PDF – A Pacatui Sau A Nu Pacatui? – Dennis Priebe

În ediţiile din ianuarie şi februarie, 1990, revista Advetist Review îşi invita cititorii  să reconsidere câteva idei privitoare la subiectul naturii umane a Domnului Isus Hristos. Într-o serie de şase articole, Norman Gulley punea în discuţie o întrebare: „Contează modul în care Îl înţelegem pe Domnul Isus?” Iar, în concluzia primului dintre cele şase articole ale sale, Gulley declara: „Doctrina despre Isus înseamnă, în cadrul doctrinelor adventiste de ziua a şaptea, ceea ce înseamnă butucul în care sunt centrate spiţele unei roţi. Probabil că puteţi folosiţi în continuare o roată, dacă lipsesc o spiţă sau două, dar dacă butucul se descentrează, întreaga roată este în pericolul de a deveni inutilă. Aceasta este perspectiva actuală a doctrinelor bisericii noastre” (AR, 18 ianuarie, 1990). Cât de bine este formulată această comparaţie. O greşită înţelegere a persoanei Domnului Isus şi a lucrării îndeplinite de El, va afecta înţelegerea neprihănirii prin credinţă, a Evangheliei şi chiar a misiunii bisericii. Prin urmare, trebuie să depunem toate eforturile, pentru a ne asigura că butucul credinţei noastre nu s-a descentrat. Când ne ocupăm de motivaţia esenţială a faptului că suntem creştini, nu îndrăznim să evităm subiectul sau să ignorăm posibilele idei controversate.

Problema este păcatul

Deşi seria de articole avea ca obiect tratarea dovezilor legate de natura umană a Domnului Hristos, de fapt, acele dovezi nu constituie factorul determinant al concluziilor noastre privitoare la subiectul acesta. Adevărata problemă o constituie dovezile referitoare la natura păcatului. Oricare ar fi conceptele formulate în definirea păcatului şi a naturii sale, ele vor determina concluziile noastre cu privire la natura Domnului Hristos. Gulley a recunoscut acest aspect, afirmând că, referitor la natura Domnului Hristos, există două concepţii opuse care „izvorăsc din două modalităţi diferite de a înţelege păcatul” (AR 25 ian. 1990).

Nu trebuie să subestimăm importanţa acestui subiect. Concluziile noastre privitoare la păcat influenţează, nu numai înţelegerea naturii Domnului Hristos, ci şi scopul experienţei îndreptăţirii şi a sfinţirii, şi vor stabili, de asemenea, dacă desăvârşirea caracterului şi vieţuirea fără păcat sunt sau nu posibilităţi legitime sau fantezii fanatice. Righard Taylor a înţeles acest aspect cu mulţi ani în urmă, scriind în cartea sa Right Conception of Sin, următoarele: „Problema păcatului este legată într-o manieră atât de fundamentală de natura lui Dumnezeu şi de planul de răscumpărare, încât constituie doctrina prin intermediul căreia toate celelalte pot fi înţelese din perspectiva semnificaţiei lor elementare. Mai mult, ea formează cel mai sigur şi mai logic criteriu de evaluare a acurateţei înţelegerii tuturor celorlalte doctrine. Învăţătura privitoare la păcat constituie punctul central, în jurul căruia se construieşte întregul sistem teologic . . . Originea multora, probabil a majorităţii erorilor care s-au strecurat în teologia creştină poate fi regăsite, în cele din urmă, într-o concepţie greşită despre păcat. Datorită unei anumite nuanţe în modul de a înţelege păcatul, întregul sistem de gândire al cuiva poate fi greşit orientat. . . . Când raţionăm pornind de la o premisă falsă, iniţiem un lanţ nesfârşit de concluzii false. Prin urmare, spunem că, dacă cineva nu deţine o concepţie corectă despre păcat, nu este în stare să aibă concepţii corecte cu privire la nici o altă doctrină fundamentală. Aceasta se va evidenţia îndeosebi în legătură cu teoria referitoare la ispăşire şi la metoda lui Dumnezeu de răscumpărare a omului. . . . Iar a insista asupra asimilării unor concepţii corecte despre păcat înseamnă a face imposibilă orice deviere majoră de la adevărul esenţial” (Beacon Hill Press, 1945, pp. 9-11).

Păcat sau efecte ale păcatului?

Unul dintre motivele pentru care acest subiect părea atât de confuz, constă în absenţa câtorva simple definiţii. Se pare că nu se spune nimic despre deosebirea dintre păcatul în sine şi efectele lui. Păcatul lui Adam a avut multe efecte pe această planetă. Moartea domneşte în lumea oamenilor, a animalelor şi a plantelor; suferinţa şi durerea abundă în viaţa noastră, natura ne demonstrează supremaţia dinţilor şi a ghearelor, iar pământul însuşi este plin de violenţa şi tragedia blestemului rostit asupra păcatului. Deşi efectele păcatului sunt de lungă durată şi, în cele din urmă, mortale, nimeni nu consideră că vinovăţia şi condamnarea se află printre acestea. Nici o plantă, animal sau fiinţă umană, nu sunt vinovate pentru că au fost prinse în capcana efectelor mortale ale păcatului.

Pe de altă parte, conceptul de păcat este asociat cu vinovăţia, condamnarea, despărţirea de Dumnezeu, judecata şi moarte a doua. Dacă intenţionăm să dezbatem subiectul neprihănirii prin credinţă sau cel al naturii Domnului Hristos, atenţia noastră trebuie să se concentreze mai degrabă asupra păcatului însuşi, decât asupra efectelor lui. În cele din urmă, Dumnezeu va îndepărta efectele păcatului din universul Lui, dar, când studiem Evanghelia, este necesar să înţelegem ce anume este păcatul şi cum poate fi iertat şi curăţit chiar acum. Constituie firea noastră căzută o parte intrinsecă a păcatului, sau unul dintre efectele păcatului? Concluziile noastre privitoare la natura Domnului Hristos, vor fi determinate de răspunsul pe care îl dăm la această întrebare simplă.

Păcatul originar

Îi suntem îndatoraţi Dr. Gulley pentru formularea poziţiei sale într-o manieră succintă şi clară. După enumerarea celor trei definiţii principale ale păcatului, ca faptă, relaţie şi natură, el întreabă: „Este posibil ca păcatul să includă toate cele trei definiţii? Pot fi considerate, păcătoşenia (natura şi relaţia ruptă) şi păcatul (fapta) ca fiind cauza şi efectul?” (AR, 25 ianuarie, 1990). Cu alte cuvinte, constituie păcatul de a avea o natură căzută, acel păcat primar, care conduce în mod inevitabil la păcatul secundar al încălcării legii?

Gulley explică în continuare că aceasta este concepţia augustiniană despre păcat. În lumina acestei concepţii, omul este un păcătos încă de la naştere, prin natură, şi se află deja sub condamnarea lui Dumnezeu. Prin urmare, va comite în mod inevitabil, fapte păcătoase, pentru care va primi o condamnare suplimentară. Probabil, cea mai exactă explicaţie a acestei concepţii este cea formulată de către John Calvin în lucrarea sa, Institutes of the Christian Religion. „Toţi (oamenii) sunt decăzuţi prin naştere. . . . Vinovăţia provine din natura (umană) . . . . Chiar şi copiii suferă, purtându-şi încă din pântecele mamei, propria condamnare . . . . pentru defectele lor. . . . Oamenii se nasc imorali . . . . Toţi suntem păcătoşi prin natură” (Book II, ch. 1, #5, 6, 7, 8, 9, 10, 27).

Cel care crede că această concepţie este corectă, trebuie, de asemenea, să creadă că păcatul este o stare continuă, de la naştere la mormânt. Având în vedere că ne naştem cu o natură căzută, pe care o păstrăm şi după naşterea din nou, păcatul nostru primar constituie un element permanent al vieţii, chiar dacă, la un moment dat, alegem să nu comitem anumite păcate. Prin urmare, de la naştere până la moarte, păcătuim în mod neîncetat şi trebuie să beneficiem de o iertare necontenită, pentru vinovăţia noastră necontenită.

Această înţelegere a păcatului, despre care Gulley recunoaşte că nu a constituit o parte a teologiei adventiste de la început, prezintă mai multe probleme. Cum se primeşte un nou născut iertare pentru vinovăţia lui personală, dacă nu există o conştienţă, nici cu privire la vinovăţie, nici cu privire la iertare? Cine alege în locul copilului? După ce ieşim din apa botezului, noi suntem tot atât de păcătoşi ca înaintea naşterii din nou, deoarece păcatul primar, care aparţine naturii noastre, nu a fost îndepărtat prin convertire. După încheierea timpului de probă, când lucrarea harului iertător încetează, noi continuăm să fim păcătoşi prin natură. Chiar dacă alegem mai degrabă moartea, decât să păcătuim, continuăm să fim vinovaţi de păcatul primar al naturii noastre, în aceeaşi măsură în care am fost vinovaţi, când ne aflam în starea de răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu, prin urmare, avem nevoie de iertarea necontenită a acestui păcat, la fel de mult ca oricând înainte. Cum va fi asigurat acest har iertător, dacă lucrarea de mijlocire pentru cei păcătoşi se va încheia şi dacă toţi vom fi nevoiţi să stăm înaintea lui Dumnezeu fără Mijlocitor şi fără ispăşire pentru păcatele noastre? (EW 48, 71; GC 614; SR 403). Evident, atât timp cât continuăm să avem această natură căzută şi păcătoasă, nu există nici o posibilitate de a trăi fără păcat, chiar dacă mărturia inspirată ne spune că putem „trăi fără păcat” (RH, 1 aprilie, 1902; II-IP 146). Deşi concepţia augustiniană are o tradiţie îndelungată în istoria creştinismului este imposibili să legăm această concepţie de modul în care adventiştii înţeleg marea luptă.

Romani 5

Prima dovadă biblică pe care Gulley o aduce în favoarea tezelor sale este comparaţia din Romani 5, dintre Adam şi neamul omenesc. Pe baza acestei comparaţii, el declară: „Această stare de păcat, sau natura păcătoasă, are nevoie de mântuire, cu mult timp înainte de înfăptuirea primului păcat conştient. . . .  Cei care doresc să izoleze păcatul şi moartea, de păcatul comis în mod conştient, par să omită această comparaţie” (AR, 25 ianuarie, 1990). Concluzia lui Gulley este ciudată, deoarece simpla citire a textului ne conduce tocmai la o părere opusă.

Cel mai clar rezumat al capitolului 5 din Romani este prezentat de versetul 18. „Astfel dar, după cum printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa”. Gulley insistă să înţelegem paralelismul aflat în pasajul acesta. De fapt, el a trecut cu vederea paralela cea mai evidentă care există. Din cauza păcatului lui Adam, toţi oamenii au fost condamnaţi. Datorită răzvrătirii sale, Adam era pasibil de o distrugere imediată (moartea a doua), iar ca urmare, întregul neam omenesc era supus aceleiaşi condamnări şi distrugeri. Dar, cea de a doua parte a versetului ne spune că Domnul Hristos a schimbat pedeapsa care trebuia să vină peste toţi oamenii condamnaţi din cauza lui Adam. Cu alte cuvinte, condamnarea colectivă datorată păcatului lui Adam a fost anulată prin iertarea colectivă oferită de Domnul Hristos. Datorită morţii Sale ispăşitoare, toţi oamenii au fost eliberaţi de sub condamnarea rostită din cauza lui Adam.

Inspiraţia ne spune că moartea Domnului Hristos „a redat întregul neam omenesc favoarea lui Dumnezeu” (1SM 343). Cu aproape o sută de ani înainte, E. J. Waggoner comenta cu privire la acest verset, astfel: „După cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot astfel îndreptăţirea le este oferită tuturor. . . darul fără plată le este dat tuturor” (ST, 12 martie, 1896).

Înţelegerea literală a capitolului 5 din Romani, distruge complet concepţia falsă a păcatului originar, care i-a dus în rătăcire pe credincioşi o lungă perioadă din istoria creştinismului. Acest capitol nu vorbeşte absolut nimic despre faptul că suntem păcătoşi prin natură. În realitate, el spune că noi am fost eliberaţi de orice condamnare pe care Adam a adus-o în lume. Pentru că Domnul Hristos este adevăratul cap al neamului omenesc, deşi ne naştem purtând toate efectele păcatului, în interior şi în jurul nostru, noi nu ne naştem nici vinovaţi, nici sub condamnare.

Gulley crede că cel mai clar suport biblic al Vechiului Testament, pentru ideea păcatului originar, se află în Psalmul 51:5. Încă odată, textul nu spune nimic despre faptul că suntem păcătoşi prin natură. Expresiile, „zămislit în păcat” şi „născut în nelegiuire” ne vorbesc doar despre efectele păcatului lui Adam asupra neamului omenesc. Dar nu spun nimic despre vinovăţia personală şi natura păcatului. Datorită păcatului lui Adam, noi suntem născuţi cu toţii într-un mediu a cărui natură este păcătoasă, dar pentru a demonstra că natura păcătoasă înseamnă păcatul în sine, avem nevoie de dovezi mai clare.

Unul dintre argumentele cele mai greşite ale lui Gulley este formulat astfel: „Dacă un nou născut moare la câteva ore sau zile după naştere, el va fi supus condamnării celei de a doua morţi, chiar dacă nu a încălcat niciodată vreo poruncă. Dacă nu ar fi aşa, atunci copiii care au murit, nu ar avea nevoie de Mântuitor” (AR, 25 ianuarie, 1990). Romani 5 distruge complet premisa lui Gulley, şi anume că noul născut se află sub pedeapsa morţii a doua. A spune că toţi copiii au nevoie de un Mântuitor constituie unul dintre cele mai amăgitoare clişee din înţelegerea contemporană a neprihănirii prin credinţă. Din cauza ispăşirii, întregul neam omenesc a fost eliberat de condamnarea datorată păcatului lui Adam. Prin urmare, suntem nevoiţi să trăim sub influenţa continuă a efectelor păcatului, până când acestea vor fi, în cele din urmă, îndepărtate, prin lucrarea recreatoare a ispăşirii, la cea de a doua venire, după mileniu. Toate acestea au fost cu adevărat realizate prin ispăşirea oferită de Domnul Hristos. Dar, înţelegerea obişnuită a „nevoii unui Mântuitor”, presupune ca iertarea personală să fie acordată în mod implicit şi necesar pentru o vinovăţie cu caracter personal. Da, un nou născut are nevoie de Mântuitor, dar nu în sensul iertării personale, pentru un păcat şi o vinovăţie cu caracter personal. Încă odată, confundăm efectele păcatului cu păcatul însuşi.

Natura căzută şi păcatul

Aşa cum am declarat anterior în cadrul acestui articol, problema cheie este dacă natura căzută constituie unul dintre efectele păcatului sau păcatul în sine? Să formulăm întrebarea în lumina unuia dintre cele mai clare texte în care Scriptura ne vorbeşte despre păcat. 1Ioan 3:4 ne spune că „păcatul este fărădelege” şi afirmă că „oricine face păcat, face şi fărădelege”. Întregul context tratează alegerea noastră de a păcătui sau nu. Textul nu implică şi nici nu declară nimic despre vreo stare continuă şi inevitabilă de păcătoşenie, înainte de încălcarea legii în fapt.

Cu privire la aceasta, Ellen White se exprimă de opt ori, în forme asemănătoare cu declaraţia următoare: „Singura definiţie pe care o avem în Biblie este că păcatul înseamnă încălcarea legii” (ST, 3 martie, 1890; 1SM 320; 7BC 951; GC 493, etc.). Dacă 1Ioan 3:4 constituie într-adevăr cea mai clară definiţie a păcatului, pe care o avem la dispoziţie, atunci, de ce căutăm cu atâta disperare, pasaje mai dificil de înţeles, care au nevoie de o doză serioasă de reinterpretare, doar pentru a susţine o altă definiţie a păcatului? Nu cumva am acceptat o definiţie nebiblică pentru păcat, venită din partea unor gânditori importanţi, cum ar fi Augustin, iar acum ne străduim să justificăm această credinţă fără temei, pe baza unor texte neclare şi care nu au nici o legătură cu definirea păcatului? Nu este aceasta o practică similară celei folosite de unii, care se străduiesc să susţină nemurirea sufletului şi sfinţenia duminicii, cu ajutorul unor texte izolate care, pentru a spune ceea ce în realitate nu spun, au nevoie de o reinterpretare forţată?

Romani 14:23 declară că „tot ce nu vine din încredinţare este păcat”. Contextul tratează subiectul îndoielii şi al credinţei, ambele înţelese în mod clar, în contextul referitor la conştiinţă şi la luarea deciziilor. Iacob 4:17 ne spune că „cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Aici, păcatul este limitat în sfera cunoaşterii şi a alegerii. Cele mai clare texte care descriu păcatul, nu spun nimic despre faptul că natura păcătoasă ar fi o stare continuă şi inevitabilă, care anulează importanţa alegerii noastre. A spune că natura păcătoasă este identică cu păcatul în sine, înseamnă a spune că noi păcătuim chiar şi atunci când alegem să nu comitem păcatul. Oare este posibil ca această înţelegere a păcatului ca fiind o stare continuă şi inevitabilă, să fi amorţit într-o asemenea măsură sensibilitatea conştiinţei noastre faţă de adevăratul păcat (încălcarea legii lui Dumnezeu), încât să ajungem, în prezent, să acceptăm anumite fărădelegi ca pe nişte simple expresii ale unui păcat şi mai mare care constă în faptul că avem o natură păcătoasă? Cu alte cuvinte, am ajuns să acceptăm păcătuirea ca fiind o parte normală a vieţii, chiar şi a vieţii creştine?

Unii doresc să definească păcatul ca o relaţia ruptă sau despărţirea de Dumnezeu. Isaia 59:2 descrie legătura dintre păcat şi despărţirea de Dumnezeu. „Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!” Păcatul este ceea ce ne separă de Dumnezeu, rupe relaţia noastră cu El, într-o manieră mai categorică decât orice altceva. Ellen White ne spune că, atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit, aceasta „a fost o încălcare a legii sfinte şi neschimbătoare a lui Dumnezeu, şi a separat omul de Dumnezeu” (SC 33). Da, păcatul este într-adevăr o stare, dar această stare urmează deciziei de a păcătui împotriva lui Dumnezeu şi continuă atât timp cât inima rămâne nepocăită. Atât timp cât rămânem într-o stare de păcat, iertarea nu este posibilă, iar noi suntem pierduţi. Dar, în prezent, suntem învăţaţi că păcatul constituie o stare acceptabilă, inevitabilă şi chiar necesară în viaţa unui creştin.

Cei care doresc să dovedească faptul că natura omenească este păcat în sine şi nu un efect al păcatului, pur şi simplu nu şi-au argumentat teza. A fi născut în această lume presupune o serie întreagă de consecinţe: Suntem supuşi foamei şi setei, durerii şi oboselii, suferinţei şi morţii. Planeta pe care trăim ar putea ajunge să ne distrugă. Noi ne naştem din părinţi păcătoşi, primim o natură păcătoasă şi trăim într-un mediu păcătos. Dar toate acestea nu înseamnă că ne naştem vinovaţi de păcat sau condamnaţi din cauza degradării. Deşi toţi moştenim efectele păcatului, inclusiv natura căzută, noi nu suntem vinovaţi de păcat. Efectele păcatului trebuie deosebite de păcatul în sine.

Deoarece ne naştem cu o natură căzută, într-o lume căzută, suntem predispuşi în mod natural la comiterea unor păcate. Păcatul ca act survine, nu atunci când fapta este comisă, ci atunci când mintea decide să cultive gânduri şi motivaţii aflate în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Dacă pocăinţa nu intervine, decizia de a păcătui conduce în mod inevitabil la o stare de păcat, ceea ce înseamnă despărţirea sau înstrăinarea de Dumnezeu. Starea de păcat duce la accentuarea răzvrătirii şi a îndepărtării de Dumnezeu, până când sufletul este cuprins întru totul de întuneric.

Păcatul originar şi Adventismul

Spre sfârşitul articolului său (AR, 25 ianuarie, 1990), Norman Gulley citează mai multe pasaje din scrierile Ellenei White, pentru a demonstra că natura umană a fost coruptă datorită păcatului lui Adam, şi concluzionează, spunând că fiecare om se naşte în starea de păcătos şi de separare de Dumnezeu. Toate aceste declaraţii dovedesc că oamenii se nasc, purtând în adâncurile naturii lor efectele păcatului lui Adam. Concluzia că omul este păcătos prin natură, nu provine din Biblie sau din Adventism, ci chiar din Babilon. Rădăcinile ei se regăsesc în Biserica Romano-Catolică, în scrierile lui Augustin, şi au fost transmise în Protestantism prin intermediul lui Luther şi Calvin. Astăzi, protestanţii evanghelici susţin această concepţie despre păcat şi sunt doresc ca ea să devină o parte a doctrinei Adventismului. Când ajungem să înţelegem cât de mare este succesul încercărilor lor, ni se cutremură mintea. Concepţia evanghelică despre păcat este acceptată la cele mai înalte nivele ale teologiei adventiste contemporane şi au pătruns la diferite nivele ale conducerii conferinţelor. Mulţi pastori şi laici le-au acceptat ca adevărate, iar rezultatul lor în teologia adventismului constă într-o criză din ce în ce mai profundă.

Poziţia evanghelică despre păcat este ireconciliabilă cu poziţia istorică a Adventismului, care susţine că Domnul Hristos a luat asupra Sa chiar natura păcatului pe care l-a biruit tocmai în această stare periculoasă, deschizând astfel posibilitatea ca fiecare fiinţă umană prinsă în lanţurile efectelor mortale ale căderii, să poată scăpa prin harul transformator şi iertător al lui Dumnezeu. Multă vreme, Adventismul a crezut că Domnul Hristos putea fi în acest fel, atât Exemplul nostru, cât şi Înlocuitorul nostru ca jertfă pentru păcat. Acum, datorită poziţiei evanghelice despre păcat, ni se spune că, dacă Domnul Hristos a luat într-adevăr asupra Sa, prin naştere, natura noastră căzută, nu putea fi, în acelaşi timp şi Înlocuitorul nostru, suportând pedeapsa păcatului. În locul unei Evanghelii simple şi clare, în prezent suntem nevoiţi să căutăm metode mai complicate, care să permită ca Domnul Hristos să ia asupra Sa o parte a moştenirii umane, fiind în acelaşi timp scutit de anumite înclinaţii ereditare

De asemenea, această nouă concepţie adventistă despre păcat, face imposibilă acordarea vreunei semnificaţii declaraţiilor privitoare la posibilitatea biruinţei totale înainte de încheierea timpului de probă. Încă odată, claritatea şi simplitatea au fost sacrificate în favoarea compromisului cu sistemele doctrinare neadventiste. Noi căutăm şi dorim acceptarea teologică, dar preţul este prea mare.