Scrisoarea 4 Andreasen – PDF

M.L. Andreasen, 1957

În documentele şi scrisorile pe care le‐am trimis din când în când, cu privire la ceea ce eu consider o gravă abatere de la credinţă din partea conducătorilor noştri, am respectat cu stricteţe sfatul pe care Hristos ni‐l dă în Matei 18: 15‐17. Aici El spune că, dacă se ivesc dezacorduri între fraţi „mustră‐l între tine şi el singur.” Dacă nu ascultă, „mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‐l bisericii.” Am respectat acest principiu, după cum puteţi observa şi din această relatare.

În luna mai 1957 am avut în mâini, în mod providenţial cred, o copie a proceselor verbale ale Consiliului administratorilor de la White Estate din data de 1 şi 2 mai 1957, în care este relatată întâlnirea în care cei doi fraţi au discutat cu administratorii despre o declaraţie cu privire la ispăşire pe care au găsit‐o în scrierile sorei White. Ei au căutat sfat în această problemă, întrucât ceea ce descoperiseră nu era în armonie cu noul punct de vedere pe care îl susţinea conducerea. Ce atitudine ar fi trebuit să ia aceşti cercetători faţă de declaraţiile sorei White?

Timp de luni şi chiar ani de zile, conducătorii noştri au studiat împreună cu unii dintre slujitorii bisericilor evanghelice, în vederea recunoaşterii bisericii noastre drept un corp creştin evanghelic. Studiile priveau doctrinele adventiste, în special ispăşirea, judecata de cercetare şi lucrarea lui Hristos în sanctuarul din ceruri începând 1844. Evanghelicii au numit aceste doctrine „cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a aparenţelor din istoria religioasă” şi aşa le‐au prezentat în publicaţia lor, Eternity, din septembrie 1956, reeditând articolul într‐o ediţie specială sub titlul „Sunt adventiştii de ziua a şaptea creştini?”

Se pare că evanghelicii au produs o influenţă pronunțată asupra conducătorilor adventişti, astfel încât Dr. Barnhouse, unul dintre pastorii evanghelici prezenţi, relatează că liderii noştri „au respins total” unele din doctrinele lor cele mai importante. Poate ar fi mai bine să‐l lăsăm pe Dr. Barnhouse să ne relateze întâmplarea, aşa cum a publicat‐o în articolul său. Subiectul special pe care îl discută este ceea ce noi numim „Marea dezamăgire” şi se referă la marea dezamăgire a adventiştilor din 1844 când ei aşteptau ca Domnul să revină. Iată relatarea: „În dimineaţa care a urmat „marii dezamăgiri” doi oameni mergeau printr‐un lan de porumb pentru a scăpa de batjocurile nemiloase ale vecinilor de la care îşi luaseră rămas bun pentru totdeauna în ziua precedentă. Potrivit spuselor lui, Hiram Edson

(omul din lanul de porumb care s‐a gândit primul la acest lucru) a fost pătruns de convingerea că „în loc să iasă din Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a veni pe pământ, în ziua a zecea a lunii a şaptea, la sfârşitul celor 2300 de zile, Hristos a intrat de fapt pentru prima oară, în această zi, în a doua despărţitură a sanctuarului, şi că El are o lucrare de făcut în Locul prea Sfânt înainte de a reveni pe pământ.” Aceasta este, pentru mine, nimic mai mult decât o idee umană pentru salvarea aparenţelor. Putem să ne dăm seama că unii adventişti neinformaţi au preluat această idee şi au dus‐o până la extreme fabuloase. Mr. Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât că ei resping toate aceste extreme. Şi aceasta în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred

ideea susţinută de unii dintre învăţătorii lor din trecut, că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu s‐a sfârşit la Calvar, şi că El ar desfăşura o altă slujbă preoţească de la 1844 încoace. Această idee este de asemenea total respinsă. Ei cred că, după înălţarea Sa, Hristos administrează beneficiile ispăşirii pe care a finalizat‐o pe Calvar.

Întrucât doctrina sanctuarului se bazează pe tipul marelui preot evreu intrând în Sfânta Sfintelor pentru a sfârşi lucrarea de ispăşire, se poate vedea că ceea ce rămâne este fără temei exegetic, fiind o speculaţie teologică de domeniul fantasticului. Conform acestei versiuni, de la 1844 încoace Hristos examinează rapoartele vieţii tuturor oamenilor şi hotărăşte ce răsplată va primi fiecare creştin. Credem că nu există nici măcar vreo aluzie, în vreun verset din Scriptură care să susţină o idee atât de ciudată şi mai credem că orice efort de a o susţine este răsuflat şi inutil.”

Pentru a înţelege mai bine aceste afirmaţii, adaug următoarea explicaţie, care ar putea clarifica unele exprimări.

Dr. Barnhouse relatează mai întâi binecunoscuta întâmplare, cum Hiram Edson, mergând prin lanul de porumb în dimineaţa care a urmat „dezamăgirii” devine conştient că „în loc de a părăsi Sfânta Sfintelor… Marele Preot intră pentru prima oară în cea de‐a doua despărţitură a sanctuarului, şi că El mai are o lucrare de făcut în Sfânta Sfintelor înainte de a reveni pe pământ.” Lucrarea pe care El trebuie s‐o facă înainte de revenirea Sa, este finalizarea ispăşirii, care implică judecata de cercetare. Această concepţie, spune Dr. Barnhouse, „este doar o idee umană pentru salvarea aparenţelor.” Şi el continuă: „Unii adventişti neinformaţi au preluat această idee şi au dus‐o la extreme fabuloase.” Asta înseamnă că ei cred că Hristos a intrat într‐adevăr în Sfânta Sfintelor ca să sfârşească lucrarea pe care o are de făcut înainte de venirea Sa pe pământ, şi care implică judecata de cercetare şi finalizarea ispăşirii. Dr. Barnhouse spune: „Mr. Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât că ei resping aceste extreme. Şi aceasta în termeni foarte clari.”

Dacă ar fi să credem afirmaţia Dr. Barnhouse, atunci conducătorii noştri resping o doctrină pe care noi am păstrat‐o cu sfinţenie de la începuturi. Acest fapt reiese clar din cele relatate de Dr. Barnhouse în continuare: „Unii dintre învăţătorii lor din trecut au susţinut ideea că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar, şi, de asemenea, că El mai are de făcut o slujbă preoţească după 1844. Această idee este de asemenea total respinsă.”

Când Dr. Barnhouse spune că „unii” din învăţătorii noştri din trecut susţineau că „lucrarea de ispăşire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar” trebuie să fi primit această informaţie de la vreunul din autorii „neinformaţi” ai noii noastre teologii, întrucât istoria ne relatează că toţi învăţătorii noştri au învățat aceasta. James White, J.H. Waggoner, Uriah Smith, J. N. Andrews, J. N. Loughborough, C. H. Watson, E.E. Andross, W.H. Branson, Camden Lacey, R.S. Owen, O. A. Johnson, F. D. Nichols (până în 1955) au apărat cu hotărâre doctrina lucrării de ispăşire a lui Hristos de la 1844 încoace, şi şi‐au exprimat această convingere în scrierile lor. În timp ce scriu aceste rânduri, am alături toate scrierile lor. James White, primul preşedinte al Conferinţei Generale, când a fost numit redactor şef al revistei Signs of the Times, a scris în prima ediţie a acestei publicaţii un articol „pentru a corecta afirmaţiile false care circulă printre noi… Mulţi dintre cei ce se numesc adventişti susţin păreri cu care nu putem simpatiza, şi dintre care unele credem că subminează cele mai clare şi mai importante principii stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu.” În al doilea dintre cele douăzeci şi şapte de puncte de credinţă putem citi următoarele: Hristos „a trăit pentru a ne fi exemplu, a murit în locul nostru, a fost înălţat pentru îndreptăţirea noastră, a urcat la cer pentru a fi mijlocitorul nostru în sanctuarul din cer, unde, cu propriul său sânge, face ispăşire pentru păcatele noastre; care ispăşire, departe de a fi fost încheiată la cruce, unde a fost doar adusă jertfa, reprezintă ultima parte a lucrării Sale ca preot.” Aceste Credinţe Fundamentale au fost publicate într‐o broşură şi răspândite în mii de exemplare. Ar fi interesant de ştiut dacă cel care a scris paginile 29, 30, 31 şi 32 din Questions on Doctrine ne poate oferi o listă a scriitorilor care au susţinut păreri contrarii celor scrise de autorii menţionaţi mai sus. Eu nu am găsit nicio dovadă în favoarea afirmaţiilor incorecte susţinute în special în aceste pagini.

Să continuam să studiem raportul Dr. Barnhouse din revista Eternity. El tocmai afirmase că liderii adventişti au „respins total” ideea că Hristos „desfăşoară a doua slujbă preoţească de la 1844 încoace,” aşa cum numeşte el lucrarea de ispăşire. În schimb, spune el, „ei cred că, după înălţarea Sa la cer, Hristos administrează beneficiile ispăşirii pe care a încheiat‐o pe Calvar.” Oricum, el nu acordă nici o importanţă acestei idei. Vechiul Testament ne arată că marele preot înjunghia animalul de jertfă în curtea templului. Dar ispăşirea nu consta în uciderea jertfei. „Sângele este cel care face ispăşire” (Leviticul 17:11). Deci marele preot trebuia „să ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru… să‐l stropească spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii, şi să facă astfel ispăşire pentru sfântul locaş” (Leviticul 16:15,16). „Va intra să facă ispăşirea” (versetul 17). Dr. Barnhouse argumentează că, deoarece noi ne bazăm în mare parte doctrina ispăşirii pe modelul din Levitic, trebuie să credem că, aşa cum marele preot de pe pământ ducea sângele în sanctuar şi făcea ispăşire, şi Hristos trebuie să facă acelaşi lucru pentru a încheia ispăşirea. Altfel, avem o ispăşire fără sânge. Dacă nu facem acest ultim pas, atunci suntem nevoiţi să credem că ispăşirea s‐a făcut în curte şi nu în sanctuar, ceea ce distruge practic tipologia. Dacă această ultimă slujbă cu sângele este omisă, atunci teoria noastră asupra ispăşirii este întristător de săracă şi „nu are nici un temei exegetic, și este o speculație teologică imaginară în cel mai ănalt grad.” Dacă Hristos nu a mers cu sânge să încheie ispăşirea, atunci ceea ce susţinem noi este „perimat, răsuflat şi nefolositor.” El are un argument bun.

Când am citit pentru prima oară în publicaţia evanghelicilor că liderii noştri au renegat doctrina lucrării de ispăşire a lui Hristos din sanctuar după 1844 şi au înlocuit‐o cu „aplicarea beneficiilor ispăşirii făcute pe cruce,” nu‐mi venea să cred, şi n‐am crezut. Când mi s‐a spus că, dacă citesc chiar şi în „scrierile lui Ellen White, că Hristos face acum ispăşire,” nu trebuie să cred asta, m‐am întrebat: „Cum vine asta?” Ispăşirea a fost făcută cu 1.800 de ani înainte, spun conducătorii noştri. Sora White spune că ispăşirea are loc acum. În Questions on Doctrine se afirmă că a fost făcută cu 1.800 de ani înainte.

În Ministry găsim scris că ispăşirea de la cruce a fost finală. Pe cine sau ce să mai cred? Pentru mine, a nega slujirea lui Hristos în a doua despărţitură a sanctuarului, acum, înseamnă a respinge adventismul. Această învăţătură constituie unul dintre stâlpii de temelie ai adventismului. Dacă resping ispăşirea care are loc acum în sanctuar, pot la fel de bine să resping adventismul în întregime. Poporul lui Dumnezeu nu este pregătit pentru aşa ceva. El nu‐şi va urma conducătorii în apostazie.

În această situaţie, mi‐a trecut prin minte că ar fi posibil ca cei de la Eternity să fi regretat ceea ce au scris şi că au retractat, sau că vor retracta cele scrise. Deci am scris la Eternity, întrebând dacă au mai publicat aceea ediţie specială. Mi‐au răspuns că au făcut‐o. Întrucât autorii îşi rezervaseră drepturile asupra articolului, am cerut permisiunea de a cita din el. Am primit următorul răspuns: „Suntem bucuroşi să vă acordăm permisiunea de a cita din articolul „Sunt adventiştii de ziua a şaptea creştini?” şi apreciem încrederea pe care o acordaţi prin aceasta publicaţiei Eternity.” Această scrisoare este datată Philadelphia, Pennsylvania, 2 mai 1958, şi este semnată de către redactor.

Aceasta se întâmpla după douăzeci de luni de când acest articol apăruse pentru prima dată în Eternity. Dacă în timpul acestor douăzeci de luni conducătorii noştri ar fi protestat, dacă ar fi dat o dezminţire, redactorul m‐ar fi avertizat în mod cinstit să nu folosesc materialul şi să nu citez aceste declaraţii. Dar redactorul n‐a făcut nimic de felul aceste. El s‐a arătat încântat şi a consimţit să folosesc materialul şi să citez din el. S‐au împlinit cinci ani de când au început discuţiile, şi trei ani de când acest articol a fost publicat. În tot acest timp mă aşteptam ca ai noştri să dezmintă acuzaţiile şi să‐i admonesteze pe evanghelici pentru defăimarea conducerii noastre. Dar nu am auzit nici un protest.

Din contra, am citit în publicaţiile noastre unele referinţe care‐i prezentau pe aceşti evanghelici ca fiind nişte domni, buni creştini, ceea ce cred că este adevărat. Astfel de oameni nu spun minciuni. În absenţa vreunei dezminţiri sau vreunui protest din partea oamenilor noştri, am tras propriile mele concluzii. Dar dacă ai noştri ar declara sincer că Dr. Barnhouse şi Mr. Martin nu i‐au auzit niciodată făcând declaraţiile care le sunt atribuite în Eternity, aş lua imediat legătura cu evanghelicii şi le‐aş cere să justifice nişte acuzaţii atât de grave. Această problemă este prea serioasă pentru a fi trecută cu

vederea. Mii de oameni au citit articolul din Eternity şi sunt serios îngrijoraţi. Unul dintre pilonii principali ai credinţei noastre, potrivit celor apărute în Eternity, a fost înlăturat. Vom sta nepăsători şi vom permite ca doctrina sanctuarului să fie călcată în picioare chiar de presupuşii ei susţinători?

Ne vom întoarce la cei doi oameni care au intrat în arhivele White în mai 1957 pentru a se sfătui cu administratorii White. Ei şi‐au terminat cercetarea şi au raportat consiliului că au găsit „indicii” ale faptului că sora White susţine că „lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum (ea scria aceasta în 1880) în sanctuarul din ceruri.” Această descoperire dădea o lovitură mortală noii lor teologii. Era evident imposibil să crezi că lucrarea de ispăşire a fost îndeplinită şi finalizată la cruce, şi în acelaşi timp să susţii că se desfăşoară totuşi în ceruri. Aceste afirmaţii nu pot fi adevărate în acelaşi

timp. Cu toate aceste, biserica noastră s‐a pronunţat deja asupra acestui punct când, în 1957, s‐a scris în Ministry că marele act de la cruce a constituit „ispăşirea completă, perfectă şi finală pentru păcatele oamenilor” (Ministry, februarie 1957). În acest articol se afirma că aceasta este acum „înţelegerea adventistă asupra ispăşirii, confirmată, iluminată şi clarificată de Spiritul Profetic.” (Ibidem). Această afirmaţie n‐a fost niciodată retractată, sau modificată, sau schimbată şi niciun scriitor sau redactor n‐a contrazis‐o. Ea rămâne.

În această situaţie, ce să facă cercetătorii? Fuseseră puşi în faţa declaraţiei sorei White că ispăşirea este desfășurată acum în ceruri. De asemenea, cunoşteau declaraţiile conducerii noastre, cum că ispăşirea a fost făcută şi terminată la cruce. Ei trebuiau să accepte ori una, ori alta. Au ales să‐i urmeze pe conducători.

Dar cum rămânea cu numeroasele declaraţii ale sorei White? Era clar că trebuia ca influenţa ei să fie în vreun fel slăbită, şi afirmaţiile ei răstălmăcite. Dar aceasta era greu de făcut; şi ceea ce avea să se facă trebuia făcut în secret. Dacă era descoperit la timp, planul ar fi eşuat. Dacă, totuşi, s‐ar fi putut lucra în secret şi repede, problema ar fi devenit un „fapt împlinit” înainte ca cineva să afle despre ce este vorba.

Acesta a fost momentul când mi‐a fost înmânată o copie după procesele verbale ale Consiliului Administratorilor de la White Estate, pe care le voi prezenta în continuare, astfel încât să aveţi posibilitatea de a constata singuri ce s‐a întâmplat: Procesul verbal din 1 mai 1957, pagina 1483: „În acest moment al desfăşurării lucrărilor, fraţii X şi Y au fost invitaţi să se alăture administratorilor pentru a continua discutarea unei probleme care fusese lua tă în studiu în ianuarie. Fratele X şi grupul său, care studiaseră cu câţiva pastori au devenit brusc conştienţi de declaraţiile lui Ellen White care arată că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul din ceruri. Într‐o afirmaţie din „Bazele educaţiei creştine” este folosit cuvântul „sacrificiu.” Pentru neadventişti, care nu sunt obişnuiţi cu modul în care înţelegem noi problema sanctuarului, referirile la o continuare a lucrării de ispăşire a lui Hristos sunt dificil de înţeles, şi s‐a sugerat administratorilor că, în unele dintre scrierile lui Ellen White ar putea apărea nişte note de subsol sau note‐anexă care să clarifice, în cea mai mare parte în cuvintele lui Ellen White, înţelegerea noastră asupra diverselor faze ale lucrării de ispăşire a lui Hristos.

Cei doi fraţi care s‐au alăturat administratorilor în timpul discuţiilor au considerat că aceasta este o problemă care va lua amploare în viitorul apropiat şi că ar fi bine să ne grăbim să pregătim şi să includem astfel de note în următoarele ediţii ale scrierilor ei. Problema a fost discutată cu grijă şi seriozitate, dar în momentul în care întâlnirea a luat sfârşit pentru a face loc altor comitete, nu se hotărâse încă nimic.” Întâlnirea din data de 2 mai, pagina 1488. Declarațiile lui Ellen White asupra lucrării de ispășire a lui Hristos.

„Întâlnirea administratorilor din data de 1 mai s‐a încheiat fără a se lua nicio hotărâre în privinţa problemei discutate pe larg, şi anume oportunitatea unor note de subsol sau a unor explicaţii în legătură cu declaraţiile lui Ellen White privind lucrarea de ispăşire a lui Hristos, declaraţii care arată că această lucrare continuă în acest timp în ceruri. Deoarece preşedintele consiliului nostru lipseşte din Washington pentru o perioadă de patru luni, ”s‐a votat amânarea pentru mai târziu a dezbaterii problemei aduse în atenţia noastră de către fraţii X şi Y în legătură cu declaraţiile lui Ellen White cu privire la continuarea lucrării de ispăşire a lui Hristos”.”

După întoarcerea preşedintelui consiliului din călătoria sa de patru luni, problema a fost discutată în continuare şi s‐a decis ca sugestia celor doi fraţi să fie respinsă. Această hotărâre este vrednică de laudă, dar meritele ei sunt oarecum umbrite de faptul că a fost nevoie de opt luni de zile pentru a fi luată, şi că nu s‐a ajuns la această concluzie decât după ce planul a fost dezvăluit.

Acest raport m‐a năucit: Cum poate îndrăzni cineva să propună să se facă adăugiri la scrierile sorei White pentru a susţine noile puncte de vedere? Am meditat îndelung şi m‐am rugat mult. Aveam eu vreo responsabilitate în această problemă? Dacă aveam, era de datoria mea să vorbesc cuiva, unui singur om. Întrucât răul nu fusese comis împotriva mea, ci împotriva bisericii şi credinţei noastre, aveam datoria să vorbesc unuia dintre conducători. Şi aşa am făcut.

În scrisoarea pe care am trimis‐o în data de 27 februarie 1957 mi‐am exprimat teama că editarea cărţii Questions on Doctrine fusese pregătită prea în grabă şi după un timp de studiu prea scurt. Cărţile de acest fel nu pot fi scrise pe fugă şi trebuie pregătite de oameni care au studiat subiectul o viaţă întreagă şi au petrecut ani de zile cercetând Mărturiile.

Pe 7 martie 1957 am primit acest răspuns: „Am reţinut observaţia dumneavoastră: „Mă tem ca nu cumva conţinutul cărţii în curs de publicare să afecteze credinţa noastră.” Cred, frate Andreasen , că nu este cazul să vă îngrijoraţi pentru ceea ce va apărea în carte. Ea este verificată cu grijă de către un grup de oameni capabili în care avem cea mai mare încredere. Sunt încredinţat că veţi fi încântat de rezultate.” În răspunsul meu din data de 1 martie, îmi exprimam din nou temerile cu privire la conţinutul cărţii. Referindu‐mă la un articol care apăruse în numărul din februarie 1957 al revistei Ministry, spuneam: „În cazul în care comitetul este de acord cu părerile publicate aici, trebuie să protestez în modul cel mai serios. Pentru că aceste puncte de vedere nu sunt, în mod sigur, doctrine adventiste, ci reprezintă păreri dobândite în urma studiului superficial al câtorva părţi din scrierile sorei White, şi nu reflectă învăţătura generală.” Încheiam cu următoarele cuvinte: „În acest mod îmi exprim protestul împotriva celor publicate în acest timp cu privire la doctrina ispăşirii, şi doresc ca protestul meu să fie cunoscut din timp. Nu pot să cred că unii dintre fraţii noştri au fost împinşi în acest impas de dorinţa de a fi asemenea popoarelor (bisericilor) din jurul nostru şi că am ajuns să facem concesii ca urmare a presiunilor dinafară.

Neprimind nici un răspuns, am scris din nou pe data de 10 mai 1957: „Sper că aţi înţeles că vorbesc serios. Am mare încredere în dumneavoastră. În cei peste şaizeci de ani de colaborare oficială cu biserica, unul din principalele mele scopuri a fost să inspir încredere în Spiritul Profetic. În ultimii doi ani am vorbit de 204 ori despre acest subiect. Am simţit că poporul nostru avea nevoie de ajutor, şi am încercat să‐l ajut. Sunt îngrozit de ceea ce pare să ne rezerve viitorul, dacă Dumnezeu nu ne va ajuta. Fie ca Domnul să vă dea înţelepciune şi curaj pentru a face ceea ce trebuie.”

După ce am intrat în posesia proceselor verbale confidenţiale ale consiliului White Estate, am urmat sfatul lui Hristos de a vorbi „cu el singur,” şi am scris patru scrisori preşedintelui Conferinţei Generale. La 26 ianuarie 1957 am primit acest răspuns: „Sunt sigur că putem avea toată încrederea că fraţii de la White Estate vor acţiona cu prudenţă în această direcţie şi nu vor adopta poziţii care ar putea crea încurcături în viitor. În mod sigur, frate Andreasen, nu există nici o intenţie de a ne amesteca în scrierile sorei White. Le preţuim nespus de mult. Referitor la cartea Questions on

Doctrine, daţi‐mi voie să vă asigur că nu este lucrarea fraţilor ale căror nume le‐aţi menţionat. Este adevărat că ei au contribuit la această lucrare, dar ea a fost luată din mâinile lor şi este mai degrabă rezultatul muncii unui grup mai mare, decât opera câtorva oameni.”

La 4 iulie 1957 am răspuns printr‐o scrisoare din care citez: „Mă tem că va veni o zi când această problemă va ajunge la cunoştinţa poporului. Aceasta va zdruncina credinţa întregii biserici. Desigur, unii se vor bucura că, în sfârşit, sora White a fost lepădată. Alţii vor plânge şi vor striga la Dumnezeu pentru mângâiere, „Cruţă pe poporul Tău, şi nu face de ruşine moştenirea Ta!” Iar când vom cădea în propria noastră plasă, bisericile lumii se vor desfăta! Vă rog, frate, aveţi în vedere ca această carte să nu fie publicată. Ar fi fatal. Dacă acum nu are loc o lucrare de ispăşire în sanctuarul din cer, atunci biserica ar putea să‐şi recunoască greşeala deschis şi cinstit, şi să suporte consecinţele. Să o dăm deoparte pe sora White, şi să nu mai apărăm cu ipocrizie scrierile ei, iar în spatele aparenţelor să publicăm aşa ceva şi să mai şi pretindem că este opera ei. Închei exprimându‐mi înalta mea consideraţie pentru dumneavoastră. Vă stă înainte o sarcină aproape copleşitoare, de a face faţă celei mai mari apostazii pe care biserica a întâmpinat‐o vreodată.”

La 18 septembrie 1957 am primit această comunicare: „Consider închisă problema la care vă referiţi. Nu cred că aveaţi dreptul să folosiţi procesele verbale de la White Estate aşa cum aţi făcut‐o. Procesele verbale sunt confidenţiale şi nu sunt destinate uzului public. Sper să nu ajungem niciodată să considerăm că oamenii ar trebui condamnaţi şi puşi sub disciplină pentru că au venit înaintea celor în drept pentru a discuta chestiuni care ţin de lucrarea şi învăţătura bisericii.”

La 27 septembrie 1957 am răspuns: „Mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 18 septembrie, în care afirmaţi că „problema la care vă referiţi este închisă.” Am cerut o investigaţie. Dumneavoastră aţi respins‐o. Aţi ignorat persoanele implicate, aţi spus că nu aveam dreptul să folosesc informaţiile pe care le‐am primit, şi aţi închis uşa. Daţi‐mi voie să vă explic că singurul mod în care am folosit informaţiile primite a fost să vă informez pe dumneavoastră, şi pe nimeni altcineva. Ce altceva aş fi putut face? Aţi afirmat că dacă aceste informaţii ar fi ajuns în mâinile dumneavoastră, nu le‐aţi fi folosit. Permiteţi‐mi o precizare. Eu consider că această situaţie constituie cea mai mare apostazie care a avut loc în biserica noastră, şi dumneavoastră vreţi s‐o tăinuiţi! Iar acum aţi închis uşa. Nu cred, frate Figuhr, că vă daţi seama de gravitatea situaţiei. Poporul nostru nu va accepta nici o falsificare sau încercare de modificare a Mărturiilor. Aceasta le va inspira un simţământ de teamă că ceva nu este în regulă cu cei din conducere.

Citiţi din nou scrisoarea mea din 12 septembrie. Puteţi salva situaţia, dar numai dacă veţi vrea să cercetaţi problema. Sunteţi pe punctul de a distruge biserica. Mă voi ruga pentru dumneavoastră.”

Corespondenţa mea cu Washington‐ul a continuat pe această linie până când, la 16 decembrie 1957, am primit acest ultimatum: „Ei (cei din poziția de conducere) vă cer să încetaţi această activitate.” Trei zile mai târziu am primit următoarea completare: „Aceasta vă aşează în opoziţie cu biserica din care faceţi parte, şi în mod sigur va crea probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica. Având în vedere toate acestea, funcţionarii despre care v‐am scris mai devreme vă cer să încetaţi activitățile dumneavoastră.”

În tot acest timp nu mi s‐a propus vreo audienţă. Mi s‐a ordonat pur şi simplu sămi încetez activitatea, şi, implicit, am fost ameninţat că, dacă nu voi face aşa, „negreşit vor apărea probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica.” N‐a existat nici o propunere de audiere, mi s‐a ordonat pur şi simplu să‐mi încetez activitatea. Fusesem condamnat fără drept de apel. Ameninţarea că numele meu ar putea ajunge să fie luat în discuţie spunea destul de mult. Nu s‐a pus problema dacă plângerea mea era îndreptăţită. Eram deja condamnat; singura problemă era cum voi fi pedepsit.

Aceasta îmi aduce aminte de cele publicate în Eternity, şi anume că fraţii noştri iau „explicat lui Mr. Martin că în rândul lor (al adventiştilor) se află şi unii extremişti, după cum există lunatici iresponsabili în orice segment al creştinismului fundamental.” În contrast cu această extremă, ei au o „conducere înţeleaptă,” referindu‐se la ei înşişi. Nu ştiu cum s‐au comportat conducătorii noştri la întâlnirile cu evanghelicii, dar au creat impresia că „grupul majoritar al conducerii înţelepte (care) este hotărât să „pună frână” membrilor care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a denominaţiunii” (Eternity Extra, Septembrie 1956, pagina 2).

Invit cititorul să mediteze la acest lucru. Avem o conducere înţeleaptă – potrivit propriei ei aprecieri. Avem, de asemenea, „lunatici iresponsabili.” Această conducere înţeleaptă este hotărâtă să oprească pe „oricare membru care caută să susţină păreri contrare celor ale conducerii responsabile a bisericii.”

Prima dată când am citit acest lucru, nu mi‐a venit să cred. Am fost, timp de cincizeci de ani un membru onorabil al bisericii, ocupând chiar poziţii de răspundere. Dar fiindcă am îndrăznit să susţin „păreri diferite de cele ale conducerii înţelepte a bisericii,” am devenit unul dintre „lunaticii iresponsabili,” dintre „extremiştii” din biserică; şi, fără a fi fost măcar audiat, mi s‐a ordonat să‐mi încetez activitatea sau voi simţi „frânele” puse. Dacă nu aş avea în faţa mea, chiar în acest moment, dovezile, mi‐ar fi greu să cred că o „conducere înţeleaptă” ar încerca să înăbuşe criticile şi să‐i ameninţe pe acei membri care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a bisericii. Chiar  aici am ajuns? Roma a mers doar puţin mai departe.

Unii vor obiecta că acestea sunt doar spusele evanghelicilor despre conducătorii noştri. Dar rămâne faptul că ai noştri n‐au protestat niciodată împotriva acestor acuzaţii. Propriul meu caz arată clar, că fără vreo cercetare sau vreo audiere, aveam să fiu adus înaintea instanţei, nu pentru o audiere, ci pentru a fi condamnat fără a fi fost audiat, de către cei care s‐au erijat în postura de judecători. Reţineţi că aceasta se întâmpla înainte de Conferinţa Generală din 1958, înainte ca noua teologie să fi fost oficial acceptată şi înainte ca biserica să fi avut ocazia să se pronunţe asupra subiectului. Orice critică publică trebuia să înceteze. Dacă nu înceta, aveau să apară negreşit „probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica.” Acesta era un ultimatum.

Cum am reacţionat? Cum ar fi reacţionat oricine. Era vorba de o uzurpare a autorităţii . Am scris că eram un om al păcii, şi că aş fi putut fi convins, dar nu ameninţat. Credeam, şi cred şi acum că biserica se află în faţa apostaziei prezise de mult, că liderii noştri au urmat exact linia schiţată în Spiritul Profetic şi că am o datorie de la care nu mă pot eschiva. Îmi pare foarte rău că liderii noştri, prin acţiunile lor, au oferit duşmanilor noştri ocazia de a aduce reproşuri îndreptăţite cauzei lui Dumnezeu. În scrisorile mele anterioare am menţionat iar şi iar că duşmanii noştri vor descoperi, mai devreme sau mai târziu, slăbiciunea noastră şi vor profita de ea. I‐am rugat pe conducătorii noştri să îndrepte greşelile făcute; dar fără rezultat. Culegem acum ce am semănat. În următoarea mea scrisoare am reluat eforturile, solicitând o audiere, nu particulară, ci publică, şi dacă se va considera că nu este bine aşa, o audiere particulară, dar care să fie înregistrată şi să primesc şi eu o copie a înregistrării. Dar nu am reuşit. Voi prezenta mai târziu motivele pentru care nu am reuşit să obţin o audiere înregistrată. Am fost întrebat ce mă aştept să obţin. Am primit sute de scrisori în care mi se promitea sprijin dacă aveam să fac anumite lucruri. Am răspuns la câteva scrisori, dar îmi este imposibil fizic să intru în corespondenţă cu toţi care mi‐au scris. Am primit multe indicaţii şi instrucţiuni, dar n‐am vrut să implic pe alţii. Mi s‐au atribuit tot felul de motive; se pare că unii oameni nu reuşesc să înţeleagă că a atribui motive înseamnă a judeca. De asemenea, unii nu pot să înţeleagă că doctrina în sine este destul de importantă pentru a furniza motive de protest. În aceste momente de criză ar fi o laşitate din partea mea să nu mă ridic, cu ajutorul Domnului, împotriva celor puternici.

Au venit la mine trei delegaţii care au stăruit să fac ceva „practic”. Ei spuneau de fapt aşa: „Suntem alături de dumneavoastră, dar nu aţi abordat problema în mod practic. În momentul în care ne vom alătura dumneavoastră este posibil să ne pierdem poziţia, şi probabil aşa se va întâmpla (ei fiind pastori). Dacă aveţi ceva să ne oferiţi, dacă doriţi să porniţi o altă mişcare la care să ne putem alătura, vom veni cu dumneavoastră. Dar să părăseşti totul fără a avea vreo perspectivă, este nerealist. Nu veţi obţine nimic până nu veţi avea ceva de oferit.”

Le‐am răspuns acestor oameni că sunt adventist de ziua a şaptea, că nu intenţionez să iniţiez o altă mişcare şi că nu contez pe susţinerea celor care privesc astfel lucrurile. Ei nu sunt făcuţi dintr‐un material care să poată să rămână în picioare în crizele care ne stau în faţă.

Sunt adventist de ziua a şaptea şi mă bucur în adevăr. În cele din urmă dreptatea şi adevărul vor învinge. Sper că, dacă adevărul despre situaţia prezentă va fi făcut cunoscut, se vor găsi bărbaţi şi femei care vor protesta şi vor avea suficientă influenţă pentru a efectua unele schimbări în organizaţia noastră care să asigure încredinţarea slujbelor sfinte unor oameni care să fie credincioşi adevărului dat sfinţilor de la început. Închei această scrisoare salutându‐vă din inimă pe toţi. Următoarea mea scrisoare, în legătură cu audierea, va fi interesantă. Până atunci, Domnul să fie cu dumneavoastră.