descoperit scopul final de a alunga neamurile păgâne şi de a înfiinţa propriul centru de închinare în ţara Canaanului. Dumnezeu i-a dat bisericii Sale ordine precise de a nu avea nicio relaţie apropiată sau legături de căsătorie cu naţiunile păgâne – un principiu pe care El a continuat să-l aplice bisericii Sale de-a lungul timpului până în prezent.
Când a chemat pe poporul Israel să iasă din Egipt, Dumnezeu a pus în aplicare un plan menit să înlocuiască în mod complet biserica lui Satana din Canaan, cu biserica Sa vizibilă. Din nou, este important să observăm că adevărata biserică a lui Dumnezeu a conţinut o mulţime amestecată de suflete credincioase şi necredincioase, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit dramatic după ce au intrat în Canaan.
După un timp, adevărata biserică vizibilă a lui Dumnezeu a făcut un pas semnificativ în direcţia neascultării, cerând un împărat, pentru a putea fi mai asemănătoare cu biserica lui Satana. Dumnezeu a continuat să lucreze prin împăraţii lui Israel cât mai mult cu putinţă, dar planurile Sale au fost împiedicate serios, din cauza apostaziei tot mai mari în biserica Sa vizibilă. Pe de altă parte, biserica lui Satana s-a dezvoltat mai întâi în Asiria, iar apoi în Babilon. Lucrurile au ajuns aşa de rele în biserica lui Dumnezeu, încât El a trebuit să-i îngăduie [12] Asiriei să distrugă zece din cele doisprezece seminţii pe care le scosese cu greu din Egipt.
S-a sugerat că, atunci când a rupt legământul lui Dumnezeu, Israel a încetat să fie adevărata biserică. Dacă ar fi fost aşa, Dumnezeu ar rămas fără o biserică vizibilă adevărată pe parcursul majorităţii istorii a lui Israel. Ne minunăm de mila extremă şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în felul de a trata pe poporul Său apostaziat. Nouă ni se pare că Dumnezeu ar fi trebuit să distrugă poporul Israel, când apostazia lui a fost aşa de profundă şi de universală. Pentru a înţelege cât de îndelung şi de răbdător i-a suportat El pe cei din poporul Său, citiţi porunca dată de Dumnezeu profetului Osea.
„Domnul a zis lui Osea: ‘Du-te, şi ia-ţi o nevastă curvă şi copii din curvie; căci ţara a săvârşit o mare curvie, părăsind pe Domnul!’” (Osea 1,2). Biserica lui Israel a fost pe deplin apostaziată, iar răspunsul lui Dumnezeu a fost direct. El i-a poruncit profetului să le pună copiilor lui nume care vor fi o mărturie pentru întreaga naţiune cu privire la starea ei spirituală. După naşterea celui de-al treilea copil, Dumnezeu i-a spus lui Osea: „‘Pune-i numele Lo-Ami; căci voi nu sunteţi poporul Meu, şi Eu nu voi fi Dumnezeul vostru’” (Osea 1,9). [13]
Acest fapt pare să arate că Dumnezeu a încheiat legăturile cu Israel ca biserică a Sa vizibilă şi că El a fost gata să treacă la un alt plan pentru îndeplinirea scopurilor Sale. Dar chiar în versetul următor, Dumnezeu a zis: „Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, care nu se poate nici măsura, nici număra; şi de unde li se zicea: ‘Nu sunteţi poporul Meu’, li se va zice: ‘Copiii Dumnezeului Celui viu!’” (Osea 1,10).
Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna de deosebirea dintre mustrările lui Dumnezeu şi respingerea lui Dumnezeu şi să fim în stare să facem deosebire între cele două. Pentru că Israel rupsese legământul lui Dumnezeu, El abandonase pe poporul Său, lăsându-l să-şi urmeze propriile alegeri – temporar. Dar atâta vreme cât cei din Israel continuau să fie biserica lui Dumnezeu, El urma să lucreze pentru a obţine pocăinţa şi ascultarea lor, aşa încât să-i poată numi din nou fiii Săi.
„Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta”. „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!” (Osea 14,1.4). Deşi cei din Israel se aflau în apostazie completă, Dumnezeu încă nu-i respinsese [14] în calitate de biserică a Sa şi toate eforturile Sale erau îndreptate spre vindecare şi refacere. Nu trebuie să confundăm niciodată disciplina lui Dumnezeu cu respingerea Sa. Uneori, Dumnezeu disciplinează, îngăduindu-i bisericii Sale să-şi urmeze calea răzvrătită, până când aceasta suferă rezultatele neascultării. Dar până la momentul respingerii finale, biserica vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ rămâne obiectul grijii Sale supreme, iar El veghează asupra ei neîncetat şi cu dragoste.
Chiar şi când cele două seminţii rămase au fost duse în robie de către Babilon, din cauza răzvrătirii lor, ele au rămas biserica Sa vizibilă pe pământ, iar Dumnezeu le-a adus înapoi în Canaan încă odată, spre a împlini scopul pentru care le scosese iniţial din Egipt.
La data venirii lui Hristos, Roma ajunsese agentul principal al lui Satana, în încercarea lui de a înfrânge planul lui Dumnezeu odată pentru totdeauna. Este interesant de observat faptul că Hristos a fost dus la biserica organizată din zilele Sale pentru a fi consacrat şi pentru a celebra primul Paște. Unii sugerează că iudeii nu mai erau biserica lui Dumnezeu, din cauza apostaziei lor. Atunci, cât de ciudat este faptul că Isus urma să petreacă partea cea mai mare a lucrării Sale de slujire în încercarea de a obţine pocăinţa lor. Povestirea [15] robilor necredincioşi şi a smochinului care a primit încă un an de îngrijire arată că Domnul Hristos încă mai lucra pentru pocăinţa bisericii Sale. Isus i-a trimis pe leproşii vindecaţi la preoţi pentru a ajunge la inima lor şi chiar le-a plătit autorităţilor bisericii darea pentru templu.
Dar a sosit timpul când biserica vizibilă a lui Dumnezeu a depăşit limita. După acel timp, biserica în ansamblu nu a mai putut fi adusă la pocăinţă şi singura soluţie pentru sufletele credincioase a fost aceea de a părăsi biserica respinsă. Chiar dacă iudeii nu au ajuns niciodată să fie Babilon sau Roma, ei au suferit respingerea finală şi absolută şi nu vor mai avea niciun rol ca naţiune în planul lui Dumnezeu de a-l înfrânge pe Satana. De aici, putem să învăţăm că a ajunge o parte a Babilonului nu este singura modalitate în care biserica lui Dumnezeu poate să îşi piardă poziţia ca popor ales al Său. Răzvrătirea continuă poate să conducă la respingerea finală, indiferent cât de înaltă este chemarea sau cât de multe binecuvântări au fost revărsate.
Dintr-o biserică vizibilă respinsă, Dumnezeu a format o nouă biserică vizibilă, când apostolii au dus Evanghelia în lume. Dar chiar în această nouă biserică creştină vizibilă, găsim apărând unele probleme asemănătoare celor din biserica iudaică. Uneori, se afirmă că o biserică [tabel intercalat la 16,17 din original – Linia timpului]
[18] ce nu învaţă şi trăieşte adevărul nu este deloc biserica lui Dumnezeu. Dar să privim mai îndeaproape la biserica din Corint, pentru a vedea dacă este sau nu aşa.„Către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru” (1 Corinteni 1,2). Tot ce urmează în această epistolă este adresat bisericii lui Dumnezeu, alcătuită din toţi cei care sunt sfinţiţi [puşi deoparte], chemaţi şi care invocă Numele lui Isus.
„Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos…. Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Corinteni 3,1.3). „Mai întâi de toate, aud că atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări. Şi în parte o cred, căci trebuie să fie şi partide între voi” (1 Corinteni 11,18.19). În biserica vizibilă a lui Dumnezeu erau pretinşi creştini fireşti, precum şi dezbinări şi partide. Deşi nu toţi membrii ei erau creştini, Biblia spune că biserica din Corint era o parte a bisericii vizibile a lui Dumnezeu. [19]
Pasul următor în istoria bisericii creştine este foarte important, deoarece mulţi oameni spun că biserica apostolilor a ajuns biserica papalităţii – cu alte cuvinte, că adevărata biserică a ajuns Babilon. Pentru a afla dacă acest lucru este adevărat sau nu, probabil că trebuie să vedem cu exactitate de unde a început papalitatea.
„Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13,2). Papalitatea şi-a primit puterea, poziţia de guvernare şi autoritatea de la Satana, care lucra în timpul acela prin Imperiul Roman. Încă de la începutul ei, papalitatea a fost o parte a bisericii vizibile a lui Satana, în linie directă de la Babilon, prin Roma. Papalitatea nu a fost niciodată adevărata biserică a lui Dumnezeu în niciun fel. Să recapitulăm ce s-a întâmplat în primele secole ale erei creştine.
În Alexandria, Egipt, existase înainte de timpul lui Hristos o şcoală de filozofie şi teologie. De fapt, şcoala din Alexandria a avut o legătură destul de mare cu decăderea bisericii iudaice, prin educarea celor mai promiţători [20] tineri ai acesteia. Când creştinismul a intrat în scenă, şcoala din Alexandria a început să studieze aceste noi învăţături, incorporându-le în modelele ei filozofice. Şcoala creştină alexandrină a pus laolaltă misticismul, filozofia păgână şi o tratare şi interpretare neatentă a Scripturilor, combinându-le într-o formă apostaziată de creştinism aproape chiar de la început.
Alexandria a avut o mare influenţă asupra ramurii occidentale a bisericii creştine, îndeosebi în Roma, Italia. Aceste două centre creştine au fost primele care au combinat învăţăturile creştine cu ideile păgâne şi care au discreditat Sabatul Bibliei. Astfel, papalitatea a fost descendenta directă a Babilonului, prin Roma şi Alexandria.
Între timp, în Antiohia, Siria, se dezvolta o şcoală creştină întru totul diferită. Aici, profesorii şi studenţii erau mult mai credincioşi faţă de autoritatea Scripturii, refuzând să mistifice şi să spiritualizeze învăţăturile clare ale Scripturii. Ei au copiat şi interpretat Scriptura cu multă credincioşie şi au făcut tot ce au putut mai bine pentru a transmite mai departe cu acurateţe învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor. Această formă de creştinism s-a răspândit în ramura răsăriteană a bisericii, care a rămas mult mai credincioasă [21 faţă de adevăr, decât ramura occidentală. Totuşi, această biserică răsăriteană mai credincioasă nu trebuie să fie confundată cu bisericile ortodoxe de mai târziu, din răsărit, care au fost modelate îndeaproape de către papalitatea din occident din punct de vedere al teologiei şi ritualului.
Astfel, adevărata biserică nu a ajuns să fie Babilon, ci a rămas vie, crescând de-a lungul secolelor, în timp ce biserica falsă a continuat direct pe linia Babilonului. Este adevărat că, în timpul acestei perioade de formare, unii indivizi sau comunităţi întregi au schimbat ocazional taberele, trecând atât din biserica lui Dumnezeu în biserica lui Satana, cât şi, mai rar, din biserica lui Satana în biserica lui Dumnezeu. Dar acest lucru nu trebuie să ne determine să credem că cele două biserici nu au rămas distincte şi separate una de cealaltă (vezi linia timpului de la paginile 16,17).
Din nefericire, biserica răsăriteană nu a prosperat. Invaziile mahomedane au afectat partea răsăriteană a Imperiului Roman şi creştinismul răsăritean a fost înghiţit treptat de aceste invazii. Marile centre ale bisericii răsăritene au fost desfiinţate, şi nu au mai putut să reziste în apărarea adevărului împotriva pervertirilor occidentale ale adevăratului creştinism. Singura parte a Imperiului Roman care a rezistat intactă [22] a fost Roma însăşi. Biserica din Roma a devenit pretinsa apărătoare a creştinismului şi, în cele din urmă, singura formă de creştinism recunoscută de-a lungul Evului Întunecat.
Când biserica romană a forţat adevărata biserică vizibilă să fugă în pustie pentru a supravieţui, au trecut sute de ani, în care biserica vizibilă adevărată a lui Dumnezeu a beneficiat de foarte puţină recunoaştere din partea lumii creştine civilizate. Din Anglia şi Etiopia veneau zvonuri care confirmau activităţile multor creştini credincioşi. Doar mai târziu, valdenzii din Italia şi hughenoţii din Franţa au beneficiat de notorietate, deoarece au suferit o persecuţie puternică din partea bisericii lui Satana.
Apoi, Reformaţiunea a izbucnit pe scena creştină, iar luteranismul şi prezbiterianismul au purtat torţa bisericii vizibile adevărate a lui Dumnezeu. Apoi, anabaptiştii şi metodiştii au intrat în scenă. Între timp, biserica lui Satana a primit o rană de moarte, în 1798, în urma căreia unii au crezut că nu îşi va mai reveni niciodată. Pe parcursul acestor secole, din nou, unii indivizi sau comunităţi au schimbat taberele, dar la fel ca înainte, cele două biserici au rămas distincte (vezi linia timpului de pa paginile 16,17). Babilonul nu a devenit biserica adevărată. [23]
În cele din urmă, ajungem la timpul culminant al lui William Miller şi la vestirea soliei strigătului de la miezul nopţii. Dumnezeu le cerea tuturor grupărilor creştine care au purtat torţa adevărului să înainteze în lumina progresivă, inclusiv cu privire la Sabat şi curăţirea sanctuarului ceresc. Dacă acestea nu urmau să păşească în lumină, ele urmau să fie lăsate în întuneric şi să ajungă realmente o parte a sistemului spiritist al Babilonului. Pentru prima dată în istorie, biserici întregi au trecut din biserica adevărată în biserica falsă.
Cei care au ascultat chemarea lui Dumnezeu au format mişcarea adventistă de ziua a şaptea pentru a funcţiona în calitate de biserică vizibilă a lui Dumnezeu, care va fi alcătuită în cele din urmă din cei 144000 şi îi va vesti Babilonului solia strigătului cu glas tare. Bisericile care au refuzat să asculte chemarea lui Dumnezeu au devenit fiice ale Babilonului, urmând a fi absorbite curând în Babilon.
Planul lui Dumnezeu pentru biserica vizibilă este ca aceasta să treacă printr-un timp de zguduire sau cernere, aşa încât cei necredincioşi să fie cernuţi, în timp ce credincioşii adevăraţi vor vesti lumii solia finală a strigătului cu glas tare. Indivizi şi comunităţi vor schimba din nou taberele de această dată, dar nu este planul lui Dumnezeu să înfiinţeze o nouă biserică vizibilă, care să înlocuiască Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea oficială.
Lucrul cel mai important care trebuie să fie observat din această recapitulare succintă a istoriei este acela că biserica vizibilă a lui Dumnezeu a rămas distinctă încă de la început. De asemenea, biserica vizibilă a lui Dumnezeu a conţinut întotdeauna credincioşi adevăraţi şi falşi.
Adventismul şi Babilonul
În lumina aceste înţelegeri a bisericii vizibile a lui Dumnezeu, ce concluzii putem să tragem cu privire la prezentul şi viitorul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea? Să privim cu atenţie la sfatul lui Dumnezeu prin Spiritul Profetic.
Când şcoala din Battle Creek a început să se îndepărteze de planul lui Dumnezeu, îndeosebi cu privire la oferirea unor mijloace de amuzament, Ellen White a citat textul: „Cum a ajuns cetatea cea credincioasă o desfrânată!” (Special Testimonies on Education, p.181). Într-un alt context, Îndrumătorul ei divin i-a spus lui Ellen: „Cum a ajuns cetatea credincioasă o desfrânată! Casa Tatălui Meu a fost făcută o casă de negustorie, un loc de unde s-a depărtat [25] prezenţa şi gloria divină! Din pricina aceasta e slăbiciune şi lipseşte puterea” (Mărturii, vol.8, p.250).
Acestea sunt într-adevăr acuzaţii serioase! Oare Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o desfrânată, iar prezenţa lui Dumnezeu a părăsit-o? Cu siguranţă aceasta a fost o sentinţă finală împotriva bisericii organizate.
Dar să privim din nou. Chiar următoarele ei cuvinte sunt: „Dacă biserica, acum dospită de propria apostazie, nu se pocăieşte şi nu este convertită, va mânca din roadele propriilor fapte, până se va scârbi de ea însăşi. Dacă se împotriveşte răului şi alege ce este bine, dacă Îl caută pe Dumnezeu cu toată smerenia şi corespunde înaltei ei chemări în Hristos, stând pe platforma adevărului veşnic şi, prin credinţă, îşi însuşeşte realizările pregătite pentru ea, biserica va fi vindecată. Ea va apărea în simplitatea şi curăţia date ei de Dumnezeu, scăpată din toate încurcăturile pământeşti, dovedind că adevărul a făcut-o într-adevăr liberă. Atunci membrii ei vor fi într-adevăr aleşii lui Dumnezeu, reprezentanţii Lui”.
Lucrul pe care Dumnezeu îl spunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este exact lucrul pe care i-l spunea lui Israel prin Osea. În loc de a fi o declaraţie de respingere, acesta era un apel la pocăinţă şi ascultare şi conţinea [26] făgăduinţa vindecării. Dumnezeu i-a adresat bisericii Sale vizibile apelul de a se pocăi, înainte de a trece dincolo de linia finală.
În 1886, Ellen White i-a scris lui George Butler, preşedintele Conferinţei Generale, următoarele: „Suntem în pericolul de a ajunge o soră a Babilonului căzut, de a îngădui ca bisericile noastre să ajungă decăzute şi pline de orice spirit necurat, o colivie a oricărei păsări necurate şi urâte…. Iţi spun adevărul, frate Butler, că dacă nu are loc o curăţire a templului sufletului în viaţa multora care declară că predică şi cred adevărul, judecăţile lui Dumnezeu, îndelung amânate, vor veni” (Scrisoarea 51, 1886).
„Dacă nu este manifestată vigilenţa cea mai serioasă la marele centru al lucrării spre a ocroti interesele lucrării, biserica va deveni tot atât de coruptă ca bisericile altor denominaţiuni” (Mărturii, vol.4, p.513). „Lumea nu trebuie lăsată să intre în biserică şi nici nu trebuie să fie căsătorită cu biserica, unindu-se cu ea. Dacă se va întâmpla aşa, biserica va ajunge întru totul coruptă, aşa cum este descris în Apocalipsa: ‘o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte’” (Testimonies to Ministers, p.265).
Acestea sunt nişte avertizări foarte solemne pentru biserica vizibilă a lui Dumnezeu. Noi nu putem să pretindem că [27] ele nu există şi că, dacă nu le citim, ele nu ni se vor aplica. Noi nu îndrăznim să facem greşeala iudeilor care au crezut că, din cauză că Dumnezeu îi chemase să fie poporul Său ales, le era imposibil să dea greş. Trăim sub principiul profeţiei condiţionale, în mod la fel de sigur ca biserica lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Acest lucru înseamnă că atât făgăduinţele frumoase adresate de Dumnezeu bisericii Sale, cât şi avertizările Sale pentru noi sunt condiţionate de răspunsul nostru faţă de El. Ascultarea sau neascultarea noastră vor determina ce fel de viitor ne aşteaptă atât ca indivizi, cât şi ca biserică.
Ellen White spune cu claritate că o biserică poate să devină Babilon, dar procesul nu este unul simplu şi uşor. Neascultarea – chiar şi pe parcursul unei perioade îndelungate sau într-o serie de regiuni diferite – nu transformă biserica adevărată în Babilon. Dragostea lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales este prea adâncă şi prea puternică pentru a-I îngădui să-l alunge, chiar dacă au loc căderi repetate. Dragostea lui Dumnezeu faţă de Israel pe parcursul multor secole dezamăgitoare ar trebui să ne înveţe despre atitudinea Sa faţă de biserica rămăşiţei din zilele noastre. Israel a depăşit limita răbdării divine numai după ce a respins în mod deschis şi sfidător darul cel mai mare al dragostei lui Dumnezeu, prin [27] condamnarea la moarte a Fiului Său. Aşa cum înţelegem din profeţia lui Daniel, despărţirea finală a lui Dumnezeu de naţiunea iudaică nu a avut loc timp de încă trei ani şi jumătate după răstignire. Cât de multe milă şi îndelungă răbdare!
Ni se spune ce paşi va trebui să facă biserica noastră, pentru a depăşi limita pe care a depăşit-o Israel. Dacă biserica noastră ar adopta în mod deschis şi oficial ideile false cu privire la sfinţenia duminicii, nemurirea sufletului şi chinurile veşnice, atunci şi noi am deveni o parte a Babilonului căzut. (vezi Solii alese, cartea 2, p.68 şi Testimonies to Ministers, p.61,62). Totuşi, trebuie să ne amintim că mici abateri de la adevăr duc la mari greşeli. Compromisurile noastre din ultimii 50 de ani trebuie să fie tratate şi corectate, deoarece altfel am putea fi în pericolul real de a adopta greşelile majore ale Babilonului.
Aşadar, după ce am examinat avertizările pe care Dumnezeu le-a adresat bisericii Sale, trebuie să vedem de asemenea ce are să le spună Spiritul Profetic acelora care declară că biserica vizibilă, organizată, a depăşit deja limita şi că aceia care sunt credincioşi trebuie să se despartă de ea.
„În Cuvântul lui Dumnezeu nu se află niciun sfat sau aprobare [29] pentru aceia care cred că solia îngerului al treilea îi determină să presupună că trebuie să se retragă deoparte. Puteţi să fiţi convinşi de acest fapt pentru totdeauna. Numai concepţiile unor minţi nesfinţite ar putea să încurajeze o stare de dezbinare…. În acest timp de mare încercare nu trebuie să existe nicio separare…” (Solii alese, cartea 3, p.21). Vă rog să observaţi cât timp trebuie să evităm a ne retrage deoparte. Pentru totdeauna!!! Oare nu ar trebui aceasta să fie o avertizare pentru aceia care spun că lucrurile sunt atât de înrăutăţite astăzi, încât sfaturile ei din 1893 nu se mai aplică?
„Ştiu că Domnul Îşi iubeşte biserica. Ea nu trebuie să fie dezorganizată şi fărâmiţată în grupări independente. În acest fapt nu se află nici cea mai mică consecvenţă; nu există nici cea mai mică dovadă că va avea loc aşa ceva” (The Remnant Church, p.53). „Noi nu am avut niciodată o solie care spune că Domnul va dezorganiza biserica” (Adventist Review and Sabbath Herald, vol.3, p.86).
„Răscumpărătorul lumii nu aprobă experienţa şi practica în domeniul religios, în mod independent de biserica Sa organizată şi recunoscută, acolo unde El are o biserică.
„Mulţi au ideea că nu sunt răspunzători decât faţă de Hristos pentru lumina şi experienţa lor, independent de urmaşii Săi recunoscuţi din lume. [30] Însă acest lucru este condamnat de Isus în învăţăturile Sale, în exemplele şi faptele pe care le-a dat pentru instruirea noastră” (Mărturii, vol.3, p.432,433).
„Vei lua din Mărturii pasaje care vorbesc despre încheierea timpului de probă, despre zguduirea din mijlocul poporului lui Dumnezeu, şi vei vorbi despre ieşirea din poporul acesta spre a constitui un popor mai curat şi mai sfânt, care se va ridica în viitor. Toate aceste idei îi plac vrăjmaşului…. Dacă vor fi mulţi care vor accepta ideile pe care le promovezi şi vor vorbi şi acţiona în conformitate cu ele, vom vedea una dintre cele mai mari agitaţii fanatice la care au fost martori adventiştii de ziua a şaptea. Acesta este lucrul pe care îl vrea Satana” (Solii alese, cartea 1, p.179).
„Domnul nu ţi-a dat solia de a numi Babilon Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi de a-i chema pe oameni să iasă din ea. Niciunul dintre argumentele pe care ai putea să mi le prezinţi nu au greutate pentru mine cu privire la subiectul acesta, deoarece Domnul mi-a dat o lumină hotărâtă, care este opusă unei asemenea solii” (Solii alese, cartea 2, p.63).
„Vă spun, fraţii mei, că Domnul are o biserică organizată prin care va lucra…. Când cineva se desparte de biserica organizată a poporului păzitor al poruncilor, când începe să cântărească biserica în balanţa lui omenească şi să pronunţe judecăţi împotriva ei, puteţi să ştiţi că Dumnezeu nu îl conduce. El se află pe o cale greşită” (Solii alese, cartea 3, p.17,18).
„Dar noi nu am avut niciodată o solie care spune că Domnul va dezorganiza biserica. Noi nu am avut niciodată o profeţie cu privire la Babilon, care să se fi aplicat la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, nici nu am fost înştiinţaţi că solia ‘strigătului cu glas tare’ a constat în a chema pe poporul lui Dumnezeu să iasă afară din ea; pentru că nu acesta este planul lui Dumnezeu cu privire la Israel…. Aşadar, oare putem să ne aşteptăm să fie adevărată o solie care ar denumi ca fiind Babilon poporul pentru care Dumnezeu a făcut aşa de mult? Iadul ar triumfa, dacă o astfel de solie ar fi primită, iar lumea ar fi întărită în nelegiuirea ei. Toate acuzaţiile pe care Satana le aduce asupra caracterului lui Dumnezeu ar părea adevărate, iar concluzia care ar fi trasă ar fi că Dumnezeu nu are nicio biserică aleasă sau organizată în lume. Oh, ce triumf ar fi acesta pentru Satana şi confederaţia răului!” (Advent Review and Sabbath Herald, 3 octombrie, 1893).
Aceste declaraţii sunt mult prea clare pentru [32] a fi înţelese greşit. Deşi biserica vizibilă este în criză, soluţia nu este aceea de a-i aplica acesteia solia adresată Babilonului. Dacă decidem că biserica este Babilon sau că a depăşit limita timpului ei de probă, atunci singura noastră solie este „Ieşiţi din ea”. Dacă decidem că biserica este Laodicea, atunci singura noastră solie este „Pocăiţi-vă”. Solia noastră va fi determinată de concepţia noastră cu privire la biserică.
Deşi biserica vizibilă a lui Dumnezeu nu funcţionează aşa cum a plănuit El şi deşi în biserica lui Dumnezeu are loc multă neascultare – atât la nivel individual, cât şi colectiv – acesta este timpul să privim înapoi la Moise şi la Israelul cel răzvrătit. „În exemplul lui Moise care se ruga pentru copiii lui Israel este reprezentată poziţia pe care ar trebui să o adoptăm cu privire la poporul lui Dumnezeu, oricât de greşit, slab sau cu defecte ar fi el” (Advent Review and Sabbath Herald, 3 octombrie, 1893).
Când ne rugăm pentru poporul lui Dumnezeu, noi urmăm exemplul sfânt al lui Ieremia, Daniel, Isus şi Ellen White. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem o inimă de păstor, care caută să vindece şi să refacă, atâta vreme cât uşa harului pentru biserică încă este dechisă.