PDF – Cincizeci de ani în retrospectivă – de Dennis Priebe

În octombrie, 2007, la Andrews University a avut fost convocată o conferinţă istorică. A fost aniversarea a cincizeci de ani de la publicarea lucrării Questions on Doctrine. Scopul acestei conferinţe a fost acela de a evalua impactul pe care l-a avut QOD asupra Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Printre invitaţi au fost atât teologi adventişti, cât şi neadventişti. Totuşi, aceasta a fost mai mult decât doar o analiză istorică, deoarece QOD fusese publicată din nou, cu note editoriale. Realitatea este că această carte şi problemele pe care le-a creat nu vor dispărea, deoarece sunt legate în mod direct de raţiunea existenţei Bisericii Adventiste.

Probabil că este important să observăm că această conferinţă nu a avut loc cu binecuvântarea preşedintelui Conferinţei Generale de la acea dată. La adunarea consiliului anual din 13 octombrie, 2007, Jan Paulsen a spus că problema care are potenţialul cel mai mare de a dezbina biserica este teologia. El a spus că nu a susţinut o a doua studiere a problemelor teologice care au fost prezentate iniţial cu cincizeci de ani în urmă în Questions on Doctrine, îndeosebi cu privire la natura lui Hristos. „Pur şi simplu nu pot să îmi imaginez un om post-modern din Europa, un om de afaceri din Asia sau America Latină, şi cu atât mai puţin un fermier african căruia să-i pese o iotă de faptul că Hristos a avut sau nu natura omului dinainte de cădere. Realităţile lumii în care trăim conţin alte griji şi alte priorităţi care ne preocupă”.

Pastorul Paulsen înţelege cu claritate că elementul care deţine potenţialul cel mai mare de a dezbina adventismul este teologia, nu problemele organizatorice sau hirotonirea femeii, sau chiar diferitele stiluri de închinare, deoarece teologia noastră stabileşte cine suntem şi în ce constă raţiunea noastră de a exista. Motivul pentru care el nu a încurajat această restudiere este acela că QOD a fost începutul unei schimbări în teologia noastră, care a produs o ruptură tot mai mare între diferitele orientări teologice în adventism, iar el îşi dă seama că este realmente imposibil să mai aducem vreodată acele orientări teologice în armonie. El ar prefera mai degrabă să lase câinii să doarmă, pentru a păstra iluzia unităţii în biserică.

Pastorul Paulsen are absolută dreptate, când spune că oamenilor din Europa sau Africa nu le va păsa nicio iotă de natura lui Hristos, dar nu le va păsa nicio iotă nici de ziua în care trebuie să meargă la biserică, sau dacă există un sanctuar în cer. Faptul că oamenii nu înţeleg anumite subiecte nu înseamnă că acele subiecte sunt irelevante. În realitate, ele pot avea o semnificaţie imensă pentru evoluţia evenimentelor viitoare pe planeta pământ. Eu cred că aceasta a fost o declaraţie foarte, foarte lipsită de lipsită de spirit de prevedere din partea conducătorului mondial al Bisericii Adventiste.

Circumstanţele pe fondul cărora s-a desfăşurat conferinţa

În a doua parte a anului 2003, lucrarea Questions on Doctrine a fost republicată de Andrews University Press, împreună cu note istorice şi o introducere teologică scrise de George Knight. Cu ocazia primei publicări, în 1957, cartea aceasta, aşa cum scria Knight, „s-a calificat cu uşurinţă ca fiind cea mai dezbinătoare carte din istoria adventistă de ziua a şaptea”.

Totul a început când T.E. Unruh, preşedintele Conferinţei East Pennsylvania, i-a adresat o scrisoare lui Donald Grey Banrhouse, felicitând emisiunile radio ale lui Barnhouse cu privire la neprihănirea prin credinţă. Această scrisoare, l-a determinat pe Walter Martin, un tânăr specialist în sectele creştine, să viziteze Washington, în martie, 1955, pentru auzi direct de la conducătorii adventişti ce anume credeau ei cu privire la anumite doctrine despre care Martin spusese că erau sectare.

Martin a fost preocupat de patru subiecte fundamentale. El a înţeles că adventiştii susţineau următoarele: 1) ispăşirea lui Hristos nu a fost încheiată pe cruce; 2) mântuirea este rezultatul harului plus faptele legii; 3) Isus a fost o fiinţă creată şi 4) La întrupare, El a fost părtaş al naturii păcătoase căzute a omului.

Din nefericire, M.L. Andreasen, aşa cum a observat George Knight, fiind „cel mai influent teolog şi scriitor al bisericii în a doua jumătate a deceniului 1930 şi pe parcursul deceniului 1940, a fost lăsat pe dinafară atât în procesul de formulare a răspunsurilor, cât şi în cel de criticare a acestora, chiar dacă fusese considerat în general ca fiind o autoritate în domeniul câtorva dintre punctele discutate…. Privind înapoi, nu putem decât să presupunem care ar fi fost cursul diferit al istoriei adventiste, dacă Andreasen ar fi fost consultat cu ocazia formulării poziţiei adventiste cu privire la ispăşire”.

Următorul eveniment a fost un crescendo al editorialelor şi articolelor din revista Ministry, care s-au asociat cu un program remarcabil de relaţii publice bine planificat în cadrul adunărilor pastorale de pretutindeni din America de Nord, începând din anul 1957 şi mai departe. Cartea QOD a fost prezentată ca fiind o realizare magnifică, care a schimbat intenţia lui Walter Martin de a include din nou adventiştii în următoarea lui carte despre sectele din America.

Când lui Andreasen i s-a părut că autorii cărţii QOD şi preşedintele Conferinţei Generale nu erau interesaţi să recunoască îngrijorările lui, acesta a adresat o scrisoare deschisă membrilor bisericii. De fapt, Andreasen a fost de acord că cea mai mare parte a cărţii QOD era alcătuită din concepţii adventiste temeinice. El a fost îngrijorat în principal cu privire la subiectele ispăşirii şi naturii umane a lui Hristos.

Este important să înţelegem ideile preconcepute ale lui Barnhouse şi Martin. Pentru ei, Isus, ca om, a fost „impecabil”, adică, incapabil de a păcătui. Unul dintre teologii lor a scris că posibilitatea ca Isus „să păcătuiască şi să cadă este o idee atroce…. Deoarece, atunci, Însuşi Dumnezeu trebuie să fi fost capabil să păcătuiască, iar a gândi astfel înseamnă blasfemie”. Prin urmare, lui Barnhouse şi Martin li se părea că autorii adventişti erau sectari.

Deasupra ceţii teologice generate de cartea QOD plutea aprobarea pe care biserica o acorda acestei lucrări pretutindeni în lumea adventistă. Andreasen a declarat că această lucrare era „o trădare săvârşită cu scopul de a obţine recunoaşterea din partea evanghelicilor”. George Knight a făcut următoarea observaţie: „Din nefericire, în felul în care au fost manipulate informaţiile şi neadevărurile comunicate lui Barnhouse şi Martin, par să existe elementele unei trădări…. Rezultatul avea să aducă un dezastru în rândurile adventiste în anii ulteriori. Chiar dacă adventismul oficial a obţinut din partea lumii evanghelice recunoaşterea calităţii de biserică creştină, totuşi în procesul acesta s-a produs o ruptură care nu s-a vindecat în ultimii cincizeci de ani şi este posibil să nu se mai vindece niciodată”.

Reacţiile la Questions on Doctrine

Ceea ce pare a fi o problemă mai profundă în legătură cu QOD este ceea ce a fost lăsat nespus. Martin şi Barnhouse erau teologi recunoscuţi. Ce ocazie favorabilă perfectă ar fi fost pentru adventişti să folosească nişte minţi la fel de educate pentru a arăta de ce adventiştii au o înţelegere distinctivă a soteriologiei, cristologiei şi escatologiei. Asemenea lui Ezechia, care a greşit prin faptul că nu le-a arătat babilonienilor bogăţiile adevărului lui, noi am pierdut ocazia de a le prezenta acelor oameni care făceau cercetări înţelegerea noastră cu privire la marea luptă dintre Hristos şi Satana.

Problema fundamentală în 1955-1957 a fost aceea că participanţii au încercat să combine două sistemele teologice diferite, care erau incompatibile. Când adventiştii încearcă să suprapună propria teologie şi şablonul evanghelic, multe arii pur şi simplu nu se vor potrivi. Reflectând asupra acestei perioade din istoria adventistă, Malcom Bull şi Keith Lockhart au scris: „Question on Docrine a ridicat semne de nesiguranţă cu privire la ce anume credeau adventiştii în realitate, iar acestea au făcut ca era evanghelică ulterioară să fie cea mai destabilizatoare din istoria bisericii” (Seeking a Sanctuary, p.106).

Un grup de conducători de seamă de la Loma Linda, CA, au semnat o declaraţie în care au acuzat QOD că a reprezentat greşit „anumite fundamente vitale şi a compromis alte doctrine ale credinţei noastre”, precum şi că „anumite declaraţii şi învăţături din carte nu vor fi niciodată acceptate de către un număr considerabil de membri din poporul nostru. De fapt, convingerea noastră este că, din timpul controversei panteiste a lui J.H. Kellogg, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, şi până acum, nu a apărut nimic care să cauzeze o asemenea tulburare, neînţelegere şi dezbinare în mijlocul poporului nostru, aşa cum a făcut-o publicarea acestei cărţi” (citat în J.R. Zurcher, Thouched With Our Feelings, p.175).

Raymond Cottrell a scris o evaluare a cărţii QOD pentru conducătorii Conferinţei Generale din 1956. El a prezis următoarele: „Este aproape sigur că va izbucni de asemenea o furtună de împotriviri, când pastorii şi laicii noştri vor descoperi adevărata semnificaţie a termenilor reali pe baza cărora am ajuns la o cooperare cu Martin şi ceilalţi evanghelici” (citat în Julius Nam, Reactions to the Seventh-day Adventist Evangelical Conferences and Questions on Doctrine 1955-1971, p.245).

Conducătorii nord americani, precum R.R. Bietz, au prezis că va urma un mare dezastru, spunând că „va veni o mare tornadă”. Theodore Carcich, preşedintele Conferinţei Central Union, a numit QOD „o încercare isteaţă şi subtilă de a submina doctrinele fundamentale ale adventiştilor de ziua a şaptea”. Raymond Cottrell a avertizat: „Să fim siguri că ne vor trebui cincizeci de ani pentru a trece peste ceea ce ajunge să fie publicat în cartea propusă” (citat în Nam, p.352,347,255).

Ar trebui să fie evident faptul că adventiştii de ziua a şaptea ar trebui să treacă prin mari dificultăţi în încercarea de a-şi armoniza modul de a înţelege mântuirea cu acela al prietenilor lor calvini, indiferent cât de multă gimnastică lingvistică ar pune în aplicare.

Cele patru probleme ale lui Walter Martin

Să ne întoarcem la cele patru probleme care l-au preocupat pe Martin. Cum am fi răspuns noi la aceste întrebări?

1) Ispăşirea nu s-a încheiat la cruce

În gândirea evanghelică, tot ce este important în Planul de Mântuire s-a încheiat odată cu moartea lui Hristos. Vechiul Testament a fost în mare parte un sistem eşuat de mântuire prin fapte. Hristos a inaugurat un nou legământ al mântuirii prin har, şi nu este necesar să fie îndeplinit nimic mai mult, cu excepţia împlinirii anumitor profeţii din Vechiul Testament.

Răspunsul adventist care l-a mulţumit pe Martin a fost că ispăşirea s-a încheiat la cruce, iar de atunci, Hristos a continuat să administreze beneficiile acelei ispăşiri în sanctuarul ceresc. Totuşi, aceasta nu este deloc poziţia adventistă.

Adventiştii au crezut întotdeauna că noul legământ al harului a început, nu la cruce, ci în Eden, odată cu făgăduinţa din Geneza 3,15, care spune că Hristos îl va învinge pe Satana. Această făgăduinţă a fost ratificată sau legalizată la moartea lui Hristos. În acel moment, a fost adusă jertfa necesară pentru ispăşire, dar planul ispăşirii nu va fi încheiat pe deplin, până când păcatul nu va fi nu numai iertat, ci şi îndepărtat din viaţa creştinilor şi din univers.

Sanctuarul pământesc arată acest lucru în mod clar. Altarul pentru arderile de tot a fost aspectul central al ritualurilor zilnice, indicând cu claritate spre moartea lui Hristos, dar aceste ritualuri erau incomplete până la Ziua Ispăşirii, când sanctuarul era curăţit de orice păcat. Pentru încheierea planului ispăşirii au fost necesare ambele aspecte.

Adventiştii au crezut întotdeauna că moartea lui Hristos a fost primul pas în procesul de ispăşire, care va fi încheiat în ultima generaţie, odată cu sigilarea celor 144000 şi cu încheierea timpului de probă. Noi am denumit acest proces ca fiind ispăşirea finală sau curăţirea sanctuarului. Concepţia aceasta este în mod unic adventistă de ziua a şaptea şi a fost întru totul inacceptabilă pentru Martin şi pentru lumea evanghelică. Din nefericire, noi am ascuns faţă de Barnhouse şi Martin acest accent specific adventist, pentru ca ei să ne accepte în frăţietatea lor creştină.

Succesiunea etapelor se poate observa chiar şi în cele trei alungări ale lui Satana. Mai întâi, a fost alungat din cer, ceea ce a însemnat doar un exil, până când se putea lua o hotărâre finală. Apoi a fost alungat la moartea lui Hristos, deoarece şi-a pierdut toată credibilitatea în rândul fiinţelor necăzute în păcat. Totuşi, el urmează a legat, adică totalmente înfrânt, abia la cea de a doua venire a lui Hristos.

Subiectul acesta nu este legat numai de administrarea beneficiilor ispăşirii de către Hristos în sfânta, ci şi de încheierea planului de ispăşire în sfânta sfintelor. În zilele noastre, asupra acestui punct există un dezacord chiar şi printre adventişti, în mare parte deoarece, începând din anii 1950, noi am diminuat accentul pus asupra acestui aspect final al ispăşirii.

2) Mântuirea presupune har plus fapte

La această presupoziţie este destul de uşor să răspundem, arătând că faptele nu vor merita sau nu vor câştiga niciodată mântuirea. Mântuirea este întotdeauna un dar fără plată al harului, dar harul lucrează întotdeauna. Aceasta înseamnă că faptele de ascultare sunt rezultatul natural al harului transformator.

Această concepţie este dificil de acceptat în sistemul de gândire evanghelic, pentru care faptele ascultării nu sunt o condiţie a mântuirii şi nu sunt necesare pentru mântuire. Concluzia este că noi putem fi mântuiţi, în timp ce călcăm cu bună ştiinţă poruncile lui Dumnezeu.

3) Isus a fost o fiinţă creată

La această presupoziţie este uşor de răspuns, arătând declaraţiile clare făcute de Ellen White şi de către teologii adventiştii, care spun că Isus este pe deplin Dumnezeu, existând din veşnicie.

Problema a fost că unii dintre pionierii noştri timpurii au crezut că Isus a avut un început într-un anumit punct, când a fost adus la existenţă de către Tatăl. Această poziţie a fost respinsă aproximativ la începutul secolului al XX-lea.

4) La întrupare, Isus a preluat natura căzută a omului, natura păcătoasă

Acesta a fost şi este cel mai mare punct al conflictului cu lumea evanghelică şi în interiorul adventismului. Acest subiect conţine un aspect care nu este discutat adesea. Este cuvântul simplu: „har”.

Ellen White are două comentarii semnificative cu privire la acest cuvânt. „Dacă nu am fi căzut, noi nu am fi învăţat niciodată semnificaţia acestui cuvânt: ‘har’. Dumnezeu îi iubeşte pe îngerii fără păcat, care Îi slujesc şi ascultă poruncile Sale, dar El nu le dă har. Aceste făpturi cereşti nu ştiu nimic despre har; ele nu au avut niciodată nevoie de el, deoarece nu au păcătuit niciodată. Harul este un atribut al lui Dumnezeu, manifestat faţă de făpturile omeneşti lipsite de merite…. Dumnezeu se bucură să reverse harul Său asupra tuturor celor ce flămânzesc după el” (My Life Today, p.100). „În conformitate cu sfatul hotărât al lui Dumnezeu, omul urma să fie creat şi înzestrat cu puterea de a îndeplini voinţa divină” (God’s Amazing Grace, p.129).

Aici aflăm că nici îngerii, nici Adam şi Eva nu au avut nevoie de har, deoarece ei au avut, în natura lor, puterea interioară necesară pentru a asculta. Numai oamenii căzuţi au nevoie de har şi, de fapt, acesta este singura noastră speranţă, deoarece în natura lor căzută oamenii nu au nicio putere de a asculta. Harul este necesar şi le este dat numai acelora care nu au nicio altă modalitate de a asculta.

În revista Ministry au fost publicate două scrisori interesante cu privire la Hristos şi har. Prima spunea: „O… natură spirituală fără păcat, pe care Hristos a avut-o, L-a făcut în stare să respecte în mod desăvârşit Legea Tatălui Său,… în timp ce orice altă fiinţă umană, fiind păcătoasă prin natură, trăieşte sub noul legământ, având nevoie de har pentru a fi mântuită”. Cu alte cuvinte, Hristos nu a avut nevoie de har, deoarece El a avut, în natura Sa fără păcat, puterea de a fi ascultător, întocmai asemenea îngerilor.

A doua scrisoare spunea: „Am o întrebare: Oare nu a depins Isus de har, pentru a Se împotrivi păcatului asemenea nouă? Dacă El a avut, în Sine Însuşi, puterea de a se împotrivi păcatului, atunci nu l-a învins pe Satana pe acelaşi teren pe care trăim noi!” Prin urmare, întrebarea este: A avut Hristos nevoie, sau a primit El har, ori nu? Să examinăm câteva declaraţii ale lui Ellen White.

„Pentru lucrătorul consacrat, există o mângâiere minunată care constă în cunoaşterea faptului că până şi Hristos, în timpul vieţii Sale pe pământ, L-a căutat pe Tatăl Său în fiecare zi, pentru a primi de la El resurse noi de har necesar;… Iată-L pe Fiul lui Dumnezeu, El Îşi întăreşte credinţa prin rugăciune şi adună putere pentru a se împotrivi răului prin comuniune cu cerul” (Istoria faptelor apostolilor, p.56).

„Ca om, Isus a fost desăvârşit, şi totuşi El a crescut în har (Luca 2,54): ‘Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor’” (Mărturii, vol.1, p.339-340). O traducere mai bună a expresiei „era tot mai plăcut” este „primea tot mai mult har”.

„El primea zi de zi un nou botez cu Duhul Sfânt. În orele timpurii ale fiecărei zi, Domnul Îl trezea din somn, iar sufletul şi buzele Sale erau unse cu har” (Parabolele Domnului Hristos, p.139).

„ El cerea putere pentru a-l înfrunta pe vrăjmaş, asigurarea că va primi harul necesar pentru a aduce la îndeplinire toate sarcinile pe care Şi le asumase în locul oamenilor” (Scrisoarea 159, 1903). Avem dovezi clare că Isus a avut nevoie de har şi a primit har.

„El a pregătit mijloace abundente pentru ca fiecare suflet să aibă harul şi puterea necesare pentru a fi mai mult decât biruitor în lupta contra păcatului…. El a venit în lumea aceasta şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca, prin puterea Lui, oamenii lui să poată trăi, de asemenea, o viaţă fără păcat. El doreşte ca ei să practice principiile adevărului pentru a-i arăta lumii că harul lui Dumnezeu are puterea de a sfinţi inima” (Review and Herald, 1 aprilie, 1902).

„El nu aşteaptă de la ucenicii Săi să îndeplinească nicio lucrare pentru care nu este doritor să le dea harul şi puterea de care au nevoie în acest scop. El nu le-ar cere să fie desăvârşiţi, dacă nu ar fi avut la dispoziţie toată desăvârşirea harului pe care să-l reverse asupra acelora cărora doreşte să le acorde un privilegiu atât de înalt şi sfânt…. Isus nu a manifestat nicio calitate şi nu a exercitat nicio putere pe care oamenii nu ar putea să le aibă prin credinţa în El” (Harul uimitor al lui Dumnezeu, p.230).

Din aceste declaraţii putem să tragem câteva concluzii evidente. Harul este singura noastră speranţă de a asculta în natura noastră căzută, deoarece în natura căzută nu se află nicio putere pentru a asculta. Isus nu a exercitat nicio putere pe care omul nu ar putea să o aibă, ceea ce înseamnă că El nu a avut puterea îngerilor sau puterea lui Adam. Aici avem dovada convingătoare, fără nicio posibilitate de interpretare greşită, că Isus a avut nevoie şi a primit har. Având în vedere că fiinţele căzute sunt singurele care au nevoie de har, oare nu este clar precum cristalul că tocmai natura căzută, păcătoasă a lui Isus a fost aceea care a avut nevoie de resurse zilnice de har?

Doctrina cu privire la păcat

În istoria legată de cartea QOD se află un aspect care nu a fost discutat niciodată înainte, şi anume încercarea de a aduce concepţia păcatului originar în teologia adventistă. Concepţia păcatului originar spune că noi ne aflăm într-o stare pierdută, condamnată, deoarece moştenim o natură căzută şi suntem copiii lui Adam cel căzut. Astfel, suntem născuţi într-o stare de păcat, separaţi de Dumnezeu. Îi sunt îndatorat lui Larry Kirkpatrik pentru descoperirea unor părţi necorectate scrise înaintea publicării versiunii finale a cărţii QOD.

Ciorna dinaintea publicării spune direct: „Apostolul Pavel declară: ‘Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea’ (Romani 5,12). Expresia ‘prin păcat’ arată cu claritate că el nu s-a referit la păcatele individuale propriu-zise, ci mai degrabă la păcatul originar – natura păcătoasă pe care am moştenit-o cu toţii de la Adam. ‘Toţi mor în Adam’ (1 Corinteni 15,22). Prin acel păcat originar, ‘moartea a trecut asupra tuturor oamenilor’ (Romani 5,12)”. (ciorna dinaintea publicării cărţii QOD, p.406,407).

Ciorna de dinaintea publicării arată că autorii cărţii QOD au echivalat natura păcătoasă cu păcatul originar. Într-unul dintre răspunsurile date cu privire la ciorna de dinaintea publicării, care fusese trimisă pentru consultări, Raymond Cottrell şi-a exprimat următoarea nemulţumire: „Aceasta este prima dată când aflu că adventiştii cred în ‘păcatul originar’…. Termenul acesta… ar face necesare practici sacramentale cum ar fi botezul copiilor mici”.

În versiunea finală a cărţii tipărite, două paragrafe după acest punct, se află următoarele propoziţii: „Noi am moştenit cu toţii de la Adam o natură păcătoasă. Suntem cu toţii ‘copii ai mâniei din fire’ (Efeseni 2,3)….

„În consecinţă, toţi sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu” (QOD, p.407,408). Este evident că autorii cărţii QOD au considerat că omul este vinovat sau condamnat pe baza naturii moştenite din naştere. În conformitate cu autorii cărţii QOD, păcatul lui Adam nu a adus numai moartea, ci şi condamnarea neamului omenesc, o condamnare care există separat de orice decizie personală de a păcătui.

Această învăţătură aflată în QOD nu a făcut parte niciodată din doctrina adventistă. Păcatul pentru care suntem consideraţi vinovaţi sau condamnaţi fusese înţeles mai înainte de către adventişti în contextul exercitării libertăţii de alegere individuale în starea de răzvrătire. Cu toate acestea, evanghelicilor li s-a prezentat acum noua doctrină despre păcat ca fiind doctrina susţinută de adventişti.

Dacă păcatul se bazează pe natura moştenită de om, aşa cum prezintă QOD, atunci nu există nicio modalitate pentru eradicarea lui, cu excepţia faptului de a aştepta ca Dumnezeu să schimbe natura aceea în clipa proslăvirii.

Mai mult decât atât, introducerea doctrinei păcatului originar de către QOD face necesară protejarea naturii umane a lui Isus de posibilitatea de a fi avut aceeaşi natură căzută pe care o au toţi ceilalţi oameni. Dacă noi suntem condamnaţi şi pierduţi, din cauza naturii noastre moştenite prin naştere, atunci Isus nu poate să aibă aceeaşi natură. Doctrina păcatului originar distruge frăţietatea dintre Isus şi omul căzut. Ca urmare, înţelegem motivul imperativ pentru care autorii cărţii QOD au simţit că este atât de necesar să readapteze sau să deformeze învăţătura adventistă cu privire la natura umană a lui Hristos.

Acum, începem să înţelegem motivul încercării majore din QOD şi din articolele publicate în Ministry de a schimba poziţia noastră cu privire la natura lui Hristos. Unii dintre conducătorii noştri acceptaseră doctrina augustiniană/calvinistă a păcatului originar, într-o formă modificată. Astfel, poziţiile noastre cu privire la natura lui Hristos şi posibilitatea ca ultima generaţie să trăiască fără păcat, datorită ispăşirii finale, au trebuit să fie revizuite radical. În mod semnificativ, bătălia cu privire la aceste subiecte dificile nu a dispărut şi nici nu s-a diminuat pe parcursul ultimilor cincizeci de ani.

Unele rezultate ale conflictului generat de QOD

În 1989, pastorilor din Conferinţa Southeastern California li s-a cerut să completeze un sondaj de opinie neoficial, în încercarea de a descoperi dacă poziţiile doctrinare se schimbaseră semnificativ la nivelul de bază al conducerii bisericii. O declaraţie spunea: „Unele dintre obiecţiunile exprimate recent cu privire la interpretarea adventistă tradiţională a textului din Daniel 8,14 (‘atunci sfântul locaş va fi curăţit’) sunt valide”. Numai 34% din pastori nu au fost de acord cu această declaraţie. Ceea ce înseamnă că 66% nu susţin interpretarea adventistă a acestui text.

O altă declaraţie spunea: „Un adventist loial nu are niciun motiv de îndoială cu privire la acurateţea declaraţiilor lui Ellen White”. Numai 36% au fost de acord cu această declaraţie. A treia declaraţie spunea: „O persoană ar trebui să accepte rolul profetic al lui Ellen White, înainte de a fi botezată ca adventist de ziua a şaptea”. Numai 31% au fost de acord cu această declaraţie. Majoritatea pastorilor care au completat sondajul de opinie nu credeau că o persoană ar trebui să accepte rolul profetic al lui Ellen White, înainte de a deveni adventist de ziua a şaptea.

Rezultatele sondajului de opinie i-au convins pe iniţiatori că adventismul de dinaintea cărţii QOD nu era foarte popular printre acei pastori. Ei au ajuns la concluzia că majoritatea răspunsurilor, cel puţin 60%,  s-ar conforma destul de bine cu „adventismul evanghelic” („Survey of Attitudes and Opinions”, 25 septembrie, 1989, Survey Research Service, Loma Linda University, Loma Linda, California).

În revista Adventist Today din ianuarie/februarie 1994 a apărut un articol intitulat „Evangelical Adventism: Clinging to the Old Rugged Cross” (Adventismul evanghelic: a rămâne ataşat de vechea cruce aspră). În articol a fost exprimată următoarea legătură dintre adventismul evanghelic şi cartea QOD, astfel: „În 1957, odată cu publicarea cărţii Questions on Doctrine, conducătorii bisericii au clarificat curentul teologic care reprezenta adventismul de ziua a şaptea oficial. Printre poziţiile teologice adoptate în Questions on Doctrine sunt următoarele: … Isus Hristos este Dumnezeu veşnic şi fără păcat în natura Sa umană; ispăşirea substitutivă a lui Isus Hristos pentru mântuirea păcătoşilor a fost încheiată la cruce…. Adventiştii evanghelici consideră că poziţiile adoptate în Questions on Doctrine constituie o expresie a adventismului autentic şi evanghelic”.

Termenul „adventism evanghelic” a apărut pentru prima dată cu referire la adventismul de ziua a şaptea odată cu primul număr al Evangelica – A Publication for Evangelical Adventists, în octombrie, 1980. Mişcarea aceasta a fost prezentată de Alan Crandall, editorul publicaţiei. În ediţia din mai, 1982, a publicaţiei Evangelica, el a declarat că rădăcinile adventismului evanghelic se extind până la Question on Doctrine şi că mişcarea aceasta fusese promovată de predicatorii evanghelici din deceniile 1960 şi 1970.

Idei conclusive

Într-un raport al conferinţei din 1907 cu privire la QOD, Larry Kirkpatrick a prezentat următoarele reflecţii semnificative. („Here Are They” – articol disponibil pe www.greatcontroversy.org)

Ar trebui adventiştii să încerce să fie identificaţi cu evanghelicii?

Ce valoare ar avea pentru adventişti faptul de a fi identificaţi cu evanghelicii?…. Eticheta vine… împreună cu un set supărător de elemente negative. Acestea cuprind învăţătura despre un iad care arde veşnic, învăţătura despre nemurirea naturală a sufletului,… ideea unui imperiu american, SUA ca poliţist planetar şi iniţierea unor războaie precum a fost invadarea Irakului de către Statele Unite. Acel război, indiferent ce credeţi despre el, este considerat ca fiind un război susţinut de evanghelici…. Cu cât suntem identificaţi mai îndeaproape cu evanghelicii, cu atât vom fi identificaţi mai îndeaproape cu politica lor. Când evangelicii amestecă biserica şi statul, iar noi căutăm să ne identificăm ca fiind evanghelici, ne pierdem platforma înaltă de neutralitate apolitică.

Poate că, în deceniul 1950, faptul de a fi identificaţi ca evanghelici a avut o oarecare valoare pentru noi…. Dar indiferent de cele întâmplate atunci, valoarea faptului de a fi percepuţi ca „evanghelici” în 2008 este foarte discutabilă. Puteţi să consultaţi doar câteva exemple de cărţi disponibile actualmente pe Amazon: The Scandal of the Evangelical Conscience; The Great Evangelical Disaster; The Scandal of the Evangelical Mind; The Tragedy of Compromise: The Origin and Impact of the New Evangelicalism. A fi evanghelici în 2008 nu ne face să fim percepuţi ca aflându-ne în cea mai bună tovărăşie…. Prin urmare, unii adventişti pun la îndoială valoarea faptului de a fi identificaţi prea îndeaproape cu evangelicii.

Este suficient de interesant că Donald Dayton, un teolog evanghelic participant la conferinţa din 2007, a scris următoarele: „Aş dori să invit adventismul să-şi exploreze sursele propriilor idei…. Aceasta este cu siguranţă o chemare mai înaltă decât efortul de a ‘asimila’ tradiţia evanghelică ce pare a domina astfel de discuţii precum Questions on Doctrines. Mă tem că adventismul ar putea să-şi vândă moştenirea pe o supă de linte”.

Cartea QOD a fost o greşeală, deoarece a dus la apariţia unui nou adventism, în timp ce adventismul existent fusese deja susţinut de Dumnezeu…. QOD a fost o greşeală, deoarece nu a spus adevărul despre ce anume credeau adventiştii de ziua a şaptea. Pe la mijlocul deceniului 1950, doar puţini adventişti au crezut declaraţiile din QOD…. Martin şi Barnhouse au ştiut că acea lucrare, QOD, nu se potrivea cu adventismul de dinaintea ei.

Puterea adventismului se află în cei doi „S” – în „sfârşit” şi „schimbare”…. Întregul mesaj adventist de ziua a şaptea vorbeşte despre „sfârşit” – sfârşitul păcatului şi al păcătuirii, sfârşitul suferinţei şi al răului…. Mesajul nostru vorbeşte de asemenea despre celălalt „S”, „schimbare”. Acesta este de asemenea un atac asupra păcatului. A bate pasul pe loc este inacceptabil. Întăriţi de harul lui Dumnezeu care ne ajută, noi suntem schimbaţi aici şi acum…. Universul vede că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire…. Schimbarea şi sfârşitul sunt cele două puncte forte ale adventismului de dinaintea cărţii QOD. Dar QOD a subminat tocmai lucrurile pe care a pretins că le susţine.

Orice ar fi, viitorul şi mesajul misiunii adventiste de ziua a şaptea este luminos. Deşi QOD a umbrit punctele distinctive cruciale, un val de tineri puternici şi noi apar la firul ierbii…. Mulţi dintre aceşti adventişti plini de energie sunt motivaţi de o înţelegere foarte asemănătoare aceleia care a iluminat scrierile lui M.L. Andreasen. Acum există mult adventism asemenea celui de dinaintea cărţii QOD. Acesta este viu şi sănătos…. Se pregăteşte o armată de tineri cu credinţă în Dumnezeu şi cu încredere în Scripturi. Iar mai mult de atât, ei susţin inspiraţia şi autoritatea deplină a scrierilor lui Ellen G. White. Ei învaţă. Ei cresc şi sunt formidabili….

În curând, într-o zi, Dumnezeu va spune: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus…. În final, Dumnezeu învinge, iar solia îngerului al treilea, pe care mulţi au aruncat-o peste bord ca fiind o relicvă bizară strecurată cu forţa de Ellen White într-o biserică ignorantă, se va dovedi a fi adevărată. Biruinţa împotriva păcatului a fost exact ceea ce a spus Biblia că este. Misiunea pe care Cerul i-a încredinţat-o acestei comunităţi a credinţei a fost corectă în cele din urmă…. Adventismul actual, care este adventismul de dinaintea cărţii QOD, este luminat şi plin de energie.