PDF – Se va încheia marea luptă curând de Dennis Priebe

Vom începe cu câteva dintre cele mai dramatice pasaje ale Bibliei.

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalipsa 12,7-9).

„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne, şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12,3-5).

Atacul cel mai decisiv al lui Satana împotriva lui Dumnezeu, după ce a fost alungat, a fost direct împotriva Fiului lui Dumnezeu, dar nu a avut succes, aşa că şi-a întors furia împotriva bisericii pe care a întemeiat-o Hristos.

„Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şase zeci de zile…. Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi, şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura, şi a înghiţit râul, pe care-l aruncase balaurul din gură” (Apocalipsa 12,6.13-16).

Timp de 1260 de ani, biserica creştină a suferit mânia lui Satana, ascunzându-se în multe cazuri în locuri retrase de pe pământ. Totuşi, Satana a dat greş din nou în împlinirea scopului lui, aşa că şi-a întors toate forţele chiar împotriva ultimei generaţii care va trăi pe planeta Pământ.

„Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17). „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13,11-15).

Acesta este punctul în care Dumnezeu intră din nou în scenă în mod decisiv, pentru a schimba victoria aparentă a lui Satana într-o înfrângere finală.

„Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o secere ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: ‘Pune secerea Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt’. Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secerea pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (Apocalipsa 14,14-16). „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ‘Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12,10-11). „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,12).

Ce istorie dramatică, de la prima bătălie în cer şi până la bătălia finală de pe pământ. Aceasta este istoria pe care o trăim noi zi de zi. Suntem foarte aproape de punctul final al întregii istorii, iar noi trebuie să înţelegem cât mai clar cu putinţă despre ce este vorba în lupta aceasta şi care este partea pe care trebuie să o îndeplinim în bătălia finală.

Începutul

Pentru a înţelege care este miza, trebuie să ne întoarcem la începutul luptei. Chiar de la începutul ei, marea luptă s-a dat pentru Legea lui Dumnezeu. Satana a atacat Legea lui Dumnezeu ca fiind vrăjmaşul păcii. Satana a zis: „Deşi Creatorul cere sacrificiu de sine şi renunţare la sine de la alţii, El Însuşi nu practică nicio renunţare la sine şi nu face niciun sacrificiu”. Satana a pretins că păcatul exista din cauza Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu era răspunzător pentru păcat.

Cum putea Dumnezeu să dovedească faptul că Legea este o lege a dragostei? Odată ce marea luptă a izbucnit în cer, stabilitatea guvernării divine depindea de cineva care să descopere Legea lui Dumnezeu – cineva care să demonstreze întregului univers ce lucru frumos este Legea lui Dumnezeu.

Când scena luptei s-a mutat pe pământul acesta, Satana a atacat imediat credincioşia poruncilor lui Dumnezeu. „Atunci şarpele a zis femeii: ‘Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul’” (Geneza 3,4.5). Cu alte cuvinte, Dumnezeu este un mincinos. Avertizarea lui Dumnezeu este lipsită de semnificaţie. Eva nu urma să sufere niciun rău în urma neascultării. Ea nu trebuia să asculte de Dumnezeu. De asemenea, Satana a propus o teorie care încă este foarte populară în zilele noastre. El a pretins că bunătatea desăvârşită nu era vrednică de dorit; în schimb, un amestec de bine şi rău va fi mult mai bun.

Imaginea cea mai clară a luptei timpurii dintre Dumnezeu şi Satana se află în cartea lui Iov.

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: ‘De unde vii?’ Şi Satana a răspuns Domnului: ‘De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’. Domnul a zis Satanei: ‘Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău’. Şi Satana a răspuns Domnului: ‘Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă’” (Iov 1,6-11).

Satana a pretins proprietatea asupra pământului, iar Dumnezeu a pus la îndoială pretenţia lui, arătând spre Iov, ca urmaş credincios al Său. Satana a răspuns că Iov nu I-a slujit lui Dumnezeu motivat de dragostea adevărată, ci numai din motive egoiste.

Este vrednic de observat cât de aproape a fost Satana de succes în încercările lui de a deturna planurile lui Dumnezeu. În timpul Potopului, numai opt persoane au supravieţuit pentru a perpetua neamul omenesc. Numai o mică rămăşiţă s-a întors în Iudeea din robia babiloniană.

Răspunsul lui Dumnezeu

Chiar în ziua în care Satana a reuşit să-i aducă pe Adam şi Eva de partea lui, Dumnezeu a făcut o făgăduinţă cuprinzătoare. „Vrăjmăşie voi pune între tine (Satana) şi femeie, între sămânţa ta (urmaşii lui Satana) şi sămânţa ei (Eliberatorul). Aceasta (Eliberatorul) îţi va zdrobi capul, şi tu (Satana) îi vei zdrobi călcâiul (Eliberatorului)” (Geneza 3,15).

Controversa care a început în cer avea să continue pe pământ. Lupta urma să fie dată pentru fiecare om în parte. Satana avea să caute fără încetare să aducă, prin amăgire, neînţelegeri în fiecare familie, fiecare loc de muncă, fiecare grup social şi în fiecare naţiune. El urma să-i constrângă pe cei din poporul lui Dumnezeu să desconsidere legile lui Dumnezeu cu privire la sănătate, alături de legile Sale morale.

Punctul înalt al răspunsului dat de Dumnezeu lui Satana a venit prin persoana Fiului Său. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).

Întreaga viaţă a lui Hristos a fost o descoperire a Legii lui Dumnezeu. Satana a spus că Legea lui Dumnezeu era o lege a egoismului. Isus a venit pentru a arăta că nu era astfel. „Legea lui Iehova este pomul; Evanghelia constituie florile parfumate şi roadele pe care le aduce” (Selected Messages, cartea 1, p.212). Cu alte cuvinte, Legea lui Dumnezeu este sursa din care se revarsă toate binecuvântările lui Dumnezeu, inclusiv Evanghelia harului Său pentru păcătoşii pocăiţi. Dragostea şi mila lui Dumnezeu sunt pur şi simplu nişte aplicaţii ale principiilor Legii Sale.

Ce ne arată Golgota despre marea luptă? Golgota ne arată că Legea lui Dumnezeu este bună. Dacă iubim Golgota trebuie să iubim şi Legea lui Dumnezeu, deoarece Golgota este Legea lui Dumnezeu. Golgota arată ce lucru frumos este Legea lui Dumnezeu. Golgota arată că Satana, nu Dumnezeu, a fost responsabil pentru păcat. „La crucea de pe Golgota, dragostea şi egoismul au stat faţă în faţă…. Satana… a făcut să se vadă în mod evident că adevăratul scop al răzvrătirii lui era acela de a-L detrona pe Dumnezeu şi de a-L nimici prin Acela prin care a fost arătată dragostea lui Dumnezeu” (Hristos Lumina lumii, p.57).

„Moartea lui Hristos pe cruce a asigurat nimicirea celui ce are puterea morţii, care este autorul păcatului…. Nu va mai exista niciun pericol de a mai izbucni o altă răzvrătire în universul lui Dumnezeu…. Prin eficienţa crucii, îngerii cerului sunt păziţi de apostazie. Fără cruce, ei nu ar fi mai în siguranţă împotriva răului, decât au fost îngerii dinainte de căderea lui Satana…. Planul de Mântuire arată vizibil dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi oferă o siguranţă veşnică împotriva trădării lumilor necăzute, precum şi a acelora care vor fi răscumpăraţi prin sângele Mielului…. Oh, noi nu înţelegem valoarea ispăşirii! Dacă am fi înţeles-o, am fi vorbit mai mult despre ea…. De ce nu studiază oamenii subiectul răscumpărării? Acesta este subiectul cel mai mare cu care se poate preocupa mintea omenească” (Signs of the Times, 30 decembrie, 1889).

Numai în lumina Golgotei putem să înţelegem ce este păcatul. Adevărul este că altcineva i s-a alăturat lui Satana în răzvrătirea lui. Întreaga lume este acuzată de uciderea Fiului lui Dumnezeu. „Niciun suflet nu ştie cum este Dumnezeu, până când nu se vede pe sine în lumina reflectată de la crucea de pe Golgota şi se detestă pe sine cu inima plină de amărăciune” (Testimonies to Ministers, p.264,265).

Fulgerele au strălucit, tunetele au sunat
El a purtat pentru mine fulgerele mâniei!
Apoi, în întuneric, văd un diavol,
El L-a răstignit pe lemn pe Fiul lui Dumnezeu.

Acea faţă înfuriată era plină de ură:
Oare cine putea să fie atât de rău?
El a scuipat acea faţă frumoasă;
Cine putea fi? Cine putea fi?

Întunericul se lasă; eu văd acel diavol,
Oh, am fost eu! Da am fost eu!
Eu am bătut cuiele pe Golgota!
În cele din urmă înţeleg adevărul – în cele din urmă înţeleg!

Oare avem noi o concepţie adevărată cu privire la ce anume este păcatul? De fiecare dată când ne îndepărtăm de ceea ce este bine, oare vedem noi acest lucru în natura lui perfidă şi respingătoare? „Cei care au îngăduit ca mintea lor să ajungă aşa de înceţoşată cu privire la ce anume constituie păcatul sunt înşelaţi în mod îngrozitor” (Mărturii, vol.9, p.267).

Când păcătuim, partea cea mai gravă nu este atât de mult fapta în sine. Este vrăjmăşia care se află în inimă. De fiecare dată când ne îndepărtăm de ceea ce este bine, oare ne dăm noi seama că în inima noastră este o crimă împotriva lui Dumnezeu? Când un om se pocăieşte, el Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu. El spune: „Dumnezeu nu este responsabil pentru păcat”. Un om care nu se pocăieşte de păcat, un om care dă vina pe circumstanţe, un om care caută o scuză pentru păcat, realmente spune: „Dumnezeu este cauza”. Golgota şi viaţa lui Isus dovedesc că nicio situaţie în care poate să ajungă un om nu poate fi considerată o scuză pentru păcat. Nu există nicio scuză pentru păcat!

De ce atât un timp aşa de îndelungat?

Dacă Dumnezeu urmează să îl extermine în cele din urmă pe diavol şi întregul rău, de ce nu face acest lucru acum? De ce nu a făcut El acest lucru cu mult timp în urmă? De ce un Dumnezeu bun îi îngăduie răului să se dezvolte un timp aşa de îndelungat? Probabil din cauza provocării adresate de Iosua cu mult timp în urmă.

„Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24,5). Dumnezeu doreşte dragostea noastră prea mult pentru a o distruge prin a o pretinde. Libertatea de a alege pe baza dovezilor se află la baza întregii mari lupte. Dumnezeu a ştiut că era cel mai bine pentru univers să ajungă să înţeleagă adevărul despre Satana, despre păcat şi despre dragostea Sa, prin examinarea dovezilor.

Dar dacă viaţa şi moartea lui Hristos i-a convins pe toţi îngerii credincioşi cu privire la bunătatea lui Dumnezeu şi cu privire la răutatea lui Satana, oare nu ar fi putut Dumnezeu să-L nimicească pe Satana imediat după cruce? Dacă întrebările principale cu privire la Legea lui Dumnezeu şi caracterul Său au primit răspuns prin viaţa şi moartea lui Hristos, de ce a trebuit să continue marea luptă? De ce nu l-a nimicit Dumnezeu pe diavol şi tot răul imediat după ce Isus a murit pe cruce?

Motivul principal pare să fie încăpăţânarea nesăbuită a fiinţelor omeneşti. Milioane şi miliarde dintre noi încă preferă să creadă ce spune şarpele despre Dumnezeu, în loc să creadă ce spune Biblia. Mulţi dintre noi se află de partea lui Satana în marea luptă.

Argumentul final

Întrupat ca iudeu, Domnul Isus a demonstrat nu numai că Adam ar fi putut să-l învingă pe Satana în Eden, ci şi că oamenii obişnuiţi ar fi putut să-l biruiască. Dumnezeu vrea ca poporul Său credincios să-L apere pe El şi legile Sale. În Ezechiel 36,23, El spune că naţiunile vor şti că El este Domnul, când va fi îndreptăţit şi apărat „înaintea ochilor voştri”.

În curând, Planeta Pământ va alege de ce parte va trece şi vor rămâne două tabere clar delimitate. Una dintre aceste tabere va fi alcătuită din oameni care au ales să creadă minciunile lui Satana. De cealaltă parte, oamenii care au credinţă în Dumnezeu şi care au căutat să aibă un caracter asemenea caracterului Său vor fi găsiţi ascultându-L, păzind cu dragoste toate poruncile lui Dumnezeu.

Satana încă Îl acuză pe Dumnezeu. El Îi spune lui Dumnezeu: „Ei bine, Isus m-a învins. Isus a împlinit Legea lui Dumnezeu. Dar unde sunt oamenii care pot să facă lucrul acesta? Da, Tu ai avut oameni care au primit Golgota şi păcatele lor au fost iertate. Tu îi acoperi cu hainele neprihănirii tale, şi totuşi ei continuă să păcătuiască din nou din când în când. Unde sunt oamenii care vor păzi Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit, aşa cum a făcut Isus? Tu eşti în sanctuar, acoperind greşelile poporului Tău. Eu încă nu am fost înfrânt”. Apoi, Dumnezeu îi spune lui Satana: „Eu îi voi prezenta pe aceşti oameni, prin harul Meu, în veacul cel mai degenerat al istoriei pământului. Îi voi separa de orice păcat pe deplin. Ei vor reflecta complet chipul lui Isus. Eu voi ieşi din sanctuar, iar ei vor trăi sub privirile unui Dumnezeu sfânt, fără niciun mijlocitor”.

Vor fi prezentaţi asemenea oameni, încât vor uimi întregul univers. Prin ei, Satana va fi înfrânt pentru totdeauna şi fiecare întrebare care putea fi pusă împotriva Legii lui Dumnezeu – pot oameni să o respecte cu adevărat? – va primi răspuns pentru totdeauna în acel popor special pe care Scriptura îl numeşte cei 144000.

Omul potrivit

Printre sărbătorile naţionale date Dumnezeu poporului iudeu se afla o zi specială numită Ziua Ispăşirii. Scopul acestei zile este descris concis în aceste cuvinte: „Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Levitic 16,30). Aceasta era o zi specială de curăţire a lui Israel, când toate păcatele erau îndepărtate din sanctuar şi din popor.

Aproape de sfârşitul ceremoniilor acelei zile, se întâmpla ceva neobişnuit. „Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul” (Levitic 16,20-22). Ca parte necesară a curăţirii sanctuarului, ei trebuiau să găsească un om potrivit, cineva care era capabil, care era pregătit să ducă ţapul de trimis în pustie.

Înainte ca Satana să fie alungat din lumea aceasta, el trebuie să fie alungat complet din viaţa poporului lui Dumnezeu. Toate nelegiuirile ascunse trebuie să fie date pe faţă. Curăţirea sanctuarului nu este doar o lucrare de curăţire în cer, ci înseamnă înlăturarea finală a păcatului din viaţa celor ce alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, îndepărtând domnia omului fărădelegii pentru toată veşnicia. Aici este un popor care pentru prima dată în istoria păcatului are parte de ştergerea tuturor păcatelor şi a fost sigilat pentru veşnicie. Dumnezeu poate să spună în prezenţa întregului univers: „Aici este un popor care a fost separat pe deplin de păcat”. Iar Dumnezeu va făgădui: „Ei nu se vor întoarce niciodată înapoi în păcat”. În virtutea faptului că aceşti oameni nu se vor întoarce niciodată în păcat, după ce va avea loc lucrarea finală în sfânta sfintelor, prin simplul fapt că odată ce au fost separaţi de păcat, ei nu se vor mai atinge de el din nou, iar Satana va fi dovedit a fi responsabil. Totuşi, pe de altă parte, dacă Satana ar putea să-i îndepărteze de ce este bine chiar şi în cel mai mic amănunt, el va câştiga în punctul acesta.

În ceremonia Zilei Ispăşirii, trebuia să fie un om potrivit care să ducă ţapul de trimis în pustie. Trebuia să fie cineva care putea să-l îndepărteze, care era capabil, suficient de pregătit şi de puternic pentru a face lucrul acesta. În timp ce adevăratul ţap de trimis este îndepărtat, el face un efort disperat pentru a scăpa. În perioada plăgilor, toate energiile lui Satana sunt îndreptate împotriva celor 144000. „În timp ce plăgile cad, ţapul de trimis este îndepărtat. El luptă cu putere să scape, dar este ţinut strâns de mâinile care îl conduc. Dacă ar fi reuşit să scape, Israel şi-ar fi pierdut viaţa. Am văzut că va fi nevoie de timp pentru a-l îndepărta pe ţapul de trimis în ţara uitării, după ce păcatele au fost puse asupra capului lui” (Spalding – Magan, p.2).

Când iese din sanctuar, Isus îi spune realmente lui Satana: „Iată-i pe cei ce sunt poporul Meu. Poţi să faci ce vrei cu el, dar nu poţi să le iei viaţa”. Satana are stăpânirea deplină asupra lumii şi asupra legiunilor întunericului. Toţi cei răi i se alătură şi o întreagă avangardă vine împotriva poporului lui Dumnezeu pentru a-l doborî. Dar Satana este ţinut strâns! Dacă ar putea să ducă în păcat pe unul din cei 144000, dacă ar putea să determine pe unul dintre ei să se îndepărteze de Legea lui Dumnezeu în cel mai mic amănunt, Satana ar triumfa.

Dar omul cel potrivit va fi în stare, prin puterea lui Isus, să-l ţină strâns pe Satana. El va sta în picioare. Cei 144000 sunt aceia prin care Isus câştigă în cele din urmă marea luptă. Aceasta este o luptă disperată între Isus şi Satana. La întrupare, a avut loc o luptă personală între Isus şi Satana, dar de data aceasta lupta aceasta va fi între Satana şi Isus reprodus în experienţa celor 144000. Prin simplul fapt că ei nu cad în păcat, ci respectă Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit, Satana este înfrânt. Cauza lui este pierdută, iar el este ţinut strâns.

Dumnezeu trebuie să le dea îngerilor din cer o asigurare că Planul de Mântuire este întru totul plin de succes. Ce asigurare au îngerii că aceia care sunt răscumpăraţi şi au murit de-a lungul veacurilor nu se vor întoarce înapoi în păcat. Unii dintre ei L-au primit pe Isus pe patul de moarte. Ce asigurare au îngerii că ei nu vor mai păcătui niciodată?

Când Dumnezeu şterge păcatele sfinţilor aflaţi în viaţă, El îi îngăduie lui Satana să-i încerce până la maxim. Satana îi trece prin toate încercările pe care poate să le conceapă, în circumstanţele cele mai descurajatoare, dar ei dovedesc că Planul de Mântuire are succes. Dar dacă ţapul de trimis putea să scape, întregul Israel şi-ar fi pierdut viaţa, nu numai cei 144000. Dumnezeu aşteaptă un popor de care urmează să depindă însuşi tronul Său. Dumnezeu urmează să rişte totul cu cei 144000. Dacă ţapul de trimis putea să scape, Israel ar fi fost pierdut. Planul de Mântuire s-ar fi dovedit a fi un eşec.

Există un singur lucru de care acest grup se va teme în timpul strâmtorării lui Iacov. Ei îşi vor da seama că totul depinde de ei. Ei îşi vor da seama că pot aduce dezonoare tronului lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care cei din grupul acesta urmează să împărtăşească experienţa lui Isus mai amplu decât orice alt popor.

În Epistola către Evrei se află o listă a marilor eroi ai Bibliei. La sfârşitul acestei liste se află o făgăduinţă remarcabilă: „Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11,40). Fără dezvoltarea celor 144000 nu poate fi nicio înviere a celor neprihăniţi. Aceşti eroi aşteaptă ca în biserica lui Dumnezeu să fie cineva care poate să apere caracterul lui Dumnezeu, cineva care îl va înfrânge pe Satana, cineva care poate să ducă în pustie ţapul de trimis.

Când Dumnezeu a adus la existenţă o mişcare în 1844, scopul lui nu a fost doar acela de a aduce la existenţă încă o biserică alături de multe alte biserici. Lucrarea specială a celor 144000 este aceea de a chema afară un popor care va primi sigiliul viului Dumnezeu. Până atunci, lucrarea nu poate fi încheiată, iar lucrarea este aceea de a pune capăt păcatului. El aşteaptă un popor pe care poate să-l folosească pentru a face această lucrare specială.

Uneori, noi pierdem din vedere scopul soliei îngerului al treilea. Dumnezeu nu a adus la existenţă o mişcare doar spre a-i pregăti pe oameni pentru moarte. Dacă vom continua să mergem pe calea pe care ne aflăm, Satana nu va putea să fie alungat niciodată, iar lucrarea nu va fi încheiată niciodată. Diavolul vine alături de noi şi ne spune: „Voi faceţi o lucrare minunată în lume. Voi ridicaţi şcoli, spitale, instituţii şi biserici. Nu trebuie să faceţi nimic altceva, decât să continuaţi lucrarea bună pe care o îndepliniţi”. El face totul pentru a ne orbi faţă de lucrarea care a rămas nefăcută în sfânta sfintelor. Dumnezeu vrea să şteargă păcatele noastre şi să ne dea sigiliului viului Dumnezeu. O astfel de biruinţă îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu în sfânta sfintelor.

Isus spune: „Iată că ţi-am pus înainte o uşă deschisă”. Uşa este deschisă, ploaia târzie aşteaptă. Ea aşteaptă să fie cerută şi primită de biserică. Isus aşteaptă să pună capăt păcatului. Dacă aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu îşi îndreaptă privirile neclintit spre sanctuar, lucrarea aceea va fi îndeplinită.

Fie ca noi să înţelegem cu adevărat scopul soliei îngerului al treilea. Fie ca noi să înţelegem ce aşteaptă Isus să facă. Fie ca noi, prin harul lui Isus, să ne străduim cu toată puterea să facem parte din acel grup special care este numit cei o sută patruzeci şi patru de mii.