Nevinovat până la proba contrarie

PDF – Nevinovat până la proba contrarie

Copiii sunt frumoși. Nu este aceasta ceea ce gândește orice părinte mândru uitându-se la un omuleț care doarme liniștit? Imaginea nevinovăției! Probabil nu este niciun alt segment din viață când o ființă este mai liberă de orice urmă de rău.

Dar așteaptă. Sunt cei care se uită la același copil și văd ceva diferit. În loc de dulce inocență ei văd un prunc născut cu o natură și o moștenire atât de viciată încât copilul este pierdut și condamnat de la prima suflare de viață; un ambalaj mic de viață stricat de păcatul lui Adam și al Evei, chiar dacă acel ”păcat originar” a fost comis cu mii de ani în urmă.

Ce învața Biblia? Se nasc copiii inocenți sau vinovați? Și ce înseamna aceasta pentru adulți, fie că sunt sau nu creștini? Trăiesc ei constant într-o stare de păcat și având nevoie repetată de iertare pentru păcatul repetat al unei naturi căzute. Se poate ca noi să fi înțeles greșit o astfel de întrebare fundamentală: Ce este păcatul? Ca să fiu mai clar, Care este natura acelui păcat pentru care suntem condamnați și pierduți pentru veșnicie?

Să ne uităm la câteva texte biblice ușor de înțeles. ”Deci, cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat!” (Iacov 4,17). Știe un copilaș diferența dintre bine și rău? Și este posibil ca nu întotdeauna să știm ceea ce trebuie să zicem sau să facem, și fără să vrem facem sau spunem lucrul greșit? În niciun caz – nici la copil, nici la adult – nu este implicat păcatul. O greșeală da, dar nu păcat și nu vină.

Poate că Isus ne ajută să înțelegem. Adresându-se fariseilor odată, Isus le-a zis: ”Dacă ați fi orbi”, le-a răspuns Isus, ”n-ați avea păcat”; dar acum ziceți: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:41). Isus le spunea lor că păcatul nu este socotit vină când nu există ocazia de a ști ceea ce este drept. Cu siguranță că fariseii s-au născut cu aceleași naturi căzute cu care ne-am născut și noi, dar aceasta nu i-au făcut în mod automat păcătoși.

Cu altă ocazie Isus a spus: ”Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări, pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au și văzut, și M-au urât și pe Mine și pe Tatăl Meu.” (Ioan 15:24). Când lumina – Isus – a venit la ei și ei au ales să refuze acea lumină, atunci au fost socotiți vinovați de păcat. Vezi Ioan 3:19.

Deci, ne spune Biblia că condamnarea și vina nu sunt înnascute și că noi nu trăim în mod automat într-o stare de păcat din cauza ”păcatului originar” al lui Adam? Ne spune Biblia că pentru a deveni vinovați de păcat, trebuie să știm ceea ce este adevărat și drept și să alegem în mod deliberat să respingem adevărul și să facem ceea ce Dumnezeu ne-a interzis? Atunci, poate că, în fond, acel copil este nevinovat și nu are nevoie să fie botezat imediat pentru a îndeparta presupusa vină moștenită dela Adam și Eva. Și nu trăim într-o stare permanentă de păcat pentru că avem naturi căzute.

Aceasta înseamna că păcatul și vina apar pentru noi numai când avem ”lumină”. Când știm ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să facem și refuzăm să facem (Iacov 4,17), devenim păcătoși, în nevoie de iertare și curățare. Păcatul nu este accidentul de a te fi născut într-o lume păcătoasă, cu o natură căzută din cauza păcatului lui Adam. Mai degrabă, păcatul este alegerea pe care o facem când știm diferența dintre bine și rău și spunem ”Vreau să fac ca mine, pentru că nu îmi place calea lui Dumnezeu.”

Într-o ocazie, Isus și ucenicii Săi au găsit un om care era orb din naștere. Ucenicii aveau o întrebare pentru Isus despre cum devenim păcătoși. ”Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Isus a răspuns: ”N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui;” (Ioan 9:2,3). Ucenicii au presupus că orbirea sa dovedea că era un păcătos și erau confuzi cum acel păcat s-ar fi putut transmite la el din moment ce s-a născut în felul acela. Răspunsul lui Isus arată că orbirea și păcatul ca vină nu sunt același lucru.

Aceasta înseamna că trebuie să facem o distincție între rezultatele păcatului și vina păcatului.

Când Adam a păcătuit, lumea întreaga a început un drum nesfârșit de durere, suferință, decădere și moarte. Plantele, animalele și oamenii, toți suferă rezultatele tragice ale blestemului păcatului. Ne naștem într-o lume păcătoasă, din părinți afectați de păcat, într-o natură înclinata spre păcătuire. Dar nu este nicio indicație în Scriptură că suntem pierduți, condamnați sau vinovați pentru oricare dintre aceste rezultate ale păcatului lui Adam. Păcatul pentru care renunțăm la viața veșnică este alegerea de a nu asculta atunci când știm care este voia lui Dumnezeu.

Un exemplu clar al acestui principiu se găsește în Vechiul Testament. ”Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său!” (Ezechiel 18:20). Ideea este simplă. Fiecare suntem responsabili pentru propriile păcate – propriile noastre alegeri rele.

Dacă o viață de păcat este inevitabilă datorită moștenirii unei naturi umane slabe, căzute – atunci nu sunt responsabil pentru aceasta; este vina și problema altcuiva. Pe când, dacă păcatul este propria mea alegere, atunci doar eu sunt răspunzător și trebuie să-i fac față în mod direct decât să dau vina pe altcineva.

Păcatul și vina își au originea doar în facultățile înalte ale minții responsabile pentru alegerea binelui sau răului. Toata ființa suferă efectele legii naturale ca parte a ciclului de păcat al pământului. Dar Dumnezeu nu ne socotește răspunzători pentru moștenirea unui echipament deficient. Păcatul este despre călcarea deliberată a legii lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 3:4). Păcatul, la rădăcina lui este iubirea de sine. Este poziționarea sinelui înaintea lui Dumnezeu.

Toate aspectele metodei lui Dumnezeu de salvare a sufletelor sunt afectate de ceea ce credem că este păcatul și vina. Dacă păcatul este natura pe care o moștenim și pe care o păstrăm până când vine Isus, atunci:

  1. Isus nu se putea naște cu natura noastră,
  2. ținta Evangheliei trebuie să fie iertare repetată pentru păcat repetat și
  3. Nu vom fi eliberați de păcat până când Isus revine.

Dar dacă păcatul este propria noastră alegere, atunci:

  1. Isus a putut moșteni natura noastră,
  2. Evanghelia este atât iertare cât și putere transformatoare și
  3. Putem trăi viața de ascultare pe care a trăit-o Isus.

Isus, fratele nostru sau văr îndepartat?

Isus Hristos este atât remediul nostru pentru păcat cât și exemplul nostru pentru a-l birui (1 Petru 2:21,22). Numele Său este bine cunoscut, cu toate acestea oamenii au multe incertitudini despre El ca om. A fost El cu adevărat Dumnezeu? A fost cu adevărat o ființă umană? A putut El să păcătuiască? A fost El  într-adevăr ispitit? S-a luptat El cu probleme și sentimente ca acelea care ne îngrijoreaza pe noi?

Sunt câteva texte de bază care alcătuiesc temelia pentru a înțelege cine a fost Isus. ”El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6,7). Deci, știm că Isus a fost cu adevărat Dumnezeu (Ioan 8:58) și știm că El a fost cu adevărat un om. Ioan punctează înca și mai clar. ”Orice duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:2).

Dar haideți să mergem un pas înainte. Ce fel de ființă umană a devenit Isus? ”Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele,…Căci negreșit, nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci natura seminței lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să se asemene fraților Săi în toate lucrurile,” (Evrei 2:14,16,17). Observați cum se subliniază ideea că Isus Însuși S-a asemănat deopotrivă aceleiași cărni și aceluiași sânge pe care le avem noi.

Dacă Isus a fost născut din sămânța lui Avraam, atunci nu trebuie decât să punem întrebarea: Ce natură au primit toți descendenții lui Avraam? În mod clar, ei au primit cu toții natura căzută ca un drept înnascut. Observați de asemenea că textul spune că Isus a fost făcut asemenea fraților Săi (nouă) în toate lucrurile. Nu tebuie să trecem peste aceste texte în mod superficial sau să le rescriem pentru a se potrivi preconcepțiilor noastre. Isus a luat într-adevăr natura noastră.

Sub legea eredității moștenim tendințe naturale de la părinții noștri; astfel Isus a moștenit tendințe naturale de la mama Sa, căci ea a fost o mamă complet umană. Ca o ființă umană ca noi, Isus a moștenit consecințele fizice ale căderii, cum ar fi foame, oboseală, sete și mortalitate ca și tendințele cu care toți trebuie să ne luptăm spre trăsături ca egoism, mândrie, invidie și îmbuibare. Nicăieri nu sugerează Biblia că lanțul eredității s-ar fi rupt între Maria și Isus. De multe ori, El își spunea ”Fiul omului”.

Ne putem bucura că Isus nu S-a dat deoparte de la urâțenia de a Se naște într-o lume căzută, dintr-o mamă căzută, cu o natură căzută. Avem într-adevăr un Mântuitor care este foarte aproape de noi. El nu S-a pus în carantină de la boala naturii umane dându-ne instrucțiuni prin comunicare de la distanță. El a pășit chiar în arena de luptă cu noi. Cu iubire tandră ne ia mâna noastră și ne conduce afară din mlaștina în care ne aflăm doar dacă Îl urmăm (Psalmul 23). Slavă lui Dumnezeu pentru un asemenea Mântuitor!

Dar a fost Isus ispitit așa de puternic cum suntem noi ispitiți să cedăm la ispitele atrăgătoare? A trebuit El să se lupte cum facem noi? Să vedem ce reprezintă de fapt ispita. Nu doar Satana ne ispitește așa cum a ispitit-o pe Eva și pe Isus Însuși, ”Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit” (Iacov 1,14). Deci ispitele noastre nu vin doar din exteriorul nostru ci și din interiorul naturilor noastre. Suntem trași de propriile tendințe și pasiuni căzute. Cuvântul ”poftă” este uneori tradus ”dorințe” sau ”pasiuni”. De fapt, majoritatea ispitelor noastre pot apărea din această sursă.

Întrebarea este: A fost Isus ispitit în acest fel sau nu? Scriptura ne oferă răspunsuri clare aici. ”Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4,15). O citire simplă, directă a acestui text ne spune că Isus a fost ispitit la fel cum suntem noi ispitiți.

Din moment ce majoritatea ispitelor noastre se datorează instinctelor și impulsurilor naturilor noastre umane căzute, dacă Isus nu a luat această natură căzută atunci El nu putea fi ispitit ca și noi. Nu putea fi ispitit cu ispitele mele spre egoism, mândrie, mânie, descurajare, poftă, apetit, nepăsare, răzvrătire și o mulțime de alte ispite ieșite din natura mea căzută. Dar acest text ne spune că El a trăit fără să păcătuiască în ciuda faptului că a fost ispitit în aceleași feluri în care sunt și eu ispitit. Ce încurajare pentru noi care trebuie să trăim toată viața luptându-ne cu o natură care altfel ne-ar distruge!

Isus Însuși a spus: ”…nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 5,30). În grădina Ghetsemani, când a suferit pedeapsa îngrozitoare pentru toate păcatele noastre, S-a rugat Tatălui ”facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22,42). El cere oricui va fi ucenicul Său ”să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze” (Luca 9,23). Asemenea lui Isus trebuie să ne predăm propriile noastre înclinații și să căutăm să facem doar voia lui Dumnezeu.

De ce sunt toate acestea importante? ”Și prin faptul că El însuși a fost ispitit în ceeace a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2:18). ”Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm indurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16). Deoarece Hristos a luat natura noastră și a fost ispitit în toate punctele ca și noi, putem avea încredere deplină că în Numele Său ne putem apropia chiar de tronul lui Dumnezeu și putem ști că El ne va da ajutorul de care avem nevoie.

Dar există o diferență importantă între Hristos și toate celelalte ființe umane. Dumnezeu i-a spus Mariei: ”Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Nicio altă ființă umană nu a avut Duhul Sfânt ca tată. Aceasta este cea mai remarcabilă diferență între Isus și alți oameni. Isus a fost ”Dumnezeu arătat în trup” (1 Timotei 3:16).

Deoarece Duhul Sfânt Se afla la controlul vieții Sale chiar dela concepția Sa, Hristos nu a cedat niciodată ispitei de a păcătui în niciun moment. Deși natura Sa a fost asemenea naturii noastre, caracterul Său a fosr pur și sfânt dela naștere. Isus a fost sfânt dela prima Sa intrare în lume și a rămas sfânt pentru tot restul vieții Sale.

Vestea cea bună este că eu pot să am același control al puterii Duhului Sfânt și aceeași biruință asupra păcatului când aleg să-mi predau viața lui Dumnezeu. Pot avea aceeași legătură cu Dumnezeu pe care a avut-o Isus prin procesul nașterii din nou. ”Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celuice ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:3,4).

Biruința lui Isus a fost remarcabilă, nu fiindcă fiind Dumnezeu a acționat ca Dumnezeu, ci fiindcă fiind om El nu a acționat ca orice alt om. A trăit o viață care se presupunea a fi imposibil de trăit. Isus a demonstrat că împreuna cu Dumnezeu imposibilul este posibil. Datorită biruinței lui Hristos, calea este pregătită astfel încât Dumnezeu să facă imposibilul în noi.

Păcatul: destin sau alegere?

Cum poate Dumnezeu să facă imposibilul în noi? Suntem toți păcătoși – nu prin naștere sau prin moștenire sau prin ghinion ci prin propriile noastre alegeri de a face lucruri prin metoda noastră în locul metodei lui Dumnezeu. ”Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu,” și ”plata păcatului este moartea” (Romani 3:23; 6:23). Prin propriile noastre alegeri noi merităm să fim excluși pentru totdeauna dela viața veșnică pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru rasa umană. Numai când ne dăm seama de situația noastră disperată vom striga la Dumnezeu pentru salvare din încurcatura noastră fără speranță. În iubirea Sa infinită, Dumnezeu a oferit o cale de scăpare din dilema noastră și trebuie să găsim remediul Său mai degrabă decât ”remediile” inventate de oameni care ne fac doar să ne simțim bine în timp ce continuăm pe drumul către distrugere.

”Crede în Domnul Isus Hristos, și vei fi mântuit” (Fapte 16:31). Primul pas este să credem în prețul imens pe care Isus L-a plătit pentru păcatele noastre. ”Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). Cum putem ajuta decît iubind pe Celce Și-a dat viața pentru noi și pocăindu-ne de păcatele care L-au pironit pe cruce (Romani 2:4)?

Din moment ce nu putem face nimic pentru a schimba alegerile noastre trecute, când ne pocăim ceeace înseamna să ne pară rău pentru păcatele noastre și să le părăsim, Dumnezeu ne iartă. ”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). ”Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarca la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând”(Isaia 55:7; vezi de asemenea 2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Matei 6:14,15). Apoi nu mai suntem păcătoşi vinovaţi. Aceasta se numeşte îndreptățire, pe care nicio faptă bună sau efort curajos nu le pot oferi. “Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Romani 3:24).

“Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniţi, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Fiecăruia din noi îi este oferită o măsură de credință (Romani 12:3). Când ne exersăm acea credință, crezând şi încrezându-ne în făgăduinţele Cuvântului Său, primim pace cu Dumnezeu (Ioan 14:27).

Dar, ca şi cu toate părţile Evangheliei mântuirii lui Dumnezeu, unii au contrafăcut acest aspect al mântuirii. Unii creştini limitează îndreptatirea doar la iertare. Ei uită că iertarea este doar jumătate din îndreptatire. Viziunea lor este doar o soluţie parţială la problema noastră.

Care este a doua parte a îndreptatirii? “El ne-a mântuit pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, mostenitori ai vieții veșnice” (Tit 3:5-7).

Să fii îndreptațit include curățarea regenerării, reînnoirea minții (Romani 12:2). Aceasta este o experiență a inimii – o transformare completă. Îmi schimbă valorile și atitudinile. Nu mai sunt centrat pe sine; acum sunt centrat pe Hristos și pe ceilalți. Acum am gîndul lui Hristos (vezi Filipeni 2:5). Umblu ”cum a umblat El” (1 Ioan 2:6).

Cum a descris Isus procesul mântuirii? ”Dacă cineva nu se naște din nou, nu poate vedea Împarația lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Isus nu a folosit cuvântul îndreptațire cum a făcut Pavel, dar a învațat în mod clar că noua naștere este esențială pentru mântuire. Nașterea din nou nu urmează îndreptațirii – ea este îndreptațire.

”Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreuna cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat…Tot așa și voi înșiva, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:6,7,11).

”Omul cel vechi” este modul nostru vechi de viețuire în care egoismul domină viețile noastre. Acest om vechi trebuie să moară și să fie înlocuit de ”făptura nouă” (2 Corinteni 5:17). Așa cum omul vechi și păcătuirea sunt sinonime, tot așa făptura nouă și ascultarea sunt sinonime (vezi Ezechiel 36:26,27; 1 Ioan 3:7; Romani 2:13, 6:16).

Sfințirea este alt element al Evangheliei care trebuie înțeles bine. Are, de asemenea două părți. Ce semnificație are cuvântul ”a sfinți”? ”Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o,” (Geneza 2:3). Cel mai important sens al sfințirii este ”a pune deoparte pentru un scop sfânt”. Dumnezeu a pus deoparte ziua a șaptea pentru ca rasa umană să o folosească într-un mod sfânt.

Cum se leagă acest înțeles de noii creștini? ”Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți în Numele Domnului Isus Hristos, și prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11). Când suntem spălați și îndreptațiți, suntem de asemenea, puși deoparte pentru un scop sfânt. Dumnezeu se uită la noi acum nu în veșminte murdare de păcat, ci îmbracați cu neprihănirea pură a lui Hristos (Zaharia 3:4; Isaia 61:10).

Care este cea de-a doua parte a sfințirii? ”Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Pe măsură ce petrecem timp cu Dumnezeu, vedem mai mult și mai mult slava Sa și devenim mai mult și mai mult ca El în caracter. Sfințirea implică petrecerea unui timp de calitate cu Isus prin studiu biblic personal, rugăciune, și supunerea instrucțiunilor Sale astfel încât să putem fi schimbați după asemănarea Sa. El S-a rugat pentru noi: ”Sfințește-i prin Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17:17). Și Duhul Sfânt este Călăuza noastră ”în tot adevărul” (Ioan 16:13).

Pavel dă exemplu în această experiență. ”Am fost răstignit împreuna cu Hristos, și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2:20). ”Eu mor în fiecare zi” (1 Corinteni 15:31, KJV). ”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfaptuirea” (Filipeni 2:13). Partea noastră este să ne așezăm voința de partea lui Dumnezeu. Trebuie să murim zilnic de dorințele și înclinațiile noastre firești. Moment cu moment, noi cerem și depindem de harul Său, puterea Sa pentru a rezista ispitei și a asculta de poruncile Sale (Romani 1:5; Evrei 4:16; Iacov 4:7,8). Aceasta este sfințirea biblică.

Concluzia este că Dumnezeu ne mântuiește prin îndreptațire combinată cu sfințire. Este periculos să spunem că suntem mântuiți doar prin îndreptațire, în timp ce sfințirea este doar un rod bun al mântuirii. Sfințirea ne face gata să locuim în corturile cerești. Murind zilnic față de sine este necesară; sfințirea este esențială pentru mântuire. ”Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). Mântuirea este ”prin sfințirea Duhului și credința adevărului” (2 Tesaloniceni 2:13).

”Vei fi pentru Domnul un popor sfânt, cum ți-a jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului, Dumnezeului tău, și vei umbla pe căile Lui” (Deuteronom 28:9). Dacă nu trăim o viață sfințită, nu suntem mântuiți. Îndreptațirea și sfințirea sunt amândouă darurile de har ale lui Dumnezeu pentru păcătoșii pierduți și fără speranță.

Fiți dar desăvârșiți…..

În predica de pe munte Isus ne-a spus să fim desăvârșiți, ”după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48). Dar desăvârșirea poate fi un cuvânt problematic. Ce înseamna cu adevărat? Ce nu semnifică? Unii cred că este nesănătos din punct de vedere spiritual să întarești subiectul desăvârșirii. Poate că o parte a problemei este că ne putem gândi la desăvârșire în cel puțin patru moduri diferite.

Primul sens: ”Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Numai Dumnezeu nu face niciodată o greșeală sau o judecată eronată. Aceasta este desăvârșirea absolută. Desăvârșirea absolută nu poate fi posibilă niciodată pentru ființele create pentru că cunoștința noastră este întotdeauna limitată și în creștere.

Al doilea sens: ”Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască I-a făcut…Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune” (Geneza 1:27,31). Dumnezeu a făcut omenirea după chipul Său – atât de aproape de Dumnezeu cât de mult se poate pentru ființe create. Aceasta este desăvârșirea naturală. Natura omului era în armonie completă cu Dumnezeu și cu restul creației. Mintea și trupul său lucrează perfect împreuna. Impulsurile și instinctele sale erau în echilibru și în acord deplin cu legile lui Dumnezeu.

La cea de-a doua venire, naturile căzute ale poporului Său vor fi transformate de Dumnezeu în naturi desăvârșite (1 Corinteni 15:51-54). Aceasta înseamna că nu vor mai fi înclinații păcătoase din ei înșiși. Din moment ce vom avea înclinații căzute până atunci, acest înțeles nu se poate aplica pentru noi astăzi.

Al treilea sens: ”Isus i-a răspuns: ”Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”” (Matei 22:37). În momentul convertirii, când ne predăm complet viețile lui Hristos suntem socotiți desăvârșiți în El. Ceeace Dumnezeu cere dela noi în procesul convertirii este să-I dăm Lui inima noastră întreaga. El nu va accepta o inimă împarțita în care iubim atât pe Dumnezeu cât și lumea (vezi Luca 16:13; 1 Ioan 2:15-17). Dumnezeu acceptă predarea caracterului nostru și suntem socotiți desăvârșiți în Hristos.

Din acel punct începem să creștem și să facem Schimberg pe măsură ce înțelegem lucruri noi despre voința lui Dumnezeu pentru noi. Pe măsură ce rămânem predați prin acest proces de creșetere și astfel ascultarea ține pasul cu înțelegerea noastră, noi continuăm să fim socotiți desăvârșiți în Hristos. Practic, în acest fel ne menținem legătura mântuitoare cu Isus. El promite că ne va ajuta ”să ne curățim de orice întinaciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).

Al patrulea sens: ”până vom ajunge toțI la unirea credence șI a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înalțimea staturii plinătății lui Hristos;” (Efeseni 4:13). Dumnezeu vrea ca noi să creștem la maturitate completă. El vrea să ne aducă la înalțimi pe care nu ni le-am imaginat vreodată. Maturitatea caracterului este doar secerișul coacerii în viața individuală. Suntem maturi în Hristos când nu mai alegem să păcătuim împotriva lui Dumnezeu.

Această maturitate este exprimată de Ioan. ”Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9). Acest concept poate fi exprimat într-un mod simplu. Hristos înauntru – păcatul afară. Păcatul înauntru – Hristos afară. Nu putem să avem atât pe Hristos cât și păcatul domnind pe tronul vieților noastre în același timp. Într-un caracter matur am fost transformați total de către harul Său împuternicit și de aceea nu mai facem alegeri rebele. Noi alegem să nu ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt sau acțiune.

În definirea desăvârșirii am aflat că cele două sensuri care ni se aplică nouă la timpul prezent sunt predarea caracterului care conduce la maturitatea caracterului. Dar unii creștini nu cred că putem să trăim fără să păcătuim înainte de cea de-a doua venire a lui Hristos. Este acesta un vis imposibil? Să vedem ce spune Dumnezeu.

”Nu v-a ajuns nicio ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngadui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreuna cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13). Există o cale de scăpare doar pentru unele ispite sau pentru oricare și toate ispitele? Este Dumnezeu limitat în abilitatea Sa de a ne ajuta să scăpăm? Acest text spune că există o cale de scăpare pentru orice ispită. Nu este nicio ispită care vine la noi făcând păcătuirea inevitabilă. Dumnezeu a promis că dacă ne vom încrede în El, ne va arăta calea de ieșire din fiecare ispită.

”Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru 2:21,22). Dumnezeu promite că exemplul lui Hristos de a nu păcătui poate fi urmat de noi.

”Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înalțime, care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5). Aceasta este una dintre cele mai puternice făgăduințe din Biblie. Dacă noi vom da gândurile greșite imediat lui Hristos, El promite să le țină în captivitate astfel încât ele să nu ne poată controla. Este evident că dacă Hristos controlează toate gândurile noastre, păcatul nu va apărea în viețile noastre.

”Umblați cârmuiți de Duhul și nu veți împlini poftele firii pământești”, ”Pot totul în Hristos”, ”Tăria mea este făcută desăvârșită în slăbiciune” (Galateni 5:16; Filipeni 4:13; 2 Corinteni 12:9). Biblia este plină de făgăduințe că putem birui păcatul și câștiga victorii continue în lupta împotriva naturilor căzute (vezi Psalmul 119:1-3,11; 1 Tesaloniceni 5:23,24; Tit 2:11-14; 2 Petru 1:10; 1 Ioan 3:6; 4:17; 5:3,4,18; Iuda 24).

O altă realitate la sfârșitul timpului este importantă. ”Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe! Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:11,12). Rasa umană trăiește într-un timp împrumutat – o perioadă de har care se încheie chiar înainte să se întoarca Isus, când fiecare se va fi decis fie pentru sau fie împotriva loialității totale lui Dumnezeu.

Oamenii care sunt în viață în acest timp sunt descriși în acest fel: ”Aici este răbdarea similar, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” ”Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14;12,5). Aceste versete descriu un popor care trăiește de fapt o viață fără păcat, în ciuda naturii căzute, ceva ce Satana a muncit fără oboseală să împiedice (Apocalipsa 12:17). Dacă este într-adevăr o închidere a harului, atunci maturitatea completă a caracterului trebuie să fie posibilă, ceeace înseamna să trăiești fără să cedezi dorințelor păcătoase, ascultător deplin poruncilor lui Dumnezeu.

”Și neamurile vor cunoaște că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfințit în voi sub ochii lor” (Ezechiel 36:23).

Dumnezeu Își va răzbuna propriul Său nume oferind poporului Său puterea divină de a asculta desăvârșit de legea Sa. Aceasta este foarte important în rezoluția finală a marii lupte dintre Hristos și Satana. Puterea înșelatoare a vrăjmașului va fi distrusă odată pentru totdeauna (Naum 1:9). Prin poporul Său, Dumnezeu va oferi ultima mărturie necesară pentru a proteja Universul împotriva reapariției vreodată a păcatului. Aleluia!