Natura umană revizuită – PDF– Dennis Priebe

Există unele subiecte despre care oamenilor pur şi simplu nu le place să discute. Chiar şi când acestea sunt potrivite pentru a fi dezbătute, ele sunt evitate cu atenţie. Adesea, ni se spune că nu este important să înţelegem aceste subiecte, că ele realmente nu contează. Pe parcursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani natura omenească a lui Hristos a fost unul dintre aceste subiecte. Cât de mulţi vorbitori sunt dispuşi să vorbească public despre acest subiect? Totuşi, în mod ciudat, subiectul acesta pare să continue a apărea în publicaţiile noastre. Un exemplu recent vine din revista Ministry.

Continuarea vechilor probleme

„Deşi, când se ajunge la astfel de dezbateri şi tensiuni şi la dezbinările pe care tind să le aducă, ele constituie o povară istovitoare pentru sufletul adventist, totuşi unele aspecte ale dialogului deţin o semnificaţie convingătoare. [Motivul acestei semnificaţii convingătoare este acela că subiectul este atât de strâns întreţesut cu problemele legate de Marea luptă şi Planul de Mântuire.] Publicarea a două articole în acest jurnal au ridicat şi vor ridica în mod inevitabil întrebări cu privire la aceste lucruri în rândul unora dintre cititorii noştri.

„Mai întâi, este studiul doctrinar al lui Roy Naden, ‘The Nature of Christ: Four Measures of a Mystery’. Apoi, este articolul important al lui Woodrow Whidden pe această temă, care raportează şi comentează despre republicarea cărţii Questions on Doctrine.

„Datorită acestor articole, noi simţim că este atât folositor, cât şi interesant să republicăm un articol… pe care Ministry l-a prezentat cu 33 de ani în urmă, în numărul din octombrie, 1970.

„Deşi din 1970 a trecut multă apă pe sub podul teologic al bisericii noastre, noi cei de la Ministry ne găsim într-o armonie fundamentală cu poziţiile care au fost luate cu privire la subiectele discutate de cei trei eseişti din acest articol….

„Este clar că Isus S-a născut şi a venit pe acest pământ în circumstanţe întru totul unice, diferite de ale noastre şi, ca urmare, a primit o natură unică…. Natura Sa este şi a fost întru totul fără păcat” (Ministy, august, 2003, p.4, parantezele pătrate adăugate de autorul prezent).

Este evident că editorii au considerat că subiectul naturii lui Hristos a fost suficient de important pentru  a-i dedica nişte articole în scopul de a dovedi că natura lui Hristos a fost substanţial diferită de a noastră.

Patru probleme fundamentale

Următoarele declaraţii sunt luate din articolul lui Roy Naden (Ministry, iunie, 2003, p.8-11):

„Spre deosebire de starea noastră păcătoasă, Isus nu a avut nici cea mai vagă dorinţă sau înclinaţie de a păcătui”. Primul punct este că Hristos nu a avut nici cea mai vagă înclinaţie spre egoism, mândrie, nerăbdare, îndoială, descurajare sau evitare a încercărilor.

„El acceptase natura noastră omenească împreună cu limitele fizice pe care le impuseseră miile de ani de degradare adusă de păcat, dar El a luat natura omenească fără a moşteni în niciun fel păcătoşenia fiinţelor omeneşti. Aceasta este o taină!” Al doilea punct este că Hristos a avut o moştenire omenească parţială, deoarece El nu a moştenit nicio înclinaţie păcătoasă. „El a moştenit natura noastră omenească, dar nu şi păcătoşenia acestei moşteniri omeneşti nespus de păcătoase. Aceasta este o taină!”

Eric Webster a susţinut acest punct de vedere într-o scrisoare adresată editorului (Ministry, octombrie, 2004, p.30).

„Când vorbeşte despre naşterea lui Set, Ellen White scrie: ‘Set nu a moştenit din natura lui Adam mai multă bunătate naturală decât a moştenit Cain. El a fost născut în păcat’ (Signs of the Times, 20 februarie, 1879)…. Dacă Hristos ar fi avut o natură păcătoasă asemenea lui Set, atunci El ar fi avut nevoie de un Mântuitor”. Al treilea punct este că o natură păcătoasă înseamnă păcat şi are nevoie de harul iertător.

„A fost Hristos asemenea lui Adam înainte de Cădere, sau după Cădere? Eu aş spune că a fost în ambele feluri. El a fost asemenea lui Adam înainte de Cădere, din punct de vedere al lipsei de păcat, al curăţiei şi al sfinţeniei minţii şi caracterului. El a fost asemenea lui Adam după Cădere, din punct de vedere al fragilităţii, infirmităţilor şi slăbiciunii trupului. Aşa cum spune Naden, ‘Isus a fost afectat de păcat, dar nu infectat’. Încă odată ni se spune că Isus a acceptat o ereditate parţială a neamului omenesc.

Următoarele declaraţii sunt luate dintr-un „Supliment la The Ministry” (octombrie, 1970, retipărit în august, 2003).

„Urmaşii lui Adam au venit pe lume întotdeauna moştenind o natură căzută, păcătoasă, înclinaţii spre rău şi, spre deosebire de Mântuitorul, condamnarea la moartea veşnică” (p.7). Este destul de interesant că, în declaraţia noastră de credinţă oficială #7, nu există nicio menţiune a condamnării automate. „Urmaşii lor împărtăşesc această natură căzută şi consecinţele ei. Ei sunt născuţi cu slăbiciuni şi înclinaţii spre rău” (Ministry, iunie, 2003, p.8).

În suplimentul la Ministry ni se spune că „Hristos nu a moştenit la naştere natura căzută moştenită de urmaşii lui Adam…. Dacă Domnul Hristos ar fi moştenit natura rea dobândită prin căderea lui Adam, atunci şi El ar fi fost născut în păcat, sub condamnare şi, ca urmare, El Însuşi ar fi avut nevoie de un Mântuitor…. El nu a avut în natura Sa elemente care L-au predispus să păcătuiască. El nu a avut pasiunile şi îndemnurile interioare pe care noi suntem obligaţi zi de zi să le ţinem sub stăpânire prin harul lui Dumnezeu”.

Oamenii lui Dumnezeu sunt limitaţi de „incapacitatea lor de a imita într-o modalitate categorică desăvârşirea infinită a caracterului lui Hristos, din cauză că natura lor, însuşirile lor, puterile sau capacităţile lor mintale şi morale rămân astfel până la a doua venire a lui Isus…. Atâta vreme cât păstrăm aceste însuşiri nedesăvârşite, atâta vreme cât puterile noastre sunt inferioare, atâta vreme cât natura noastră omenească fundamentală dă pe faţă aceste rezultate evidente ale Căderii, noi nu putem să pretindem a fi fără păcat”.

„El nu a moştenit tipul de natură pe care îl moştenim noi la naştere. Dacă lucrurile stau astfel, El a moştenit tipul de natură umană pe care… îl vor avea cei din poporul lui Dumnezeu la A Doua Venire”. Din nou, ni se spune că Hristos nu a moştenit natura omenească normală, ci a primit o natură specială, creată.

„Nu este posibil ca ei să atingă în viaţa aceasta o asemănare desăvârşită cu natura omenească a lui Hristos, deoarece, până la A Doua Venire, ei deţin facultăţile, puterile şi capacităţile care rezultă din căderea omului în păcat” (p.7-16).

„Folosirea acestui cuvânt biblic (desăvârşit) pentru a spune că starea finală desăvârşită a lipsei păcatului este posibilă pentru omul inevitabil păcătos aici pe pământ nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu şi este negată chiar de natura omului însuşi”. Al patrulea punct este că, atâta vreme cât deţinem natura căzută, noi nu vom putea niciodată să fim fără păcat.

„Mântuirea prin har şi meritele ispăşirii lui Hristos încă sunt de folos pentru sfinţi după ce se încheie timpul de probă”. Harul mântuitor „este disponibil oricând în viaţa creştinului, până în ziua venirii Domnului nostru…. Cei păcătoşi sunt singurii oameni cărora li se acordă harul mântuitor…. Nu există nicio dovadă, niciunde în Scriptură sau în Spiritul Profetic, care sugerează chiar şi cea mai mică schimbare în mântuirea prin har acordată zilnic celor sfinţi”. Noi trebuie să înţelegem „doctrina biblică a mântuirii prin har care trece dincolo de timpul de probă…. Dacă el este sub har, atunci înseamnă că încă nu este fără păcat” (p.18-22). Dacă vom fi păcătoşi întotdeauna şi niciodată fără păcat, atunci vom avea nevoie întotdeauna de harul mântuitor sau iertător, până vine Isus.

„Observaţi rezultatele păcatului lui Adam, în măsura în care ne privesc pe noi până acum: noi am fost făcuţi păcătoşi,… suntem născuţi în starea de vinovăţie moştenită de la Adam…. Noi moştenim vinovăţia de la Adam aşa că, până şi un copil mic care moare la o zi după naştere are nevoie de un Mântuitor, deşi copilul nu a săvârşit niciodată un păcat propriu” (p.27).

Cei care cred că Hristos nu a luat natura noastră păcătoasă susţin aceste patru puncte ca fiind centrale pentru poziţia lor. Tocmai aceste patru puncte sunt în miezul oricărei dezbateri despre natura omenească a lui Hristos şi tocmai din aceste motive discuţia despre subiectul naturii lui Hristos nu va înceta prea curând.

O istorie recentă

La începutul anilor 1980, în publicaţiile bisericii noastre, au avut loc dezbateri destul de lungi tocmai cu privire la aceste subiecte. Norman Gulley a scris despre concepţiile „înainte de Cădere” şi „după Cădere, spunând că „ambele concepţii se află în Scriptură şi în scrierile lui Ellen White…. Isus a venit din mâinile Creatorului Duhul Sfânt – ‘acel lucru Sfânt’ – fiind rezultatul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în aceeaşi măsură în care a fost primul Adam”. Aceasta înseamnă că natura omenească a lui Hristos a fost creată, nu moştenită. „El a fost asemenea primului Adam, sau aşa cum vor fi cei răscumpăraţi când vor fi schimbaţi la A Doua Venire…. El a luat natura afectată de păcat, slăbită şi deteriorată, dar fără a lua înclinaţiile sau petele păcatului, care L-ar fi predispus să încline spre păcat…. El a avut o natură asemenea celei dinainte de Cădere şi asemenea celei de după Cădere, combinate într-o modalitate unică…. Păcatul nu este atât de mult o călcare a Legii pe cât este o rupere a relaţiei, care duce la călcarea Legii. Oare a avut Hristos o relaţie ruptă cu Dumnezeu sau cu omul la venirea Sa în istorie?” (Adventist Review, 30 iunie, 1983, p.4-8).

„Biblia se opune ideii unei naşteri fără păcat a tuturor oamenilor. Ea indică faptul că toţi oamenii sunt ‘făcuţi păcătoşi prin nelegiuirea lui Adam’…. Numai doi Adami au venit fără păcat pe planeta Pământ. Toţi ceilalţi sunt născuţi păcătoşi…. Întregul neam omenesc este născut în această ţară a înstrăinării de Dumnezeu” (Ministry, august, 1985, p.11).

Aşadar, aceste poziţii exprimate cu putere cu privire la natura lui Hristos, atât recent, cât şi cu două decenii în urmă, nu au trecut neobservate de cititorii publicaţiilor noastre. În cele ce urmează se află câteva extrase din scrisorile adresate editorilor ca răspuns la aceste subiecte.

„Autorul Îl prezintă pe Isus vorbindu-i lui Satana: ‘Eu stau aici asemenea primului Adam înainte ca tu să-l ispiteşti. Eu, de asemenea, nu am păcătuit niciodată. Eu, de asemenea, am o natură lipsită de păcat asemenea primului Adam la creaţiunea lui’…. Hristos a fost născut ca urmaş al lui Avraam. Ce fel de natură au avut Avraam, Isaac şi Iacov? O natură păcătoasă, o natură căzută. Isus a luat natura omului aşa cum a fost ea după Cădere…. Singura natură pe care o avem noi este o natură păcătoasă. Aceasta a fost singura natură disponibilă pentru Isus, când S-a înveşmântat în natura omenească…. Nu natura păcătoasă este cea care ne condamnă, ci păcatul. Noi toţi suntem născuţi cu o natură păcătoasă. Totuşi, nu toţi suntem păcătoşi la naştere”.

„Am fost dezamăgit şi uluit de confuzia care există din cauza acestui articol şi a altora care au apărut în ultimii cincizeci de ani. Când Dumnezeu ne conduce pe o platformă a adevărului veşnic, cum se face că trebuie să coborâm de pe aceea care ne-a dat-o El în perioada primilor o sută de ani? De ce susţinem noi, ca biserică, învăţăturile care vin de la cei ce nu au fost binecuvântaţi cu lumina de la tronul lui Dumnezeu? De la data când au fost publicate cărţile Questions on Doctrine şi Movement of Destiny, ţinta noastră să pare că este aceea de a încerca să liniştim temerile acelora care urmează învăţăturile papalităţii. La Conferinţa Generală din 1901, Dr. Waggoner a spus: ‘Nu înţelegeţi că ideea că trupul lui Isus nu a fost asemenea trupului nostru (pentru că noi ştim că al nostru este păcătos) implică obligatoriu ideea imaculatei concepţii a fecioarei Maria?’ George Knight spune: ‘Natura lui Hristos nu a creat nicio controversă în adventismul anilor 1890. Era general acceptat că aceasta nu constituia o problemă teologică’…. De ce a constituit ea o problemă în deceniul 1950? Pentru că noi am căutat faima de a nu fi denumiţi ‘sectă’, cu preţul compromiterii adevărului” (Ministry, iunie, 2004, p.3).

„Dacă păcatul este o stare de a fi inevitabilă în natura noastră,…atunci Hristos nu putea să Se nască având natura noastră, deoarece ar fi fost un păcătos şi nu ar fi putut fi exemplul nostru, cu excepţia unei situaţii idealiste (cu excepţia faptului că El urmează să ne dea şi nouă o natură necăzută) şi, ca urmare, noi nu putem să biruim asemenea Lui, ci trebuie să continuăm să păcătuim, iar lucrarea de slujire principală a lui Isus în sanctuarul ceresc este aceea de a oferi îndreptăţirea”.

„Teologia AZŞ nu prezintă două concepţii alternative cu privire la natura umană a lui Isus, Domnul nostru…. Acest fapt ar fi ca şi cum noi, ca popor, am fi hotărât să credem că păzirea duminicii şi păzirea Sabatului sunt îndreptăţite în ochii lui Dumnezeu. Este evident că în poziţia noastră istorică a avut loc o schimbare”.

„Oare este fiecare copil născut cu condamnarea la moartea a doua? Atribuie Dumnezeu vinovăţie noului născut, făcându-l vrednic de moartea a doua, chiar înainte de a avea o şansă de a comite vreun păcat personal?… Nimeni nu va fi aruncat în iazul de foc din cauza păcatului lui Adam, ci numai din cauza propriilor păcate personale…. El nu numai că încurcă păcatul cu efectele păcatului, ci intră în domeniul echivalării naturii păcătoase cu păcatul însuşi…. Deoarece natura păcătoasă presupune atât vinovăţia, cât şi păcatul, fiecare copil născut are nevoie de mântuire înainte de a putea să gândească, să vorbească sau să acţioneze. Aceasta înseamnă că Isus ar fi vinovat pur şi simplu prin faptul că S-a născut, cu excepţia că natura Lui a fost diferită de a celorlalţi copii…. Cum a restabilit El această ‘relaţie ruptă’ pentru copiii nou născuţi? Prin reamintirea vizitei lui Eva la pomul oprit şi prin speculaţia că ea a păcătuit în mintea ei, îndoindu-se de Dumnezeu, chiar înainte de a lua fructul. Prin urmare, relaţia a fost ruptă înainte de a fi săvârşită orice faptă păcătoasă. Pe baza aceasta, el afirmă că fiecare copil se naşte cu o relaţie ruptă şi într-o stare pierdută, fără a săvârşi nicio faptă păcătoasă. Putem doar să presupunem că el crede că Eva ar fi fost pierdută, indiferent dacă ar fi mâncat din pomul oprit sau nu….

„Vă rog să observaţi că există o mare deosebire între ‘separarea de Dumnezeu’ şi ‘rezultatul separării de Dumnezeu’. Copiii lui Adam nu au moştenit ‘separarea de Dumnezeu’…. Ei au moştenit numai ‘rezultatul’ separării lui Adam de Dumnezeu, care a implicat o natură slăbită, căzută, şi inevitabilitatea morţii celei dintâi…. În acelaşi fel în care încurcă păcatul cu natura păcătoasă, rezultatele păcatului cu păcatul însuşi şi separarea de Dumnezeu cu natura păcătoasă, autorul încurcă înclinaţiile rele cu înclinaţiile naturale…. Nu cunosc nicio singură persoană care crede că Isus a păcătuit sau S-a născut ca păcătos. Nici nu cunosc pe cineva care crede că Isus a avut ‘înclinaţii păcătoase’. Totuşi, cunosc mulţi care cred că El a avut ‘înclinaţii naturale’, întocmai cum avem cu toţii, ca rezultat al faptului că S-a născut asemenea nouă, cu o natură căzută. Înclinaţiile rele sunt acele înclinaţii spre păcat care au fost cultivate şi întărite prin îngăduirea păcatului. Înclinaţiile naturale sunt acele înclinaţii care au fost moştenite. Vinovăţia este implicată în prima categorie, dar nu în cea de a doua. Înclinaţiile nu sunt păcătoase, decât dacă cineva cedează înclinaţiilor naturale”.

„Dezbaterea cu privire la natura lui Hristos nu este dezbaterea unor puncte teologice subtile…. Fie curăţirea sanctuarului care a început în 1844 trebuie să curăţească şi să desăvârşească un popor pentru a sta fără păcat, fie biserica noastră este rezultatul incapacităţii unui grup de fanatici dezorientaţi de a recunoaşte că felul în care au înţeles cartea lui Daniel a fost greşit. Adevărata problemă este legată de punctul biruinţei păcatului. Dacă Isus nu a putut să intre în luptă şi să învingă firea noastră, atunci nici noi nu putem”.

Autorul „declară că Biblia prezintă două definiţii ale păcatului – comportamental şi relaţional. Contrar acestei afirmaţii, există o singură definiţie biblică. Aceasta este cea din 1 Ioan 3,4…. Şi mai mult, nu s-a dovedit că o relaţie ruptă cu Dumnezeu are loc înainte de actul unei alegeri păcătoase. Isaia 59,2 declară fără echivoc că păcatul activ îl desparte pe om de Dumnezeu. Orice discuţie contradictorie ne scoate din arena exegezei biblice şi ne duce în încurcătura filozofiei interpretative” (Ministry, decembrie, 1985, p.26-27).

Este evident faptul că reacţiile faţă de concepţiile care spun că natura lui Hristos a fost asemenea celei dinainte de Cădere au fost foarte puternice, atât recent, cât şi cu două decenii în urmă. Acest subiect nu va dispărea, nici nu va pieri, deoarece concluziile implicite sunt aşa de vitale pentru misiunea Bisericii Adventiste. Voi încheia această secţiune cu privire la istoria noastră recentă cu câteva gânduri exprimate de Herbert Douglass, un participant proeminent la dezbaterile din deceniul 1980.

„Concepţia că Isus a preluat natura lui Adam dinainte de Cădere a apărut doar recent în biserica noastră. Această poziţie a izvorât în anii 1950, în timpul unei serii de evenimente care au dus la reformularea unor concepte adventiste fundamentale. Consecinţele acestor schimbări au avut o mare legătură cu trauma şi dezbinările teologice pe care le-a experimentat biserica…. Studiul cu privire la natura omenească a Domnului nostru nu este doar ‘o despicare academică a firului în patru’…. Motivul pentru care Isus a devenit om… poate fi înţeles numai din punctul de vedere al marii lupte – o perspectivă care lipseşte în mare parte în protestantismul ‘ortodox’ şi în catolicism…. Au fost câteva probleme, dar niciuna nu este mai importantă decât acuzaţia lui Satana că fiii şi fiicele lui Adam nu puteau să respecte Legile lui Dumnezeu, că astfel de Legi erau nerealiste şi nu contribuiau la interesul cel mai înalt al fiinţelor create. Astfel de probleme principale au determinat felul de natură pe care Domnul urma să o preia, în scopul de a face dreptate şi de a-l aduce pe Satana la tăcere” (Ministry, august, 1985, p.10-11).

Nicio înclinaţie spre păcat

Prima dintre cele patru probleme majore implicate de natura lui Hristos este întrebarea dacă Hristos a avut vreo înclinaţie omenească normală spre păcătuire. În editorialul din august, 2003, al revistei Ministry, se declară că Isus a întâmpinat „toate ispitele obişnuite pentru oameni”. Chiar aici, trebuie să luăm în considerare două texte din Noul Testament puse laolaltă. Evrei 4,5 ne spune că Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat”. Iacov 1,14 ne spune că „fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit”. Oare a fost Isus cu adevărat ispitit aşa cum „este ispitit fiecare om”, sau nu? Cuvântul „poftă” include cu siguranţă dorinţa de plăcere, profit şi onoare a fiecărui om. Oare ispitele lui Hristos din pustie nu au fost rânduite de Satana pentru a împlini aceste dorinţe şi pofte fundamentale ale omului?

Totuşi, în zilele noastre ni se spune că Isus nu a avut nici cea mai vagă dorinţă sau înclinaţie spre mândrie, nerăbdare, îndoială sau descurajare. Dacă noi suntem ispitiţi când înclinaţiile sau dorinţele noastre ne atrag spre aceste lucruri, iar Isus nu a avut aceste înclinaţii, atunci Isus nu a fost ispitit în niciunul din aceste domenii aşa cum „este ispitit fiecare om”.

Adesea se spune că ispitele lui Hristos au fost acelea de a-Şi folosi puterile divine sau de a-Şi abandona misiunea de a-l mântui pe om. Această afirmaţie este foarte adevărată, dar oare este un motiv suficient pentru a ignora Evrei 4,15? A fost Isus cu adevărat ispitit, aşa cum suntem ispitiţi noi?

Să luăm în considerare aici câteva dovezi inspirate. În Ioan 5,30, Isus a spus: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis”. De ce a spus Isus că nu căuta să facă voia Sa? „Voinţa omenească a lui Hristos nu L-ar fi dus în pustia ispitirii…. Ea nu L-ar fi condus să îndure umilinţa, batjocura, reproşul, suferinţa şi moartea. Natura Lui omenească s-a retras de la toate aceste lucruri, la fel de categoric precum se retrage natura noastră omenească de la ele” (Signs of the Times, 29 octombrie, 1894). Dacă ar fi urmat dorinţele naturale ale voinţei Sale omeneşti, Hristos Şi-ar fi abandonat misiunea şi planul lui Dumnezeu pentru El. Cu alte cuvinte, natura Sa omenească nu ar fi ascultat de Dumnezeu, iar El a trebuit să-Şi nege propria voie în scopul de a împlini voia Tatălui Său. Oare nu este aceasta exact situaţia noastră? Voinţa şi dorinţele noastre se află în opoziţie cu voia lui Dumnezeu, iar noi trebuie să renunţăm la exercitarea propriei voinţe, în scopul de a asculta de Dumnezeu.

O propoziţie inspirată conţine o semnificaţie bogată. „Prin experimentarea în propria fiinţă a puterii ispitei lui Satana” (Review and Herald, 18 martie, 1875). Aşadar, unde locuieşte puterea ispitelor lui Satana? „Ispitele lui (noastre) cele mai puternice vor veni din interior, pentru că el trebuie să lupte împotriva înclinaţiilor inimii fireşti” (Christ Tempted As We Are, p.11). Dacă ispitele noastre cele mai puternice vin din lupta contra înclinaţiilor inimii fireşti şi dacă Hristos a experimentat în propria fiinţă puterea ispitelor lui Satana, atunci este evident că acele înclinaţii au fost şi în Hristos. „Dacă noi ar fi trebuit să suportăm ceva ce Isus nu a suportat, atunci, în punctul acesta, Satana ar reprezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi… El a suportat fiecare încercare la care suntem supuşi noi” (Hristos Lumina lumii, p.24). Oare este puterea lui Dumnezeu cu adevărat suficientă pentru a birui înclinaţiile inimii fireşti? Dacă Isus nu a avut aceste înclinaţii, atunci acuzaţiile lui Satana nu au primit niciodată răspuns, iar mântuirea noastră este foarte nesigură.

„Chiar şi îndoielile L-au asaltat pe Fiul muribund al lui Dumnezeu” (Mărturii, vol.2, p.209). Hristos a fost ispitit de propriile gânduri de a nu crede făgăduinţele Tatălui Său.

„El a binecuvântat copii care erau stăpâniţi de aceleaşi pasiuni ca ale Sale” (Signs of the Times, 9 aprilie, 1896). Au moştenit toţi copiii dorinţe ereditare egoiste? Hristos a avut aceleaşi „pasiuni”.

„În natura Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a luptat cu aceleaşi ispite nemiloase şi aparent copleşitoare de care sunt asaltaţi oamenii – ispita de a-şi îngădui pofta, de a se aventura cu aroganţă acolo unde nu i-a condus Dumnezeu şi de a se închina dumnezeului lumii acesteia, sacrificând o fericire veşnică pentru plăcerile fascinante ale vieţii acesteia” (Selected Messages, vol.1, p.95). Oare nu suntem noi atraşi de aceste lucruri în virtutea propriilor dorinţe? Ceea ce le face să fie nemiloase şi copleşitoare este tocmai dorinţa noastră de a le avea, iar aici ni se spune cu claritate că Hristos a avut aceleaşi ispite.

„El ştie cât de puternice sunt înclinaţiile inimii fireşti” (Mărturii, vol.5, p.177). Mai precis, cum le cunoaşte El? „El ştie din experienţă… în ce constă puterea ispitelor noastre” (Divina vindecare, p.71). Fără îndoială, Isus a experimentat puterea înclinaţiilor inimii fireşti.

În Ghetsemani, „Descurajarea şi depresia L-au părăsit” (Hristos Lumina lumii, p.694). Nu a fost Isus atras spre descurajare de propriile gânduri şi înclinaţii fireşti?

„El a avut aceeaşi natură ca şi păcătosul” (Manuscript Releases, vol.10, p.176). Trebuie să fie pusă întrebarea: A fost Adam în Eden un păcătos? Oare o natură parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă este o natură asemănătoare cu a păcătoşilor? Realitatea este că toţi cei păcătoşi au o natură căzută şi sunt atraşi cu putere de aceasta.

Deosebirea dintre Hristos şi noi nu constă în faptul că El a fost scutit de înclinaţiile spre păcat ale naturii căzute. Deosebirea constă în faptul că El nu a cultivat aceste înclinaţii şi nu le-a incorporat în caracterul Său aşa cum facem noi. Ispitele inimii fireşti au fost pentru Hristos la fel de puternice precum sunt pentru noi.

Indiferent ce cuvinte sunt folosite de susţinătorii concepţiei că Hristos a avut o natură asemănătoare celei dinainte de Cădere, dacă Hristos nu a avut nicio înclinaţie firească spre păcat, El nu a putut fi ispitit ca şi noi, iar una dintre legăturile majore ale lui Hristos cu neamul omenesc căzut a fost distrusă.

Ereditate parţială

A doua problemă aflată în centrul atenţiei în considerarea naturii umane a lui Hristos este legată de moştenirea primită de la natura omenească prin intermediul Mariei. Singura cale prin care Isus putea să preia natura omenească fără a moşteni „păcătoşenia eredităţii noastre omeneşti” era prin scutirea Sa de anumite aspecte ale acesteia. Duhul Sfânt ar fi trebuit să blocheze unele gene omeneşti pentru a nu ajunge la Isus pe cale normală. Cu alte cuvinte, deficienţele genetice ale Mariei au fost modificate de Duhul Sfânt, aşa încât ea să-I poată transmite lui Hristos o ereditate totalmente unică, întru totul deosebită de ereditatea pe care o primim noi de la părinţi.

În Romani 1,3, apostolul Pavel spune că Isus „a fost născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul”. Totuşi, nouă ni se spune că Hristos a fost făcut parţial, şi nu complet din sămânţa lui David. Ellen White se exprimă chiar mai precis. „Asemenea fiecărui copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii. Aceste rezultate au fost arătate în istoria predecesorilor Săi pământeşti. El a venit cu o astfel de ereditate” (Hristos Lumina lumii, p.49).

Unul dintre strămoşii lui Hristos a fost Set. „Set, asemenea lui Cain, a moştenit natura căzută a părinţilor lui” (Patriarhi şi profeţi, p.80). Tot ce a primit Set prin ereditate, a primit şi Isus prin ereditate. Aceasta este singura concluzie posibilă la care se poate ajunge din aceste pasaje, iar motivul pentru care aceste declaraţii nu sunt acceptate la valoarea evidentă este doar o idee preconcepută despre natura păcatului.

În cartea lui, The Humanity of the Saviour, Harry Johnson se exprimă cât se poate de simplu şi la subiect. „Nu există nicio dovadă care sugerează că lanţul eredităţii a fost rupt între Maria şi Isus” (Londra, The Epworth Press, 1962, p.44).

Protestanţii au respins de-a lungul istoriei doctrina imaculatei concepţii, pe baza faptului că nu se află în Scriptură. Totuşi, în zilele noastre, mulţi adventişti spun că în pântecul Mariei a fost săvârşită o minune deosebită, aşa încât nicio înclinaţie sau impuls păcătos să nu treacă de la Maria la Isus. Ca biserică, noi declarăm că respingem doctrina imaculatei concepţii, dar în punctul cel mai critic ne întoarcem la explicaţiile acesteia cu privire la naşterea lui Isus. Deşi respingem ideea că Maria a fost fără păcat şi respingem învăţătura că Maria nu I-a transmis nimic lui Isus prin ereditate, noi suntem dornici să acceptăm un blocaj parţial al liniei ereditare, atunci când este vorba de dorinţe şi înclinaţii. Aceasta este pur şi simplu o versiune modificată şi mai subtilă a imaculatei concepţii. Oare suntem noi cu adevărat siguri că am ieşit din Biserica Romei? Învăţătura noastră actuală este o urmaşă directă a liniei teologice a imaculatei concepţii.

Natura păcătoasă egală cu păcatul

Al treilea subiect constituie adevărata problemă aflată în miezul întregii dezbateri cu privire la natura omenească a lui Hristos. Oare a avea o natură păcătoasă face pe cineva să fie un păcătos şi să aibă nevoie de un Mântuitor? Dacă această problemă ar putea fi rezolvată, nu am mai avea niciun dezacord cu privire la natura omenească a lui Hristos.

Editorul publicaţiei Adventist Review, William Johnson, şi-a exprimat foarte clar punctul de vedere. „Unele argumente continuă fără încetare deoarece partidele antagoniste nu ajung niciodată la adevărata problemă – îngrijorarea principală aflată dedesubtul dezbaterii de la suprafaţă…. Problema aflată dincolo de aparenţe este concepţia cu privire la păcat. Cei care vor să înţeleagă mai clar natura omenească a lui Isus ar ajunge departe, dacă s-ar opri la dezbaterea cu privire la faptul că Isus a preluat o natură asemănătoare celei dinainte de Cădere sau după Cădere, şi ar petrece mai mult timp să vadă ce spune Biblia despre păcatul însuşi…. Nu numai faptele noastre sunt păcătoase, ci însăşi natura noastră este în război cu Dumnezeu. Oare a avut Isus o astfel de natură? Nu. Dacă ar fi avut, El Însuşi ar fi avut nevoie de un Mântuitor. El nu a avut… nicio deformare a naturii Sale morale care L-a predispus la ispită” (26 august, 1993, p.4).

Richard Taylor s-a exprimat foarte bine în cartea lui, A Right Conception of Sin: „Cei care nu au o concepţie corectă cu privire la păcat nu sunt capabili să aibă concepţii corecte cu privire la niciun alt subiect fundamental. Acest lucru va fi evident îndeosebi cu privire la teoria despre ispăşire şi metoda lui Dumnezeu de a-l răscumpăra pe om” (Beacon Hill Press, 1945, p.9-11).

Doctrina păcatului originar, susţinută de Johnson şi de mulţi alţii din adventism, distorsionează fiecare aspect al Evangheliei şi ispăşirii, aşa încât nimic nu supravieţuieşte intact. Aceasta ajunge să fie treptat concepţia dominantă în mijlocul adventiştilor, chiar şi în mijlocul celor credincioşi faţă de Biblie şi Spiritul Profetic. Ea este crezută acum de către unii care sunt priviţi cu încredere ca fiind nişte laici adventişti loiali şi atenţi.

Unul dintre motivele pentru care subiectul acesta a părut a fi aşa de confuz este lipsa unor definiţii simple. Există o deosebire crucială între efectele păcatului şi păcatul în sine. Deşi efectele păcatului sunt vaste şi în cele din urmă mortale, nimeni nu atribuie efectelor păcatului o vină personală sau o condamnare. Pe de altă parte, conceptul păcatului este asociat cu vinovăţia, condamnarea, separarea de Dumnezeu, judecata şi a doua moarte. Când discutăm despre neprihănirea prin credinţă sau despre natura lui Hristos, atenţia noastră trebuie să fie concentrată asupra păcatului în sine, şi nu asupra efectelor păcatului. Întrebarea noastră fundamentală aici este simplă. Este natura căzută o parte a păcatului în sine, sau este unul dintre efectele păcatului? Concluziile noastre cu privire la natura lui Hristos vor fi determinate de răspunsul pe care îl dăm la această întrebare simplă.

A spune că toţi bebeluşii au nevoie de un Mântuitor a devenit unul dintre clişeele cele mai derutante în gândirea actuală cu privire la neprihănirea prin credinţă. Da, un bebeluş are nevoie de un Mântuitor, o planetă suferindă are nevoie de un Mântuitor, un orb sau un olog au nevoie de un Mântuitor, dar nu în sensul iertării personale pentru un păcat sau o vină personală. Încă odată, noi confundăm efectele păcatului cu păcatul în sine.

Iacov 4,17 ne spune că „cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat”. Textele cele mai clare care descriu păcatul nu spun nimic despre faptul că natura căzută este o stare inevitabilă şi continuă a păcatului. A spune că păcatul este constituit de natura noastră însemnă a spune că noi păcătuim chiar şi când alegem să nu păcătuim. Oare este posibil ca această înţelegere a păcatului ca fiind ceva inevitabil şi continuu a amorţit într-o mare măsură sensibilitatea noastră faţă de adevăratul păcat (călcarea Legii lui Dumnezeu), aşa încât acum am ajuns să acceptăm nelegiuirile specifice ca fiind pur şi simplu expresii ale păcatului mai mare de a avea o natură căzută? Cu alte cuvinte, am ajuns să acceptăm păcătuirea ca fiind o parte normală a vieţii şi chiar a vieţii creştine. Am început chiar să începem să numim natura căzută PĂCAT şi faptele păcatului „păcate”.

Isaia 59,2 ne spune că „nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru”. Păcatul este acela care ne desparte de Dumnezeu, care rupe relaţia noastră cu El, şi nu invers. Da, păcatul este într-adevăr o stare, dar acesta urmează deciziei de a păcătui împotriva lui Dumnezeu şi continuă atâta vreme cât inima rămâne nepocăită.

Cei care doresc să dovedească faptul că natura căzută este păcat în sine, şi nu efectul păcatului, pur şi simplu nu şi-au dovedit poziţia. A fi născut în această lume înseamnă că suntem supuşi foamei şi setei, oboselii şi durerii, suferinţei şi morţii. Înseamnă că planeta pe care trăim ar putea încerca să ne distrugă. Înseamnă a fi născuţi din părinţi păcătoşi, a primi o natură păcătoasă şi a trăi într-un mediu păcătos. Totuşi, nu înseamnă a fi născut vinovat de păcat, sau condamnat. Deşi primim toate efectele păcatului, inclusiv o natură căzută, noi nu suntem automat vinovaţi de păcat.

Concluzia că un om este păcătos prin natura lui nu vine din Biblie sau din adventism. Rădăcinile ei ajung până la Augustin, în Biserica Romano-Catolică şi au fost transmise în curentul principal al protestantismului prin scrierile lui Luther şi Calvin. În zilele noastre, protestanţii evanghelici susţin această concepţie cu privire la păcat şi au fost destul de dornici să vadă cum această concepţie ajunge o parte a adventismului. Concepţia evanghelică despre păcat este acceptată la nivelele cele mai înalte ale teologiei adventiste din zilele noastre. Unii se întreabă: Când ne vom întoarce la botezul copiilor, care este singura soluţie logică pentru faptul de a fi născut cu nevoia de un Mântuitor?

Poziţia evanghelică în legătură cu păcatul face imposibilă acceptarea poziţiei adventiste îndelung susţinute care spune că Hristos a luat chiar natura noastră păcătoasă, triumfând asupra păcatului în acea natură periculoasă. Din cauza poziţiei evanghelice în legătură cu păcatul, ni se spune că Hristos nu ar fi putut să fie Înlocuitorul nostru, dacă ar fi luat cu adevărat natura noastră căzută la naştere, iar noi suntem acum obligaţi să concepem nişte modalităţi destul de complicate pentru a-I îngădui lui Hristos să împărtăşească ereditatea omenească, în timp ce este scutit de anumite trăsături ereditare.

Ar fi bine să observăm un punct cu privire la faptul de a fi născut „în păcat”. Spirit of Prophecy, vol.1. p.60: Set a fost „născut în păcat”. Când Ellen White a dezvoltat mai amplu această idee în Patriarhi şi profeţi, p.80, a zis că Set „a moştenit natura căzută”. Acest pasaj paralel arată ce a vrut Ellen White să spună prin expresia a fi „născut în păcat”.

Nicio neprihănire desăvârşită

A patra problemă ar putea fi motivaţia principală pentru toate punctele evidenţiate în anii recenţi cu privire la natura necăzută sau parţial căzută a lui Hristos. În editorialul publicaţiei Ministry, la începutul revistei, se află următoarele gânduri: „Sufletul pereche al problemei ‘naturii lui Hristos’… este, desigur, întrebarea cu privire la rolul neprihănirii desăvârşite împărtăşite de Hristos şi realizată în inima şi comportamentul credinciosului creştin, prin credinţă…. Aceste subiecte deosebite… sunt foarte puternice în mintea şi inima adventistă, atunci când sunt asociate cu încheierea ‘timpului de probă’, judecata finală şi a doua venire a lui Hristos” (august, 2003, p.4).

În acest articol, am citat anterior afirmaţii care spun că neprihănirea desăvârşită este imposibilă, din cauza naturii noastre păcătoase şi că harul mântuitor trebuie să fie disponibil până când Isus vine, deoarece noi nu vom fi niciodată fără păcat. Woodrow Whidden spune în felul următor: „Vor deveni natura şi realizările noastre vreodată aşa de neprihănite în această parte a universului (chiar şi după încheierea timpului de probă), încât vom înceta să mai avem nevoie de meritele lui Hristos, care ne îndreptăţesc continuu? O tratăm noi într-adevăr cu seriozitate pe Ellen White, când ea spune că ‘deficienţele inevitabile ale credincioşilor’ sunt completate prin neprihănirea lui Hristos ‘atribuită’ şi că ‘Isus îi iubeşte pe copiii Săi, chiar dacă greşesc’?… Nu este desăvârşirea în principal o atitudine, mai degrabă decât o performanţă?” (Ministry, octombrie, 1993).

Oare nu ar putea fi relevant aici să privim din nou 1 Petru 2,21.22? „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”.

Ellen White prezintă cu claritate aceeaşi temă: „Dacă nu a avut natura omului, El nu a putut fi exemplul nostru. Dacă nu a fost părtaş al naturii noastre, El nu a putut fi ispitit aşa cum a fost ispitit omul. Dacă nu I-a fost cu putinţă să cedeze ispitei, El nu a putut să fie ajutorul nostru…. Ispitirea şi biruinţa Sa ne spun că omenirea trebuie să copieze Modelul” (Review and Herald, 18 februarie, 1890).

Prin acceptarea doctrinei evanghelice, şi anume că ispăşirea a fost încheiată la cruce şi că Isus S-a născut cu natura fără păcat a lui Adam dinainte de Cădere, majoritatea amvoanelor bisericii noastre nu ne mai spun că Isus este Exemplul nostru în biruirea tuturor ispitelor şi păcatelor. Prin urmare, mesajul sanctuarului nu mai este relevant, iar mesajul de avertizare al celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14 nu mai este relevant pentru Planul de Mântuire al lui Dumnezeu. Aşadar, putem fi mântuiţi în păcatele noastre, dezvoltarea caracterului nu mai este necesară, poruncile lui Dumnezeu nu pot fi respectate în mod desăvârşit prin puterea Duhului Sfânt, Spiritul Profetic este considerat o antichitate nerelevantă din secolul al nouăsprezecelea, iar Sabatul zilei a şaptea nu mai este respectat în conformitate cu Isaia 58,13.

Într-unul dintre editorialele lui, William Johnson a împărtăşit o poveste impresionantă. „Dr. Paul Brand, care a îndeplinit o lucrare de pionierat în chirurgia reparatorie pentru leproşi, vorbeşte despre o epidemie de pojar din Vellore, în sudul Indiei, unde locuia pe vremea aceea familia Brand. Familia Brand avea o copilă, Estelle, şi din cauza vârstei ei, era foarte expusă la riscul îmbolnăvirii. Pediatrul a explicat că serul unui convalescent – serul luat de la o persoană care contractase pojarul şi îl învinsese – ar putea să o protejeze pe micuţă. În Vellore s-a răspândit vestea că familia Brand avea nevoie de ‘sângele unui învingător’. ‘Nu era de niciun folos să fie găsit cineva care învinsese varicela, sau avusese un picior rupt care s-a vindecat. Astfel de oameni, deşi sănătoşi, nu puteau oferi ajutorul special de care aveam nevoie pentru a învinge pojarul. Aveam nevoie de cineva care suferise de pojar şi învinsese boala aceea’, scrie Brand în cartea lui, In His Image. Familia Brand a găsit o astfel de persoană, a luat puţin din sângele ei şi a injectat-o pe fiica lor cu serul convalescentului. Înarmată cu anticorpi ‘împrumutaţi’, fiica lor a luptat contra bolii invadatoare. Serul injectat i-a dat trupului ei timp să confecţioneze proprii anticorpi. Estelle a învins pojarul – nu prin puterea propriului trup, ci ca rezultat al unei bătălii care avusese loc anterior în trupul altcuiva” (Adventist Review, 13 aprilie, 1989).

Eu nu cred că am văzut vreodată o ilustraţie mai bună a motivului pentru care Isus a trebuit să vină în natura noastră căzută. Pentru că El a experimentat natura căzută şi a învins-o, noi putem să împrumutăm anticorpii Săi şi să învingem natura noastră căzută. Iar această ilustraţie vine de la un editor care crede că Hristos a avut o natură necăzută!!

Să privim pe scurt la câteva dintre dovezile inspirate care arată că exemplul lui Hristos dovedeşte că generaţia finală va trăi realmente o viaţă fără păcat, contrar lucrurilor pe care ni le spun „experţii” noştri.

„El a venit cu o astfel de ereditate pentru a împărtăşi necazurile şi ispitele noastre şi pentru a ne da exemplul unei vieţi fără păcat” (Hristos Lumina lumii, p.49).

„El L-a trimis pe Fiul Său în lumea aceasta pentru a purta pedeapsa păcatului şi pentru a-i arăta omului cum să trăiască o viaţă fără păcat” (Reflecting Christ, p.37).

„El a venit în lumea aceasta şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca prin puterea Sa oamenii să poată, de asemenea, să trăiască o viaţă fără păcat” (Review and Herald, 1 aprilie, 1902).

„Toţi cei care ascultă poruncile lui Dumnezeu prin credinţă vor atinge starea de neprihănire în care a trăit Adam înainte de nelegiuirea lui” (Signs of the Times, 23 iulie, 1902).

„Hristos ne-a lăsat un exemplu desăvârşit, fără păcat. Urmaşii Săi trebuie să meargă pe urmele Sale” (Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p.294).

„Viaţa lui Hristos este o revelaţie cu privire la ce ar putea să devină fiinţele omeneşti prin unirea şi părtăşia cu natura divină” (Manuscript Releases, vol.18, p.331).

„Mântuitorul a luat asupra Sa nedesăvârşirile naturii omeneşti şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca oamenii să nu se mai teamă că, din cauza slăbiciunii naturii omeneşti, nu pot să biruiască…. Viaţa Sa declară că natura umană, combinată cu natura divină, nu săvârşeşte păcat” (Divina vindecare, p.180).

„Dumnezeu a făcut pentru noi lucrul cel mai bun pe care a putut să-l facă, atunci când a trimis din cer o Făptură fără păcat pentru a-i arăta acestei lumi a păcatului cum trebuie să fie caracterul acelora care sunt mântuiţi – curat, sfânt şi neîntinat” (Manuscript Releases, vol.9, p.125).

„Hristos a venit pe pământ… pentru a arăta în lupta cu Satana că omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, aflat în legătură cu Tatăl şi Fiul, poate să respecte fiecare cerinţă divină” (Signs of the Times, 9 iunie, 1898).

„Luând natura noastră căzută, El a arătat ce poate să devină aceasta” (Selected Messages, vol.3, p.134).

„Fraţi şi surori, avem nevoie de reforma pe care trebuie să o aibă toţi cei răscumpăraţi, prin curăţirea minţii şi inimii de orice pată a păcatului” (Sfaturi pentru sănătate, p.633).

„Noi suntem curăţiţi de toate păcatele, de toate defectele de caracter. Nu mai trebuie să păstrăm nicio înclinaţie păcătoasă” (Review and Herald, 24 aprilie, 1900).

„Fiecare înclinaţie ereditară şi cultivată spre păcat trebuie să fie văzută, învinsă şi curăţită” (Signs of the Times, 18 iulie, 1895).

„Ei vor urî păcatul şi nelegiuirea, întocmai cum Hristos a urât păcatul” (Credinţa şi faptele, p.115).

„Când Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să Îl cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Printr-o înţelegere a caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va deveni respingător pentru noi” (Hristos Lumina lumii, p.668).

„Ei vor urî păcatul cu o ură desăvârşită” (Elementele fundamentale ale educaţiei creştine, p.291).

Concluzie

Subiectul naturii umane a lui Hristos nu va dispărea prea curând, deoarece întregul Plan de Mântuire este în joc. Evrei 2,14.15 ne spune că „prin moarte”, Isus urma „să nimicească pe cel ce are puterea morţii” „şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Versetul 17 ne spune că singura modalitate prin care Hristos putea să facă lucrul acesta era „să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”, nu în unele lucruri, ci „în toate lucrurile”. Inspiraţia ne spune mai departe că „marea lucrare a răscumpărării putea fi îndeplinită, numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut” (Review and Herald, 24 februarie, 1874). Aceasta nu putea fi adusă la îndeplinire, dacă Hristos ar fi luat locul lui Adam cel necăzut, sau dacă ar fi luat un loc al nimănui (parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă). Pentru a fi Înlocuitorul nostru fără păcat, El a trebuit să biruiască slăbiciunile naturii noastre căzute. Ceea ce devenise o putere irezistibilă pentru om trebuia să fie făcut de Hristos o putere învinsă.

Chiar dacă această declaraţie din SDA Bible Commentary nu este inspirată, ea ne arată o înţelegere profundă a actului răscumpărător al lui Hristos. „Hristos a înfruntat, a biruit şi a condamnat păcatul în sfera în care acesta îşi exercitase stăpânirea şi supremaţia. Trupul, scena triumfurilor anterioare ale păcatului, a ajuns acum scena înfrângerii şi alungării acestuia” (vol.6, p.562).

Problema întrupării a fost: Putea Dumnezeu să biruiască într-adevăr păcatul în fortăreaţa cea din urmă a lui Satana, inima căzută a omului? Dacă slăbiciunile şi dorinţele omeneşti puteau fi supuse Legii lui Dumnezeu, atunci Satana avea să piardă cea mai mare bătălie a lui, iar marea luptă urma să fie cu adevărat câştigată. Dar dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Fiul Său de unele înclinaţii omeneşti, atunci ar mai fi fost marea luptă cu ceva mai aproape de încheierea ei, decât atunci când Satana a fost alungat din cer?

Când Isus a biruit pe cruce, o voce tare s-a auzit în cer proclamând: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (Apocalipsa 12,10). Dorim noi cu adevărat să-L lipsim pe Isus de marea Sa biruinţă sub pretenţia că Îl facem să fie „Înlocuitorul nostru fără păcat”? Vom continua noi să negăm mântuirea deplină pe care El a îndeplinit-o nu numai cu privire la faptele păcatului, ci şi cu privire la natura omenească slabă, căzută şi păcătoasă în care Satana a crezut că a stăpânit cu supremaţie încă de la căderea lui Adam? Să-I îngăduim lui Hristos să fie atât Înlocuitorul nostru fără păcat, cât şi Exemplul nostru sfânt. Numai Hristos cel real, care oferă o ispăşire reală, poate să-Şi conducă biserica până la biruinţa finală.