PDF – Evanghelicii şi adventiştii  împreună? – de Dennis Priebe

Alianţa dintre catolici şi evanghelici a şocat un mare număr de observatori şi despre aceasta s-au spus şi s-au scris multe. Cu numai câteva decenii în urmă, s-ar fi declarat că o asemenea alianţă ar fi imposibilă, dar în nouăzeci probabil că aproape totul este posibil. Pentru restabilirea moralităţii şi a valorilor creştine în societatea noastră americană decadentă, unii evanghelici şi unii catolici au ajuns la concluzia că deosebirile dintre ei nu sunt chiar atât de mari pe cât le consideraseră înainte şi, pe temeiul unor puncte de credinţă comune, s-au unit într-un front comun cu scopul de a schimba societatea.

Adventiştii de ziua a şaptea nu iau parte la această nouă unire, deoarece noi credem că doctrinele sunt de o importanţă vitală pentru credinţă, iar deosebirile doctrinare nu pot fi pur şi simplu măturate sub covor, ca să pretindem că nu există. Dar problema rămâne: Există oare, între evanghelici şi adventişti, legături mai subtile decât cele pe care le conştientizează cei mai mulţi adventişti? Suntem noi în pericolul de a deveni o parte a lumii creştine evanghelice, fără ca măcar să de dăm seama de lucrul acesta? Să examinăm câteva declaraţii publice recente.

În ce constă învăţătura evanghelică?

În Adventist Review din aprilie, 1997, a apărut un articol intitulat, „Will the Real Evangelical Adventist Please Stand Up” (Stimaţi adevăraţi adventişti evanghelici, vă rog să vă ridicaţi în picioare). În acest articol se aflau următoarele declaraţii: „Eu mă consider un adevărat adventist evanghelic. Sper că şi voi. . . . Aş fi dorit ca toţi cei aflaţi în biserică să fie adventişti evanghelici, deoarece în termenul ‚adventist’ ar trebui să existe în mod inevitabil un concept ‚evanghelic’”. „Ce înseamnă, deci, a fi evanghelic” şi, în special, un „adventist evanghelic”? Este important să ştim ce înseamnă aceasta? Putem, pur şi simplu, să folosim un cuvânt, presupunând că toată lumea îi cunoaşte semnificaţia. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că termenul „evanghelic” nu este un sinonim al termenului „evanghelist”. Deşi evanghelicii par evanghelişti, deoarece se străduiesc să-i conducă pe oameni la naşterea din nou. Dar termenul „evanghelic” conţine implicaţii mai vaste decât aceasta şi defineşte un grup bine conturat de doctrine.

La câteva săptămâni după apariţia acestui articol, în Adventist Review, o persoană scria: „În calitate de vorbitor creştin la radio KARM, vin în contact cu mulţi credincioşi din alte denominaţiuni, care se auto-denumesc ‚creştini evanghelici’. Mă simt strâns legat de aceşti iubiţi fraţi şi surori atunci când privim împreună spre cruce. Atât ei, cât şi eu suntem mântuiţi prin credinţa în Domnul Isus. . . . Acest articol mi-a dat încrederea de a înainta, mândru de faptul că pot purta numele de creştin evanghelic” (12 iunie, 1997).

Probabil că ar fi necesar să înţelegem puţină istorie în momentul acesta. Înainte de 1955, nu se amintea niciodată nimic cu privire la ideea de a fi un adventist evanghelic. După aceea, între conducătorii bisericii noastre şi liderii evanghelici Martin şi Barnhouse au avut loc o serie de convorbiri. Începând cu acea dată, adventiştii au început să se acomodeze câte puţin cu termenul „evanghelic” şi, ca o coincidenţă, în Biserica Adventistă s-a produs o tulburare considerabilă cu privire la interpretările Evangheliei.

Dacă dorim să fim cinstiţi cu dovezile, pentru a înţelege ce înseamnă termenul „evanghelic”, trebuie să întrebăm un evanghelic. Kenneth Samples a scris câteva articole foarte oneste şi obiective cu privire la ceea ce a observat întâmplându-se în Biserica Adventistă. Dar, ceea ce mă interesează cel mai mult este declaraţia lui despre deosebirile dintre evanghelici şi Adventismul tradiţionalist.

Pe la mijlocul anilor 1970, în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, s-au ivit două ramuri distincte. Adventismul tradiţionalist, care apăra multe dintre poziţiile doctrinare adventiste de dinainte de 1950, şi Adventismul evanghelic, care accentua învăţătura Reformaţiunii cu privire la neprihănirea prin credinţă. Curând, această controversă a dat curs unei crize interne dezlănţuite, care a fragmentat în mod serios denominaţiunea. . . .

Subiectele doctrinare majore care au unit acest grup [Adventismul evanghelic] au fost:

1. Neprihănirea prin credinţă: Acest grup a acceptat înţelegerea Reformaţiunii cu privire la neprihănirea prin credinţă (în conformitate cu care, neprihănirea prin credinţă include numai îndreptăţirea şi constituie un act juridic al lui Dumnezeu, prin care El îi declară drepţi pe cei păcătoşi, pe temeiul neprihănirii personale a lui Hristos). Statutul nostru înaintea lui Dumnezeu depinde de atribuirea neprihănirii lui Hristos, pe care o primim numai prin credinţă. Sfinţirea este rodul şi nu rădăcina mântuirii.
2. Natura umană a lui Hristos: Isus Hristos a avut o natură umană fără păcat, fără nici o înclinaţie sau predispoziţie spre păcat. În acest sens, natura umană a lui Hristos a fost asemenea naturii lui Adam înainte de cădere. . . .
3. Evenimentele din 1844: Isus Hristos a intrat în Locul Prea Sfânt (cerul propriu-zis), încă de la înălţare; doctrina sanctuarului şi judecata de cercetare (perfecţionismul şi literalismul tradiţional) nu au nici un temei în Scriptură.
4. Siguranţa mântuirii: Statutul nostru şi siguranţa înaintea lui Dumnezeu constau în exclusivitate în neprihănirea lui Hristos atribuită; desăvârşirea morală nu este posibilă în viaţa aceasta. . . .
5. Autoritatea Ellenei G. White: Ellen White a fost un creştin veritabil care avea un dar al profeţiei. Cu toate acestea, nici ea, nici scrierile ei nu sunt infailibile şi nu trebuie folosite ca autoritate în materie de doctrină. . . .

Ca răspuns la dezbaterile doctrinare, Adventismul tradiţionalist a adoptat următoarele poziţii:

1. Neprihănirea prin credinţă: Neprihănirea prin credinţă include, atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea. Statul nostru înaintea lui Dumnezeu depinde deopotrivă, de atribuirea, cât şi de împărtăşirea neprihănirii lui Hristos (lucrarea lui Dumnezeu pentru mine şi în mine). Îndreptăţirea se ocupă doar de păcatele comise în trecut.
2. Natura umană a lui Hristos: Isus Hristos nu a avut doar o natură umană slăbită de păcat, ci şi înclinaţiile spre păcatul ca atare. Natura Lui a fost asemenea naturii lui Adam după căderea în păcat. . . .
3. Evenimentele de la 1844: Isus a intrat în cea de a doua încăpere a sanctuarului ceresc, pentru prima dată, la 22 octombrie, 1844, şi a început o judecată de cercetare. Această judecată constituie împlinirea celei de a doua faze a lucrării de ispăşire a Domnului Hristos.
4. Siguranţa mântuirii: Statutul nostru înaintea lui Dumnezeu depinde, atât de atribuirea, cât şi de împărtăşirea neprihănirii lui Hristos; . . . Aşa cum ne-a demonstrat Domnul Isus, exemplul nostru, păzirea desăvârşită a poruncilor este posibilă.
5. Autoritatea Ellenei G. White: Ca semn al bisericii rămăşiţei, Spiritul Profeţiei a fost evidenţiat în lucrarea de slujire a Ellenei White. Scrierile ei reprezintă sfatul inspirat venit din partea Domnului şi constituie o autoritate în materie de doctrină. . . .

Aşa cum evidenţiază comparaţia doctrinară prezentată, deosebirile dintre cele două ramuri au fost destul de însemnate. În esenţă, aceste deosebiri s-ar putea rezuma la 1) problema autorităţii (Sola Scriptura versus Scriptura plus Ellen White) şi 2) problema mântuirii (neprihănire atribuită versus neprihănire împărtăşită)”. [Christian Research Journal, Summer, 1988].

Într-un alt articol, intitulat „The Recent Truth About Seventh-day Adventism” (Adevărul recent cu privire la Adventismul de Ziua a Şaptea), Kenneth Samples prezintă un scurt istoric.

Înainte de apariţia lucrării lui Martin, adventiştii au publicat o carte intitulată Questions on Doctrine (QOD). Această lucrare controversată afirma, printre altele, că adventiştii nu au considerat că scrierile Ellenei White sunt infailibile sau că au autoritate canonică şi că mântuirea este în exclusivitate un dar al harului lui Dumnezeu, nu un rezultat al faptelor. QOD respingea, de asemenea, câteva dintre obişnuitele doctrine adventiste tradiţionale cum ar fi concepţia că Hristos a avut o natură moştenită afectată de căderea în păcat şi aceea că cei credincioşi din ultimele zile vor ajunge la desăvârşirea morală. QOD a constituit o declaraţie clară a ceea ce, mai târziu, va fi cunoscut ca Adventismul evanghelic. . . .

Adventiştii evanghelici erau uniţi în privinţa doctrinei neprihănirii prin credinţă: Aceasta însemna în exclusivitate îndreptăţirea; în timp ce sfinţirea era doar un rezultat ulterior. . . . O grupare perfecţionistă şi gălăgioasă, din rândul Adventismului tradiţionalist, a clasificat Adventismul evanghelic drept o „nouă teologie” care distruge adevărata identitate a Adventismului. [Christianity Today, 5 februarie, 1990].

În primul articol citat, Kenneth Samples prezenta o analiză conclusivă şi adresa un apel Adventismului.

În prezent, totuşi, s-ar părea că Adventismul tradiţionalist este cel puţin aberant, deoarece încurcă sau compromite adevărul biblic (cum ar fi: concepţia lor privitoare la natura lui Hristos, folosirea unei autorităţi nebiblice). Trebuie să afirmăm, de asemenea, că, dacă tabăra tradiţionalistă continuă în îndepărtarea ei de QOD şi în promovarea Ellenei White, în calitate de comentator infailibil al bisericii, într-o zi, ar putea merita pe deplin titlul de „sectă”, aşa cum recunosc unii adventişti. . . . Critica noastră la adresa Adventismului nu trebuie interpretată ca un atac venit din partea unui duşman, ci mai degrabă ca o expresie a îngrijorării unui prieten care se roagă stăruitor ca actualii conducători ai AZŞ să respecte Scriptura şi evanghelia harului, mai presus de propriile lor trăsături denominaţionale.

Ideea esenţială în toate aceste citate este că Adventismului i se cere să fie o parte a curentului major al creştinismului evanghelic. În anii 1950, când Walter Martin îşi scria cartea, datorită poziţiilor doctrinare afirmate în Questions on Doctrine, Adventismul nu era înscris pe lista sectelor. Eram avertizaţi că, dacă renunţăm la concesiile realizate, vom fi din nou plasaţi în categoria „sectelor”. Întrebarea devine chiar mai precisă: Vom fi adventişti sau vom fi evanghelici?

Datorită controversei stârnite de cartea Questions on Doctrine, Walter Martin a devenit puţin sceptic cu privire la ceea ce se întâmpla de fapt în Adventism, prin urmare, după 1980, a luat legătura cu Conferinţa Generală, solicitând din partea bisericii o declaraţie oficială de reafirmare sau negare a validităţii poziţiilor luate în carte. Iată răspunsul primit din partea Dr. Richard Lesher, unul dintre vice-preşedinţii Conferinţei Generale: „Aţi întrebat dacă adventiştii de ziua a şaptea continuă să susţină răspunsurile date întrebărilor dumneavoastră în Questions on Doctrine, aşa cum le-au susţinut în 1957. Răspunsul este Da” (Kingdom of the Cults, ediţia 1985, p. 410). În această carte, Martin punea în discuţie Adventismul, într-un capitol intitulat „The Puzzle of Seventh-day Adventism”. El spune că tulburarea din interiorul Adventismului „este mai extinsă decât orice frământare precedentă în istoria organizaţiei”. Aceasta este o încercare de a privi, prin ochelari de cal, lucrurile bune care se petrec în Biserica Adventistă şi de a presupune că totul este relativ pozitiv şi liniştitor. Dar, după cum ne privesc alţii din exterior, nu aceasta este ceea ce văd ei, şi mulţi adventişti sunt extrem de îngrijoraţi de tulburarea din ultimii douăzeci de ani.

Problema rămâne în continuare: Este obligatoriu ca toţi adventiştii să fie evanghelici? Este aceasta Evanghelia veşnică ce trebuie proclamată în toată lumea, înainte de venirea Domnului Isus? Sau este cea mai subtilă amăgire pe care Satana a dezlănţuit-o vreodată asupra Adventismului, într-o încercare totală de deviere a misiunii Adventismului, chiar la hotarele Ţării Făgăduite?

Neprihănirea prin credinţă

În articolul din Review, care îi îndemna pe toţi adventiştii să fie nişte adventişti evanghelici, se află următoarea întrebare: „Ce anume crede un adventist evanghelic?” Din nefericire, la această întrebare sunt oferite două răspunsuri. Răspunsul #1: „Prin credinţa în El, în ceea ce El a realizat pentru mine şi în ceea ce El lucrează în mine, eu sunt acceptat în Hristos chiar acum, făcut desăvârşit, sfânt şi neprihănit înaintea lui Dumnezeu”. Răspunsul #2: „Din punct de vedere tehnic, îndreptăţirea nu înseamnă a fi ‚făcut vrednic’, ci a fi ‚considerat vrednic’. Oricare ar fi schimbarea pe care Dumnezeu o aduce în noi, mântuirea noastră trebuie să fie întotdeauna întemeiată pe ceea ce El a făcut pentru noi. Domnul ne declară vrednici”.

Aşezaţi aceste răspunsuri faţă în faţă cu comparaţia făcută de Samples, între adventiştii evanghelici şi cei tradiţionalişti. Poziţia evanghelică este aceea că noi suntem acceptaţi de către Dumnezeu numai prin îndreptăţire, adică prin ceea ce Hristos face pentru noi. Acesta este un act juridic al lui Dumnezeu, prin care El ne declară neprihăniţi. Poziţia adventistă este aceea că noi suntem acceptaţi de către Dumnezeu atât prin îndreptăţire, cât şi prin sfinţire, adică prin lucrarea pe care Dumnezeu o face pentru noi şi în noi. Cu alte cuvinte, atunci când Dumnezeu ne declară neprihăniţi, El ne face neprihăniţi, în acelaşi timp. Răspunsul #1 reprezintă învăţătura adventistă, iar răspunsul #2 reprezintă învăţătura evanghelică. Asemenea răspunsuri opuse, la aceeaşi întrebare, nu vor face altceva decât să conducă, în mod sigur, la o confuzie mai mare şi la greşeli de interpretare mai numeroase în mintea celor mai mulţi adventişti.

Ca să fim absolut siguri că înţelegem corect învăţătura evanghelică, să cercetăm puţin mai profund. Recent, John Ankerberg a mediat dezbaterea câtorva evanghelici de seamă cu privire la confruntarea ideologică neoficială dintre catolici şi evanghelici. Aceştia erau foarte îngrijoraţi de faptul că unirea constituie o trădare a Evangheliei. Ei spuneau că, în ceea ce priveşte Evanghelia, nu trebuie să negociem, dar putem să ne apropiem. Ideea lor era că, adevărul este mai important decât toleranţa şi declarau că documentul intitulat „Evanghelicii şi Catolicii împreună” era prea vag şi compromiţător. Subiectul care îi preocupa pe aceşti pastori şi teologi era chiar Evanghelia. Pentru ei, Evanghelia „numai prin credinţă”, însemna îndreptăţirea atribuită, fără sfinţire; o declarare simplă şi directă care poate fi cerută în rugăciune. Este lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, nu în noi. Poziţia evanghelică este foarte clară cu privire la acest subiect.

Probabil că, parcurgând aceste dezbateri, ar fi bine să menţionăm faptul că înţelegerea lui E. J. Waggoner cu privire la acest subiect a fost total diferită. În cartea sa, Christ and His Righteousness, el spunea: „A îndreptăţi înseamnă a face drept sau a dovedi că cineva este drept” (p. 51). „Să avem mai întâi o exemplificare a îndreptăţirii sau împărtăşirea neprihănirii” (p. 57). Solia de la 1888 ne învăţa că îndreptăţirea este mult mai mult decât o declarare a îndreptăţirii. Când Domnul Hristos ne declară drepţi, El ne face drepţi, în acelaşi timp, fapt pe care îl realizează împărtăşindu-ne neprihănirea Lui. Învăţătura evanghelică se află într-o opoziţie directă cu solia de la 1888.

Într-un alt articol din Adventist Review descoperim din nou învăţătura evanghelică. „Deşi ceea ce Hristos a făcut pentru noi, odată pentru totdeauna la cruce (îndreptăţirea), rămâne inseparabil de ceea ce face El în noi (sfinţirea), ceea ce a făcut El ‚pentru noi’ şi ceea ce face ‚în noi’, continuă să fie totuşi două aspecte diferite ale Evangheliei, care trebuie să rămână distincte din punct de vedere teologic”. Dar, de ce trebuie să rămână distincte? „Pe temeiul acceptării personale a faptului că Isus ‚a purtat păcatele noastre’, noi trăim o experienţă a naşterii din nou, care conduce la regenerarea şi înnoirea noastră în Hristos. Cu toate acestea, naşterea din nou şi viaţa cea nouă nu constituie actul care ce ne mântuieşte; ele au loc, mai degrabă, după ce suntem mântuiţi”. Aceasta este tocmai învăţătura evanghelică. Naşterea din nou şi viaţa cea nouă nu ne mântuiesc, ci au loc abia după ce suntem mântuiţi. Ele sunt roadele mântuirii, nu cauza mântuirii. Prin urmare, se impun două întrebări: La cât timp după ce suntem mântuiţi vor apare aceste roade? Sunt ele esenţiale în procesul mântuirii, sau reprezintă numai un rezultat al faptului de a fi mântuit, pe care este bine să-l ai? „Îndată ce acceptăm ceea ce Hristos a făcut pentru noi, trecem din starea de condamnaţi, în aceea de acceptaţi, de la înstrăinare la împăcare, iar aceste schimbări legale, toate bazate pe moartea lui Hristos, conduc la o experienţă a naşterii din nou. Noi încetăm să fim condamnaţi de Dumnezeu. . . . Viaţa noastră se schimbă, iar această schimbare . . . începe cu naşterea din nou” [„Shocked by Isaiah 53” Mai, 1997].

Învăţătura evanghelică ne învaţă că suntem acceptaţi de Dumnezeu şi împăcaţi cu El prin faptul că suntem declaraţi neprihăniţi. Naşterea din nou nu constituie o parte a procesului care conduce la acceptare şi împăcare. Îndreptăţirea prin credinţă este actul legal prin care suntem declaraţi iertaţi şi este singurul act prin care suntem mântuiţi. Orice altceva, inclusiv naşterea din nou, regenerarea, înnoirea şi sfinţirea reprezintă rezultatul faptului că suntem deja mântuiţi. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se petrece în interior, din punct de vedere al experienţei trăite, nu mântuieşte. Deci, chiar dacă în experienţa interioară există probleme serioase, noi continuăm să fim mântuiţi, atât timp cât rămânem îndreptăţiţi din punct de vedere legal. Acesta este creştinismul evanghelic pur, un creştinism foarte străin de înţelegerea adventistă a Evangheliei.

Probabil că ar fi de folos să comparăm încă odată această învăţătură cu solia de la 1888. A.T. Jones ridica o întrebare foarte importantă: „Vor accepta cele zece porunci orice faptă din partea unei persoane care nu reuşeşte să se ridice la înălţimea ideii lui Dumnezeu cu privire la ceea ce este binele? Nu. . . . Dacă cele zece porunci nu vor accepta nimic mai puţin decât atât, cum sunt împlinite cerinţele poruncilor în viaţa unui om care nu are gândul lui Hristos? Acesta este un fapt imposibil”. Răspunsul evanghelic la această întrebare este că deficitul trebuie compensat prin neprihănirea lui Hristos. Având în vedere că noi nu vom fi niciodată capabili să păzim poruncile în acest fel, este necesar să fim declaraţi neprihăniţi pe temeiul morţii lui Hristos pe cruce. Dar răspunsul lui Jones este total diferit. „Oare, fără a avea gândul lui Hristos, există vreun om care poate oferi celor zece porunci numai ceea ce este acceptat de către acestea? . . . Prin urmare, înseamnă că eu trebuie să beneficiez de prezenţa personală a lui Hristos în viaţa mea. Ce anume îmi poate aduce prezenţa personală a lui Isus Hristos? Duhul lui Dumnezeu.” (1893 General Conference Bulletin, pp. 245-246). Dacă vom avea în noi gândul lui Hristos, vom fi în stare să ascultăm în mod deplin legea lui Dumnezeu. Aceasta este experienţa personală a prezenţei lui Hristos, care ne este oferită prin lucrarea Duhului Sfânt. Este o experienţă care seamănă foarte mult cu naşterea din nou sau regenerarea spirituală. Aşadar, la această foarte importantă întrebare, sunt date două răspunsuri foarte diferite, unul din perspectivă evanghelică, iar celălalt din perspectiva soliei de la 1888.

Există în învăţătura evanghelică un aspect foarte practic, pe care cei care îl expun, îl accentuează adesea. De cele mai multe ori, acest aspect este reprezentat de un citat din cartea Calea către Hristos. „Caracterul nu este dezvăluit prin faptele bune sau greşelile ocazionale, ci prin tendinţa cuvintelor şi a faptelor devenite un obicei” (pp. 57-58). Această declaraţie este folosită pentru a susţine învăţătura evanghelică în virtutea căreia ceea ce facem noi, atunci când păcătuim, nu determină pierderea sau păstrarea statutului nostru înaintea lui Dumnezeu (neprihănirea lui Hristos atribuită). Atât timp cât nu Îl respingem pe Domnul Hristos, noi rămânem mântuiţi, chiar dacă păcătuim. Atât timp cât tendinţa vieţii noastre este progresivă spre bine, noi nu suntem pierduţi datorită greşelilor ocazionale. Unii chiar au sugerat că David nu era nemântuit nici atunci când comitea adulterul cu Barşeba şi complota uciderea soţului ei. Eu cred că această declaraţie inspirată este scoasă în mod grav din context şi greşit folosită pentru a susţine învăţătura evanghelică.

Fraza precedentă spune: „Dacă inima a fost înnoită de către Duhul lui Dumnezeu, viaţa va aduce mărturie cu privire la acest fapt”. Iar fraza care urmează spune: „Viaţa noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuieşte sau nu în noi. Caracterul, obiceiurile şi scopurile urmărite vor dezvălui o schimbare. Între ceea ce am fost şi ceea ce suntem, se va vedea un contrast categoric şi evident”. Întrebarea pe care o adresează Ellen White este foarte simplă: Cum pot spune că am fost convertit sau născut din nou? Cum pot fi sigur că inima mea a fost înnoită de Duhul Sfânt? Răspunsul este: Prin tendinţa cuvintelor şi a faptelor devenite un obicei, nu prin fapte bune sau greşeli ocazionale. Nu voi fi în stare să amintesc unul sau două lucruri bune pe care le-am făcut, sau una, două greşeli sau alunecări care au avut loc. Dar pot şti dacă am trăit experienţa unei adevărate naşteri din nou, prin tendinţa de ansamblu a vieţii mele. Acest paragraf, repet, nu se referă deloc la statutul nostru prezent de acceptare înaintea lui Dumnezeu, într-o situaţie în care suntem implicaţi în săvârşirea păcatului. El nu răspunde la întrebarea: Sunt eu mântuit în timp ce păcătuiesc? Ci se referă la modalitatea în care putem verifica o persoană care pretinde că a fost născută din nou. Singura modalitate este evidenţierea unei schimbări reale a caracterului şi a obiceiurilor păcătoase.

Cred că este necesară o ilustraţie. A fost David născut din nou? Cum putem afla? Observând tendinţa cuvintelor şi a faptelor sale. Când fugea de Saul, el nu era desăvârşit în tot ceea ce făcea, au existat şi greşeli, dar însemna aceasta că nu fusese niciodată născut din nou? Desigur că nu; tendinţa vieţii sale dovedea că avusese experienţa unei adevărate naşteri din nou. Când David a refuzat să-i ia viaţa lui Saul, ceea ce a fost o faptă bună, a dovedit aceasta că el fusese născut din nou? Prin ea însăşi, fapta bună nu dovedea acest lucru; ar trebui să urmărim tendinţa de ansamblu a vieţii lui. Mai departe, când David a fost implicat într-o „greşeală ocazională” cu Barşeba, a însemnat aceasta că nu fusese niciodată născut din nou? Nu, desigur. Naşterea din nou a lui David a fost dovedită de o întreagă viaţă de ascultare. Dar, când era implicat în comiterea acelui păcat, scuzând şi justificând ceea ce făcuse, era el acceptat de Dumnezeu (se afla el într-o stare de mântuit)? Aceasta este o întrebare importantă la care trebuie să ne gândim. Pe temeiul învăţăturii lor, unii evanghelici vor spune că, în tot acel timp, David era mântuit. Dar ce spune Dumnezeu?

„În perioada în care a trăit sub călăuzirea lui Dumnezeu, David a fost numit om după inima lui Dumnezeu. Dar, când a păcătuit, această denumire a încetat să fie valabilă pentru el, până când s-a întors la Domnul prin pocăinţă” (PP 723). „David tremura, ca nu cumva, vinovat şi neiertat cum era, să nu fie îndepărtat prin judecata lui Dumnezeu” (PP 722). Când urma David să înceteze a fi vinovat şi neiertat? Când urma să fie din nou acceptat şi mântuit? După ce îşi va fi mărturisit păcatul, cu o pocăinţă profundă. Parcurgând istoria, observăm că, după o confruntare personală cu profetul Domnului, David a început să fie convins de gravitatea păcatului său şi de necesitatea pocăinţei.

În rezumat, putem şti că am trăit o naştere din nou veritabilă prin cunoaşterea tendinţei generale a vieţii. Realitatea naşterii noastre din nou, nu se întemeiază pe faptele bune sau greşelile ocazionale. Pretenţia de a fi creştini trebuie judecată în funcţie de cuvintele şi faptele care au devenit un obicei. Dar fraza aflată în cartea Calea către Hristos este folosită pentru a se dovedi că noi continuăm să ne aflăm în starea de mântuiţi, în acelaşi timp în care comitem păcate, cu condiţia ca acele păcate să nu reprezinte un obicei. Acesta ar putea fi, într-adevăr, cel mai răstălmăcit citat din Spiritul Profeţiei cu privire la subiectul mântuirii.

Datorită unei false evanghelii, a suportului biblic dat de greşita interpretare a capitolului 7 din Epistola către Romani şi determinaţi de o nevoie disperată de siguranţă în momentul înfăptuirii unor păcate mai mult decât ocazionale, unii cred că David se afla într-o stare de mântuire, pe tot parcursul păcatului său împotriva Barşebei şi a lui Urie, iar mulţi cred că noi suntem mântuiţi în timp ce luăm parte la păcate cunoscute.

Eu cred că falsa siguranţă cu privire la mântuire constituie, în prezent, cea mai serioasă eroare în înţelegerea neprihănirii prin credinţă, în forma prezentată actualmente în Adventism. Cu câtva timp în urmă, cea mai mare greşeală a noastră a fost legalismul, dar pendulul s-a balansat într-o manieră dramatică. Falsa siguranţă va provoca pierderea mântuirii mai multor adventişti decât a provocat legalismul vreodată. Vorbim aici în mod realist despre sute de mii de adventişti sinceri care cred ceea ce citesc şi aud. Doresc şi eu, alături de nenumăraţi alţi adventişti, să am siguranţa acceptării din partea lui Dumnezeu, iar când învăţătura evanghelică ne oferă această siguranţă pe temeiul unei susţineri aparente a inspiraţiei, este foarte uşor ca oamenii oneşti şi bine intenţionaţi să se prinde de o siguranţă falsă, cu aceeaşi disperare cu care se prinde un om aflat pe punctul de a se îneca, de orice obiect plutitor.

Vă rog să observaţi cât de diferită este perspectiva Ellenei White cu privire la situaţia mântuirii celui care păcătuieşte. „Alunecările şi căderile lor constante, dezvăluie faptul că nu au dus o luptă dură cu păcatele care îi împresoară. Ei nu au depins pe deplin de Domnul Hristos, deoarece nu au fost conştienţi că sunt în pericolul de a fi învinşi de aceste păcate. . . . Dacă am reuşi să înţelegem cât de profund ne rănim propriile suflete şi provocăm nefericirea celor din preajma noastră prin dezlănţuirea gândurilor nesfinte şi a faptelor păcătoase, am lupta cu seriozitate să le alungăm. Atunci am coopera cu Dumnezeu în realizarea propriei noastre mântuiri. Ceea ce duce la cultivarea păcatului este înclinaţia de a ne scuza deficienţele noastre morale. Nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu ţine cont de orice fărădelege, iar Satana triumfă atunci când aude că cei care se declară urmaşi ai Domnului Hristos îşi scuză defectele lor de caracter. Păcatul nemărturisit şi nepărăsit nu poate fi niciodată şters din rapoartele lui Dumnezeu. Printr-o mărturisire completă şi conştiincioasă a păcatului, inima este curăţită de murdăria morală. Înainte de a putea sta înaintea lui Dumnezeu, ca nevinovat, sufletul trebuie să renunţe la păcatele pe care Domnul le-a condamnat, să se umilească şi să se pocăiască, conştient de faptul că a slujit, a mulţumit şi a slăvit pe Satana, dezonorându-L pe Domnul său” (Signs of the Times, 13 decembrie, 1899). Alunecările şi căderile nu constituie doar nişte greşeli ocazionale care să poată fi trecute cu vederea şi scuzate. Singurul remediu pentru păcat este mărturisirea şi părăsirea lui. Noi putem sta înaintea lui Dumnezeu, ca nevinovaţi, numai după ce am renunţat la păcatul în care am fost implicaţi. Nu putem să păcătuim şi, în acelaşi timp, să fim consideraţi nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. O învăţătură ne spune că putem fi mântuiţi în timp ce continuăm să cădem în păcat, iar cealaltă ne oferă vindecarea de toate păcatele.

Natura umană a Domnului Hristos

Una dintre deosebirile importante dintre învăţătura evanghelică şi cea adventistă este legată de înţelegerea modului în care Domnul Hristos s-a confruntat şi a învins ispita, în timpul vieţii Sale pe pământ. Acest subiect are o semnificaţie teribilă asupra modului în care tratăm ispitele din viaţa noastră de zi cu zi. În cartea Questions on Doctrine, se află următoarea declaraţie: „Deşi a fost născut în trup, El . . . era lipsit de poftele şi întinarea moştenită, care duc la degradarea morală a urmaşilor naturali ai lui Adam” (p. 383). În prezentarea doctrinei despre Maria, James Cardinal Gibbons foloseşte acelaşi termen – „lipsit” – într-un context total diferit: „Ea a fost singura fiinţă lipsită de păcatul originar” (The Faith of Our Fathers, ediţia 88, p. 171). Oare intenţionează adventiştii să spună că Domnul Isus a fost lipsit de tendinţele şi înclinaţiile moştenite? Oare dorim noi să susţinem doctrina Imaculatei Concepţii, cu excepţia faptului că ne limităm la o singură generaţie? Deoarece, literalmente, singura deosebire dintre învăţătura catolică şi cea evanghelică este această singură generaţie. În loc de a se referi la Maria, evanghelicii spun că numai Isus a beneficiat de starea specială de absenţă a tendinţelor moştenite. Uneori, încercăm să mascăm asemănarea dintre aceste învăţături, spunând că Domnul Isus a avut o concepţie miraculoasă, dar cuvintele nu sunt decât o deghizare a faptului că aceste învăţături sunt identice.

La întrebarea, „Cum a scăpat El de întinarea păcatului ereditar?” L. E. Froom, unul dintre principalii autori ai Questions on Doctrine, a răspuns astfel: „Nu există decât un singur răspuns: Natura Lui umană a fost adusă la existenţă printr-o intervenţie directă şi miraculoasă, umbrirea Duhului Sfânt. . . .  Miracolul divin creator care a produs această nouă unire a Dumnezeirii cu omenescul, a început în pântecul Mariei, fapt care I-a asigurat libertatea de orice urmă a întinării păcatului. Elementul uman nu a fost determinant în această procreere” („The Tremendous Truth of the Virgin Birth”, Nr. 1, pp. 3-4; Nr. 2, p. 15). Acest răspuns ne spune că natura umană a lui Isus nu a fost moştenită de la Adam prin Maria, ci a fost creată în mod special de către Duhul Sfânt, în pântecul Mariei. El a evitat ereditatea păcătoasă, prin eliminarea întregului proces al eredităţii. În acest fel, Domnul a putut fi liber de „orice urmă a întinării păcatului”.

Cu toate acestea, mai multe cărţi şi articole scrise în ultimii ani, tratează natura lui Hristos într-o manieră puţin diferită. Autorii recunosc că Domnul Hristos nu a fost lipsit de întregul proces al eredităţii, dar selectează anumite aspecte ale naturii lui Hristos, despre care spun că au fost moştenite, iar altele, despre care spun că a fost lipsit. În prezent, este ceva foarte obişnuit să se spună că Domnul Isus a fost afectat de păcat, dar nu şi infectat de păcat. De asemenea, este foarte obişnuit să se spună că Domnul Hristos a acceptat infirmităţile noastre nevinovate (foamea, durerea, întristarea, etc.), dar nu şi tendinţele noastre spre egoism, mândrie, gelozie, furie şi alte aspecte negative ale naturii căzute. Ideea este că Hristos a preluat o natură parţial căzută şi parţial necăzută. Aceasta constituie poziţia „oficială” a colegiilor şi universităţilor noastre. Prin rezultatele ei concrete, poziţia aceasta ajunge în cele din urmă identică poziţiei expuse în Questions on Doctrine. Nu foamea şi durerea provoacă ispitele şi luptele noastre interioare; ci tendinţele noastre căzute, orientate spre sine, sunt cele care ne împing în direcţia păcatului. Dacă Domnul Isus nu a trăit niciodată aceste porniri dinăuntru, atunci ar fi absolut imposibil ca El să fi fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi. Hristosul teologiei evanghelice este foarte departe de condiţia umană în care ne luptăm cu toţii pentru biruinţă. Dacă Domnul Hristos a fost într-adevăr lipsit de degradarea naturii căzute, atunci, pur şi simplu, ne confruntăm cu cea mai sofisticată versiune a doctrinei Imaculatei Concepţii pe care mintea umană a fost în stare să o inventeze.

Este destul de interesant că anumite glasuri din exteriorul Adventismului privesc situaţia dintr-o perspectivă diferită. În cartea sa The Humanity of the Savior, Dr. Harry Johnson defineşte natura umană căzută ca fiind natura „care a fost afectată de păcatul şi răzvrătirea generaţiilor precedente, o natură care determină ispita cu toată puterea ei seducătoare, o natură cu o forţă înspăimântătoare şi cu predispoziţii spre rău”. El spune că această „natură umană căzută . . . a fost preluată la întrupare de către Fiul lui Dumnezeu, iar acea ‚lipsă a păcătoşeniei’, înţeleasă în termenii ascultării şi ai unei relaţii neîntrerupte cu Dumnezeu, se referă la viaţa întrupată a lui Isus”. Hristos „a luat asupra Sa ceea ce era nedesăvârşit, dar tot ceea ce a făcut în viaţă a fost desăvârşit” (p. 27). Ce briză de aer proaspăt în atmosfera supraîncălzită a teologiei care caută orice cale posibilă pentru a-L lipsi pe Hristos de condiţia noastră umană. Domnul Hristos a intrat pur şi simplu în realitatea noastră umană, într-un timp aflat la 4000 de ani după căderea lui Adam. El a devenit cu adevărat Fratele nostru mai mare şi Rudenia noastră apropiată. Aceasta este concepţia în care au crezut cei mai mulţi adventişti şi pe care au predicat-o până în anii 1950, când am început să căutăm căi de a scăpa de eticheta de „sectă” şi de a fi incluşi în curentul major al Creştinismului evanghelic.

J.A.T. Robinson, un alt glas din afara Adventismului, spunea: „Teologia tradinţională, atât cea catolică, cât şi cea protestantă, a susţinut că, la întrupare, Hristos a preluat o natură umană necăzută. . . . Dar, dacă subiectul este reformulat în termenii Bibliei, nu există nici un motiv de teamă, deoarece asumarea de către Hristos a statutului umanităţii aflate sub efectele şi consecinţele căderii este în mod absolut una dintre cele mai imperative premise necesare. În orice caz, este clar că aceasta a fost ideea lui Pavel despre persoana lui Hristos şi că această concepţie este esenţială pentru întreaga sa concepţie privitoare la lucrarea Sa răscumpărătoare” (The Body, a Study in Pauline Theology, pp. 37-38).

Într-o formulare simplă, întrebarea este aceasta: A suferit ereditatea transmisă Domnului Isus de către Maria, o întrerupere sau o modificare? A fost Domnul Isus lipsit de o parte a acelei eredităţi? Răspunsul Creştinismului evanghelic şi al Adventismului evanghelic este „DA”. Din perspectiva aceasta, pentru a-L feri pe Domnul Hristos de statutul de păcătos prin natură este necesară o întrerupere a eredităţii. De fapt, adevărata problemă este definiţia păcatului. Dacă păcatul înseamnă natura căzută cu care ne naştem, atunci trebuie să mergem până la capăt în construirea unei teorii care să-L protejeze pe Domnul Hristos de orice urmă a păcatului naturii noastre căzute. Concluziile privitoare la natura Domnului Hristos pornesc întotdeauna de la definiţia păcatului. În Adventismul de dinaintea anilor 1950, nu a existat această definiţie a păcatului, prin urmare, Adventismul se împăca foarte bine cu concluzia că în ereditatea Domnului Hristos nu a existat nici o întrerupere. La întrebarea, „A moştenit Domnul Hristos din partea Mariei o natură ereditară normală? un adventist răspundea întotdeauna afirmativ.

Dacă Domnul Hristos nu a preluat natura noastră căzută, atunci cine i-a dovedit universului că ascultarea de legea lui Dumnezeu este posibilă într-o natură căzută? Tu şi eu, cu siguranţă, nu. Una dintre acuzaţiile principale ale Satanei împotriva lui Dumnezeu a fost aceea că fiinţele umane căzute nu pot păzi legea Sa. Dacă Domnul Hristos nu a luat asupra Sa natura noastră căzută, atunci cine din univers a dovedit totuşi că Satana este un mincinos? Dacă nimeni nu a dezminţit pretenţiile Satanei, atunci nu suntem cu nici un pas mai aproape de încheierea marii lupte, decât au fost Adam şi Eva când au păcătuit în Eden. Problema esenţială aici este dacă Ispăşirea oferită de Domnul Hristos poate cu adevărat şi pentru veşnicie, să restabilească armonia desăvârşită dintre lumea păcătoasă şi legea lui Dumnezeu. Poate Domnul Hristos să fie cu adevărat Mântuitorul nostru, dacă acuzaţiile Satanei rămân fără răspuns?

Un autor foarte inteligent din Adventismul contemporan ne-a oferit câteva cuvinte la care să cugetăm: „Cea mai urgentă problemă legată de natura de după cădere, nu este desăvârşirea, aşa cum se presupune, ci integritatea spiritului profeţiei şi a Adventismului însuşi. Ne putem aştepta la simţăminte profunde, când conducătorii se străduiesc să impună concepţia naturii de dinainte de cădere, concepţie identificată ca fiind continuarea unei dezintegrări a credinţei adventiste, care ameninţă întreaga noastră mişcare”. Natura lui Hristos nu constituie un subiect minor şi nu poate fi ignorată ca fiind nerelevantă. Modul în care înţelegem natura umană a Domnului Hristos are o mare legătură cu modul în care înţelegem misiunea Adventismului şi esenţa marii lupte dintre Hristos şi Satana.

Un apel din trecut

Când fratele Robert Pierson s-a pensionat din preşedinţia Conferinţei Generale, a adresat un apel conducătorilor şi instituţiilor noastre educaţionale, chemându-i să fie loiali faţă de stâlpii credinţei. „Fraţi şi surori, există deja forţe subtile care au început să se agite. . . . Există unii care doresc să uite standardele bisericii pe care o iubim. Există unii care îi invidiază pe evanghelici şi ar dori să le câştige favoarea; care ar dori să se descotorosească de aparenţa de popor deosebit şi să calce pe urmele lumii secularizate şi materialiste. . . . Dragi conducători, iubiţi fraţi şi surori, nu îngăduiţi ca aceasta să se întâmple! În dimineaţa aceasta, vă adresez un apel cât pot de stăruitor. Nu lăsaţi ca aceasta să se întâmple! Adresez un apel Universităţii Andrews, seminarului, Universităţii Loma Linda. Nu lăsaţi ca aceasta să se întâmple! Noi nu suntem Anglicani de Ziua a Şaptea, nu suntem Luterani de Ziua a Şaptea! Noi suntem Adventişti de Ziua a Şaptea! Aceasta este ultima biserică a lui Dumnezeu cu ultima solie a lui Dumnezeu” (Adventist Reviw, 26 octombrie, 1978).

Întrebarea ni se adresează din nou cu toată forţa posibilă. Trebuie să fim noi adventişti evanghelici de ziua a şaptea? Este aceasta calea prin care Adventismul îşi va îndeplini misiunea ca mişcare profetică? Sau este planul Satanei de a-i înşela „chiar pe cei aleşi” şi de a devia Adventismul chiar la hotarele Ţării Făgăduite? Întotdeauna există un pericol ascuns, aflat pe punctul de a ne prinde în cursă, iar eu cred că acesta este cel mai mare pericol ascuns cu care ne confruntăm în prezent. Unde era adevăratul pericol care îi pândea pe locuitorii Troei? Venea oare din partea armatelor aflate în afara zidurilor, sau din partea calului nevinovat de lemn, care tocmai fusese împins în interiorul cetăţii? Acolo unde nu există nici un pericol vizibil, cel mai mare pericol se află în interior. Chiar acum, îi invităm în interiorul cetăţii pe evanghelici şi îi îndemnăm pe adventişti să fie evanghelici. Când citim articole şi ascultăm predici, nu suntem noi în pericolul de a spune „Amin” în momente greşite? Trebuie să fim nişte ascultători şi nişte cititori mai atenţi, pentru că deosebirea dintre adevăr şi eroare este extrem de sensibilă. Dacă suntem adevăraţi Adventişti de Ziua a Şaptea, nu putem decât să ne realizăm misiunea şi să ne împlinim destinul. Să nu îngăduim niciodată ca evanghelia noastre să fie denaturată de o evanghelie care nici măcar nu este o evanghelie, ci cea mai ingenioasă contrafacere pe care Satana a conceput-o vreodată pentru a-i încurca pe creştini şi pentru a-L discredita pe Dumnezeu.