PDF – Cum Poate Fi Biruit Pacatul? – Dennis Priebe

Firesc sau duhovnicesc

Editorialul revistei Review and Herald din 5 septembrie, 1974, formula una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă creştinii aflaţi într-o lume secularizată. Comentariile lui Kenneth Wood merită o consideraţie deosebită din partea noastră.

Probabil că cel mai serios pericol care ameninţă biserica este pierderea unicităţii, devenind asemenea lumii din jurul ei, astfel încât şcolile, instituţiile medicale, metodele promovate de ea, literatura şi standardele ei de evaluare a succesului să nu mai poată fi deosebite de acelea ale lumii secularizate.

Cei care par îngrijoraţi cu privire acest pericol sunt puţini în biserică. Majoritatea evaluează succesul numai în funcţie de numărul membrilor şi de câştigurile provenite de pe urma zecimii. Atât timp cât numărul înscrierilor la instituţiile noastre de învăţământ este în creştere şi comisiile de acreditare sunt satisfăcute de rezultate; atât timp cât gradul de ocupare al paturilor din spitalele noastre este destul de mare şi bugetul echilibrat; şi atât timp cât literatura noastră se vinde bine şi este apreciată de cititori, ei consideră că totul merge bine şi sunt pe deplin mulţumiţi.

Când cineva întreabă dacă valorile spirituale beneficiază de suficientă atenţie, dacă literatura noastră este în mod distinctiv adventistă, sau dacă o instituţie este coordonată în armonie cu voinţa revelată a lui Dumnezeu, adesea este considerat ca fiind un critic răutăcios, un negativist sau un fanatic. Cei care primesc critica în mod binevoitor sunt puţini în biserică, chiar dacă este o critică constructivă. Majoritatea ar prefera mai degrabă să li se spună că totul merge bine şi că, deşi condiţiile ar putea să nu fie desăvârşite, sunt mai buni decât oricând înainte.

Câtă dreptate avea Martorul Credincios când acuza Laodicea de mulţumire de sine şi de sentimentul că nu are nevoie de nimic.

Dar important de reţinut este faptul că nu este tocmai imposibil ca biserica să conducă instituţii care să corespundă standardelor lumeşti dar nu şi standardelor lui Dumnezeu. Este posibil ca biserica să creeze aparenţa unui imens succes şi în acelaşi timp să constituie un eşec. Înflorirea financiară şi creşterea statistică să fie însoţite de un declin abrupt al spiritualităţii, iar angajaţii instituţiilor denominaţionale să fie eficienţi, dar nu şi spirituali.

Cu un timp în urmă, am fost alarmaţi de câteva pasaje dintr-o carte intitulată Keys to the Deeper Life, de A. W. Tozer, un creştin ne-adventist consacrat, care declara: „Linia de despărţire dintre biserică şi lume a fost mai mult decât încălcată. Dincolo de câteva dintre cele mai abominabile nelegiuiri, păcatele lumii contemporane nerenăscute sunt aprobate şi copiate cu sârguinţă de un număr şocant de creştini, care se declară a fi ‚născuţi din nou’. Tinerii creştini îşi aleg modelele din rândul celor mai lumeşti oameni şi încearcă să li se asemene cât mai mult cu putinţă. Conducătorii religioşi adoptă tehnici profesionale de promovare, iar îngâmfarea, manipularea şi exagerarea neruşinată sunt folosite în prezent ca procedură uzuală în lucrarea bisericii. Climatul moral nu este inspirat din atmosfera Noului Testament, ci din scenele de pe Broadway şi de la Hollywood. Majoritatea evanghelicilor au încetat să promoveze valori, ci copiază, iar lumea este modelul lor”. Pagina 16.

Este aceasta o acuzaţie prea aspră? Noi credem că nu. Prea mulţi creştini imită lumea din punct de vedere al aparenţei şi conduitei. Ei nu promovează valori autentice, ci copiază, aducând în biserică tehnici lumeşti, cu scopul de a înainta lucrarea lui Dumnezeu.

Probabil că Dl. Tozer descria cel mai bine Laodicea, atunci când spunea: „Lucrarea religioasă poate fi realizată bine şi cu abilitate, de către oameni fireşti, fără nici un dar al Duhului Sfânt. Dar o lucrare pentru veşnicie nu poate fi îndeplinită decât prin Duhul cel veşnic. Nici o lucrare nu deţine veşnicia în ea însăşi, dacă nu este îndeplinită de către Duhul, prin darurile pe care El Însuşi le-a implantat în sufletul oamenilor răscumpăraţi. . . . Persoanele înzestrate din punct de vedere spiritual sunt în general puţine în mijlocul nostru. Deşi avem o nevoie atât de disperată de conducători cu darul discernământului, ei nu există, iar ca urmare suntem obligaţi să recurgem la metode lumeşti. Această oră solemnă şi înspăimântătoare cheamă cu glas tare oameni care să aibă darul înţelegerii profunde a profeţiei. Dar, în loc de aceasta, noi avem oameni care conduc sondaje, investigaţii şi dezbateri la masa rotundă”. Ibid., pp. 40, 41.

Poate fi realizată lucrarea religioasă bine şi cu abilitate de către oameni fireşti? Da. Medicii pot trata boli. Chirurgii pot opera. Profesorii pot învăţa pe alţii. Organizatorii pot organiza. Tipografii pot tipări. Infirmierele pot îngriji bolnavi. Secretarii pot administra treburile de birou. Editorii pot edita. Artiştii pot crea machete inspiratoare pentru reviste. Administratorii pot conduce. Trezorierii pot mânui finanţe. Şi aşa mai departe. Toate aceste activităţi pot fi îndeplinite în continuare de către oameni fireşti.

Deosebirea dintre omul „firesc” şi omul „duhovnicesc” este exprimată în mod clar în 1Corinteni 2:11-16 (şi de asemenea în Romani 8:1-14). „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie”.

Omul firesc nu simte în nici un fel nevoia de a ceda în favoarea îndrumării Duhului lui Dumnezeu şi de a o urma aşa cum este exprimată în Biblie sau în scrierile Ellenei White. Omul firesc nu simte pericolul imens care se află dincolo de abaterile aparent minore de la voinţa explicită a lui Dumnezeu. Dar, spre deosebire de omul firesc, omul duhovnicesc nu se încrede în sine, ci caută în mod stăruitor să îndeplinească lucrarea lui Dumnezeu, prin metodele lui Dumnezeu. Dar, dacă lucrarea lui Dumnezeu este condusă de oameni fireşti, biserica se află în pericol.

Prin urmare, care este una dintre cele mai mari nevoi ale Laodiceii? Toţi conducătorii, lucrătorii şi angajaţii bisericii rămăşiţei trebuie să fie oameni duhovniceşti, nu oameni fireşti. . . . Care este răspunsul nostru? Vom continua noi să ne scuzăm defectele şi să proclamăm faptul că nu avem nevoie de nimic? Sau ne vom pocăi? În timp ce noi şovăim în luarea unei decizii, Domnul Isus stă şi aşteaptă la uşă.

Acest editorial pătrunde în miezul problemelor spirituale cu care ne confruntăm în calitate de creştini ai timpului de pe urmă. Ne-am adaptat stării noastre de oameni fireşti. Am învăţat cum să obţinem o slujbă, cum să trecem testele şi cum să ne rezolvăm treburile într-o lume firească, folosind metode fireşti. Mă tem că am devenit, de asemenea, foarte iscusiţi în a fi religioşi şi în a conduce biserica folosind tehnici fireşti. Astăzi, nevoia noastră disperată este aceea de a şti cum să fim nişte oameni duhovniceşti. Aceasta nu este doar cheia intrării în împărăţia cerească, ci şi cheia succesului în biserica lui Dumnezeu de pe pământ.

Suntem cu toţii născuţi ca oameni fireşti. Pentru a deveni oameni duhovniceşti, trebuie să ne naştem din nou. Sigura întrebare care ar trebui să ne preocupe este: Cum putem fi nişte oameni duhovniceşti? Noi ştim ce ar trebui să fim, dar interesul nostru trebuie să se concentreze asupra acestei întrebări simple: Cum?

Există trei principii pe care trebuie să le reţinem, dacă dorim cu adevărat să devenim nişte oameni duhovniceşti.

Principiul # 1 – Dumnezeu este de partea noastră

Într-un ziar al Institutului Weimar, Dick Winn spunea următoare povestire.

Deşi eram cu toţii prea mici ca să conducem, am descoperit o maşină prea ispititoare pentru a fi lăsată în pace. Tatăl lui Tom îi cumpărase un Chevrolet Coupe model 1930, ca să-l ţină pe aproape şi să-l ferească de probleme, până când va putea obţine permisul legal de a circula pe străzile publice.

Când, eu, fratele meu Larry şi Tom, prietenul nostru de joacă, ne adunam laolaltă, nimic nu ne mai putea feri de năzbâtii. Deşi abia dacă ştiam de care manetă să tragem, într-o după-amiază liniştită de duminică, am plănuit să aducem la viaţă bătrâna Chevy. După câteva pocnete şi sforăituri puternice, solida carcasă de fier „Blue Flame 6” începuse un tors lin care ne aprindea focul în suflet. Dansam literalmente în jurul maşinii, împingându-ne unul pe altul de la spate şi înţelegându-ne printr-un acord nerostit să nu oprim motorul până când nu-i vom fi simţit puterea de la volan.

Am privit spre lungul drum spre ieşirea din curtea lui Tom şi planul a intrat în vigoare. Tom, desigur, era primul îndreptăţit să ocupe scaunul de la volan. Vecinul lui sărise pe locul de lângă el. Larry şi cu mine ne-am urcat pe treapta îngustă a portierei. Tom a găsit manşalierul şi – făcându-şi loc printre pietrele de pe cale – a pornit cu spatele pe drumul către ieşire.

Am schimbat cu rândul locul de la volan, fiecare: o ieşire cu spatele şi apoi o întoarcere în viteză mică. Treptat, am început să prindem curaj şi, pe la jumătatea traseului, am trecut la cea de a doua viteză.

După-amiază târziu, traseul în linie dreaptă îşi pierduse deja farmecul. Aşa că am ajuns la concluzia că, dacă Tom reuşise pe drumul din interiorul curţii, va fi în siguranţă să iasă afară şi să exerseze întoarcerile înainte şi înapoi la intrare. Fiecare ieşire ne duce pe şosea tot mai departe, cu intrări din ce în ce mai rapide în curte. Şi am mai descoperit că, cel mai distractiv era pentru pasagerul aflat pe treapta portierei, în exterior.

La ultima tură nefericită, vecinul lui Tom era la volan, hotărât să ne întreacă pe toţi, într-o întoarcere rapidă în unghi drept. Tom şi Larry se aflau pe treapta portierei din dreapta, ca să poată trăi la maxim avântul întoarcerii scurte la stânga. Eu am ocupat locul mai sigur de pe treapta din stânga.

Dar vecinul a dat greş. Când Chevroletul s-a înclinat în întoarcerea după colţ, aproape să atingă stâlpul din dreapta al gardului de la intrare, Tom şi Larry au zburat de pe treaptă, sărind peste gard şi rostogolindu-se pe pajiştea unde păşteau vitele. Aflat într-o poziţie mai sigură pe partea interioară a curbei, am izbucnit în râs, văzându-le săritura.

Dar râsul mi-a pierit într-o clipă. În încercarea de a-şi corecta întoarcerea, vecinul s-a apropiat de gardul din partea mea, izbindu-mi spatele de stâlpul din stânga intrării, pe care l-am trântit la pământ şi alunecând de pe treaptă, glezna mi-a intrat sub roata din spate.

Îndată ce praful începuse să se aşeze, am observat că toată lumea fugea. Tatăl lui Tom ieşise din casă şi alerga spre noi, sărind treptele de la intrare. Tom, vecinul şi Larry au alergat mai întâi către mine. „Spune că nu eşti rănit”, au început să mă roage în şoaptă, „dacă nu, am încurcat-o cu toţii!” Prea şocat pentru a-mi da seama ce se întâmplase de fapt, eram gata să fac ce spuneau ei. „Încearcă să mergi!” mă îndemnau ei. „Tatăl lui Tom pare foarte furios”. Am încercat să mă ridic şi să merg, dar ceva la glezna din stânga nu mă lăsa. „Grăbeşte-te!” mă rugau ei. „Se apropie! Băieţi, am încurcat-o”.

În cele din urmă, am aruncat o privire spre gleznă. Era întoarsă în interior în unghi drept. Pentru că durerea încă nu începuse, îmi venea să râd. Băieţii aceştia sunt îngrijoraţi să nu aibă necazuri cu tatăl lui Tom, când adevăratul necaz era glezna mea!

Ridicolul situaţiei ne-a amuzat pe toţi, ani mai târziu, după eveniment; dar numai recent am început să înţeleg mai profund. Nici unul dintre noi nu trebuia să se teamă de furia tatălui lui Tom; ci ar fi trebuit să ne temem de rezultatele distrugătoare ale propriei noastre stupidităţi. Iar tatăl lui Tom – cu anii săi de experienţă şi judecată matură – ar fi putut să ne ajute să evităm o faptă atât de nesăbuită!

Îmi amintesc de anii pe care i-am petrecut, temându-mă că, dacă încalc legea lui Dumnezeu, „Am încurcat-o cu Autorul Legii!” Imaginea pe care o avem despre Dumnezeu continuă să semene cu ceea ce gândeam noi despre tatăl lui Tom, când sărea pe trepte şi alerga spre noi. Ignorând durerea şi necazul pe care îl aducem asupra noastră, noi tremurăm de frică în anticiparea furiei pe care suntem siguri că Dumnezeu o va revărsa peste noi!

Mai mult, încercăm chiar să ne prefacem, să părem credincioşi şi să declarăm că nu suntem răniţi, sperând că bravada noastră va micşora mânia pe care o aşteptăm. Suntem atât de siguri că problema păcatului constă în faptul că Îl supără pe Autorul Legii, încât nu reuşim să înţelegem durerea pe care acest păcat ni-l provoacă tocmai  nouă înşine. Nu înţelegem că Dumnezeu vine, nu pentru a aduce necazul asupra noastră, ci pentru că deja suntem în necaz. El nu vine cu scopul de a ne pedepsi, ci pentru a ne salva. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Iar când Domnul se apropie de noi, nu reuşim să observăm lacrimile din ochii Lui.

Primul lucru de care trebuie să fim siguri, în dorinţa noastră de a fi nişte oameni duhovniceşti este imaginea pe care o avem cu privire la Dumnezeu. El nu pretinde biruinţa asupra păcatului, doar ca să vadă dacă vom reuşi să atingem standardul Său. Dumnezeu ne dă putere să biruim, pentru a nu fi nevoiţi să ne frângem încheieturile spirituale atât de adesea. El nu este nerăbdător să ne condamne, ci vine în ajutorul nostru – ca să ne aline durerea. Dacă nu înţelegem că Dumnezeu este de partea noastră în toate acestea, vom lupta în mod stăruitor, dar vom eşua, vom încerca tot mai mult, dar vom cădea, până când ne vom descuraja şi vom renunţa. Dacă ştim că Dumnezeu este cu adevărat de partea noastră, că simte împreună cu noi, ajutându-ne şi oferindu-ne putere, atunci am descoperit şansa de a experimenta o biruinţă reală.

Principiul # 2 – Pericolul alunecării

În ediţia din septembrie 1968 a The Inside Report, publicată de Amazing Facts, se afla un articol semnat de către un autor necunoscut care ilustra următorul principiu.

A pluti în derivă constituie una dintre acele mari influenţe nefaste care îl afectează pe cel credincios la fel de mult ca şi pe cel necredincios. . . . Alunecăm lent şi tăcut, asemenea unei corăbii purtate de valuri. Procesul este aproape inconştient, deoarece suntem purtaţi de curenţi foarte puternici. Curenţii se află atât înăuntru, cât şi din preajma noastră. Curenţii din interior sunt pornirile determinate de dorinţele noastre fireşti – dragostea pentru confort şi comoditate, poftele noastre trupeşti şi spiritul nostru lumesc. În jurul noastră se află alte valuri, care se îndreaptă în aceeaşi direcţie – spiritul veacului, obiceiurile populare şi tradiţia, influenţa materialistă în afaceri, literatura şi recreaţia, curenţii puternici ai vieţii. Toate acestea se frământă fără încetare în preajma noastră, afectându-ne, cuibărindu-se în apropierea noastră şi încercând să se strecoare în sufletul nostru în căutare de aliaţi.

Ca să pluteşti dus de curent sau să fii purtat pe creasta unui val nu trebuie să depui nici un efort. Tot ceea ce este nevoie pentru o viaţă în derivă este să te relaxezi, să nu faci nimic, să te laşi în voia influenţelor lumeşti din interior şi din preajmă.

Dar tocmai pentru că o viaţă în derivă este atât de seducătoare şi de uşoară, orice persoană care L-a urmat pe Domnul Hristos o anumită perioadă de timp, simte imboldul de a se ridica şi de a se împotrivi în mod ferm curenţilor vieţii. . . . Hristos îi îndeamnă întotdeauna pe oameni să înceteze a se lăsa purtaţi încoace şi încolo, asemenea unor frunze purtate de valuri şi să dezvolte puterea voinţei personale şi spiritul de iniţiativă. Sentinţa pronunţată de Dumnezeu cu privire la care au trăit în timpul lui Noe, nu a se datora faptului că erau violenţi – ci faptului că trăiau în mod superficial, plutind la suprafaţa lucrurilor şi capitulând zi de zi în faţa epidemiei influenţelor sociale. Ei mâncau şi beau în timp ce Dumnezeu îi judeca.

Pentru a fi mântuit este nevoie de efort, de înţelepciune şi disciplină de sine. Pierzarea nu presupune nici o cerinţă de felul acesta. Nu trebuie decât să te laşi dus de valuri. . . . Chiar şi atunci când suntem conştienţi că simţurile noastre spirituale devin tot mai lipsite de acuitate şi că plutim în derivă, îndepărtându-ne de traseul nostru prestabilit, există întotdeauna în mintea noastră speranţa falsă că putem schimba întreaga situaţie oricând dorim şi fără eforturi. Noi subestimăm influenţa paralizantă a curenţilor vieţii.

Într-o iarnă, pe apa râului care se revarsă în Niagara, a fost văzută o pasăre aşezată pe o bucată de lemn. Era evident că pasării îi plăcea mişcarea produsă de valurile ce alunecau cu viteză. Nu părea să presimtă nici un pericol. De ce i-ar fi fost frică? Oare nu avea aripi? Nu putea, pur şi simplu, să zboare, atunci când ajungea în pericol? Aşa că, lipsită de orice îngrijorare, se odihnea liniştită pe bucata de lemn care o purta tot mai aproape de locul căderii.

Când a ajuns în momentul periculos, pasărea a încercat să-şi ia zborul, dar în zadar! Nu putea. Stropii de apă ai râului îngheţaseră pe aripile ei, formând o peliculă fină, aşa că pasărea şi-a găsit sfârşitul nefericit în apele care au înghiţit-o. Oare nu există pericolul teribil ca propriile noastre obiceiuri să ne lege atât de puternic de valurile circumstanţelor, încât să nu ne mai putem elibera, chiar dacă dorim lucrul acesta?

Ce putem face pentru a pune capăt cumplitelor consecinţe ale plutirii în derivă şi pentru a stopa influenţa acestor curenţi ce ameninţă să ne distrugă? Autorul Epistolei către Evrei ne oferă următorul îndemn practic: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile, pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele (Evrei 2:1). Care sunt lucrurile pe care le-am auzit? Sunt faptele măreţe ale Evangheliei, adevăruri, valori şi avertizări care ne conferă şi păstrează sănătatea noastră morală şi spirituală.

Citiţi din nou istorisirea vieţii Domnului Hristos şi meditaţi asupra semnificaţiei Crucii Sale, care ne demonstrează protestul Său împotriva unei vieţi de derivă. Rezistenţa puternică a Domnului nostru în faţa tuturor valurilor timpului Său trebuie să se înrădăcineze în mintea noastră şi să umple până la refuz fiinţa noastră lăuntrică, până când voinţa se oţeleşte, dobândind aceeaşi putere. . . .

Există o singură cale în faţa pericolului de a pluti în derivă, şi anume, să fim ancoraţi într-un loc sigur. Un vas bine ancorat nu va fi luat niciodată de valuri. Iar o viaţă ancorată în Domnul Hristos, prin cele patru cabluri, credinţa, speranţa, iubirea şi slujirea, legate în mod conştiincios şi verificate în permanenţă, nu va fi abătut niciodată.

Aplicarea celui de-al doilea principiu înseamnă a lupta în mod activ împotriva unei stări adormite. Nu putem doar să presupunem că vom reuşi să străbatem cumva valurile vieţii, fără să ne opunem curenţilor lumii şi curenţilor propriilor noastre inimi, care sunt leneşe şi egoiste din fire. Dacă sperăm să devenim oameni duhovniceşti, trebuie să luăm unele hotărâri şi să depunem eforturi.

Principiul # 3 – Activarea voinţei

Într-o publicaţie a Colegiului Pacific Union, Campus Chronicle, din 24 mai, 1984, Marlan Knittel relata o întâmplare personală.

Deodată, un tip înalt deschide uşa camerei mele, intră şi se trânteşte pe canapeaua galbenă din dreptul ferestrei. ‚Ce mai faci?’ îl întreb ‚Bine’, îmi răspunde cu o voce nesigură. Mă las uşor pe spătarul scaunului şi îmi ridic capul, aşteptând să continue. El se ridică pe marginea canapelei. Eu rostesc rar, întrebându-l ‚Nu eşti prea sigur, nu-i aşa?’. ‚Deci, ce fac acum?’ izbucneşte el. ‚Există în viaţa mea ceva pe care nu vreau să-l mai fac. M-am rugat lui Dumnezeu, dar când vine ispita, pur şi simplu nu pot să mă abţin. Totul este bine, până când vine ispita”. „Petreci timp cu Dumnezeu dimineaţa?” „Da, spune el, ezitând. Dar aceasta nu mă ajută”. „Vrei să spui că studiezi şi te rogi, şi totuşi ai probleme cu păcatul?” „Da”.

Voi ce i-aţi răspunde? În mod sigur, nu este vorba de o lipsă de putere din partea lui Dumnezeu. Când El vorbeşte, pământul se ridică din ape. Când El îşi deschide gura, stele se aprind şi luminează pe cer. Un înger al Său a ucis 185.000 de oameni într-o singură noapte, iar în dimineaţa învierii, toate armatele Satanei au fugit din faţa unui singur înger al Său.

Problema evidentă sunt eu. Trebuie să încerc cu mai multă stăruinţă? Nu vreau să o iau de la capăt – nu mai vreau agonie, doar pentru a sfârşit în eşec. Nu mai pot suporta gândul de a depune mai mult efort, în încercarea de a rezista în faţa ispitei. Dar există speranţă. Această speranţă se ascunde într-un cuvânt greşit înţeles şi îndelung analizat de teologi: Voinţa.

Voinţa noastră este asemenea ultimei răsuciri de cheie, care porneşte cele trei motoare principale ale navei spaţiale Challenger. Într-o secundă, peste o jumătate de milion de kg-forţă încălzesc la maxim platforma. Nava de 18 etaje se desprinde de turn, croindu-şi drumul spre cer. Două rachete cu combustibil solid pornesc un moment mai târziu, producând o energie de cinci ori mai mare decât celelalte motoare. În câteva minute, nava atinge o viteză atât de mare, încât ar putea să ne ducă de la Angwin la L.A. doar în 106 secunde. Ce forţa explozivă teribilă, declanşată de o singură mână de om: o mână slabă ce răsuceşte un mic contact aparent lipsit de semnificaţie.

Adesea ne încuiem în castele zidite din vechile noastre temeri şi obiceiuri. Săpăm în jur şanţuri largi pline cu apă şi construim câte o punte mobilă. Prea adesea, în loc să slăbim funiile, pentru a coborî puntea, ne agăţăm de viaţa care ne place – în timp ce spunem: „Vino înăuntru, Prinţe Isus – pune stăpânire pe castelul acesta!” Dar noi nu am ales să coborâm puntea. De aceea, trebuie să alegem să lăsăm punţile jos.

Deseori, vieţile noastre par asemenea unei camere întunecate, plină de stafiile trecutului, care strigă din scrinuri şi de după uşi întredeschise. Întunericul este la fel de dens ca păcatul, iar furtunile minţii sunt ca valurile înspumate care se sparg de maluri. Totul pare pierdut şi lipsit de speranţă – puterea întunericului este învingătoare – până când ne aducem aminte de adevărata Putere. Deşi ascunsă vederii, ea străbate prin orificiile acoperite de pânzele de păianjen. Deşi este aproape, nu ne aduce lumină. Trebuie să întreprindem o acţiune umană, conectând candelabrul de pe tavan de întrerupătorul electric aflat pe perete. Trebuie să răsucim comutatorul.

Credinţa recunoaşte puterea: voinţa răsuceşte comutatorul; iar întrerupătorul de pe perete face ca lumina să strălucească din candelabru. Scrinurile se închid, iar stafiile încetează să strige de dincolo de uşile întredeschise. Rezultatul este lumina şi pacea. Lupta s-a încheiat.

Am vorbit cu tânărul acela înalt, care şedea pe canapea, despre ceea ce descoperisem legat de voinţă. El nu încercase aceasta. Da, aceasta era. Desigur aceasta era. Ştia că va da rezultate. „Mulţumesc”, a răspuns el, în timp ce părăsea camera mea. L-a privit mergând de-a lungul coridorului. Pasul lui exprima voioşie.

Nu este o exagerare să spunem că tot ce are legătură cu faptul de a fi oameni duhovniceşti, cu încetarea derivei şi biruinţa asupra păcatului se concentrează în elementul voinţă. Vă rog să observaţi că nu vorbim aici despre puterea proprie a voinţei. Nu este vorba de hotărâre sau fermitate. Voinţa este procesul prin care luăm o decizie. Este modul în care alegem. Noi alegem să ne conectăm la o sursă de putere diferită de cea pe care o foloseşte omul firesc.

Puterea de decizie

În cartea Messages to Young People (Solii către tineret), paginile 151-154, găsim, cu privire la mântuirea personală, câteva dintre cele mai importante concepte care au fost scrise vreodată. „Adevărata religie are legătură cu voinţa. Voinţa este puterea care guvernează fiinţa umană, aducând sub controlul ei toate celelalte însuşiri. Voinţa nu înseamnă gustul sau înclinaţia, ci este puterea de decizie, care lucrează în copiii oamenilor, fie spre ascultarea de Dumnezeu, fie spre neascultare”. Observaţi că voinţa nu înseamnă emoţiile sau natura noastră căzută. Ea este puterea de decizie, comutatorul, care hotărăşte în ce direcţie se vor îndrepta gândurile noastre.

Declaraţia continuă printr-o avertizare: „Veţi fi într-un pericol neîncetat, până când veţi înţelege adevărata putere a voinţei. Puteţi crede şi puteţi făgădui toate lucrurile, dar făgăduinţele voastre sau credinţa voastră nu au nici o valoare, până când nu vă angajaţi voinţa de partea credinţei şi acţiunii. . . . Dar nu trebuie să disperaţi. Voi trebuie să vă decideţi să credeţi. Credeţi, chiar dacă nimic nu pare adevărat sau real pentru voi”.

Acesta este exact punctul în care voinţa se deosebeşte de emoţii şi simţăminte. Cum erau simţămintele Domnului Isus, când murea pe cruce? Erau pozitive sau negative? Una dintre cele mai uimitoare declaraţii inspirate pe care am citit-o vreodată, spune: „Speranţa Lui nu a străbătut dincolo de porţile mormântului” (DA 753). Domnul Hristos a avut sentimentul că nu va mai trăi niciodată. Ce avea de făcut? El a trebuit să răsucească comutatorul în mintea Sa – comutatorul voinţei – care a spus: Voi crede, chiar dacă nimic nu pare adevărat sau real pentru Mine. Deşi am sentimentul că nu-L voi mai vedea niciodată pe Tatăl, aleg să cred că El va face tot ceea ce este mai bine.

Inspiraţia adaugă: „Nu puteţi să vă controlaţi propriile impulsuri şi propriile emoţii, aşa cum aţi dori, dar puteţi să vă controlaţi voinţa”. Dacă nu înţelegem acest principiu, vom fi într-un pericol constant, deoarece vom continua să sperăm şi să promitem, doar pentru a eşua. Ce să facem când totul pare imposibil şi când simţămintele ne scapă de sub control? Când ne trezim descurajaţi şi doborâţi, trebuie să ne amintim că emoţiile şi starea de spirit nu sunt vrednice de crezare. În momentul acela, lucrarea noastră este să răsucim comutatorul voinţei. Deşi că emoţiile nu pot fi stăpânite, dar voinţa poate fi controlată. Printr-o păstrare continuă şi statornică a voinţei de partea lui Dumnezeu, toate emoţiile pot fi aduse sub stăpânirea lui Hristos.

Cine îşi poate controla emoţiile şi impulsurile? Eu, pur şi simplu, nu am atât de multă putere. Dar Dumnezeu ne poate da atât voinţa cât şi înfăptuirea. Totuşi, înainte ca aceasta să poată avea loc, noi suntem cei care trebuie să luăm decizia de a dori puterea Lui mai mult decât orice altceva. Voinţa noastră – alegerea noastră bine determinată – este trambulina de lansare pentru tot ceea ce urmează. Chiar şi atunci când ne hotărâm să nu întreprindem nimic, ci să facem doar ceea ce simţim în mod natural, de fapt, luăm o decizie a voinţei, care va determina tot ce se va întâmpla în continuare. Tot ceea ce facem – bine sau rău – rezultă  dintr-o decizie a voinţei. Acesta este motivul din cauza căruia păcatul, care ne va aduce moartea, nu este doar o stare datorată moştenirii noastre genetice. Păcatul este întotdeauna un act al voinţei, iar noi suntem răspunzători pentru alegerile pe care le facem.

Dumnezeu ne făgăduieşte: „Păstraţi-vă cu fermitate voinţa de partea Domnului şi fiecare emoţie va fi adusă în supunere faţă de voia lui Isus”. Făgăduinţa lui Dumnezeu ni se adresează nouă, tuturor celor ce suntem tulburaţi fără încetare de emoţiile şi impulsurile noastre. Dacă Îi predăm lui Isus voinţa noastră, El se va ocupa de sentimentele noastre. „Trebuie să vă aduceţi aminte că voinţa este izvorul tuturor acţiunilor voastre”.

Domnul Isus spune: „Încredinţaţi-vă întreaga fiinţă sub conducerea Mea; oferiţi-Mi voinţa voastră; luaţi-o de sub controlul Satanei, iar Eu voi pune stăpânire pe ea”. Oare nu cumva, cei mai mulţi dintre noi ne străduim să-I dăruim lui Hristos propria noastră voinţă, fără să înţelegem că, datorită căderii primilor noştri părinţi, această voinţă se află sub controlul Satanei? Am vrea să credem că noi suntem la conducere, că noi suntem căpitanii corabiei noastre. Oare nu de dăm seama că, dacă voinţa noastră nu se află în mâinile lui Hristos, cel care ne conduce este Satana? Atât timp cât nici unul dintre noi nu este în stare să aducă la viaţă o inimă şi să dăruiască suflare fiinţei, trebuie să recunoaştem că suntem supuşi unor puteri superioare. Voinţa noastră este condusă, în mod inevitabil, fie de către Domnul Hristos, fie de către Satana, iar singura noastră capacitate este aceea de a alege sub stăpânirea căruia dintre ei vrem să fim. Mai întâi trebuie să alegem să luăm voinţa noastră din mâna Satanei şi să o dăruim lui Hristos. Să spunem cu voce tare: Iau din mâna Satanei această voinţă pe care Mi-ai dat-o. El nu are dreptul să o stăpânească. Aleg să supun voinţa mea controlului lui Isus Hristos.

Predarea voinţei

De fapt, ce trebuie să facem pentru ca voinţa noastră să poată fi condusă în exclusivitate de Dumnezeu? Dacă dorim ca Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră, înainte de toate, trebuie să aibă loc o experienţă fundamentală. „Toţi oamenii trebuie vegheze asupra propriilor organe de simţ, pentru ca Satana să nu obţină stăpânirea asupra lor; căci acestea sunt porţile sufletului. Dacă doriţi să deţineţi controlul asupra propriei voastre minţi şi să nu îngăduiţi ca gândurile inutile şi imorale să vă păteze sufletul, trebuie să deveniţi nişte santinele credincioase ale ochilor, urechilor şi ale tuturor organelor voastre de simţ. Numai puterea harului este în stare să realizeze această lucrare, atât de vrednică de dorit” (Adventist Home, p. 401).

Gândurile noastre sunt în cea mai mare parte produsul informaţiilor care pătrund în minte, prin intermediul organelor noastre de simţ. Prima şi cea mai importantă lucrare a voinţei este aceea de a hotărî ce anume vom auzi şi vedea. Dumnezeu nu poate lua aceste decizii în locul nostru. El nu va alege în locul fiinţelor create după propriul Său chip, datorită principiului inviolabil al libertăţii de a alege. Dar dacă alegem voinţa Sa, Dumnezeu va avea permisiunea de a intra cu putere în vieţile noastre şi de a îndeplini pentru noi, ceea ce nu suntem în stare să facem. Din acest motiv este atât de important, să fim nişte santinele credincioase ale ochilor şi urechilor noastre. Dacă voinţei i se acordă posibilitatea de a funcţiona în mod corect, nu poate fi bombardată la nesfârşit de atacurile venite din partea Satanei. Trebuie să refuzăm în mod categoric să-i permitem Satanei accesul în minţile noastre. Desigur, Satana va fi furios datorită acestei decizii şi va dubla efortul de a distruge hotărârea luată de noi. Aici este punctul în care avem nevoie de rugăciunea neîncetată, cerând har şi putere din partea lui Dumnezeu, ca să ducem la bun sfârşit, bunele noastre intenţii şi bunele noastre alegeri.

În Thoughts From the Mount of Belssing (Cugetări de pe Muntele Fericirilor), pp. 61, 62, descoperim câţiva paşi elementari pe care trebuie să-i facem, dacă dorim să ne folosim voinţa în mod corect. „Voinţa noastră trebuie să-I fie predată Lui, ca să o putem primi înapoi, curăţită, înnobilată şi ataşată de Cel Divin, prin legăturile împreunei simţiri, atât de strâns, încât El să poată revărsa prin noi valurile iubirii şi puterii Sale”. Mai întâi, trebuie să luăm voinţa noastră de sub controlul Satanei şi să o dăruim în mod conştient lui Hristos. Putem formula în cuvinte decizia noastră, spunând: Doamne, Îţi dau voinţa mea Ţie. Aleg să încredinţez în mâinile Tale procesul luării deciziilor mele. Apoi, Domnul Isus va avea permisiunea de a îndeplini în noi lucrarea Sa purificatoare şi înnobilatoare. Când lucrarea aceasta va fi încheiată, El ne va dărui înapoi propria noastră voinţă, într-o stare cu mult mai bună decât cea în care era atunci când I-am dat-o.

Aici este momentul în care intră în scenă puterea voinţei. Prin propria noastră ambiţie, nu putem crea puterea voinţei. Dar când îi dăm lui Hristos slaba noastră voinţă, el ne-o va înapoia însoţită de puterea Sa proprie. Puterea lui Hristos = puterea voinţei. De acum, voinţa este capabilă de a fi o santinelă credincioasă a simţurilor. Aceşti paşi sunt elementari şi nu există nici o cale mai scurtă. 1) Luaţi voinţa voastră din mâna Satanei. 2) Încredinţaţi această voinţă în mâinile lui Hristos. 3) Apoi, Domnul Hristos ne înapoiază voinţa, încărcată de puterea necesară pentru a aduce la îndeplinire hotărârile bune.

„Dacă vrem să atingem acest înalt ideal trebuie să sacrificăm tot ceea ce face ca sufletul să se poticnească,”. Acum, ajungem la partea cea mai dificilă din întregul proces. Aici este locul în care eul luptă cu furie şi disperare să rămână în viaţă. „Păcatul are putere de influenţă asupra noastră prin intermediul voinţei. Predarea voinţei este asemănată cu tăierea unei mâini sau scoaterea unui ochi. Adesea ni se pare că a-I preda voinţa lui Dumnezeu înseamnă a consimţi să treci prin viaţă mutilat sau desfigurat”. Seamănă aceste cuvinte cu evanghelia populară din zilele noastre, care spune: Tot ceea ce ai de făcut este să crezi că Isus a murit pentru tine şi locul în cer îţi este asigurat?

Aici se află miezul tuturor lucrurilor pe care am dorit să vi le spun legat de voinţă. Aici se află secretul unei vieţi de creştin victorioase, al biruinţei asupra păcatului, al schimbării vieţii noastre de la eşec la succes. Deoarece, din fire, voinţa este rea şi tinde să urmeze sugestiile Satanei, ea ne va îndemna să dăm înapoi, să ne îndoim, să căutăm scuze, să argumentăm, să-i învinovăţim pe alţii şi să facem orice ca să evităm asumarea responsabilităţii pentru răzvrătirea inimii noastre. Dacă nu recunoaştem că suntem nişte fiinţe umane răzvrătite şi rele, Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru noi. Ne este greu să admitem faptul acesta, deoarece ne petrecem cea mai mare parte a vieţii încercând să afişăm o imagine cu totul diferită cu privire la noi. În cele din urmă, noi nu facem acele lucruri îngrozitoare despre care auzim vorbindu-se fără încetare la programul de ştiri.

Dar este suficient să dăm la o parte masca aparenţelor pe care societatea, nevoia unui loc sigur de muncă şi aprobările amicilor noştri ne obligă să o purtăm, şi ne vom descoperi chiar acolo, alături de soldaţii care bat cuiele în palmele lui Isus. Trebuie să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem în realitate – nişte fiinţe umane rele şi răzvrătite. Trebuie să conştientizăm absenţa totală a armoniei cu voia cerului şi faptul că suntem complet nepotriviţi pentru a ne simţi fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu. Este greu să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem în realitate, să smulgem măştile pe care le folosim pentru a-i păcăli pe oameni. Mâna şi ochiul sunt părţi preţioase ale anatomiei noastre, nu-i aşa? Iar noi vom face totul pentru a le păstra. Totuşi, ni se spune că renunţarea la propria noastră voinţă în favoarea voinţei lui Dumnezeu, ne face să ne simţim ca şi când ni s-ar tăia o mână sau ni s-ar scoate un ochi.

Tratăm noi cu seriozitate predarea voinţei? Dacă este aşa, înseamnă oare că vom fi nevoiţi să ne petrecem tot restul vieţii mutilaţi şi desfiguraţi. Ochii nu mai au voie să privească tot ceea ce ar pofti să privească. Ce fel de viaţă mai este aceasta? Cum vom putea să ne satisfacem nevoia de amuzament? Vom fi nişte fanatici înguşti? Vom fi nişte extremişti, lipsiţi de prieteni? Eu, pur şi simplu, nu pot trăi în felul acesta.

Atât timp cât ne simţim ameninţaţi de teama pierderii şi a auto-mutilării, ne va fi total imposibil să-I predăm voinţa noastră lui Hristos. Trebuie să înţelegem cât de adânc este înrădăcinat păcatul în noi; cât de puternic suntem conduşi păcat, de egoism şi de răutate. Apoi, trebuie să apelăm la bisturiul chirurgului. Nu este uşor să ceri în mod deliberat ca acel bisturiu să taie în mintea ta şi în eul tău. Dar, dacă nu cerem lucrul acesta, cancerul egoismului va nimici orice şansă de a avea viaţa veşnică. Eul trebuie înlăturat din caracter, dacă nu, va duce sufletul cu sine în iad.

Ne-am construit cu toţii punţi spre lumea Satanei. Deşi nu le trecem în permanenţă, eul se simte bine să ştie că aceste punţi există şi pot fi folosite, ori de câte ori simţim nevoia de a ne satisface anumite nevoi sau imbolduri. A-I preda lui Dumnezeu propria noastră voinţă înseamnă a arde toate acele punţi, fără nici o posibilitate de a fi construite încă odată. Iar aceasta pare să fie un viitor teribil de întunecat. Cum vom putea continua să trăim, dacă punţile nu mai există? Tot ceea ce poate face religia pentru noi este să ne mutileze şi să ne desfigureze?

Acesta este punctul în care trebuie să agonizăm împreună cu Dumnezeu. Vă garantez că va fi mai dureros şi mai dificil decât orice încercare a vieţii, deoarece eul moare extrem de greu. Lupta pentru predarea voinţei va fi intensă şi ni se va părea că viaţa noastră s-a terminat. Dar, când suntem dispuşi să renunţăm la urâţenia egoismului şi să-I îngăduim lui Dumnezeu să incendieze toate punţi spre lumea Satanei; când suntem dispuşi să abandonăm toţi acei idoli dragi care dau farmec şi fac să merite trăită această viaţă anostă, atunci, întreaga bătălie s-a încheiat. Oh, vor mai fi conflicte mărunte în viitor, dar bătălia a avut deja loc. Adevăratul război nu are legătură cu păzirea Sabatului, îmbrăcămintea sau alimentaţia, ci este legat de voinţă. Când voinţa noastră este predată lui Hristos, celelalte aspecte ale vieţii pot fi ordonate în armonie cu voia lui Dumnezeu. El ne va arăta cum să ascultăm. Când nu vom mai căuta scuze, argumente şi motive de îndoială, bătălia s-a încheiat.

Acest principiu are o aplicaţie directă în domeniul câştigării de suflete. Nu este de nici un folos să le prezentăm oamenilor schimbările privitoare la stilul de viaţă, dacă nu au fost convertiţi. Tot ceea ce vom auzi vor fi doar obiecţii – dovezi că schimbarea nu este cu adevărat necesară. Înainte de a-i confrunta cu adevărurile distinctive, trebuie să ne asigurăm că oamenii sunt cu adevărat convertiţi. Convertirea constituie problema esenţială. După ce convertirea este trăită, toate celelalte schimbări privitoare la stilul de viaţă vor avea loc mult mai uşor.

În experienţa creştină individuală ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi. Multe dintre subiectele pe care le discutăm nu reprezintă adevărata problemă. Adevărata problemă este inima şi voinţa. După ce voinţa este predată şi punţile sunt incendiate, toate celelalte dificultăţi vor fi rezolvate cu uşurinţă. Domnul ne va călăuzi în cunoaşterea binelui şi a răului, iar noi vom urma planul Lui fără să ezităm.

Sfărâmarea puterii Satanei

Acum suntem pregătiţi să examinăm rezultatele predării voinţei noastre lui Hristos. Satana . . . „cunoaşte mai bine decât noi limitele propriei sale puteri şi uşurinţa cu care poate fi învins, dacă ne împotrivim şi îl înfruntăm. Prin puterea divină, cel mai slab dintre sfinţi este mai tare decât Satana şi toţi îngerii lui” (Testimonies, vol. 5, pp. 293, 294). Tot ceea ce este necesar, în realitate, în vederea biruinţei asupra păcatului este dorinţa noastră de a ne împotrivi şi de a-l înfrunta pe Satana. Atât timp cât facem compromis cu Satana şi tolerăm compania lui, vom continua să cădem şi să fim descurajaţi. Cât de mult ar trebui să preţuim aceste făgăduinţe. Noi îl considerăm pe Satana mai puternic decât este în realitate. Credem că ispitele lui sunt atât de copleşitoare, încât nu le putem rezista. Trebuie să ne concentrăm atenţia asupra lucrurilor pe care puterea lui Dumnezeu este capabilă să le înfăptuiască, chiar şi în viaţa celui mai slab dintre copiii Săi.

Punctul culminant al studiului nostru privitor la voinţă constă în declaraţia clasică din Steps to Christ (Calea către Hristos), pagina 47: „Mulţi se întreabă, ‚Cum să-I predau întreaga mea fiinţă lui Dumnezeu?’ Deşi doriţi să vă predaţi pe voi înşivă lui Dumnezeu, aveţi prea puţină putere morală; trăind în sclavia îndoielii, sunteţi stăpâniţi de obiceiurile vieţii voastre de păcat. Promisiunile şi hotărârile voastre sunt ca nişte funii de nisip. Nu vă puteţi controla gândurile, impulsurile şi înclinaţiile. Cunoaşterea promisiunilor neîmplinite şi a jurămintelor încălcate vă slăbesc încrederea în propria voastră sinceritate şi vă face să credeţi că Dumnezeu nu mai poate să vă accepte; dar nu trebuie să disperaţi. Nu este aceasta, exact situaţia în care ne regăsim toţi? Promitem, luăm hotărâri şi după aceea cădem. Considerăm că voinţa noastră este suficient de puternică pentru a controla propriile gânduri şi simţăminte. Dar, pentru noi, nu există nici o speranţă reală, până când nu recunoaştem profunda noastră păcătoşenie. Am fost născuţi cu o natură căzută, într-o lume căzută, în care domneşte Satana. Când recunoaştem fără rezerve starea lipsită de speranţă în care suntem şi ne întoarcem la Domnul Hristos, cerând ajutor, uşa biruinţei este deschisă.

Dacă nu trebuie să disperăm, care este cauza faptului că suntem continuu învinşi? „Ceea ce trebuie să înţelegeţi este adevărata putere a voinţei. Ea este puterea care guvernează fiinţa umană; puterea de a decide sau capacitatea de a alege. Totul depinde de funcţionarea corectă a voinţei. Capacitatea de a alege le-a fost dată oamenilor de către Dumnezeu; ea le aparţine, iar ei trebuie să o exercite. Voi înşivă nu puteţi să vă schimbaţi inima şi nu puteţi   să-I predaţi lui Dumnezeu dorinţele şi tendinţele ei; dar puteţi alege să Îi slujiţi Lui. Puteţi să-I daţi propria voastră voinţă; iar El va lucra după aceea în voi, atât voinţa, cât şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. În felul acesta, întreaga voastră fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; sentimentele voastre vor fi centrate în El, gândurile voastre vor fi în armonie cu El”. Vă rog să observaţi cât de multe aspecte depind de corecta funcţionare a voinţei. Fericirea, pacea, adevăratul succes, viaţa veşnică – toate depind de modul în care ne folosim voinţa.

La început, Dumnezeu l-a creat pe om după propriul Său chip. Acest chip divin a fost distrus aproape complet de cei şase mii de ani de păcat. Practic, singura parte care ne-a rămas intactă din chipul lui Dumnezeu este puterea de a alege. Este trăsătura în care ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu, în starea firească în care suntem. Puterea de a alege a fost darul oferit lui Adam şi Evei de Dumnezeu, iar El nu i-a permis Satanei să-l ia de la oameni. Datorită faptului că încă avem acel dar, întreaga veşnicie este posibilă pentru noi.

Vă rog să observaţi că noi nu putem să-I predăm lui Dumnezeu dorinţele şi tendinţele inimii noastre. În mod natural, nu simţim plăcere faţă de lucrurile aflate pe calea lui Dumnezeu. Noi credem că această cale este înjositoare şi restrictivă. Umilinţa, modestia şi spiritul supus nu sunt dorite de inima firească. Dar, în ciuda faptului că nu ne place să împlinim voia lui Dumnezeu, avem capacitatea de a alege să Îi slujim Lui. Oricând putem să înălţăm rugăciunea: „Doamne, dă-mi dispoziţia de a fi ascultător. Mie nu îmi place ceea ce fac acum, dar nu sunt în stare să părăsesc vechile mele cărări. Ajută-mă să doresc lucrul acesta, Doamne”. Probabil că vom fi nevoiţi să repetăm de multe ori rugăciunea aceasta, dar să perseverăm. Să luăm voinţa noastră din mâna Satanei şi să I-o dăruim lui Dumnezeu.

Iată incredibilele rezultate ale predării voinţei proprii lui Dumnezeu. „Când ne predăm pe noi înşine lui Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră este contopită cu voinţa Lui, mintea noastră devine una cu mintea Lui, gândurile noastre sunt aduse în supunere faţă de El; noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat în neprihănirea Lui” (Christ’s Object Lessons [Parabolele Domnului Hristos], p. 312). Întreaga noastră fiinţă este supusă conducerii Domnului Hristos, iar sentimentele şi gândurile noastre vor în armonie cu sentimentele şi gândurile Lui. Eu cred că acesta este un alt mod de a descrie ‚biruinţa’. Caracterul nostru deformat şi denaturat este adus sub autoritatea lui Hristos. Noi putem iubi aşa cum iubeşte Hristos, deoarece voinţa noastră Îi aparţine. Atitudinile şi dorinţele noastre sunt identice cu cele ale fiinţelor cereşti. Când vom păşi în mod real pe străzile de cristal, vom simţi că este ceva natural să trăim asemenea îngerilor, pentru că am învăţat să gândim aşa cum gândesc ei.

Singurul lucru pe care trebuie să-l facem acum, este să ne predăm Lui, iar apoi, totul va urma de la sine, asemenea vagoanelor care merg înapoia locomotivei. Dumnezeu îndeplineşte partea cea grea. El transformă vechea noastră fire; El ne face în stare să ne bucurăm de lucrurile pe care cândva le-am urât şi să urâm lucrurile de care cândva ne-am bucurat. Partea noastră este să-I dăm Lui propria noastră voinţă, pentru ca El să o poată curăţi. Putem spune, „Doamne, Eu nu pot să mă abţin să nu fac lucrul acela, dar aleg să nu-l fac. Eu nu pot rezista să nu-l fac, dar aleg să nu-l fac”. Tânărul care şedea pe canapea, nu putea să învingă păcatul, deoarece se baza pe propriile sale puteri. El ar fi trebuit să se predea lui Dumnezeu şi să primească puterea Lui.

Noi trebuie să spunem: „Doamne, iau voinţa mea de la Satana şi Ţi-o dau Ţie. Vreau să-Ţi îngădui să arzi toate punţile mele spre lumea Satanei. Vreau să mă împotrivesc felului în care mi-am trăit cea mai mare parte din viaţă. Doresc să fiu născut de sus. Te doresc pe Tine, mai mult decât orice alt lucru din lume”. Apoi, avem privilegiul de a vedea ce poate să facă Dumnezeu, dintr-un material aproape complet lipsit de valoare. Păcatele care ne hărţuiau şi care au distrus totul în viaţa noastră, vor fi biruite; gândurile rele nu vor mai fi îngăduite în minte; puterea viciilor va fi sfărâmată. Tendinţele rele vor fi îndreptate. Sentimentele greşite vor fi schimbate şi o nouă fiinţă se naşte, în Domnul Isus Hristos. Dacă vom continua să-I spunem „Da” lui Dumnezeu şi „Nu” eului personal, va avea loc o schimbare totală a caracterului nostru. Domnul va elimina toate eforturile noastre omeneşti şi ne va face să fim pe deplin dependenţi de El, aşa cum a făcut cu Iacov, cu mult timp în urmă.

Concluzie

Timpul este prea înaintat pentru a continua să ne conducem propriile vieţi şi bisericile, prin intermediul metodelor noastre fireşti. Trebuie să fim nişte oameni duhovniceşti. Firea poate avea succes în viaţă şi poate coordona o biserică, dar nu poate merge în cer. Numai ceea ce este duhovnicesc ajunge acolo.

Să ne aducem aminte fără încetare că Dumnezeu este de partea noastră. El nu ne contabilizează păcatele pentru le transforma în capete de acuzare împotriva noastră. Dumnezeu aleargă cu mult înainte pe cale, ieşindu-ne în întâmpinare. El doreşte mai mult decât orice altceva să ne primească cu bucurie în familia Sa.

Noi nu îndrăznim să ne lăsăm purtaţi de curenţi. Trebuie să facem un pas înainte şi să luăm o decizie, chiar dacă aceasta este opusă tuturor lucrurilor pe care am dori să le facem.

Întregul secret al biruinţei păcatului constă într-un singur cuvânt – voinţa. Ce vom alege? Fiecare alegere pe care o facem este un act al voinţei. Să alegem în mod deliberat să luăm voinţa noastră din mâna Satanei şi să I-o dăruim lui Hristos.

Ce minunat este să vezi cum Dumnezeu ia un păcătos slab, plin de vicii şi de sentimente distrugătoare, şi îl transformă într-o citadelă pe care Satana nu are puterea să o doboare. Dumnezeu va lua în stăpânire voinţa care luptă neputincioasă şi o va transforma  într-o voinţă curată, o voinţă puternică; o voinţă care Îl va alege pe Dumnezeu pentru totdeauna şi care preferă mai degrabă să moară decât să-L dezonoreze pe Dumnezeu prin păcat. Slavă fie adusă lui Dumnezeu! Mari sunt lucrările Sale!