PDF – Asemenea Fratilor Sai – Written by Joe Crews

În miezul tuturor adevarurilor mântuirii dezvaluite de Biblie, se afla moartea substitutiva a Domnului Hristos. El a luat locul nostru si a suferit pedeapsa pentru pacat. Prevederile legii împotriva calcatorilor ei au fost pe deplin satisfacute prin acceptarea de buna voie de catre Isus a pedepsei meritate de noi. Orice denaturare a acestui eveniment central al planului de mântuire nu ar face decât sa submineze întreaga temelie a crestinismului. În virtutea acestui adevar uimitor al Bibliei, prin atribuirea meritelor sacrificiului ispasitor al Domnului Hristos, fiecare credincios nascut din nou se bucura de asigurarea prezenta ca va fi mântuit.

Obiectivul Satanei a fost dintotdeauna acela de a raspândi confuzie, atât asupra adevarului simplu al crucii, cât si asupra modului în care crucea rezolva problema pacatului nostru. De-a lungul secolelor, Satana a inspirat îndoiala cu privire la natura sacrificiului Lui Hristos. Înca de la începutul istoriei crestinismului, rapoartele dezvaluie faptul ca anumite grupari nu împartaseau credinta în divinitatea absoluta a Domnului Isus. Arieni, de exemplu, învatau ca Isus a fost doar o fiinta creata. O alta scoala teologica sustinea ca moartea lui Hristos a fost doar un fapt aparent, si nu încetarea reala a existentei Lui. Cum era posibil ca Domnul Hristos sa ia asupra Sa vinovatia noastra si cum era posibil sa accepte pedeapsa pentru ca noi sa putem fi declarati neprihaniti si liberi de condamnare?

Biblia ne învata ca Domnul Hristos s-a “aratat în trup” pentru a îndeplini o lucrare de rascumparare a neamului omenesc. Pentru a recupera pierderea cauzata de caderea omului, mai întâi, Isus trebuia sa traiasca o viata de ascultare desavârsita. Apoi, trebuia sa preia asupra Lui vinovatia încalcarilor legii de catre om si sa sufere pedeapsa cu moartea ceruta de lege. Aceste doua lucrari – moartea ispasitoare si ascultarea desavârsita – ar fi putut fi, dupa aceea, puse la dispozitia tuturor celor ce aveau sa Îl accepte pe Isus ca Înlocuitor divin al lor. Prin credinta, pacatosul poate fi tratat ca si când ar fi platit pedeapsa pentru pacat si ca si când ar fi trait o viata de ascultare desavârsita. Aceasta experienta, denumita îndreptatire prin credinta, constituie centrul tuturor învataturilor protestante cu privire la mântuire. În conformitate cu aceasta frumoasa doctrina biblica, pacatosul pocait ajunge sa stea înaintea lui Dumnezeu ca si când ar fi suportat el însusi pedeapsa pacatului. În acelasi timp, raportul greselilor si a neascultarii lui din trecut este învaluit în meritele ascultarii desavârsite a Domnului Hristos, care sunt atribuite pacatosului, iar el este considerat ca si cum nu ar fi pacatuit niciodata.

Orice învatatura ce tinde sa ne distraga atentia de la realitatea acestui transfer uimitor, trebuie privita ca fiind cea mai periculoasa erezie. Orice doctrina care sugereaza imposibilitatea ca

Domnul Hristos sa fi trait o viata desavârsita în trup sau imposibilitatea ca El sa fi murit în calitate de înlocuitor al omului, trebuie considerata ca fiind un atac direct împotriva neprihanirii.

As dori sa va marturisesc faptul ca, în zilele noastre, milioane de crestini au acceptat fara discernamânt o pozitie teologica care realizeaza tocmai acest lucru. Cei mai multi dintre cei ce sunt înselati cu privire la acest adevar, pur si simplu, cred ca îl onoreaza pe Domnul Hristos sustinând asemenea idei false.

Ce fel de umanitatea era necesara?

Pentru a întelege aceasta întrebare, este necesar sa cercetam cu atentie subiectul întruparii lui Hristos. Întreaga lucrare de rascumparare a pacatosului este fundamentata pe actul intrarii Mântuitorului în rândul membrilor familiei omenesti. În conformitate cu Scripturile, Domnul Hristos trebuia sa se nasca dintr-o fecioara, sa traiasca o viata neprihanita si sa moara pentru pacatele noastre. Cum a îndeplinit El aceste cerinte si în ce fel? Pentru a prelua natura umana, Domnul Hristos avea de ales una dintre urmatoarele doua variante, singurele posibile – sa preia natura necazuta a lui Adam, sau o natura cazuta, asemenea tuturor descendentilor lui Adam. Oricare alta varianta a întruparii ar fi exclus întru totul ideea preluarii unei naturi umane.

Lumea religioasa din zilele noastre este divizata cu privire la felul naturii umane preluate de catre Isus la întrupare. Aceia care cred ca El a luat natura necazuta pe care o avusese Adam înainte de a aluneca în pacat, se numesc “prelapsarieni”. Iar cei care cred ca Domnul Hristos a preluat natura omului cazut, se numesc “postlapsarieni”. Indiferent de grupul caruia i s-ar alatura cineva, el este obligat sa integreze în mod armonios toate celelalte convingeri doctrinare în limitele conceptiei sustinute. Nimeni nu poate adera la ambele pozitii în acelasi timp.

Sa ne referim mai întâi la implicatiile conceptiei ca Isus s-a întrupat natura lui Adam înainte de cadere. Examinarea pozitiilor teologice spre care suntem împinsi de o asemenea conceptie este pur si simplu înspaimântatoare. În primul rând, sa ne întrebam ce fel de natura a avut Adam înainte de cadere. Desigur, a fost o natura desavârsita, curata si lipsita de orice înclinatie spre pacat. Dar, mai mult decât atât, natura de dinainte de cadere a lui Adam era, de asemenea, înzestrata cu nemurirea conditionata, ceea ce înseamna ca el nu putea muri, decât daca ar fi ales sa pacatuiasca.

Adevarul este ca nu fusese prevazut sub nici o forma ca Adam cel necazut în pacat sa experimenteze vreodata moartea, cu exceptia situatiei în care ar fi pacatuit. NATURA NECAZUTA A LUI ADAM NU PUTEA MURI. Aceasta a ajuns muritoare numai datorita faptului ca Adam a pacatuit. Daca nu ar fi pacatuit niciodata, Adam ar fi continuat sa aiba acces la pomul vietii. “Ascultarea, desavârsita si neîncetata, era conditia fericirii vesnice. Daca respecta aceasta conditie, el urma sa aiba acces la pomul vietii”. Patriarhi si Profeti, p. 49 (ed. Engleza).

Când Dumnezeu l-a creat pe om, El a stabilit si conditia în virtutea careia omul putea trai vesnic. “În ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Geneza 2:17). Moartea si încetarea accesului la pomul vietii fusesera hotarâte numai în cazul pacatuirii. Atât timp cât ascultau porunca lui Dumnezeu, Adam si Eva puteau mânca din pomul vietii si ramâneau imuni fata de moarte. “Pe cât de sigura era nemurirea conferita lui Adam prin intermediul pomului vietii, la fel de sigura a ajuns moartea lui, acum, dupa catastrofa caderii”. 1BC, p. 225. Întelegerea motivului pentru care Isus a luat trup omenesc la venirea Sa pe pamânt, este deosebit de importanta pentru noi. Biblia spune, “Dar pe Acela care a fost facut pentru putina vreme mai pe jos decât îngerii, adica pe Isus, Îl vedem încununat cu slava si cinste din pricina mortii, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El sa guste moartea pentru toti” (Evrei 2:9).

Pentru a experimenta moartea si pentru a plati astfel pedeapsa pacatului, Isus a trebuit sa vina în lume ca om. El nu putea muri ca Dumnezeu, de aceea era necesar sa preia o natura susceptibila mortii. Aici se afla un adevar revelator: Daca ar fi preluat natura lui Adam înainte de cadere, Isus nu ar fi putut muri niciodata, cu exceptia faptului ca El însusi AR FI PACATUIT! Acea natura nu era supusa mortii, decât daca ar fi fost afectata prin pacatuire. Domnul Isus a putut gusta moartea doar în cazul în care s-a nascut purtând natura decazuta a descendentilor lui Adam. Asa cum exprima un scriitor, “Hristos a unit în mod real natura ofensatoare a lui Adam cu propria lui natura fara pacat, deoarece prin acest act al condescendentei, putea sa-si ofere propriul sânge ca jertfa în locul neamului omenesc cazut”. EGW, Manuscritp 166, 1898.

Natura umana muritoare a lui Isus

Apostolul Pavel accentueaza ideea naturii umane muritoare a lui Isus, atunci când descrie modul în care “a fost gasit asemenea oamenilor la înfatisare, S-a smerit si S-a facut ascultator pâna la moarte, si înca moarte de cruce” (Filipeni 2:8). Observati ca Domnul Isus a putut sa fie “ascultator pâna la moarte”, numai dupa ce S-a facut asemenea omului. Divinitatea Lui nu era susceptibila mortii, prin urmare, Isus nu putea trai si nu putea muri fiind Dumnezeu. El trebuia sa preia o natura muritoare. Daca Domnul Isus nu S-ar fi nascut având o natura ce putea fi “ascultatoare pâna la moarte”, adica natura cazuta a lui Adam, ispasirea pacatului ar fi fost întru totul imposibila. Acesta este motivul pentru care Scriptura ne învata, de asemenea ca, “negresit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul semintei lui Avraam” (Evrei 2:16). De ce nu a venit Isus în natura îngerilor? Deoarece îngerii, asemenea lui Adam, fusesera creati având o nemurire conditionata si nu erau pasibili de moarte decât daca ar fi pacatuit. Daca ar fi fost înger, Domnul Hristos nu ar fi putut plati pretul pacatului, deoarece nu ar fi putut muri. Iar daca ar fi avut natura lui Adam înainte de cadere, nu putea realiza ispasirea, deoarece nici acea natura nu era supusa mortii. El a trebuit sa vina ca “samânta a lui Avraam”.

Samânta lui Avraam îi reprezinta pe toti aceia care sunt supusi mortii datorita pacatului lui Adam si în exclusivitate pe acestia. Daca Domnul Hristos ar fi luat natura lui Adam înainte de cadere, nu ar fi putut suferi niciodata moartea pentru pacatele noastre, în afara de cazul în care El însusi ar fi pacatuit. Dar daca ar fi pacatuit, Isus ar fi pierdut dreptul de a fi Mântuitorul nostru.

Reamintesc faptul ca, alegând conceptia privitoare la natura necazuta, suntem obligati sa acceptam si implicatiile inevitabile ale acesteia. Domnul Isus a declarat în mod clar ca a fost trimis sa traiasca în aceasta lume ca om, nu ca Dumnezeu. Dar, limitându-se pe Sine la conditia umana, Domnul Isus nu putea primi de la Tatal decât puterea si avantajele care se afla la dispozitia tuturor muritorilor. El a declarat, de repetate ori, ca nu poate spune decât ceea ce I-a fost dat de Tatal.

Cu alte cuvinte, Domnul Isus nu trecut de la natura Sa umana la natura divina în mod arbitrar, de fiecare data când prefera sa scape de greutatile vietii pamântesti. El a acceptat toate pericolele, reprimarile si suferintele inevitabile care survin într-o viata de om. Satana s-a straduit fara încetare sa-L provoace sa se foloseasca de propria Lui divinitate pentru a scapa din anumite situatii, iar cea mai grea încercare a Domnului trebuie sa fi fost aceea de a se abtine sa apeleze la atotputernicia Sa în timpul ultimelor ceasuri de agonie ale vietii pamântesti. Daca ar fi procedat astfel, planul de mântuire ar fi fost compromis. Isus a trebuit sa se supuna conditiilor impuse de natura Sa umana, chiar si în moarte.

Natura necazuta nu putea muri.

În acest moment suntem pusi în fata unei dileme. Daca Domnul Isus poseda natura lui Adam înainte de cadere, nu era cu putinta sa moara, decât daca ar fi pacatuit sau daca ar fi schimbat acele legi carora li s-a supus pentru a trai o viata pamânteasca. Daca ar fi ales una dintre aceste doua cai, planul de mântuire ar fi esuat. Unii ar putea sugera ideea ca, preluând vinovatia omului si facându-se pacat pentru noi, natura lui Isus a suferit o transformare ce a facut posibila experimentarea mortii. Dar lucrurile nu stau astfel. Preluarea substitutiva a vinovatiei noastre, nu ar fi putut transforma natura Lui umana. Viata Lui nu a fost întinata si corupta de pacat. Isus Însusi a acceptat sa preia asupra Sa acele pacate, ceea ce înseamna ca le-a luat CA SI CÂND ar fi fost ale Lui, în ciuda faptului ca nu erau.

Dar, va rog sa sesizati aceasta distinctie importanta: Când a preluat natura omeneasca, Isus nu a preluat-o în mod simbolic. El nu a trait CA SI CÂND ar fi fost om. Isus luat în mod real natura umana. Prin urmare, prin preluarea substitutiva a vinovatiei omului, viata Sa nu a fost întinata si corupta, asa cum ar fi fost daca ar fi pacatuit în mod concret. Pe cruce, Domnul Isus era acelasi om neprihanit care traise fara sa pacatuiasca timp de treizeci si trei de ani. Dupa preluarea vinovatiei noastre, El a ramas la fel de neprihanit precum fusese si înainte. Singura diferenta consta în faptul ca Dumnezeu îl privea si îl trata ca pe un pacatos din punct de vedere juridic.

În conformitate cu hotarârea luata de catre Dumnezeu în dreptul creatiei, nemurirea conditionata a omului putea fi PIERDUTA numai prin COMITEREA PACATULUI. Ea nu putea fi pierduta prin ATRIBUIREA unei vinovatii. Numai întinarea produsa de intrarea pacatului în inima ar fi putut face ca omul sa devina muritor. Faptul ca Domnul Isus a fost CONSIDERAT vinovat, nu însemna ca era vinovat. Spre deosebire însa, natura Lui nu a fost doar considerata ca fiind umana: natura Lui umana era o realitate obiectiva. Iar Domnul Isus a trebuit sa accepte aceasta realitate pe întreg parcursul vietii Sale, pâna acolo încât sa treaca prin experienta mortii pe cruce. Faptul ca Isus era muritor constituie o dovada evidenta ca El nu a trait în virtutea atributelor prevazute de statutul unei naturi necazute. Unii afirma ca nu are importanta ce credem cu privire la natura lui Hristos în întrupare, dar adevarul este ca aceasta conceptie are implicatii teribile si numeroase. Daca aleg sa cred ca Isus a venit într-o natura necazuta, nu am nici o sansa sa evit una dintre urmatoarele concluzii:

1. El nu putea muri pentru a plati pedeapsa pacatului meu, sau
2. El Însusi a pacatuit, caci altfel nu putea fi supus mortii, sau
3. El a trebuit sa îsi exercite prerogativele divine pentru a transforma natura umana necazuta pe care o preluase, într-o natura umana muritoare, evitând limitarile impuse. Deoarece numai astfel putea suferi moartea necesara în vederea ispasirii. Natura necazuta nu putea muri.

Oricare dintre aceste trei variante ar fi avut ca rezultat faptul ca Domnul Isus ar fi fost privat de calitatea necesara în vederea îndeplinirii rolului Sau substitutiv, ca Rascumparator al nostru.

S-a spus ca aceia care adera la conceptia naturii umane de dupa cadere, sustin ca Hristos a fost vinovat de pacat. Parerea mea este ca o asemenea concluzie este denaturata si nu poate fi lansata decât de catre cei care cred în conceptia naturii necazute. În realitate, tocmai pozitia lor doctrinara este ceea ce face necesara pacatuirea lui Hristos, în vederea împlinirii planului de mântuire.

Prelapsarienii considera ca nasterea în natura cazuta a lui Adam conduce în mod implicit la ideea ca Isus a fost vinovat de pacat. Iar ca urmare, într-o încercare sincera, dar nereusita, de a elimina orice posibilitate a pacatuirii lui Isus, ei elimina însasi posibilitatea mortii Lui! Doctrina pacatului originar nu este biblica

De ce au fost acuzati sustinatorii conceptiei privitoare la natura de dupa cadere, ca Îl considera pe Hristos ca fiind pacatos? Pur si simplu, deoarece aceia care au adus o asemenea acuzatie, cred în doctrina pacatului originar. Postlapsarienii nu cred ca pacatul se transmite în mod ereditar în natura umana, ci este rezultatul unei alegeri personale. Ei sustin ca la nasterea Lui ca om, Isus nu a preluat nici o vinovatie. El a mostenit natura umana a urmasilor lui Adam; o natura deteriorata de pacat de-a lungul generatiilor, dar nu a cedat niciodata slabiciunilor acestei naturi. Viata Lui a fost în mod desavârsit sfânta si fara pacat. Umplut de Duhul Sfânt înca din pântecele mamei Sale si depinzând zi de zi de puterea primita din partea cerului, Isus a trait o viata de continua biruinta asupra oricarui pacat.

Prin convertire si prin sfintire, posibilitatea de a trai aceeasi viata de biruinta se afla la dispozitia oricarui alt descendent al lui Adam. Singura deosebire consta în faptul ca Domnul Isus a facut o alegere înainte de a se naste ca om, în timp ce noi putem face aceasta alegere numai dupa nastere., El a ales înca de când se afla în cer sa-I consacre Tatalui viata omeneasca începând cu momentul conceptiei. Noi luam aceasta decizie abia în momentul convertirii, când devenim partasi ai naturii divine a lui Dumnezeu – aceeasi natura pe care Domnul Isus a avut-ode-a lungul celor treizeci si trei de ani de vietuire sfânta.

În cele din urma, ajungem la concluzia ca acest subiect nu face parte din categoria conceptiilor cu privire la care cineva îsi poate permite sa aiba o pozitie neutra. Daca aderam la doctrina care sustine ca Domnul Hristos a avut natura umana de dinainte de cadere, nu numai ca pierdem încurajarea care ne este inspirata de faptul ca avem un exemplu real de biruinta împotriva pacatului, dar în acelasi timp, anulam orice posibilitate ca Domnul Hristos sa fi fost purtatorul divin al pacatelor noastre. Dumnezeu ne interzice sa-I dezonoram numele prin sustinerea unei conceptii atât de înguste si eronate cu privire la jertfa de ispasire substitutiva adusa pentru pacatele noastre.

Unii au subscris ideii ca Isus nu a preluat, nici natura umana de dinainte de cadere, nici pe aceea de dupa cadere, ci o natura întru totul distincta, pe care nu a mai avut-o niciodata vreun om. Ei sugereaza ca, din punct de vedere spiritual, natura Lui era natura necazuta a lui Adam, iar din punct de vedere trupesc, avea natura umana de dupa cadere. Sustinatorii acestei conceptii considera ca, daca nu ar fi fost astfel, nu s-ar justifica ideea ca Isus a trait o viata lipsita de pacat în perioada copilariei si a tineretii. Dar, de ce este necesar sa consideram ca Isus a avut o natura diferita pentru a-i atribui o experienta diferita în perioada copilariei? În ce sens a fost diferita experienta Lui? El a trait o viata de ascultare si supunere totala fata de tatal Lui pamântesc. Nu este aceasta o experienta posibila pentru oricare alt copil de pe pamânt? Desigur ca este, de îndata ce copilul este suficient de matur pentru a realiza un angajament deplina fata de Domnul Hristos. Datorita preexistentei Sale, Domnul Hristos a putut face acest angajament înainte de a se naste. Daca, la o anumita vârsta, fiintele omenesti sunt capabile sa-si însuseasca puterea de a birui pacatul, chiar daca au o natura cazuta, atunci de ce nu ar fi putut realiza acest lucru si Domnul Isus, dar într-o perioada mai timpurie – având aceeasi natura?

Cineva ar putea spune, “Ei bine, aceasta îi confera lui Isus un avantaj în comparatie cu noi”. Dar asteptati o clipa. Ce fel de avantaj este acesta? Daca Îl accepti pe Isus cu doi ani mai înainte ca eu sa fac lucrul acesta, într-adevar,DE-A LUNGUL ACESTOR DOI ANI, ai beneficiat de un avantaj în comparatie cu mine. Dar Domnul Hristos nu a beneficiat de nici un avantaj diferit de acest gen de avantaje pe care le avem si noi, la rândul nostru, fata de toti cei care îsi încep experienta convertirii la o data mai târzie decât am început-o noi.

Deosebirea nu se refera la natura umana în sine, adica natura pe care o poseda toti oamenii care îsi consacra vietile fara rezerva lui Hristos. Prin aceasta nu dorim sa afirmam ca Isus ar fi experimentat convertirea sau ca ar fi fost nevoit sa o faca dupa nasterea Sa. El era plin de Duhul Sfânt înca din pântecele mamei Lui, asa ca viata Lui fara pacat a fost întemeiata pe o experienta pe care noi o putem trai doar începând cu momentul nasterii din nou.

Care sunt obiectiile care pot fi aduse conceptiei ca Isus a avut o natura spirituala curata, asemanatoare naturii lui Adam înainte de cadere si, în acelasi timp, o natura fizica degradata asemenea naturii lui Adam de dupa cadere? Aceasta conceptie implica trei erori grave, care intra în contradictie cu teologia biblica:

• Conceptia biblica holista cu privire la natura omului

Unde se afla, în Biblie, argumentele care sustin dihotomia între suflet si trup? Învataturile Bibliei s-au aflat dintotdeauna de partea unei întelegeri unitare a naturii umane, în lumina careia, trupul si sufletul s-au aflat într-o relatie interactiva, influentând reciproc sanatatea mintala si fizica. Dar, daca ne referim la natura lui Hristos, acest concept holist este abandonat, iar unii încep sa vorbeasca în termeni dualisti, sustinând ca o parte din natura Domnului Hristos a fost pacatoasa, iar o parte fara pacat.

Cum puteau coexista în fiinta Sa, atât natura necazuta a lui Adam, cât si natura cazuta a omului pacatos? Nu cumva încercam sa sustinem ca slabiciunile fizice ale Domnului Hristos nu au avut nici un impact asupra naturii Lui fizice? Oare Domnul Hristos a fost întru totul imun la simtamintele de descurajare si iritare în conditii deosebite de oboseala si epuizare fizica? Daca a fost asa, atunci înseamna ca în natura morala si spirituala a Domnului ar fi putut exista tendinte spre pacat.

• O natura umana hibrida pe care nu a avut-o nici Adam, nici oamenii care au trait mai târziu

Fiind constituita dintr-o asemenea combinatie, necunoscuta în rândul fiintelor umane, natura lui Isus nu ar fi fost, de fapt, o natura umana, din nici un punct de vedere. Sunt slabe sperante ca o asemenea natura sa corespunda cerintei biblice care prevedea ca Domnul “sa Se asemene fratilor Lui în toate lucrurile” (Evrei 2:17). Nimeni nu ar aproba ideea ca o astfel de asociere a naturilor, cazuta si necazuta, s-ar putea asemana “în toate lucrurile” cu natura fratilor Lui! Daca Domnul Isus ar fi avut o natura spirituala fara pacat si o natura fizica decazuta, natura lui s-ar deosebi, atât de aceea a “fratilor Lui” de dinainte de cadere, cât si de aceea a “fratilor Lui” de dupa cadere. Care alti “frati” mai ramân? În cele din urma, logica ne obliga sa recunoastem ca, daca natura Domnului Hristos a fost “asemanatoare … în toate lucrurile” cu aceea a fratilor Lui, ar fi fost necesara crearea unor alti frati, care sa fi avut o natura spirituala necazuta si o natura fizica decazuta. Daca nu poate fi descoperita o asemenea categorie de frati, este obligatoriu ca Domnul Isus sa fi avut o natura umana “asemanatoare … în toate lucrurile” cu aceea a lui Adam de dupa cadere. Oricare alta varianta, fie neaga cuvintele Scripturii, fie contravine unei logici elementare.

• Anularea posibilitatii ca Domnul Hristos sa fi fost “ispitit în toate lucrurile ca si noi” (Evrei 5:15)

Pare de neconceput ca natura sfânta, necazuta a lui Adam, sa fi putut fi ispitita asa cum suntem noi ispititi zilnic. În Adam nu exista nici un raspuns interior la ispita si, cu siguranta, nimeni nu va sustine ca natura noastra cazuta nu este puternic ispitita din interior. O teologie sanatoasa nu anuleaza gândirea logica. Oricare ar fi pozitia pe care o adoptam cu privire la acest subiect, ea trebuie sa fie în acord cu declaratiile evidente ale Bibliei. Daca Domnul Isus a fost ispitit în toate lucrurile “ca si noi”, acest fapt nu se putea întâmpla doar în domeniul fizic. Cele mai multe dintre ispitele la care suntem supusi noi, provin din interior, din natura noastra morala si spirituala degradata. Daca aceasta sursa, a celor mai puternice dintre ispitele noastre, a fost absenta în viata lui Isus, atunci El nu putea fi ispitit în toate lucrurile “ca si noi”. Chiar si numai sugerarea unei asemenea idei ar conduce la contradictii.

Acum, sa parcurgem pe scurt dovezile care sustin conceptia privitoare la natura de dupa cadere a lui Isus. Cel de-al doilea capitol al Epistolei catre Evrei contine un material abundent despre acest subiect. Sa ne gândim la urmatoarele declaratii: “Astfel dar, deoarece copiii sunt partasi sângelui si carnii, tot asa El Însusi [Hristos] a fost deopotriva partas la ele…

Prin urmare, a trebuit sa se asemene fratilor Sai în toate lucrurile, ca sa poata fi. . . . un mare preot milos si vrednic de încredere. . .” (Evrei 2:14 – 17).

Aceste texte sunt printre cele mai evidente si bine definite declaratii ale Bibliei. Expresiile sunt formulate în asa fel încât nu îngaduie absolut nici o îndoiala cu privire la cele afirmate. Daca ne referim la oricare dintre cuvintele aflate în expresia cheie, observam ca fiecare dintre acestea transmite la fel de clar ideea prezentata.

De exemplu:

(Selectarea cuvintelor este realizata din varianta engleza a textului din Evrei 2:14 care în traducere literala înseamna: “de asemenea El Însusi a fost partas în acelasi fel [carnii si sângelui]”

De asemenea El a fost partas.

El Însusi a fost partas.

În acelasi fel a fost partas

În toate lucrurile . . .a trebuit sa se asemene fratilor Sai (Evrei 2:17)

De ce a ales Dumnezeu sa exercite un impact de cinci ori mai puternic, inspirând toate aceste expresii adunate la un loc, într-un singur pasaj biblic? Aproape ca asistam la o repetare a aceleiasi afirmatii. “De asemenea El Însusi a fost partas în acelasi fel”. Cu siguranta, motivul repetarii consta în importanta extraordinara a adevarului exprimat. Dumnezeu a dorit sa excluda orice posibilitate de speculatie cu privire natura Mielului care a fost înjunghiat. Orice eroare în întelegerea acestui subiect ar fi putut raspândi confuzie asupra întregului plan de mântuire si ar fi putut pune la îndoiala însasi validitatea mortii substitutive a Domnului Hristos pe cruce si, implicit, suficienta neprihanirii Sale atribuite credinciosilor.

Cum este posibila rastalmacirea limbajului precis folosit în aceste texte? Raspunsul este evident. Satana uraste adevarul. Iar aici se afla o ilustrare dramatica a ingeniozitatii cu care este în stare sa aleaga unul dintre cele mai explicite texte din Biblie si sa raspândeasca confuzie cu privire la semnificatia lui. Acest fapt constituie de asemenea un exemplu uimitor al capacitatii pe care o poseda mintea umana de a crede numai ceea ce doreste sa creada. Sunt convins ca, daca Dumnezeu ar fi folosit zece sau douazeci de cai prin care sa exprime aceeasi idee, ea ar fi continuat sa fie respinsa si contrazisa de catre aceia care nu vor sa o creada. Ar fi putut exista o exprimare mai convingatoare, daca s-ar fi adaugat si alte cuvinte? De exemplu, “De asemenea, El Însusi a fost cu adevarat partas exact în acelasi fel în absolut toate lucrurile”. Multiplicarea adjectivelor si o exprimare mai elocventa ar fi fost inutila, deoarece nimic nu ar fi facut ca ideea sa fie mai clara decât este.

Priviti cu atentie expresia: “A fost partas deopotriva”. Ce înseamna aceasta? Deopotriva cu ce? Propozitia precedenta ofera raspunsul. Deopotriva cu copiii care sunt partasi, prin nastere, carnii si sângelui. Prin aceasta comparatie, scriitorul Bibliei elimina orice posibilitate de speculare a naturii lui Isus. Nimic nu putea fi mai convingator. Deoarece nu a existat nici un copil care sa se fi nascut înainte de pacatuirea lui Adam si Evei, faptul ca orice copil care este partas carnii si sângelui mosteneste natura lui Adam de dupa cadere, este dincolo de orice semn de întrebare. Prin urmare, cuvintele autorului Epistolei catre Evrei, care scrie ca Isus “a fost partas deopotriva” si “S-a asemanat fratilor Lui în toate lucrurile”, constituie o afirmatie fara echivoc. Nimeni nu poate pune la îndoiala, în mod rational, faptul ca natura Domnului Isus a fost natura umana de dupa cadere, decât daca dovedeste existenta unor copii care sa fi fost partasi carnii si sângelui fara sa fi avut o natura cazuta. Chiar în acelasi pasaj, autorul declara ca Domnul Hristos a fost partas naturii cu care s-au nascut toti ceilalti copii, “ca sa poata fi un mare preot milos si vrednic de încredere . . . ca sa faca ispasire pentru pacatele norodului”. (Evrei 2:17). Domnul Hristos putea îndeplini conditiile cerute pentru a avea calitatea de reprezentant al familiei omenesti înaintea lui Dumnezeu, numai daca avea aceasta natura.

Cineva ar putea sustine ca Domnul Hristos ar fi putut sa faca tot ceea ce dorea, fara nici un fel de limite. Este adevarat ca ar fi putut. El ar fi putut alege sa pacatuiasca, dar n-afacut-o! Ar fi putut sa evite durerile spinilor si ale cuielor, dar n-afacut-o! El ar fi putut veni într-o natura nemuritoare, dar n-afacut-o! Multumiri fie aduse lui Dumnezeu ca Domnul Isus nu a facut nici unul dintre acele lucruri, ci “S-a smerit si S-a facut ascultator pâna la moarte, si înca moarte de cruce”. Ce Mântuitor minunat!