Lectia 12 – PDF

Ceea ce am studiat în Lecţia 11 despre sfinţire nu este înţelegerea obişnuită care ne vine imediat în minte. Vom examina în această lecţie al doilea aspect al sfinţirii, care este mult mai familiar pentru noi. Cel mai adesea ne gândim la sfinţire ca fiind procesul de creştere în care umblăm zi de zi cu Hristos după ce am fost convertiţi. Acest aspect îl vom avea în vedere în cele ce urmează.

Care este voia lui Dumnezeu pentru noi?

(A) _____ Sfinţirea este o experienţă unică, care se întâmplă o dată.
(B) _____ Sfinţirea este o experienţă progresivă, în creştere.
(C) _____ Pavel nu a fost interesat de sfinţire.

Pavel a fost profund preocupat ca membrii bisericilor pe care le-a întemeiat să nu rămână la stadiul de început al vieţii de creştin, ci să crească şi să dezvolte caractere creştine puternice. Acest aspect de umblare zilnică al sfinţirii este o experienţă progresivă, în care înţelegem tot mai mult şi mai mult din voia lui Dumnezeu, iar caracterul nostru se dezvoltă în conformitate cu aceasta.

Cum putem creşte?

(A) _____ Creştem încercând din greu.
(B) _____ Schimbarea este foarte dificilă.
(C) _____ Devenim asemenea lui Isus privind spre El.

Pe măsură ce petrecem timp cu Dumnezeu, vedem mai mult şi mai mult din slava Lui, şi devenim tot mai mult asemenea Lui în caracter. Cu cât vom petrece mai mult timp în prezenţa Sa, cu atât viaţa noastră va reflecta mai mult sfinţenia lui Dumnezeu. Sfinţirea nu înseamnă a încerca mai greu şi mai greu să fim drepţi. Înseamnă a petrece timp de calitate cu Isus, prin studiul Bibliei, rugăciune şi meditaţie inteligentă în aşa fel încât să îi permitem lui Isus să ne schimbe şi să ne facă asemenea Lui. Sfinţirea înseamnă a permite Duhului Sfânt să preia controlul total al vieţii şi alegerilor noastre, pentru ca El să poate realiza miracolul vieţuirii sfinte în noi. Acolo unde înainte voinţa noastră orientată spre sine făcea alegeri egoiste şi păcătoase, acum voinţa noastră condusă de Duhul Sfânt face alegeri altruiste în ascultare de Dumnezeu.

“În fiecare etapă a dezvoltării noastre, viaţa noastră spirituală poate fi desăvârşită şi totuşi, dacă trebuie împlinit planul pe care Dumnezeu îl are cu noi, atunci trebuie să aibă loc o continuă creştere. ” (Parabolele Domnului Hristos, p. 44). “Sfinţirea este o stare de sfinţire atât în afară cât şi înlăuntru, fiind sfânt şi al lui Dumnezeu fără rezerve, nu în formă ci în adevăr.” (Înalta noastră chemare, p. 214) Este important să reţinem că noi nu creştem înspre sfinţire, ci creştem în sfinţire. Din starea de sfinţire în care Dumnezeu ne pune la convertire, noi avansăm continuu în maturitate. Atâta timp cât nu permitem păcatului să ne despartă de Dumnezeu, vom continua să creştem în sfinţenie.

Care a fost experienţa de zi cu zi a lui Pavel?

” Sfinţirea lui Pavel a fost o luptă continuă cu eul. El a spus: “Eu mor zilnic”. Voinţa şi dorinţa lui intrau în conflict în fiecare zi cu datoria şi voinţa lui Dumnezeu. În loc să urmeze înclinaţia, el a făcut voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută era pentru natura lui.” (Mărturii, vol. 4,. P. 295) Natura căzută nu dispare de la convertire, iar experienţa sfinţirii înseamnă că această natură, cu dorinţele şi înclinaţiile ei egoiste, este dată morţii în fiecare zi. Poate că este important să ne amintim că dorinţele şi înclinaţiile naturale sunt ispite, nu păcate, chiar dacă ele rămân cu noi de la naştere până la moarte. Ideea esenţială este pur şi simplu aceea că trebuie să murim în fiecare zi faţă de dorinţele şi înclinaţiile noastre naturale. Atunci vom avea asigurarea mântuirii, chiar dacă teologia în toate aspectele ei nu este înţeleasă pe deplin. Natura noastră egoistă trebuie să fie crucificată în fiecare zi printr-o nouă consacrare faţă de Domnul. Nesupunerea şi faptele egoiste nu sunt niciodată o parte a sfinţirii şi, pentru a menţine o experienţă autentică a sfinţirii, acestea trebuie să fie respinse zi de zi.

Cum putem trăi viaţa de sfinţenie?

(A) _____ Sfinţirea este Hristos trăind în mine.
(B) _____ Sfinţirea este răstignirea vechii naturi.
(C) _____ Sfinţirea este jumătate lucrarea mea şi jumătate a lui Hristos.
(Două răspunsuri corecte)

Este absolut esenţial să înţelegem că sfinţirea nu reprezintă faptele noastre bune şi nici faptele noastre combinate cu harul lui Dumnezeu. Sfinţirea este lucrarea lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. Este harul Lui, puterea Lui, dreptatea Lui, toate împărtăşite ucenicului dispus să le primească. Rolul nostru este de a ne supune lui Dumnezeu voinţa noastră şi de a face lucrurile care să permită harului Său să lucreze în şi prin noi.

Care este secretul succesului?

____ Adevărat ____ Fals Hristos locuind în noi este singura noastră speranţă de succes.

Singura cale pentru a experimenta adevărata sfinţire este să-L invităm pe Domnul Hristos să trăiască în noi prin Duhul Sfânt în fiecare zi a vieţii noastre. I se spune taină deoarece aceasta este o experienţă zilnică pentru atât de puţini oameni din lume, chiar şi printre creştini. Noi nu putem explica cum funcţionează aceasta, dar o putem experimenta, şi aceasta va face toată diferenţa dintre biruinţă şi înfrângere în vieţile noastre.

[learn_more caption=”Concluzie” state=”open”] Aşa cum există două aspecte ale îndreptăţirii – a fi declarat iertat şi a fi transformat – există şi două aspecte ale sfinţirii: a fi declarat sfânt şi a creşte în sfinţire. Primul aspect este declaraţia (atribuirea); aspectul al doilea experienţa (împărtăşirea). Este incorect să spunem că îndreptăţirea, fiind actul prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi, constituie singura parte esenţială a mântuirii, în timp ce sfinţirea este secundară deoarece este lucrarea noastră.

În îndreptăţire, partea noastră este să credem în Dumnezeu, să alegem să-I slujim, să încredinţăm totul conducerii Sale şi să ne mărturisim păcatele. Partea lui Dumnezeu este să ne ierte, să ne socotească neprihăniţi (drepţi), să ne dezbrace de hainele pătate de păcatul acumulat de-a lungul anilor şi să creeze o nouă făptură, ale cărui valori şi dorinţe sunt complet diferite de cele ale “omului vechi”.

În sfinţire, partea noastră este să alegem ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, să-I predăm zilnic natura noastră slabă şi degenerată şi să ducem la împlinire orice face posibil Dumnezeu în vieţile noastre. Este partea lui Dumnezeu să ne socotească sfinţi, să locuiască în noi în mod constant, să împuternicească voinţa noastră pentru a realiza ceea ce am ales, şi să ne dea posibilitatea şi tăria să-L ascultăm în toate domeniile în care El cere ascultare. Pentru ceea ce Dumnezeu porunceşte, El întotdeauna oferă puterea necesară. În esenţă putem spune: la fel ca îndreptăţirea, sfinţirea este doar prin credinţă şi nu prin credinţă plus fapte.

A devenit popular a spune că sfinţirea este un rod al Evangheliei. Cu alte cuvinte, am fost mântuit numai datorită îndreptăţirii atribuite, iar sfinţirea este rodul sau rezultatul faptului că suntem mântuiţi. După ce mântuirea noastră a fost realizată “din start”, procesul de sfinţire continuă pentru tot restul vieţii noastre. Această credinţă este în dezacord cu 2 Tesaloniceni 2:13: “Dumnezeu v’a ales pentru mîntuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Aici nici măcar nu este menţionat ceva despre mântuirea prin îndreptăţire. Sfinţirea şi credinţa sunt cele două premise pentru mântuire. Noi suntem mântuiţi prin sfinţire. Cât de tragic este faptul că moartea ispăşitoare a lui Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt au fost separate, astfel încât (aşa cum pretind unii) suntem îndreptăţiţi prin lucrarea lui Hristos şi sfinţiţi prin lucrarea Duhului Sfânt. Realitatea este însă că îndreptăţirea nu este în vreun fel mai importantă decât sfinţirea.

Sfinţirea este o parte vitală a procesului de mântuire. Este un factor determinant şi nu doar un rezultat al mântuirii. În cazul în care (aşa cum unii pretind) sfinţirea este doar un rod al Evangheliei, atunci nu este esenţială pentru mântuire. Este frumos să existe, şi va apărea în cele din urmă, dar nu este necesară pentru mântuire. Spus simplu, unii cred ca îndreptăţirea mântuieşte, dar nu şi sfinţirea. Dar dacă sfinţirea este o parte a procesului de mântuire mai degrabă decât un rod al acestuia, atunci sfinţenia este esenţială atât pentru mântuirea în sine cât şi pentru o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu. Moartea zilnică faţă de eu nu este un rod de dorit al mântuirii, este o parte necesară a acesteia. Ea nu doar apare la un moment dat, într-un târziu.

Fără sfinţire nu vom vedea pe Dumnezeu. Sfinţirea este atât o însuşire atribuită cât şi o experienţă trăită. Dacă nu trăim o viaţă sfântă, nu suntem mântuiţi. A privi sfinţirea doar ca un rod al mântuirii înseamnă a crede că aceasta este un accesoriu la mântuire. Dar nu putem fi mântuiţi fără să experimentăm pe deplin sfinţirea. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că sfinţirea este o parte necesară a procesului de mântuire. Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt unite în acest proces. A le separa şi a da uneia dintre ele o importanţă mai mare pentru mântuire înseamnă a forţa şi a tâlhări Evanghelia lui Hristos.

Evanghelia falsă care învaţă că sfinţirea este secundară îndreptăţirii conduce la concluzia că unele păcate sunt admisibile în experienţa mântuirii. Dar Biblia ne învaţă că păcatul ne separă de Dumnezeu (Isaia 59:2). Când păcatul este preţuit, Satana preia controlul asupra inimii iar Duhul lui Dumnezeu este alungat. Cum am putea crede că suntem într-o stare de mântuiţi în timp ce păcătuim? Auto-amăgirea şi raţionamentele justificative sunt componente majore ale planului lui Satana de a ne conduce într-un fals sentiment de siguranţă. Numai atunci când păcatele noastre sunt mărturisite putem fi acceptaţi de Dumnezeu. Unii cred că aceasta este o înţelegere foarte descurajatoare a Evangheliei, din moment ce ne găsim în păcat atât de des. În lecţiile finale al acestui curs vom studia acest aspect în detaliu.

Aş recomanda următorul sfat practic privitor la implicarea noastră personală în procesul de îndreptăţire-sfinţire: ” Depinde de tine să-ţi supui propria voinţă, voinţei lui Isus Hristos; şi făcând lucrul acesta, Dumnezeu te va lua imediat în stăpânire şi va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Lui plăcere. Întreaga ta natură va fi adusă atunci sub controlul Duhului lui Hristos şi chiar gândurile tale vor fi supuse Lui. Tu nu-ţi poţi controla, nu-ţi poţi stăpâni impulsurile şi emoţiile aşa cum ai dori; dar îţi poţi controla voinţa şi poţi să faci o schimbare totală în viaţa ta. Supunându-ţi voinţa lui Hristos, atunci viaţa ta va fi ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi aliată cu puterea care este mai presus de toate domniile şi puterile. ” (Mărturii, vol. 5,. P. 511) Chiar dacă unele amănunte teologice ar putea fi dificil de înţeles, putem face acest lucru. Putem supune voinţa noastră lui Isus. Putem să Îi permitem să ia în stăpânire deplină viaţa noastră. Îi putem permite să facă lucrarea Sa bună în noi. Numai în acest fel vom avea putere asupra naturii noastre căzute şi a lui Satana. Dacă nu vom face nimic altceva decât să predăm zi de zi voinţa noastră lui Isus, vom avea o putere dincolo de capacitatea de a o explica, şi nu va trebui să ne bazăm pe o evanghelie falsă care să ne dea o asigurare falsă de mântuire. Calea lui Dumnezeu este întotdeauna mai bună decât născocirile omeneşti. Fie ca Evanghelia lui Avraam, a lui Isus şi Pavel să fie Evanghelia noastră astăzi.[/learn_more]