1. Partea Întâi: 1955 – 1962

Era primăvara anului 1955 când, la porţile Adventismului de Ziua a Şaptea, păreau să se audă primele bătăi ale şansei de afirmare. Pe vremea când fusese director al departamentului Secte şi Apologetică al Casei de Editură Zondervan, Walter Martin a scris o carte intitulată The Rise of the Cults (Apariţia Sectelor), în care afirma că adventiştii aparţineau respectivei categorii religioase detestate. În ciuda acestui fapt, acum, autorul dorea să cunoască mai mult despre adventişti.

Revista Eternity îi încredinţase sarcina de a întreprinde o investigaţie amplă cu privire la Adventism. Era de la sine înţeles că cercetările sale pot conduce la concluzii nefavorabile. Cu toate acestea, Walter Martin şi-a exprimat dorinţa de a realiza o evaluare completă şi imparţială. Un asemenea deziderat necesita accesul la sursele de informare umane şi istorice ale Bisericii Adventiste. Solicitarea lui era simplă: vă rog să cooperaţi.

Privind în urma, mulţi dintre noi ar putea sugera că această cooperare a constituit o greşeală. Dar am putea să ne gândim de asemenea, ce am fi făcut noi înşine dacă am fi fost confruntaţi cu aceeaşi solicitare? Şi, de asemenea, am putea să recunoaştem faptul că ne-ar fi greu să ni-l imaginăm pe apostolul Pavel refuzând să vorbească despre tainele Evangheliei, chiar şi în perspectiva unui auditoriu care ar fi putut deveni ostil. Lăsând la o parte toate evaluările retrospective, să revenim în contextul evenimentelor. În luna martie a acelui an, primind acceptul colaborării din partea BisericiiAdventiste, Walter Martin, însoţit de George E. Cannon, profesor de Greacă la facultatea din Nyanck, New York, Missionary College, s-a deplasat la Washington D.C. în vederea primului interviu.

Încă de la prima vedere, era evident faptul că Martin se înarmase bine cu o serie de întrebări detaliate, la care ar fi dorit să primească răspunsuri la fel de detaliate. Mai mult, atât întrebările, cât şi răspunsurile, urmau a fi consemnate în scris, pentru ca ambele părţi să poată beneficia de un raport concret a celor ce aveau să fie rostite. Pentru început, delegaţia adventistă (L. E. Froom, scriitor şi teolog; W. E. Read, secretar al Conferinţei Generale; şi T. E. Unruh, preşedinte al Conferinţei Pennsylvania de Est) i-a pus la dispoziţie lui Martin o serie de cărţi şi reviste ce susţineau convingerile pe care ei le descriseseră ca fiind punctele de credinţă fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Noaptea următoare primei întâlniri a fost obositoare şi încărcată: L. E. Froom a alcătuit un răspuns iniţial de douăzeci de pagini la întrebările puse, iar Martin citise literatură adventistă până la orele 2:00 A.M. În ziua următoare, adventiştii au fost mulţumiţi să audă că examinatorul lor ajunsese la concluzia că aceştia merită să poarte numele de creştini – cu condiţia ca materialele pe care i le oferiseră spre documentare să reprezinte denominaţiunea în mod corect.

Pentru Martin, raportarea la declaraţia din 1931 cu privire la punctele de credinţă fundamentale ale Bisericii Adventiste, fusese doar parţial convingătoare. El pretindea că a descoperit afirmaţii neortodoxe în cărţi, articole şi reviste adventiste şi dorea să cunoască motivul. Când a precizat exemplele pe care le considerase în mod “incontestabil eretice”, “teologii adventişti au fost consternaţi şi surprinşi”[1]. Singurul răspuns pe care l-au putut pronunţa a fost, “deja au început corecturile”.[2]

Pe măsură ce seria conferinţelor continua, acest răspuns avea să iasă de repetate ori la iveală. Era evident că întrunirile nu vor fi nişte scurte întrevederi şi nici nu vor fi suficiente nişte răspunsuri sumare. La începutul lunii august, Froom a solicitat insistent o mărire numărului de membrii ai delegaţiei adventiste. Încă din Aprilie, fusese implicat neoficial în această lucrare şi R. A. Anderson, secretar al Asociaţiei Pastorale a Conferinţei Generale şi editor fondator al revistei Ministry; iar acum a fost rugat să-şi consacre abilităţile într-o participare deplină şi oficială.

Începând cu 25 august, dezbaterile au intrat într-o nouă etapă. Reprezentanţi adventişti s-au deplasat la Doylestown, Pennsylvania, unde au participat la o întrunire de două zile, nu numai cu Walter Martin şi George Cannon, ci şi în compania lui Donald Grey Barnhouse, editorul revistei Eternity.  Dezbaterile s-au desfăşurat în casa spaţioasă a D-lui şi D-nei Barnhouse. Era tocmai locul în care D-l Barnhouse fusese îndemnat de către propriul lui fiu, să facă cunoscut lumii întregi faptul că el descoperise că Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt creştini veritabili.

Cu toate acestea, între timp, apăruse o dificultate datorată faptului că adventiştii păreau să susţină unele învăţăturile neortodoxe: ce putea face şi ce ar fi trebuit să se facă în această situaţie?

Subiectele care provocau neplăceri implicau acuzaţii legate de “Arianism (concepţia că Hristos a fost o fiinţă creată), natura păcătoasă a lui Hristos, teoria ispăşirii parţiale, galatianism (mântuire prin păzirea legii) şi sectarism extremist”.[3] Evanghelicii susţineau că rădăcina problemei era lipsa unui crez oficial al Adventismului de Ziua a Şaptea. Cum ar putea o denominaţiune să-şi păstreze integritatea doctrinară de lungul timpului, dacă nu posedă un crez care să stabilească graniţele dogmatice în interiorul cărora să se definească ce anume poate fi considerat acceptabil şi reprezentativ pentru ea?

La rândul lor, adventiştii au afirmat că aspectele sesizate nu erau în măsură să reprezinte poziţia oficială a Adventismului şi că situaţiile întâmplătoare de acest gen vor fi cercetate de către Conferinţa Generală. Cu toate acestea, dacă adventiştii doreau să se dezică de “ereziile” menţionate, era necesar să li se demonstreze evanghelicilor că în denominaţiunea adventistă exista cu adevărat un consens în privinţa respingerii unor asemenea învăţături.

În vederea atingerii acestui obiectiv se întrevedeau două căi principale. În primul rând, lui Walter Martin i s-a organizat un itinerar de vizitare a Adventismului din diferite locuri, între coasta de est şi cea de vest a Statelor Unite, după care urma să călătorească în câteva centre misionare de dincolo de ocean. Iar cea de a doua iniţiativă s-a concretizat prin plănuirea unui răspuns adventist oficial la întrebările ridicate de Martin, care să fie publicat într-o carte ce trebuia cercetată cu mare atenţie şi validată de către conducătorii bisericii din întreaga lume. Această carte a ajuns să fie cunoscută sub titlul de Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Întrebări şi răspunsuri cu privire la doctrina adventiştilor de ziua a şaptea). Realizarea ei fusese încredinţată unui comitet alcătuit din paisprezece membrii şi anume, R. R. Fighur (preşedinte al Conferinţei Generale şi conducător al respectivului comitet), A. V. Olson, W. B. Ochs, L. K. Dickson, H. L. Rudy, J. I. Robinson, W. R. Beach, C. L. Torrey, F. D. Nichol, T. E. Unruh, R. A. Anderson, L. E. Froom şi W. E. Read.[4]

Următorul an al dezbaterilor s-a scurs repede, iar noi am putea considera că eforturile reprezentanţilor adventişti au fost convingătoare. Discuţiile oficiale dintre adventişti şi evanghelici se apropiau în mod natural de încheiere. Questions on Doctrine fusese publicată de Review and Herald în a doua parte a anului 1957. Întârzierile au incomodat lucrarea lui Walter Martin, dar cartea The Truth About Seventh-day Adventism a fost în cele din urmă produsă şi publicată de Zondervan în 1960. Se realizase o lucrare de mare însemnătate istorică; dar pentru Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea acesta a fost doar începutul unor decenii de conflict neprevăzut şi încă nerezolvat.

În 1955, fraţii adventişti le-au oferit evanghelicilor asigurarea că punctele de doctrină “neortodoxe” se aflau deja în procesul de “corectare”. Probabil că acest răspuns fusese pur şi simplu rezultatul unei inspiraţii de moment, un răspuns general cu privire la ceea ce încercase să facă denominaţiunea cu toate învăţăturile eretice. Pe de altă parte însă, răspunsul presupunea mai mult. Există dovezi ce susţin convingerea că, în interiorul denominaţiunii, unii făcuseră deja paşi concreţi în vederea eliminării din mentalitatea colectivă a Adventismului, anumite doctrine care nu erau în acord deplin cu concepţiile ortodoxe ale lumii evanghelice.

Probabil că foarte puţini cititori perspicace au sesizat o revizuire în reeditarea din 1946 a cărţii Bible Readings for the Home Circle (Studii biblice pentru cămin). Desigur, la acea dată nu s-au spus prea multe despre aceste aspecte. Dar o simplă comparaţie a respectivei ediţii cu cea precedentă, relevă imediat faptul că secţiunea intitulată “A Sinless Life” (O viaţă fără păcat) fusese rescrisă. Cartea încetase să mai reflecte în mod consecvent concepţia susţinută de către denominaţiune timp de nouăzeci şi patru de ani şi anume că, la întrupare, Domnul Hristos a preluat natura omului păcătos pe care dorea să-l mântuiască şi nu natura pe care omul o avusese la creaţie. Ştergerea accentului pus asupra acestei convingeri, până atunci, unanim acceptată de către Biserica Adventistă, a reprezentat piatra de hotar ce marca începutul evenimentelor ce aveau să urmeze.

Primele ecouri ale acestei noi orientări în gândirea teologică au răsunat abia după şase ani. În 1952, ediţiile Review and Herald din 10 şi 17 iulie conţineau un editorial compus din două părţi, care evidenţia cu precădere faptul că “adventiştii cred că Hristos, ‘cel de-al doilea Adam’, avusese, din punct de vedere omenesc, o natură asemenea ‘primului om Adam’, adică o natură lipsită de orice urmă a păcatului”.

Aşezată într-un context confuz, această afirmaţie, care nu reuşea altceva decât să genereze în mintea cititorilor, confuzii cu privire la intenţia autorului, era, în sine, o declaraţie cu caracter hristologic întru totul nouă pentru Adventism. Cu toate acestea, mult respectatele gânduri aşezate în concluzia editorului, ar putea să ne sugereze, într-o oarecare măsură, obiectivul ce a stat la baza acestei declaraţii:

“În concluzie, îndemnul adresat unora dintre scriitorii şi vorbitorii noştri adventişti, ar putea fi acela că . . . .  Atunci când vorbim despre urma păcatului sau despre germenul păcatului, trebuie să ne aducem aminte că utilizăm un limbaj metaforic. Criticii, îndeosebi aceia care înţeleg Scriptura dintr-o perspectivă calvinistă, interpretează termenul ‘natură păcătoasă’ într-o manieră pe care adventismul nu o susţine. Prin urmare, dacă folosim termenul ‘natură păcătoasă’[5] cu privire la natura umană a lui Hristos, aşa cum au făcut-o unii dintre scriitorii noştri, ne expunem pericolului de a fi greşit înţeleşi”.

Se pare că, încă din 1952, maniera de interpretare a neadventiştilor – şi probabil, în special cea al neadventiştilor calvinişti – devenise o temă suficient de importantă pentru a atrage atenţia. De asemenea, se pare că – desigur aceasta este o simplă speculaţie – din 1952 a început să se treacă cu vederea faptul că autorul care folosise cu precădere termenul “natură păcătoasă” cu referire la natura lui Hristos, nu era altul decât Ellen G. White [6].

Probabil, cel mai mare pas în direcţia procesului de dezvoltare a unei noi doctrine adventiste, nu a fost unul făcut în exclusivitate de către adventişti. Donald Grey Barnhouse a răspuns în cele din urmă îndemnului pe care i-l adresase fiul său,  iar numărul din septembrie 1956 al revistei Eternity conţinea un articol personal, intitulat “Sunt Adventiştii Creştini?”, care s-a soldat cu pierderea temporară a unei pătrimi din numărul abonaţilor revistei. articolul a scandalizat o mare parte a lumii evanghelice, iar anumite aspecte au scandalizat şi pe membrii denominaţiunii pe care intenţionase să o laude.

În articolul său, Dr. Barnhouse vorbea despre noii lui fraţi creştini, descoperiţi cu ocazia uneia dintre primele întruniri la care participase şi în care aceştia au prezentat aspecte din învăţătura adventistă, contrare concepţiilor pe care le susţin în prezent. “El le-a indicat faptul că, în librăria adventistă aflată în apropierea casei în care se desfăşurau întrunirile, exista o anumită carte, publicată de către ei şi scrisă de către unul dintre pastorii lor, care afirma în mod categoric contrariul declaraţiilor lor cu ocazia dezbaterilor. Delegaţii adventişti trimişi să aducă acea carte, au descoperit că Dl. Martin are dreptate şi au prezentat imediat acest fapt în atenţia conducătorilor Conferinţei Generale, pentru ca situaţia să poată fi remediată, iar publicaţiile de acel gen să fie corectate. Aceeaşi procedură s-a repetat cu privire la subiectul naturii lui Hristos în perioada întrupării, despre care majoritatea denominaţiunii a susţinut dintotdeauna că a fost fără păcat, sfântă, regretând fără ezitare faptul că anumiţi scriitori de-ai lor au publicat ocazional concepţii opuse, total respinse de biserică în ansamblu. Ei i-au explicat D-lui Martin că în rândul lor au existat anumiţi membrii ‘cu vederi extremiste’, întocmai precum fiecareramură a creştinismului îşi are proprii ei extremişti lunatici”.[7]

Câţiva adventişti s-au îngrijorat citind articolul critic al lui Barnhouse cu privire la biserica lor. Se părea că avusese dreptate când supunea că “unii dintre noi au impresia că, în anumite privinţe, poziţia adventiştilor se dovedeşte a fi una nouă”. Nu toţi erau mulţumiţi să vadă că biserica adoptă atât de grăbită concepţii noi. Iar când articolul menţiona despre “grupul majoritar al unei conduceri înţelepte care este hotărâtă să aşeze piedici în calea oricăror membri care încearcă să susţină puncte de vedere divergente în raport cu acelea ale conducătorilor denominaţiunii” [8], ei s-au înspăimântat şi mai mult.

În evaluarea sa, Dr. Barnhouse a îndreptat atenţia asupra doctrinei judecăţii de cercetare şi a lucrării de mijlocire a Domnului Hristos în Sfânta Sfintelor, care începuse în 1844: “După părerea mea, aşadar, aceasta nu este nimic mai mult decât o idee omenească, menită să salveze imaginea de sine! Este necesar, de asemenea, să se înţeleagă faptul că unii adventişti de ziua a şaptea mai ignoranţi au preluat această idee şi au dezvoltat-o prin interpretări literale până la limitele fanteziei. Dl. Martin şi cu mine i-am auzit pe liderii adventişti afirmând în mod deschis că ei resping asemenea extreme. Mai mult, ei nu cred în concepţia promovată de către unii dintre învăţătorii lor din trecut, care susţineau că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu s-a încheiat pe Calvar, ci este continuată în prezent printr-o a doua lucrare de slujire al lui Hristos care a început în 1844. Idee, de asemenea, totalmente respinsă”.

Pe scurt, Dr. Barnhouse a exprimat în mod clar faptul că “noi înşine credem că nu există nici o nedumerire cu privire la vreun text biblic care să susţină asemenea idei ciudate (cum ar fi judecata de cercetare) şi avem convingerea că orice efort de a le confirma este neinspirat, nejustificabil şi inutil!”[9]

În urma acestei publicări oficiale a rezultatului dezbaterilor din cadrul întâlnirilor cu adventiştii, mersul lent al schimbării şi-a grăbit considerabil ritmul. În paginile revistei Ministry din septembrie 1956, februarie şi aprilie 1957, descoperim alte noi temelii subminate. Prima dintre aceste surse proclamă cu îndrăzneală că la întruparea Sa, Hristos a “luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere” [10]. Cea de a doua concepţie doctrinară formulată în termeni oficiali, concepţie care nu mai fusese niciodată susţinută de către Adventism, era aceea că “sacrificiul de pe cruce a constituit ispăşirea deplină, desăvârşită şi finală a păcatelor omului”.

Spre uimirea tuturor, acelaşi articol vorbeşte mai întâi despre “moartea ispăşitoare a lui Hristos pe cruce”, apoi despre “lucrarea de mijlocire a Marelui nostru Preot în sanctuarul ceresc ca fiind ziua antitipică a ispăşirii”, iar în final, concluzionează că fiecare etapă este “incompletă în lipsa celeilalte şi fiecare reprezintă un act complementar şi indispensabil celuilalt”. Se pare că scriitorul nu a văzut nici o contradicţie în toate acestea.[11]

În cel de-al treilea dintre aceste numere istorice ale revistei Ministry, se declară că “atunci când Dumnezeul întrupat a intrat în istoria omenirii şi a devenit una cu neamul omenesc, noi înţelegem că El a posedat natura fără păcat cu care fusese creat Adam în Eden”.

Aceste orientări doctrinare au declanşat o adâncă îngrijorare în sufletul unuia dintre cei mai respectaţi şi experimentaţi dintre slujitorii bisericii. M. L. Andreasen, autor, educator şi mult timp conducător în diferite domenii administrative, era considerat în unanimitate ca fiind o autoritate în doctrina sanctuarului. În 15 februarie 1957, el a simţit că trebuie să lanseze un semnal de alarmă.[12] Începând cu primul mesaj adresat într-o scrisoare particulară unei persoane aflate în comitetul de conducere din Washington D. C., strigătul de alarmă al fratelui Andreasen a devenit din ce în ce mai puternic, până când s-a auzit în întreaga Americă de Nord şi, într-o anumită măsură, în biserica din întreaga lume.[13]

Deşi fratele Andreasen fusese preocupat iniţial de declaraţiile oficiale cu caracter doctrinar, publicate în Ministry şi Questions on Doctrine, curând avea să descopere motive pentru o şi mai mare îngrijorare. La începutul verii lui 1957, în mâinile sale au ajuns câteva copii ale rapoartelor de şedinţă a comitetului Fundaţiei Ellen G. White, din luna Mai. Desigur, aceasta fusese o încălcare neobişnuită a confidenţialităţii acordate în mod normal unui asemenea grup. Andreasen însă credea că întâmplarea fusese providenţială.

Din aceste rapoarte reieşea că, în prima zi a lunii Mai, doi participanţi (la care Andreasen se referă doar prin Fraţii “R” şi “A”) au înaintat comitetului sugestia ca anumite declaraţii ale Spiritului Profeţiei să fie “clarificate” prin includerea unor note explicative de subsol. Se pare că aceşti doi domni, şi alţii din “grupul” lor, “ajunseseră foarte serios îngrijoraţi datorită declaraţiilor Ellenei G. White, care indică faptul că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară în prezent în Sanctuarul ceresc”. [14]

În lumina acestei îngrijorări, “comitetului i s-a sugerat că în anumite cărţi ale E. G. White, ar putea apare unele note de subsol sau de final, care să lămurească în mod exhaustiv termenii Ellenei G. White şi înţelegerea noastră cu privire la diferitele faze de desfăşurare a lucrării de ispăşire realizată de Hristos”.

Deoarece “fraţii care se alăturaseră acestor dezbateri din şedinţele comitetului simţeau că acesta este un subiect ce va deveni prioritar în viitorul apropiat”, s-a sugerat că “ar fi bine să se înceapă pregătirea şi includerea notelor menţionate în ediţiile următoare ale cărţilor E. G. White.” [15]

Decizia finală a fost amânată o perioadă de timp, dar mai târziu s-a ajuns la concluzia că un asemenea plan a fost neînţelept. Între timp, totuşi, Andreasen a atras atenţia mai multor lucrători ai bisericii cu privire la direcţiile în care se îndreaptă Washingtonul. Prin aceasta, el însuşi a ajuns în opoziţie cu denominaţiunea şi ca urmare, într-o scrisoare datată 15 decembrie 1957, a fost avertizat că, dacă va continua să-şi răspândească opiniile cu privire la subiect, “va atrage în mod inevitabil punerea în discuţie a relaţiei lui cu biserica.” [16]

La o lună şi jumătate după primirea avertismentului, Andreasen a fost întrebat de ce nu a solicitat niciodată o întrevedere la Conferinţa Generală. Era o idee nouă pentru el. După corespondenţa voluminoasă pe care o avusese şi, deoarece subiectul fusese de repetate ori declarat închis de către reprezentanţii Conferinţei Generale, el nu mai considerase că îi revine responsabilitatea de a solicita o audienţă. Dar, dacă aceasta era necesară, el o va solicita.

De fapt, Andreasen fusese mai mult decât dispus să fie primit în audienţă. Singura lui pretenţie era “ca audienţa să fie publică sau să se desfăşoare în prezenţa unui stenograf, iar la încheiere să i se ofere o copie a raportului de şedinţă.”

Ca răspuns, fraţii i-au sugerat că “o înregistrare pe casetă audio ar fi modalitatea cea mai practică”. Cu toate acestea, este de subliniat faptul că nu se făcuse nici o remarcă privitoare la copia înregistrării pe care urma să o primească el însuşi. În 21 februarie, Andreasen a scris din nou, dorind o confirmare explicită a cererii sale. Ca răspuns, i s-a spus că “fraţii se gândesc la o filmare a întrunirii. Iar aceasta va constitui o înregistrare completă a tot ceea ce se va spune sau face. Noi sperăm că o asemenea înregistrare completă va fi considerată ca acceptabilă pentru dumneavoastră.”

Formularea părea să spună că Andreasen va primi o copie – dar, exprimarea stufoasă a  fraţilor nu era deloc explicită. Oare ar fi fost nepoliticos să îi întrebe încă o dată? Andreasen nu avea de ales. Condiţia era imperativă – el trebuia să ştie. Pe 12 Martie, le-a scris din nou: “Încă aştept un răspuns clar, nu doar cu privire la faptul că se va realiza o înregistrare, ci şi că voi primi o copie a acesteia”.

Ca răspuns, i s-a spus că “în discutarea acestui aspect cu membrii comitetului, fraţii au ajuns la părerea că, ceea ce pare corect pentru toţi cei interesaţi, ar fi să se procedeze astfel: se va numi un secretar din grup pentru a scrie concluziile la care vom ajunge, iar acestea vor fi supuse aprobării tuturor participanţilor, după care va primi fiecare o copie. Noi credem, frate Andreasen, că veţi considera această propunere ca acceptabilă pentru dumneavoastră”.

Deloc surprinzător, propunerea nu a fost acceptabilă pentru Andreasen. “Urma să nu existe nici un stenograf, nici o înregistrare audio, nici o transcriere a discuţiilor, ci doar unul dintre participanţi, care să scrie concluziile la care se va ajunge. Iar aceasta se presupunea că va fi o soluţie acceptabilă pentru mine! Sigur că nu a era acceptabilă! Era o manifestare de neîncredere totală. Era ca şi când ai fi înlocuit-o pe Rahela cu Lea.” [17]

Impasul s-a accentuat. Fraţii de la Washington considerau că Andreasen era întru totul greşit prin răspândirea îngrijorărilor sale printre membrii bisericii. La rândul lui, Andreasen devenise tot mai convins că ceva nu este în regulă, ceva foarte grav, în legătură cu conducătorii bisericii pe care o iubea. Ajuns la disperare, el a publicat şi răspândit seria binecunoscută a celor şase “Scrisori către biserici”, reeditată într-o carte ce purta acelaşi titlu.

Curând după aceea, sănătatea veteranului începuse să slăbească. Ne mai fiind în stare să respecte programul viguros din trecut, influenţa sa nu fusese chiar atât de puternic resimţită. Au început să circule vorbe, unele dintre ele destul de deplasate. În iunie 1959, într-o scrisoare particulară, Andreasen a încercat să formuleze un răspuns cât mai direct: “Permiteţi-mi să vă asigur că sunt sănătos – nu am probleme mintale, nu sunt senil, nu sunt nici mort, aşa cum s-a spus”. Iar cu privire la doctrină? “Nu, nu am retractat nimic”. Dar nu folosul nu fusese prea mare. Opt luni mai târziu, povestea cu retractarea încă mai circula.[18]

În 6 aprilie 1961, reprezentanţii denominaţiunii, întruniţi în Comitetul de primăvară, au consemnat dezaprobarea accentuată faţă de calea pe care o alesese Andreasen. Autorizaţia pastorală pe care o avusese atât de mulţi ani, i-a fost suspendată. Au fost enunţate două motive: 1) răspândirea discordiei şi a confuzie, atât prin declaraţii, cât şi prin scrieri, şi 2) refuzul de a răspunde favorabil la apelul de a face o declaraţie cu privire la diferendele cu Conferinţa Generală, în alte condiţii decât acelea impuse de el personal. [19]

Nefiind  informat cu privire la acţiunea întreprinsă împotriva lui, decât după consumarea faptului, Andreasen a trăit, fără îndoială, una dintre cele mai adânci dureri ale vieţii sale. Probabil că harul divin a fost cel ce i-a îngăduit să treacă la odihnă foarte curând după aceea. În 19 februarie 1962, şi-a dat ultima suflare. La 1 martie, Comitetul Conferinţei Generale a votat revocarea acţiunii anterioare de suspendare a autorizaţiei sale pastorale, fiind înscris încă o dată în anuarul denominaţional.[20]

2. Partea a doua: 1963 – 1979

Contactul direct dintre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi Walter Martin nu a fost continuu. Publicarea cărţii The Truth About Seventh-day Adventism (Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea) în 1960, a fost urmată de o perioadă de aproape două decenii de relativă tăcere, întreruptă doar ocazional, de publicarea în 1963, a unei alte cărţi semnate de Martin şi intitulată The Kingdom of the Cults (Împărăţia sectelor). În această carte, el îi menţionează din nou pe adventişti, dar nu ca o sectă, ci mai degrabă ca nişte creştini nedreptăţiţi şi greşit înţeleşi. Deşi Martin ar fi recunoscut fără reţineri că adventiştii erau oarecum imaturi în teologia lor, deoarece susţineau concepte şi învăţături pe care el le considera absurde, totuşi, nu fără eforturi, a declarat că liderii denominaţiunii mărturisiseră că, în esenţă, se află în armonie cu lumea evanghelică, din perspectiva a ceea ce el considera ca fiind punctele importante ale credinţei creştine, iar ca urmare, adventiştii trebuiau consideraţi fraţi în Hristos.

Cu toate că preocuparea noastră primară în această lucrare este interacţiunea dintre Dl. Martin şi Biserica Adventistă, ar fi lipsit de obiectivitate să ignorăm în totalitate evoluţia evenimentelor din perioada acestor douăzeci de ani, doar pentru a ne limita la cursul principal al istorisirii. Adevărul este că orientările dezvoltate în biserică în anii 1960 şi 1970 ar fi fost de neconceput, dacă nu ar fi existat influenţa anterioară a lui Walter Martin. Având în vedere acest aspect, deci, mai întâi vom face un tur rapid al evenimentelor şi întâmplărilor, în care, din câte ştim, Martin Walter nu a avut nici o implicare personală.[21]

În anii 1960, biserica a fost frământată de “agitaţia Brinsmead”, cunoscută ca Mişcarea de Redeşteptare cu privire la Sanctuar (Sanctuary Awakening Fellowship). Frustrat de explicaţiile vagi şi superficiale referitoare la pregătirea sfinţilor pentru a sta fără Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, Robert Brinsmead şi-a expus propria lui concepţie şi anume că desăvârşirea caracterului este irealizabilă în prezent (datorită influenţei “păcatului originar”- subiect despre care vom auzi vorbindu-se mai mult sau mai puţin), dar, în ciuda acestui fapt, desăvârşirea este o condiţie a mântuirii celor ce îl vor întâmpina pe Domnul Hristos la cea de a doua venire. În concepţia lui Brinsmead, această deficienţă urma să fie suplinită prin harul lui Dumnezeu, prin actul final al ispăşirii ce va avea loc la încheierea lucrării de slujire ca mare preot a lui Hristos.

Mişcarea a atras un număr de membri ai bisericii şi a derutat pe mulţi alţii. O contribuţie majoră la această confuzie a fost aceea că eforturile celor care încercau să combată învăţăturile lui Brinsmead, erau ele însele inconsecvente şi contradictorii. Se argumenta că Brinsmead a amânat realizarea desăvârşirii caracterului până într-o perioadă când va fi prea târziu pentru aceasta; iar alţii susţineau că Brinsmead situa desăvârşirea prea devreme în timp. Unii spuneau că cei ce nu vor atinge starea de desăvârşire morală înainte de timpul ispăşirii finale, vor fi pierduţi. Alţii afirmau că, indiferent de timpul ispăşirii finale, desăvârşirea caracterului nu va fi atinsă pe acest pământ înainte de glorificare. Până şi observatorii aflaţi în afara cercurilor adventiste s-au întrebat uimiţi cum de a reuşit biserica să supravieţuiască în contextul unor asemenea puncte de vedere doctrinare conflictuale.[22]

După ce valul frământărilor a trecut, poziţia (mai mult sau mai puţin) oficială a bisericii părea a fi aceea că, înainte de cea de a doua venire, nu există nici o posibilitate ca cei credincioşi să atingă starea de absenţă deplină a păcatului. Susţinută la început de către Edward Heppenstall, în ultima parte a anilor 1960, această concepţie a constituit poziţia comună a mai multor persoane ca Raymond Cottrell, Harry Lowe, E. W. Vick, L. C. Naden, Norval F. Pease, Hans K. LaRondelle, Taylor G. Bunch, Ralph S. Watts şi Desmond Ford.[23]

Ar fi o evaluare simplistă să spunem că aceşti oameni favorizau neascultarea, în timp ce aceia din gruparea Mişcării de Redeşteptare erau de partea ascultării. Cu toţii se confruntau cu o infiltrare ideologică în gândirea teologică adventistă, în mare parte încă neconştientizată la data aceea. Adus în atenţia bisericii pentru prima dată de către Robert Brinsmead, iar apoi adoptat şi adaptat de către adepţii Mişcării de Redeşteptare, conceptul teologic ce s-a evidenţiat ca fiind în miezul dezbaterilor a fost păcatul originar.

Probabil că cea mai mare ironie a timpului a fost aceea că, atât Conferinţa Generală, cât şi Robert Brinsmead, şi-au abandonat poziţiile iniţiale pe care le susţinuseră la începutul anilor 1960 cu privire la subiectul desăvârşirii (Comitetul de apărare literară al Conferinţei Generale, precum şi mulţi autori reprezentativi ai timpului susţinuseră ideea desăvârşirii înainte de timpul de probă; iar Brinsmead sprijinea ideea realizării desăvârşirii în timpul ispăşirii finale). Se pare că argumentele folosite de către Heppenstall pentru a combate Mişcarea fuseseră suficient de convingătoare, astfel încât Brinsmead şi majoritatea urmaşilor lui au capitulat la începutul anilor 1970.

Alegând să-şi menţină propriile concepţii cu privire la păcatul originar şi să se elibereze de influenţa restrictivă a Bisericii Adventiste ca organizaţie, în cele din urmă, Brinsmead şi-a condus teoriile nou-descoperite spre un final logic, renunţând în felul acesta la convingerea sa în biruinţa asupra păcatului şi desăvârşirea ultimei generaţii de credincioşi şi reorientându-şi atacurile împotriva poziţiei exprimate de biserică în Questions on Doctrine cu privire la natura lui Hristos la întrupare, despre care susţinea că a fost natura umană de după cădere. Un alt motiv major de îngrijorare s-a ivit la sfârşitul anilor 1950 – posibilitatea respingerii doctrinei despre Sanctuar, era doar o chestiune de timp.[24] Păzirea Sabatului va intra în atenţia criticilor prin 1981.[25]

De-a lungul anilor în care Brinsmead îşi evidenţiase prezenţa, fulgerând de la un capăt la celălalt al orizontului adventist, alţii au ales să procedeze într-o manieră mai puţin spectaculoasă. Aşa cum s-a spus, până spre ultima parte a anilor 1960, concepţia predominantă a bisericii părea a fi destul de solid ancorată în ideea nerealizării desăvârşirii înainte de glorificare. Punctul de vedere era, desigur, fundamentat pe concepţia că natura lui Hristos la întrupare fusese natura umană de dinainte de cădere, aşa cum susţinea Questions on Doctrine. Asociată cu învăţătura tradiţională evanghelică a ispăşirii definitivate pe Calvar, aceste concepte realizaseră o imagine teologică de ansamblu a bisericii noastre, destul de acceptabilă pentru cei ce îşi îndreptau privirile spre ea.

Unii se temeau că, dacă nu se luau măsuri imediate, învăţăturile discutabile, neclarificate în urma conflictelor cu Brinsmead, ar fi putut deveni concepţii universal acceptate. Dar n-a fost să fie aşa. Printre acţiunile interpretate ca fiind un efort de a întări poziţiile teologice adoptate de Questions on Doctrine a fost şi publicarea, în 1971, a cărţii Movement of Destiny (Mişcarea Destinului), scrisă de L. E. Froom. Această carte a produs tot atâta îngrijorare ca şi Questions on Doctrine, dacă nu chiar mai multă şi – dintr-un motiv foarte uşor de înţeles – paginile ei conţineau date care ar putea fi clasificate fără dificultăţi ca fiind printre cele mai neglijente sau cele mai necinstite “cercetări” care s-au strecurat vreodată în publicaţiile adventiste de ziua a şaptea.

Probabil, cel mai flagrant dintre exemplele ce pot fi citate, se află la pagina 497. Sub titlul, “Natura lui Adam înainte de cădere”, Dr. Froom a enumerat nouăsprezece declaraţii care conţin elemente de susţinere ale ideii expuse de către el. Fiecare declaraţie include una sau mai multe extrase din scrierile Ellenei G. White. Totuşi, nici unul dintre citate nu dovedeşte poziţia lui Froom. Dimpotrivă, mai multe dintre ele – dacă sunt cercetate în contextul original – contrazic în mod explicit tocmai concepţia pe care erau menite să o argumenteze.

Cea de a şasea, a şaptea şi a opta dintre cele nouăsprezece citate selecţionate din scrierile Ellenei G. White provin din aceeaşi sursă originală şi pot fi găsite în cartea Selected Messages (Mărturii Selectate), volumul unu, pag. 252 – 256. Acolo descoperim, nu fără o considerabilă uimire, că pasajul din care sunt preluate citatele începe cu cuvintele, “Luând asupra Sa (Dl. Hristos) natura umană în starea ei decăzută . . .”[26] Faptul că o asemenea referinţă a putut fi prezentată ca dovadă într-un capitol intitulat “Natura lui Adam înainte de cădere”, a pus la grea încercare imaginaţia tuturor celor ce deveniseră conştienţi de problemă.

Această nouă carte a fost, probabil, ceea ce a determinat ruperea tăcerii multor glasuri de protest care existaseră până atunci în stare latentă interiorul bisericii. În orice caz, începutul anilor 1970 a înregistrat o schimbare vizibilă în acest sens.[27] Doi dintre editorii de la Review and Herald au deschis calea. Thomas A. Davis a scris mai întâi în Romans for the Everyday Man (Romani pentru omul obişnuit). Abordând subiectul în cadrul dezbaterii pasajului din Romani 8:3 (“Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”), Thomas a prezentat pur şi simplu declaraţia clară a Ellenei White, în care spune că, “asemenea fiecărui copil al lui Adam, El [Hristos] a luat asupra Sa, odată cu natura umană, şi rezultatele marilor legii ale eredităţii.[28]

Cea de a doua voce care urma să fie auzită, a fost aceea a lui Herbert E. Douglass. Scriind editorialul revistei Review, el a afirmat că Domnul Hristos “şi-a asumat problematica umană, beneficiind de aceleaşi resurse şi aptitudini de care poate dispune un om, şi s-a împotrivit ispitelor lui Satana în aceleaşi condiţii în care este nevoit să li se împotrivească omul.”[29]

La sfârşitul anului 1971 şi începutul lui 1972, în trei săptămâni succesive, Douglass şi-a expus în mod detaliat cercetările, devenind din ce în ce mai clar şi mai convingător, şi utilizând de fiecare dată citate tot mai numeroase şi mai directe din Spiritul Profeţiei. Trei ani după aceea, cu ocazia sărbătorilor de crăciun, Douglass a continuat să sublinieze realitatea naturii umane a lui Hristos. Când a fost întrebat ce l-a determinat să procedeze astfel, Douglass a scris: “Era evident că subiectul devenise un argument reprezentativ al tuturor celor ce credeau că nu vor mai vedea vreodată publicat acest adevăr . . . Eu nu am dorit decât să le ofer pur şi simplu un sprijin călduros, cu privire la un punct de vedere deosebit de proeminent în istoria bisericii noastre şi, de asemenea, proeminent în vieţile şi gândirea multor fraţi din conducerea Conferinţei Generale, alături de care am slujit zi de zi”.[30]

Subiectul naturii lui Hristos este strâns legat de problema desăvârşirii caracterului. Motivul este uşor de dedus: dacă Domnul Hristos a venit în lumea noastră cu o natură căzută şi nu a avut nici un avantaj de care omul nu ar putea beneficia, ar fi logic să acceptăm apelul Bibliei de a trăi o viaţă sfântă în sensul literal al cuvântului. Dar, pe de altă parte, dacă Domnul Hristos s-a bucurat de avantajul substanţial al unei naturi necăzute, atunci ar fi dificil şi chiar nerezonabil să aşteptăm ca omul căzut să învingă păcatul, aşa cum a făcut-o Hristos. Prin urmare, la începutul anilor 1970, când subiectul naturii lui Hristos a intrat din nou în centrul atenţiei, era foarte normal să se ridice şi câteva întrebări cu privire la sfinţire şi desăvârşirea caracterului. Aceasta şi-au propus şi editorii de la Review and Herald, într-un număr special al revistei (16 mai 1974), dedicat subiectului neprihănirii prin credinţă.

Autori ca C. Mervyn Maxwell, Don Neufeld, George Vandeman, Herbert Douglass şi Kenneth Wood s-au dovedit a fi uniţi în susţinerea concepţiei că neprihănirea prin credinţă însemna, într-o analiză finală, victoria împotriva păcatului. Este uşor de imaginat faptul că, promulgarea unor asemenea puncte de vedere ar fi putut dat naştere unor tulburări. Aceia care susţineau Questions on Doctrine şi Movement of Destiny au fost, bineînţeles, plasaţi într-o poziţie dificilă, fiind nevoiţi să armonizeze învăţăturile celor două cărţi cu ceea ce prezenta Review la începutul anilor 1970. Se părea că, încă odată, s-a produs o scindare teologică majoră. Dar totul s-a desfăşurat într-o atmosferă oarecum liniştită. Curând această situaţie avea să se schimbe.

În 1975, Gillian Ford a scris o lucrare intitulată “The Soteriological Implications of Human Nature of Christ” (Implicaţiile soteriologice ale naturii umane a lui Hristos). Deşi publicată sub numele ei, era evident că ideile promovate sunt identice cu acelea ale soţului ei, Desmond. În lucrare se conturau trei poziţii majore: doctrina naturii umane căzute a lui Hristos era în întregime respinsă; neprihănirea prin credinţă era definită ca fiind o îndreptăţire în exclusivitate atribuită (adică sfinţirea vieţii cuiva nu avea nici o legătură cu mântuirea lui); iar conceptul desăvârşirii caracterului în timpul acestei vieţi era declarat ca totală erezie. Fără alte adăugări, lucrarea dovedea în mod clar că dezbaterile ajunseseră într-o fază critică.

La începutul lunii februarie 1976, poziţiile doctrinare susţinute de Dr. Ford au fost examinate în cadrul unei întruniri la care au participat numeroşi lideri ai bisericii Australiene. J. W. Kent şi F. A. Basham au fost cei dintâi care şi-au exprimat îngrijorările cu privire la posibilitatea ca Dr. Ford să se fi aşezat într-o poziţie ireconciliabil opusă învăţăturilor bisericii. Se pare că acuzaţiile de acest fel nu l-au surprins de loc pe Ford. În aparenţă, întrunirea nu a condus la adoptarea nici unei măsuri, stabilindu-se o a doua întrunire ce avea să se desfăşoare în luna aprilie 1976, la Palmdale, California. Întrunirea de la Palmdale s-a finalizat prin formularea unei declaraţii oficiale, destinată clarificării subiectelor. În realitate, nu se clarificase nimic. Dr. Ford a revenit în ţara natală, proclamând că la Palmdale s-a petrecut “ceva minunat”, deoarece declaraţia formulată susţinea concepţia lui că neprihănirea prin credinţă nu include nimic altceva decât o îndreptăţire forensică (legală).

Totuşi, alţii au înţeles diferit declaraţia. Atât Kenneth Wood, editor al Review and Herald, cât şi Robert H. Pierson, preşedintele Conferinţei Generale, au pus la dispoziţia membrilor bisericii un raport al întrunirii, publicat în revista Review and Herald. Când textul concret al declaraţiei de la Palmdale a ajuns în mâinile cititorilor, a devenit evident faptul că, spre deosebire de versiunile eronate ajunse în Australia, declaraţia nu îi oferea lui Ford sprijinul pe care şi l-ar fi dorit. În cele din urmă, în loc de a constitui o rezolvare, acest eveniment nu a făcut decât să accentueze confuzia deja existentă.

Nici cu privire la subiectul naturii Domnului Hristos, Palmdale nu reuşise să definească o rezoluţie. După descrierea celor două concepţii, cea referitoare la natura de dinaintea căderii şi cea a naturii de după cădere, raportul prezentat în Review preciza că, “indiferent care dintre cele două concepţii privitoare la natura umană a lui Hristos sunt susţinute de către creştini, noi credem că învăţătura centrală este aceea de a-L recunoaşte pe Isus ca Mântuitor al întregii omeniri şi că, prin viaţa biruitoare pe care a trăit-o în trup omenesc, El face posibilă legătura dintre divinitate şi umanitate.”[31]

Această declaraţie afirma în mod clar că acest punct de doctrină nu este considerat esenţial. Membrii bisericii erau liberi să aleagă între cele două concepţii care se excludeau reciproc şi conduceau la concluzii foarte diferite (deşi este posibil ca acest aspect să nu fi fost bine înţeles în acel timp), rămânând totuşi pe o poziţie sănătoasă şi echilibrată. Deşi ideea că toţi oamenii sunt liberi să aleagă în domeniul lucrurilor spirituale, ar fi trebuit să existe dintotdeauna în minţile lor, totuşi este foarte nefericit faptul că una dintre poziţiile doctrinare istorice susţinute de Adventism – şi în special de Spiritului Profeţiei – era atât de puţin înţeleasă şi apreciată în adevărata ei însemnătate. Nu putem decât să ne întrebăm cu uimire, care ar fi putut fi rezultatul, dacă studiul vast al lui Ralph Larson în domeniul Hristologiei Adventiste (The Word Was Made Flesh [Cuvântul s-a făcut trup]), ar fi fost realizat cu zece ani mai devreme şi ar fi fost în stare să îşi exercite influenţa la acea dată când, probabil, era cea mai mare nevoie de el.

În cel de-al doilea trimestru al anului 1977 (aprilie – iunie), în centrul atenţiei s-a aflat Lecţiunea Şcolii de Sabat, scrisă de Herbert Douglass. Intitulată “Jesus the Model Man” (Isus – omul model), seria de lecţii trata subiecte ca natura umană a lui Hristos, Hristos exemplul nostru în biruirea păcatului, desăvârşirea ultimei generaţii. Dacă un articol întâmplător, apărut într-o revistă, putea fi trecut cu vederea de către oponenţii punctelor lui de vedere, lecţiile zilnice destinate unui studiu de treisprezece săptămâni se dovediseră prea greu de înghiţit pentru ei. Glasuri din ce în ce mai puternice au început să se opună folosirii materialelor pregătite. Un protestatar îngrijorat scria că opoziţia faţă de aceste învăţături este “extrem de răspândită printre pastori de pretutindeni din biserică şi se pare că va continua să crească dacă fraţii de la Washington nu îşi recunosc greşeala”.[32]

În luna august, în arena discuţiilor îşi face apariţia o nouă publicaţie, The Shaking of Adventism (Zguduirea Adventismului). Fapt destul de ciudat, autorul era un pastor anglican, Geoffrey J. Paxton, care declara că nutreşte un mare interes faţă de soarta Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Lucrarea pretindea a fi o evaluare prietenoasă a afirmaţiilor în care Biserica Adventistă susţinea că este continuatoarea Reformaţiunii. Cu toate acestea, Paxton a căzut pradă ispitei aproape universale de a idolatriza omenescul. În loc de a cerceta continuitatea Reformaţiunii din perspectiva progresivităţii, el analiza totul în lumina propriilor lui idei preconcepute, prin prisma cărora vedea Reformaţiunea într-o formă definitiv cimentată. Evident, orice înţelegere avansată, care depăşea interpretările lui Luther şi pe acelea culese de Paxton din scrierile “teologilor reformaţiunii”, era considerată confuză ori eretică.

Oricât de evidente erau predispoziţiile teologice ale lui Paxton, acestea nu l-au împiedicat să atragă, pe parcursul călătoriei lui prin Statele Unite, mulţimi mari de adventişti care îl ascultau, invocând nevoia bisericii de a avea o conducere conservatoare, care să se pocăiască de teologia ei “romano – catolică” şi lăudând ideile lui Desmond Ford şi Robert Brinsmead. Este interesant că Paxton nu acorda nici o atenţie doctrinei adventiste cu privire la sanctuar şi el evita subiectul cu scrupulozitate în toate discursurile sale. Având în vedere relaţia strânsă pe care o avea cu Dr. Ford, oricine îşi poate da seama că Paxton fusese suficient de amabil să nu proclame înainte de vreme concepţiile acestuia.

În sabatul din 27 octombrie 1979, Dr. Ford a lansat în scenă ultimul act al conflictului început odată cu apariţia cărţii Questions on Doctrine. Din motive pe care numai el le ştie cu adevărat, Ford a ales acea zi pentru a recunoaşte în mod public faptul că, de mai bine de treizeci de ani, renunţase să creadă în doctrina adventistă cu privire la Sanctuar. Evident, credinţa în inspiraţia Ellenei White era de asemenea aşezată sub semnul întrebării. El era dispus să accepte şi să se apere în faţa oricăror urmări ce aveau să survină în urma unei asemenea declaraţii. Ford era privit ca fiind un om raţional. Acceptând nişte premise false, el a fost suficient de raţional pentru a le conduce până în punctul final.

Pentru mulţi, acea zi a fost o zi de răscruce. Unii au salutat cu bucurie anunţul lui Ford. Alţii au păşit înapoi surprinşi şi şocaţi. Iar alţii se întristau, înţelegând că dincolo de simţământul de nesiguranţă pe care îl trăiseră în preajma talentatului predicator, se afla mai mult decât conştientizaseră ei până atunci. Pentru toţi a fost o zi crucială. Ce vor crede în continuare?

În aceste circumstanţe, Walter Martin urma să-şi reia contactele cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

3. Partea a treia: 1980 – 1989

Era ianuarie 1980. Vestea despre negarea bruscă şi în mare parte neaşteptată a doctrinei adventiste de către Dr. Ford, şi-a croit drumul spre nord, traversând graniţa internaţională a paralelei patruzeci şi nouă. Deodată, tulburarea s-a strecurat în inima şi mintea unui profesor de religie de la Academia adventistă din Kelowna British Columbia. Căutând să ajungă la rădăcina problemelor, el s-a decis să cunoască adevărul cu privire la biserica sa şi cu privire la liderii ei, în care avusese încredere. Concluzia lui era că miezul problemelor trebuie să se afle în înţelegerea dezbaterilor care avuseseră loc cu douăzeci şi cinci de ani înainte.

Scriindu-i lui Walter Martin, profesorul îi spunea: “Uneori este destul de greu să înţelegi cu claritate situaţia unei denominaţiuni. Oare suntem noi divizaţi?

“V-aş fi recunoscător dacă aţi putea să-mi oferiţi orice date de care dispuneţi în urma cercetărilor dumneavoastră, pentru a mă ajuta să limpezesc în mintea mea acest subiect odată pentru totdeauna.”[33]

Răspunsul a sosit după aproape un an. Scuzându-se pentru întârziere, pe motivul programului lui “teribil” de încărcat, Dr. Martin i-a criticat cu asprime pe acei adventişti care se deziceau de învăţăturile promovate în Questions on Doctrine. Faptul că urmărise îndeaproape Adventismul era evident. Iar atitudinea unora, ajunşi în conducerea bisericii, spunea el, a fost de natură să “favorizeze un fenomen ce poate fi definit în prezent ca o schismă crescândă în interiorul denominaţiunii Adventiste de Ziua a Şaptea”.

Cu referire la poziţiile doctrinare adventiste, el a declarat în mod limpede: “Dacă ai o prăjitură şi o mănânci, nu o vei mai avea. Nimeni nu poate să le aibă pe amândouă în acelaşi timp. Fie denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea a crezut în cele expuse în Questions on Doctrine, fie au tipărit nişte idei pe care doar pretindeau a le crede. Eu nu accept varianta a doua; şi toate dovezile sunt în favoarea celei dintâi. Dacă doriţi, puteţi să vă consultaţi cu Dr. [Roy Allan] Anderson. Este un om de onoare şi are o memorie bună; iar dacă va trebui să ajungem în posesia unor date concrete, “aceia care caută să diminueze semnificaţia lucrării Questions on Doctrine nu vor avea prea mult succes în apărarea unor poziţii duplicitare.”[34]

Ar fi important să ţinem seama de faptul că, până la data aceea, influenţa lui Walter Martin ajunsese mult mai puternică decât fusese în anii 1950. În calitate de fondator şi preşedinte al Christian Research Institute (Institutul de Cercetare Creştin) şi ca vorbitor principal al programelor de radio “Bible Answer Man” (Biblia îi răspunde omului), Walter Martin nu era o personalitate nesemnificativă în cercurile teologice. Tot ceea ce scria şi rostea zilnic în faţa unui auditoriu de două, trei milioane de oameni, avea un mare impact.

Deşi se vorbea adesea că Dr. Martin ar fi revenit la implicarea sa activă în disputele gălăgioase din perioada anilor 1980, prezenţa sa pare insesizabilă. Este posibil ca influenţa lui să fi fost cu atât mai mare, tocmai pentru că manifestase o atât de mare reţinere. În luna aprilie 1985, lucrarea sa clasică The Kingdom of Cults a văzut încă o dată lumina tiparului în cea de a treizeci şi şasea ediţie. Recent revizuită şi dezvoltată, cartea de 544 de pagini conţinea un apendice de 92 de pagini dedicat în exclusivitate Adventismului de Ziua a Şaptea (aproape o şesime din carte şi cu patru pagini mai mult decât secţiunii celei de a doua ca mărime, dedicată Martorilor lui Iehova). Martin îi aminteşte din nou pe adventişti ca fiind mai degrabă creştini decât eretici sectanţi, deşi nu fără o notă de precauţie şi teamă:

“Până în prezent, consider că trebuie să rămân la evaluarea mea de la început cu privire la Adventismul de Ziua a Şaptea, aşa cum a fost prezentat pe larg în prima mea carte cu privire la acest subiect, precum şi ulterior în acest volum. Numai evenimente încă necunoscute mie, dar bine ştiute de Însuşi Domnul, vor decide dacă evaluarea mea necesită o revizuire în viitor. Rugăciunea mea este ca aberantele curente din interiorul Adventismului contemporan să nu învingă, iar Adventismul să continue a fi o denominaţiune, deşi unică, totuşi creştină şi evanghelică”.[35]

Înţelegem încă odată că Dr. Martin nu îşi pierduse interesul în urmărirea evenimentelor din interiorul bisericii noastre:

“În perioada ultimilor zece ani (de la începutul lui 1970), denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea s-a confruntat cu tulburări, atât administrative, cât şi doctrinare, mai accentuate decât orice frământare de până acum în istoria organizaţiei. Conducători şi pastori adventişti au fost îndepărtaţi din mijlocul lor, datorită presupuselor sau doveditelor incorectitudini în activităţi financiare, inclusiv însuşirea frauduloasă de fonduri. La nivelul guvernului Statelor Unite, precum şi al IRS, SEC, FBI şi Departamentul de Justiţiei, s-au iniţiat cercetări, iar unii administratori ai Conferinţei Adventiste de Ziua a Şaptea au ajuns chiar să fie chemaţi în faţa justiţiei pentru fraude. Din punct de vedere doctrinar, biserica a ajuns în stadiul unei rupturi profunde între acei membri şi lideri care sunt temeinic plasaţi în tabăra creştinilor evanghelici şi acei membri şi lideri care, datorită accentului pus asupra neprihănirii prin fapte şi legalismului şi asupra statutului profetic acordat fondatoarei Ellen G. White, ar putea împinge denominaţiunea, cândva în viitor, în afara graniţelor evanghelice şi probabil chiar într-un adevărat sectarism”.[36]

În dorinţa de a cita “o declaraţie publică şi oficială a reafirmării sau negării autorităţii cărţii adventiste Questions on Doctrine”, în februarie 1983, Martin a scris Conferinţei Generale. În 29 aprilie, 1983, W. Richard Lesher, vice-preşedinte al Conferinţei Generale, i-a răspuns printr-o scrisoare personală. Răspunsul său conţine, printre altele:

“Aţi dorit să ştiţi dacă adventiştii de ziua a şaptea continuă să adere la convingerile formulate în Questions on Doctrine, în aceeaşi măsură în care au făcut-o în 1957. Răspunsul este Da. În scrisoarea dumneavoastră aţi menţionat că unii s-au opus răspunsurilor publicate atunci şi, într-o anumită măsură, aceeaşi situaţie există şi astăzi. Dar, cu siguranţă, marea majoritate a adventiştilor de ziua a şaptea este în armonie cu concepţiile exprimate în Questions on Doctrine”.[37]

Pe temeiul unei asemenea asigurări, Walter Martin a proclamat din nou în faţa lumii că adventiştii erau – cel puţin până la acea dată – creştini.

Pe parcursul dizertaţiei sale voluminoase cu privire la Adventism, Martin s-a folosit de ocazia de a aborda încă odată subiectul ispăşirii. Respingând acuzaţia referitoare la teoria ispăşirii incomplete, el a afirmat că, în prezent, adventiştii cred că ispăşirea a fost un act complet şi încheiat pe cruce. Astfel, noi am fost informaţi că învăţătura susţinută mai bine de un secol de către adventiştii de ziua a şaptea – lucrarea de mijlocire din sanctuarul ceresc – “a fost respinsă de către denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea”.[38]

De fapt, Martin afirmă că acest concept este demonstrabil, nu pe baza scrierilor vreunui adventist nesemnificativ, ci chiar pe temeiul declaraţiilor Ellenei G. White, scrise în Review and Herald, 21 septembrie 1901”. Apoi, citează cele ce urmează:

“Crucea lui Hristos a fost asemenea punţi aşezate între cer şi pământ şi când Tatăl a privit sacrificiul Fiului Său, Şi-a aplecat faţa spre El în semn de recunoaştere a desăvârşirii Lui. ‘Destul’ a rostit El. ‘Ispăşirea a fost îndeplinită’.”[39] Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că acest citat se află, în realitate, în Review and Herald din 24 septembrie, 1901 şi că, în original, ultimul cuvânt citat este “deplină” şi nu “îndeplinită”, aşa cum l-a scris Martin.

Curând după ce ultima ediţie a cărţii lui Martin a ajuns în mâinile publicului, îl descoperim apărând în “John Ankerberg Show”, o foarte populară emisiune evanghelică televizată. În program, cel de-al doilea invitat la dezbaterile lui Ankerberg, nu era altul decât William Johnsson, editor al Adventist Review.

Deşi interviul (unii ar spune “confruntarea”) a fost transmis într-un serial alcătuit din cinci părţi, în realitate a fost filmat într-o singură ocazie. În scenă se aflau William Johnsson şi Walter Martin, iar John Ankerberg se deplasa cu microfonul printre participanţii din auditoriu, intervenind din când în când prin scurte comentarii şi conducând dialogul.

Ankerberg a început cu o dezbatere privitoare la Questions on Doctrine, menţionând că împotriva acestei cărţi a existat o anumită opoziţie. Johnsson a recunoscut că M. L. Andreasen făcuse o obiecţie referitoare la poziţia cărţii asupra naturii lui Hristos şi ispăşire, dar nu a ezitat în a-şi exprima încrederea cu privire la “conducerea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, care nu a încetat să adere la Questions on doctrine”. Pentru a-şi susţine convingerea, nu era necesar decât să sublinieze faptul că lucrarea fusese deja tipărită de opt ori şi în prezent existau mai mult de 150.000 de exemplare publicate.[40]

Cea mai mare parte a discuţiilor s-a concentrat în mod distinctiv asupra rolului Ellenei White: Era Ellen White considerată un “comentator şi interpret infailibil al Scripturilor”, sau adventiştii aveau libertatea de a alege să ignore oricare dintre sfaturile ei? Pentru a complica subiectul, Martin a pretins că în perioada de început a lucrării ei, Ellen White negase divinitatea absolută a lui Hristos – dar că îşi schimbase poziţia mai târziu. Johnsson a protestat, afirmând că el nu a auzit niciodată de existenţa vreunei referinţe de acest fel, dar atmosfera discuţiilor fusese deja marcată.[41]

Martin crease o dilemă artificială şi distorsionată; dar Johnsson era în lumina reflectoarelor şi se aştepta un răspuns. Înţelegând iniţiativa, el a vorbit astfel: “Răspunsul meu este următorul. Ea nu este un comentator şi interpret infailibil al Scripturii”.

Johnsson căzuse în capcana unuia dintre cele mai vechi şiretlicuri ale interlocutorului, unul care funcţionase prea adesea şi prea bine. Pune o întrebare distorsionată şi apoi insistă asupra unui răspuns neoficial. Este evident că orice răspuns care nu începe cu sublinierea aspectelor deficitare ale întrebării, va deveni inevitabil o componentă a acestor deficienţe.

Ocazional, atenţia s-a orientat spre doctrina sanctuarului. Martin, aşa cum era de aşteptat, s-a legat de interpretarea adventistă a capitolului nouă din Evrei şi de judecata de cercetare. Pe măsură ce Johnsson vorbea în apărarea acestor adevăruri, Martin se pregătea să intervină, afirmând că, indiferent cum ar putea fi înţeleasă această judecată, cu siguranţă nu va putea afecta în vreun fel mântuirea credinciosului. John Ankerberg s-a alăturat discuţiei, spunând că judecata avea doar scopul de a “oferi răsplata”. Natural, o asemenea idee a îndepărtat imediat atenţia de la importanţa reală a judecăţii. (“Deşi este posibil ca judecata să aibă o legătură cu numărul stelelor pe care le ai în coroana ta sau cu numărul camerelor pe care le vei avea în casa ta cerească, dar ce contează aceasta?”)

Aflat sub presiune, atât din partea gazdei, cât şi din partea interlocutorului său, fratele Johnsson i-a liniştit în cele din urmă, declarând, “Ei bine, nu cred că judecata este destinată mântuirii noastre, în nici un fel”. Odată smulsă această afirmaţie, era timpul ca discuţia să fie orientată spre alte subiecte. Îndată, Ankerberg şi Martin s-au asociat pentru a-şi exprima îngrijorarea că fratele Johnsson ar putea suferi datorită poziţiei sale, exprimată împotriva Ellenei White. Desmond Ford a fost concediat, judecaseră ei, poate că veţi fi şi dumneavoastră.

Un segment scurt al dezbaterilor fusese dedicat întrebărilor venite din partea auditoriului. Interesul a fost atras în mod special de următoarea întrebare pusă de un participant ce se identificase drept pastor adventist:

“Mă întreb dacă Dr. Johnsson ne poate spune ce aplicaţie practică are pentru mine, în calitate de creştin, învăţătura legată de anul 1844? Această învăţătură ne expune interpretărilor greşite şi dizgraţiei lumii creştine şi a fraţilor noştri evanghelici. De ce să nu renunţăm pur şi simplu la această idee? Ce valoare are? Ca pastor, eu nu am fost niciodată capabil să descopăr nici măcar un singur element creştin valoros în această doctrină”.[42]

Bineînţeles, un asemenea atac a mers direct la inima audienţei. Dar, ar fi putut constitui de asemenea o provocare lansată la adresa noastră, ca popor, de a conştientiza în mod inevitabil, cât de mic este procentul membrilor noştri care posedă ceva mai mult decât nişte idei vagi cu privire la sanctuar şi însemnătatea lui. Acest domeniu fusese aproape întru totul ignorat înainte de perioada în care apariţia lui Robert Brinsmead făcuse necesară o aprofundare.  Iar acum, în lumina importanţei rolului pe care această doctrină trebuia să-l deţină în cadrul scenelor finale ale marii lupte, o asemenea ignoranţă şi neglijenţă nu îşi găseau nici o scuză. În orice caz, era evident că acest adevăr necesita o mai mare atenţie.

În încheiere, Ankerberg l-a întrebat pe Martin dacă Adventismul era aproape de stadiul în care să poată fi aşezat fără rezerve în rândul sectelor. Răspunsul, suficient de discret, era previzibil: nu încă, dar tot mai aproape. Cu asigurările iubirii şi a atenţiei evanghelice, seria emisiunilor s-a încheiat.

La mai puţin de trei ani după aceea, în vara anului 1988, Christian Research Journal, revista oficială a Institutului de cercetare creştin, condus de Martin, publică un articol de şase pagini, intitulat “From Controversy to Crisis: An Updated Assessement of Seventh-day Adventism” (De la controversă la criză: O evaluare actualizată a Adventismului de Ziua a Şaptea). Deşi fusese scris de către Ken Samples, articolul reprezenta în mod evident o continuare a procesului de evaluare început de Walter Martin cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Samples schiţase istoria dialogului Adventist/Evanghelic începând din 1955 şi până la data respectivă. Relatările privitoare la întrunirile de atunci şi publicarea lucrării Questions on Doctrine sunt corecte, cu excepţia ideilor preconcepute ale autorului, care se dovedesc uneori a fi împotriva poziţiilor doctrinare ale Adventismului. Străbătând cursul timpului, Samples îşi conturează propria teză şi anume că, în realitate, în prezent, există două feluri distincte de Adventism: “În timp ce Questions on Doctrine este considerată a fi originea Adventismului Evanghelic, cartea reprezintă, de asemenea, ţinta atacurilor celor ce susţin Adventismul Tradiţional. În urma publicării ei, M. L. Andreasen, un respectat teolog adventist, a criticat sever Questions on Doctrine, declarând că, după părerea sa, Adventismul s-a vândut pe sine Evanghelicilor. Câţiva ani mai târziu, în timpul administraţiei Pierson, doi teologi proeminenţi, Kenneth Wood şi Herbert Douglass, declaraseră că publicarea lucrării Questions on Doctrine a fost o mare greşeală”.[43]

Nu mai este nevoie să precizăm, Samples şi Martin simpatizau mai mult cu Adventismul “Evanghelic” decât cu cel “Tradiţional”. Ceea ce îi deranja în mod deosebit însă, era retragerea autorizaţiei pastorale a lui Desmond Ford, pe care ei îi descriau ca fiind “un teolog prolific şi minuţios”. Articolul exprima îngrijorarea cu privire la semnalele confuze ce vin dinspre denominaţiune şi conduc la o concluzie evidentă, pe care mulţi din interiorul denominaţiunii încă o neagă: “Deşi deciziile Conferinţei Generale par să se exprime în favoarea Adventismului Tradiţional, denominaţiunea neagă faptul că, în realitate, se străduieşte să elimine toate influenţele evanghelice [prin concedierea sau demisia forţată a unor angajaţi denominaţionali]. Mulţi pastori adventişti şi profesori de religie mai în vârstă ar contesta cu putere această declaraţie. Totuşi, s-ar părea că încă există un mare număr de adventişti care suferă persecuţia declanşată împotriva evanghelicilor, desigur, nu atât de evidentă după Glacier View [întrunirea oficială care s-a pronunţat împotriva convingerilor lui Ford].”[44]

Ca notă de încheiere, se concluziona că “referitor la acuzaţia că Adventismul Tradiţional este o sectă necreştină, . . . s-ar părea că acesta este cel puţin aberant, ambiguu sau neconcludent cu privire la adevărul biblic (cum ar fi, concepţia lor despre îndreptăţire, natura lui Hristos, întemeierea pe o autoritate nebiblică). Trebuie menţionat de asemenea că, dacă tabăra tradiţională continuă să se îndepărteze de Questions on Doctrine şi să promoveze persoana Ellenei White ca fiind comentatorul şi interpretul infailibil al bisericii, într-o zi, denominaţiunea ar putea merita pe deplin denumirea de “sectă”, fapt recunoscut chiar de către unii adventişti.”[45]

După publicarea acestui articol mai rămăsese doar o singură ocazie semnificativă pentru dialogul dintre adventişti şi Walter Martin. Această ocazie finală ne-a fost oferită în 26 ianuarie 1989, prin intermediul a două întruniri desfăşurate la biserica Campus Hill din Loma Linda. Din fericire, această ultimă ocazie a fost, fără nici o îndoială, cea mai grăitoare.

4. Partea a patra: Ianuarie – Iunie, 1989

Pastorii Dave Vandenburgh şi Larry Cristoffel de la Campus Hill Church, Loma Linda, se gândeau la posibilitatea de a organiza în biserică un seminar despre secte, în special despre sectele “new age”, ce păreau să-şi fi găsit raiul într-o mare parte a Californiei. Pe parcurs organizării, le-a venit ideea că ar avea ceva de învăţat cu privire la subiect, de la o autoritate recunoscută a lumii evanghelice. Prin urmare,  iată-i călătorind la San Juan Capistrano, pentru a se întâlni cu Walter Martin.

Aşa cum relata Pastorul Cristoffel, “În timp ce ne aflam în biroul Dr. Martin, am petrecut multă vreme discutând despre Adventismul de Ziua a Şaptea”.[46] Vandenburgh explică, “Pe măsură ce discutam, am început să vorbim despre Adventism, despre originile lui, perioada de început şi locul în care se află în prezent, şi am descoperit că Dl. Ken [Samples, un cercetător angajat la Institutul de cercetare creştin, condus de Martin] era pe cale de a realiza un articol important despre Adventismul de Ziua a Şaptea, urmând să apară în Christian Research Journal. Articolul avea să fie, ni s-a spus, un fel de re-evaluare a Adventismului de Ziua a Şaptea în lumina evenimentelor petrecute de la data publicării [cărţii Questions on Doctrine] şi a discuţiilor dintre Dr. Martin, Dr. Barnhouse şi Conferinţa Generală”.[47]

Acest articol, intitulat “From Controversy to Crisis: Un Updated Assessement of Seventh-day Adventism”, a fost publicat în vara anului 1988. Apariţia lui a trezit interesul celor doi pastori adventişti. Cristoffel explică: “Ne întrebam dacă era sau nu posibil să formulăm un răspuns la articol. Prin urmare, la început s-a luat legătura cu Şcoala de Religie [de la Loma Linda University], pentru a vedea dacă există vreun interes în alcătuirea unui răspuns. Am contactat de asemenea preşedintele Conferinţei, pentru a ne asigura că dumnealor înţeleg ce anume intenţionăm să facem. Iar în final, s-a decis ca în Campus Hill să se organizeze două întruniri [cu participarea Dr. Martin şi a asociatului său, Ken Samples], una în care ei să poată invita pastorii [bisericilor Adventiste din împrejurimi] pentru un schimb de păreri [dimineaţa], iar a doua, după-amiaza, [pentru facultatea Şcolii de Religie]”.[48]

La începutul fiecăreia dintre aceste două întruniri, Dr. Martin i s-a oferit cuvântul pentru câteva remarci introductive. Aşa cum era de aşteptat, el şi-a prezentat istoria relaţiilor personale cu adventiştii începând încă din anii 1950. Noi am examinat deja în lucrarea prezentă o mare parte a acestei istorii, dar ceva din ceea ce avusese de spus Martin, adaugă o notă importantă la imaginea pe care ne-am format-o cu privire la modul în care înţelegea el Adventismul.

“Când am ajuns în perioada publicării, s-a convenit ca lucrarea mea, Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea, să fie distribuită în librăriile adventiste în acelaşi tiraj ca şi Questions on Doctrine. Dar, în momentul publicării cărţii mele, Conferinţa Generală şi-a schimbat decizia şi nu au făcut aşa cum au spus. Froom, Read, Unruh şi Anderson au fost trimişi la mine cu scuze sincere, pentru faptul că ei crezuseră că pot favoriza un aranjament pe care Conferinţa Generală nu mai era dispus să îl accepte. Ca rezultat al acestui incident, noi am primit toate bombardamentele criticilor, atât din partea prietenilor, cât şi din partea adversarilor, în timp ce Conferinţa Generală a rămas neatinsă”.[49]

“Îmi vine să râd astăzi când citesc în unele dintre publicaţiile adventiste sau în unele publicaţii adventiste aberante, care spun că eu am forţat mâna lui R. A. Anderson, L. E. Froom, W. E. Read şi T. E. Unruh şi că personalitatea mea dinamică şi persuasivă i-a înghesuit în colţ şi, într-un fel sau altul, i-am presat pe aceşti sărmani bătrâni în situaţia de a vinde evanghelicilor Adventismul. Priviţi la buzele mele – Tpsht! (efortul stenografului de a descrie expresia de dezgust a lui Martin. Caseta video a întrunirilor arată că Martin şi-a scos uşor limba printre buze şi a suflat). Acestea nu sunt decât nişte gunoaie. Iar voi aveţi o rară ocazie astăzi. În faţa voastră se află singurul martor ocular care a supravieţuit. Eu am fost acolo. Eu am auzit ceea ce au spus ei. Am luat notiţe amănunţite. Am scris o carte pe temeiul lor şi am retipărit această carte, The Truth About Seventh-day Adventism. Am avut patru editori care stăteau la coadă ca să obţină cartea, deci există un mare interes faţă de ceea ce vom discuta acum”.[50]          

 „Cea mai mare bucurie a vieţii mele în relaţia şi dialogurile cu Adventismul a fost aceea de a mă fi aflat alături de Roy A. Anderson în oraşul Ierusalim în 1970 şi de a-l privi pe Roy Anderson împărtăşindu-le Sfânta Cină unor oameni care nici măcar nu ar fi auzit de el cu douăzeci de ani în urmă şi care îl numeau iubit frate, îl îmbrăţişau şi îl prezentau ca fiind cel mai mare pastor adventist de ziua a şaptea din întreaga lume, un frate în Hristos.

“Trăirea acelui moment a meritat din plin şi aş lua-o încă o dată de la început, măcar pentru acel glorios moment”.[51]

În aceste întruniri descoperim o imagine deosebit de interesantă. Este clar că Dr. Martin avea o minte ascuţită. De asemenea, este limpede că Dr. Martin era pe deplin conştient de faptul că nu mai existau alţi “martori oculari” în viaţă, care i-ar fi putut contrazice mărturia. Cu siguranţă, el nu trecea cu vederea influenţa personală şi influenţa scrierilor lui şi se pare că nu fusese tocmai modest prin faptul că le amintea celorlalţi despre acele fapte. Iar toate acestea erau combinate cu grija şi dragostea des exprimate faţă de adventişti, în special faţă de aceia care putea fi clasificaţi drept adventişti evanghelici.

După remarcile introductive ale primei întâlniri, pastorilor din auditoriu li s-a oferit ocazia de a transmite întrebări scrise. Câteva dintre acestea – precum şi răspunsurile din partea Dr. Martin şi a asociaţilor lui – sunt foarte interesante.

Întrebare: “De ce nu clasificaţi Romano–catolicismul drept sectă, având în vedere că (a) nu crede în neprihănirea doar prin credinţă; (b) au un interpret infailibil al Scripturilor, despre care se spune că este biserica sau papa; (c) [pretinde] mărturisirea păcatelor în faţa oamenilor mai degrabă decât mărturisirea directă în faţa lui Dumnezeu; şi (d) [învaţă] multe alte doctrine eretice?”

Martin: “Ei bine, am clasificat Romano–catolicismul ca fiind o biserică apostaziată. Eu am fost educat de ei. Am absolvit şcolile lor. Catolicismul este apostaziat în anumite privinţe şi este greşit în unele dintre lucrurile pe care le puneţi aici în discuţie. Da. Dar nu poate fi clasificat drept sectă, deoarece afirmă doctrinele fundamentale ale teologiei biblice şi poţi fi mântuit ca romano-catolic; nu ca martor al lui Iehova, nu ca mormon, nu ca şcientolog sau ca adept al New Age. . . .”

Samples: “Cred că problema Romano–catolicismului, în esenţă, este aceea că adepţii lui nu sunt atât de eretici din punct de vedere al structurii, ci din punct de vedere al consecinţelor. Dacă priviţi la structură, dacă cercetaţi crezul, ei sunt ortodoxi, atât în conformitate cu standardele noastre, cât şi cu standardele voastre”.

Martin: “Ken este un fost romano–catolic, deci vorbeşte din perspectiva unui grad de cunoaştere mai profund”.[52]

Întrebare: “În înţelegerea unora, Questions on Doctrine reprezintă o scindare teologică majoră ce s-a produs în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în anii 1950, o scindare pe care mulţi ar dori să o nege. Iar în înţelegerea altora, Questions on Doctrine reflectă pur şi simplu o clarificare a ceea ce adventiştii de ziua a şaptea au afirmat dintotdeauna şi o eliminare a ceea ce adventiştii de ziua a şaptea nu doresc să li se atribuie drept caracterizare. Deci, cum este de fapt? A fost o scindare teologică majoră ce a avut loc în anii 1950, în care au fost înlăturate anumite lucruri, sau a fost o clarificare a lucrurilor pe care adventiştii de ziua a şaptea le-au rostit tot timpul?”

Martin: “Oamenii cu care am stat de vorbă susţineau că a fost o clarificare, că poziţia lor putea fi apărată pe temeiul scrierilor adventiste şi au afirmat cu tărie că nu schimbă nimic din ceea ce considerau a fi esenţa mesajului adventist. Cu toate acestea, cred că ei au recunoscut necesitatea unor schimbări – (şi aş putea să-mi amintesc ziua în care s-a întâmplat, când Dr. Murdoch şi Dr. Happenstall erau prezenţi şi a apărut problema.) exegetam [interpretam pasaje biblice] doctrina sanctuarului, sfânta sfintelor şi în continuare [cartea] Evreilor. Cu aceste [ocazii] am fost însoţit de Dr. George Cannon care pe vremea aceea era profesor de greacă la Bethel Seminary, iar după aceea a fost profesor de greacă şi teologie la Nyack Missionary College. Dumnealui are un doctorat în greacă la Union Seminary şi este un teolog strălucit. Îmi amintesc că George, Dr. Heppenstall şi Dr. Murdoch au întreprins un studiu pe baza textului grec al Noului Testament, parcurgând pasajul rând cu rând, iar când au ajuns în punctul crucial, fiecare a ascultat cu atenţie părerile celuilalt. Cannon s-a uitat la ei şi le-a zis, ‘Nu mai are nici un rost să continuăm discuţia pe acest subiect. Textul este clar. La învierea Sa, Isus Hristos a intrat în cea de a doua încăpere a sanctuarului, în cea mai sfântă dintre toate, purtând propriul lui sânge, după ce a obţinut răscumpărarea veşnică pentru noi. Aceasta nu putea să se întâmple în 1844’.

“Iar domnii s-au uitat foarte lung şi grav la el, iar Cannon a declarat, ‘Textul spune că El a intrat în cea de a doua încăpere, nu-i aşa?’ Dr. Happenstall a răspuns, ‘Da, în cea de a doua încăpere, în cea mai sfântă dintre toate, cu propriul său sânge, la înviere. Textul aşa spune’.

“Murdoch a rostit acelaşi lucru. Acum, poţi să-l citeşti pe Desmond Ford cu privire la acest fapt în detaliu. El este probabil unul dintre cei mai expliciţi şi cu siguranţă unul dintre cei mai străluciţi dintre teologii voştri, pe care i-am întâlnit în Adventism şi în teologia generală. Cred că veţi ajunge la concluzia că el a realizat o lucrare foarte lăudabilă în exegetarea acestui text, dar la data aceea [în anii 1950] lucrul acesta era permis . . . .

“Acum, dacă citiţi Questions on Doctrine cu privire la aceasta, autorii au explicat foarte limpede şi profund lucrarea lui Hristos, considerând că vor realiza o clarificare a subiectului. Acum, pe mine nu mă priveşte dacă veţi spune ‘clarificare’ sau ‘termenul opus’, important este să vă referiţi la ceea ce spune textul. Convingerile se întemeiază în cele din urmă pe ‘ceea ce spune textul’. Nu pe ceea ce afirmă cineva că spune textul. M-am săturat de asemenea lucruri în romanism. Am avut parte de destule asemenea lucruri în biserica în care am crescut. Iată de ce am învăţat principiul de a descoperi ce spune textul. Iar acum ştiu ce spune. Şi el spune că nu s-a întâmplat în 1844. Nici o şansă, Jose! Tu poţi să crezi ce doreşti, dar nu se află acolo. Deci, indiferent dacă este vorba de o clarificare a subiectului sau altceva, dar în mod sigur este adevărul”.[53]

După un dialog de acest fel, este evident pentru cititorii noştri că oricărui adept al Adventismul istoric trebuie să-i fi fost extrem de dificil să-şi păstreze calmul, ascultând o asemenea prezentare. Totuşi, se pare că nu a avut loc nici un incident nedorit din partea pastorilor din audienţă. Din nou, ar trebui subliniat că raportul lui Martin a fost prezentat în deplina conştienţă a faptului că nu putea fi confruntat nici un “martor ocular” pentru a-l contrazice. În orice caz, să continuăm cu alte câteva întrebări şi răspunsuri ale Dr. Martin.

Întrebare: “Cum se produce schimbarea unei biserici? Desmond Ford continuă să predice dar fără autorizaţie pastorală. Mulţi au impresia că el prezintă în mod corect lucrurile. Este suficient pentru noi (a) să predicăm adevărul pentru noi înşine, şi (b) să aşteptăm mai multe funeralii, până când predicatorii adventişti mai tineri vor tinde spre poziţii evanghelice, sau ar trebui să facem ceva mai mult?”

Răspuns: “Vă aflaţi între ciocan şi nicovală şi dacă sunteţi adventist, cel mai greu vă va fi dacă vă răzvrătiţi împotriva Ellenei White şi a câtorva dintre concepţiile fundamentale care au fost promovate. Aveţi propriile voastre legitimaţii pastorale, aveţi propriile voastre biserici locale, vi s-a încredinţat lucrarea de a-i învăţa pe alţii, oricare ar fi, sau oricare este poziţia voastră şi sunteţi tentaţi să rămâneţi în rândurile bisericii şi să lucraţi pentru schimbare în interiorul ei. Această filozofie s-a derulat până acum, din 1957, 1960 când a început mai întâi cu Questions on Doctrine şi Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea, şi a creat o atmosferă de controversă considerabilă.

“Cu toate acestea, fiecare, în mod individual, trebuie să treacă printr-un moment al adevărului, un moment în care să decidă într-un fel sau altul şi care implică uneori o mare pierdere din punct de vedere al spaţiului şi timpului. Îi admir pe acei pastori adventişti de ziua a şaptea şi pe aceia din poziţii de autoritate, pastori şi profesori, care au simţit că, în virtutea conştiinţei lor, nu mai pot accepta unele dintre lucrurile în care au crezut anterior, înfigând steagul pe temereze pentru toţi cei care vor să-l vadă. Iar eu aş spune că, după părerea mea, aceea este decizia corectă pe care trebuie să o ia toţi cei care se întreabă ce trebuie să facă. Aceasta este convingerea mea cu privire la subiect. Eu cred că Ford a procedat drept. Cred că el a fost un fel de Martin Luther modern”.[54]

Aşa cum ar fi fost de aşteptat, Dr. Martin a avut considerabil de multe lucruri de spus cu privire la Ellen White. Poziţia sa era interesantă, deşi surprinzătoare pentru cineva care face un apel atât de vehement la “logică”. El a recunoscut în mod liber că D-na White, cel puţin ocazional, “a avut acces la o sursă de informaţie supranaturală” şi că “Domnul a folosit specificitatea ei pentru a îndeplini o anumită lucrare” pentru un anumit timp.[55] Totuşi, el a criticat scrierile ei, descriind-o ca pe un “papă femeie”, şi a declarat că ea a greşit adesea şi a fost indusă în eroare cu privire la modul de a înţelege lucrarea inspiraţiei în propria ei viaţă: ‘Noi discutăm despre o persoană care a avut darul profeţiei în diferite ocazii, dar nu în permanenţă şi prin urmare, este foarte posibil ca ea să fi făcut greşeli şi erori exegetice”.[56] Aşa cum procedase şi în cartea The Kingdom of the Cults, Martin s-a referit la un mare număr de “dovezi” care, spunea el, demonstrau eşecurile Ellenei White. Dar, din nou, descoperim că Martin nu a prezentat nici un exemplu concret care ar fi putut fi investigat cu acea ocazie. – “Ei bine, eu nu am la mine o valiză cu documente. Evident, sunt limitat în acest sens”.[57]

Apoi a fost luat în discuţie un alt subiect major al dezbaterilor din trecut şi anume, sanctuarul şi judecata de cercetare. Ken Samples şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la pierderea simţământului de “siguranţă a mântuirii” pe care presupunea că adventiştii l-ar pierde ca urmare a împărtăşirii acestei doctrine. O asemenea îngrijorare este uşor de înţeles din partea Dl. Samples, dacă ne amintim că el se declarase a fi adeptul “unei viziuni Calviniste moderate”. După o discuţie despre diferitele concepţii calviniste referitoare la “supralapsarian”, “infralapsarian” şi “dubla predestinaţie”. din fericire, Samples şi-a clarificat poziţia, afirmând că, după opinia sa, “un credincios cu adevărat renăscut nu poate să cadă în imoralitate”.[58] Cu alte cuvinte, el credea în doctrina – odată mântuit, pentru totdeauna mântuit.

Este uşor de înţeles că această doctrină, precum şi doctrina asociată a predestinaţiei, se potrivesc cu greu cu doctrina judecăţii de cercetare, deşi nici Martin, nici Samples nu au recunoscut vreodată acest fapt în mod deschis. Asemenea reacţii sunt de aşteptat ori de câte ori are loc o discuţie cu calviniştii, indiferent dacă sunt sau nu moderaţi.

Aşa cum se întâmplă de obicei, o concepţie teologică le va afecta întotdeauna pe celelalte şi aici este punctul de convergenţă în care apar cele mai serioase dificultăţi. În timp ce vorbea despre ceea ce înţelegea el prin pericolele antinomianismului, Dr. Martin a împărtăşit următoarele opinii personale: “vom desfiinţa adevărul legii prin credinţă? Nu, noi întărim adevărul legii. Singurul aspect nefericit cu privire al acest subiect este acela că legea nu poate fi ţinută”.[59] Probabil că noi am dori ca el să fi adăugat, “în propria ta putere”, dar faptul trist este că aceia care aderă la doctrinele calviniste, neagă puterea Domnului de a-l păzi pe cel credincios de căderea în păcat. Pentru calvinişti, nu există speranţă cu privire la biruinţa păcatului în timpul acestei vieţi pământeşti.

Ellen White, desigur, nu este de acord: “Satana a declarat că era imposibil ca fii şi fiicele lui Adam să păzească legea lui Dumnezeu, iar ca urmare L-a acuzat pe Dumnezeu de lipsa înţelepciunii şi a iubirii. Dacă oamenii nu ar putea să păzească legea, greşeala îi aparţine Dătătorului Legii. Cei ce se lasă conduşi de Satana repetă aceleaşi acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, susţinând că oamenii nu pot păzi legea Lui. Isus s-a umilit pe Sine Însuşi, s-a dezbrăcat de slava divină, luând asupra Lui natura omenească, tocmai pentru a îndeplini rolul de reprezentant şi întâi născut al familiei omeneşti şi pentru a dovedi falsitatea acuzaţiilor lui Satana, condamnând păcatul în trup, atât prin învăţătură cât şi prin exemplul Său personal”. Semnele Timpului, vol.3, 264

Acesta este punctul central în care calvinismul devine o învăţătură periculoasă, deoarece preconcepţiile gândirii calviniste orbesc mintea, împiedicând înţelegerea scopului esenţial al venirii lui Hristos pe pământ.

În cele din urma, ziua petrecută în compania lui Walter Martin a fost o zi deosebit de interesantă, o ocazie de a învăţa ceva din partea unui bărbat ce părea să cunoască atât de multe despre noi. Pare greu de înţeles cum a putut cineva să-şi petreacă treizeci şi cinci de ani urmărind îndeaproape biserica rămăşiţei lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Walter Martin, şi totuşi să nu reuşească să descopere în mesajele ei ceva care să-l atragă. Cu toate acestea, cred că am reuşit să începem să înţelegem câte ceva din cauzele acestui fapt. Din nefericire a fost mult prea târziu; prea târziu pentru aceia care au reprezentat biserica adventistă de ziua a şaptea cu treizeci şi cinci de ani în urmă şi prea târziu pentru Dr. Martin.

Cele două întruniri de la Loma Linda au constituit ultima ocazie de a-i prezenta lui Walter Martin adevărurile distinctive ale Adventismului. Cinci luni mai târziu, pe douăzeci şi şase iunie 1989, el a suferit un atac de cord şi şi-a încheiat subit călătoria pe acest pământ. Astfel s-a încheiat şi lunga istorie a relaţiei dintre Martin Walter şi Adventism.

Multe ar putea fi spuse în retrospectivă. Lecţiile pe care le avem de învăţat sunt numeroase. Probabil că, dintre toate concluziile care ar putea fi rostite, atenţia noastră merită să se oprească asupra a două declaraţii – una aparţinându-i lui Walter Martin şi a doua Ellenei White.

“Ceea ce întâlnim în Adventism reprezintă o schismă ce se adânceşte pe zi ce trece şi pe care nici o acţiune discretă, oricât de puternică ar fi, nu o va rezolva. Chiar dacă nu vom trăi să vedem cu ochii noştri, pot să vă spun că, la fel de sigur precum este respiraţia noastră în această încăpere, această schismă va cauza probleme mai mari decât oricare altele cu care s-ar fi putut confrunta Adventismul vreodată”.[60]

“Eu sunt profund convinsă că unica noastră şansă de a fi în siguranţă este aceea de a fi uniţi cu Domnul Isus Hristos. Pentru aceasta ne putem permite să pierdem prietenia oamenilor din lume”.[61]

5. Pentru cei care ar putea să se întrebe

Este normal ca, la un moment dat, fiecare persoană să se oprească şi să se întrebe, “Oare nu cumva greşesc?” Ca adventişti de ziua a şaptea, noi trebuie să ne întrebăm dacă modul în care înţelegem adevărurile este corect. Cu siguranţă, nimeni nu ar accepta vreodată susţinerea unei erori, iar dacă altcineva – categoric, oricine altcineva – ne poate demonstra că există o înţelegere mai clară a adevărului, nu am fi atât de lipsiţi de raţiune, încât să o respingem.

Cititorii acestei broşuri se pot întreba dacă nu cumva acuzaţiile lui Walter Martin împotriva bisericii adventiste de ziua a şaptea, ar putea fi adevărate. Deşi spaţiul acestei lucrări nu permite o analiză completă a tuturor poziţiilor doctrinare susţinute de Dl. Martin, un rezumat al câtorva elemente esenţiale poate fi de folos cititorului.

Pe parcursul a aproape treizeci şi patru de ani, Walter Martin a criticat multe învăţături istorice ale Adventismului. Printre acestea se află: sabatul zilei a şaptea, semnul fiarei, starea morţilor, nimicirea finală a celor nelegiuiţi, cea de a doua venire a lui Hristos, profeţia celor 2300 de zile din Daniel capitolul opt, sanctuarul ceresc, judecata de cercetare, ispăşirea, spiritul profeţiei, natura umană a lui Hristos şi conceptul de biserică a rămăşiţei.

Obiecţiile pe care le-a adus la adresa acestor puncte de doctrină erau cele amintite de obicei de către adversarii protestanţi ai Adventismului. Aceste obiecţii fuseseră tratate deja cu abilitate, în numeroase cărţi ce prezentau învăţăturile adventiste istorice. Cu toate acestea, este deosebit de interesant faptul că Dr. Martin pare să fi înţeles mai bine decât mulţi alţi oponenţi importanţa teologiei sistematice. Există un adevăr simplu şi anume că, singurele doctrine care rezistă testului timpului, sunt acelea care pot fi asociate în mod consecvent şi se pot uni alcătuind un întreg. Walter Martin a înţeles acest fapt.

În ciuda dezacordului personal cu numeroase doctrine adventiste, descoperim un aspect evident încă de la apariţia primei sale cărţi şi până la data ultimului său contact cu Adventismul şi anume că Dr. Martin a fost dispus să treacă cu vederea punctele de deosebire “minore”. De asemenea, el a fost dispus chiar să recunoască faptul că Ellen White fusese inspirată – cel puţin ocazional. Totuşi, cu privire la alte învăţături, Martin a rămas inflexibil: “Adventiştii pot fi puţin cam demodaţi”, pare să spună el, “dar ei sunt totuşi creştini, atâta vrem cât cred . . . “

Dar ce anume trebuia să credem? În mintea Dr. Martin persistau două doctrine pe care le considera esenţiale: finalitatea ispăşirii pe cruce şi natura fără păcat a lui Hristos. Din punctul de vedere al lui Walter Martin, adventiştii puteau fi consideraţi creştini, doar dacă acceptau aceste idei.

Dar şi mai interesant este să medităm asupra naturii izvorului doctrinar din care se desprind aceste două puncte de doctrină. Oare este o simplă coincidenţă faptul că tocmai cele două subiecte, pe care Dr. Martin le estima ca fiind cele mai importante, sunt două dintre pietrele de temelie ale sistemelor doctrinare Catolice şi Calviniste? Deşi este adevărat că mai există încă un punct esenţial, mai semnificativ decât oricare altul în gândirea teologică (“ce este păcatul?”), cele două subiecte subliniate de către Dr. Martin sunt de o importanţă crucială.

Credinţa în finalitatea ispăşirii pe cruce, conduce la concluzia că creştinul nu este în stare să-şi decidă în mod personal propriul destin. Pentru catolici, Hristos şi-a încheiat lucrarea preoţească a ispăşirii la cruce, oferind astfel un tezaur de merite care urmau să fie administrate în dreptul păcătosului prin lucrarea de mijlocire a preoţilor pământeşti, a Mariei şi sfinţilor. Pentru calvinişti, Hristos şi-a încheiat ispăşirea la cruce, aşezând astfel problema mântuirii dincolo de influenţa decizie umane. Această învăţătură care derivă doctrina predestinaţiei (şi verişoara ei primară, “odată mântuit pentru totdeauna mântuit”),

Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a înţelege că, indiferent de direcţia pe care ar putea s-o urmeze această teologie, acceptarea doctrinei finalităţii ispăşirii la cruce va exclude adevărul despre lucrarea de mare preot a lui Hristos în cer. Odată realizat acest compromis, urmează erodarea rapidă a altor adevăruri. Dacă nu există o lucrare de mare preot în cer, de ce ar mai fi nevoie de un sanctuar ceresc? Ce valoare ar avea curăţirea unui sanctuar inexistent? Ce se poate spune despre profeţia celor 2300 de zile din Daniel? Ce nevoie ar fi de o biserică a rămăşiţei, dacă nu există un adevăr mai mare de proclamat sau o misiune specială de îndeplinit?

Pretinzând un asemenea compromis din partea Bisericii Adventistă de Ziua a Şaptea, Walter Martin nu ar fi făcut decât să-i ceară o capitulare necondiţionată în faţa armatelor erorii. Dar a accepta ideea finalităţii ispăşirii la cruce, nu era decât o jumătate a problemei – ce consecinţe ar fi putut implica cealaltă jumătate ?

Problema naturii umane a lui Hristos nu era nouă. Ea fusese dezbătută timp de secole de către numeroşi susţinători ai unor concepţii diverse. În ultimii ani, această istorie controversată a fost adesea citată ca motiv pentru evitarea subiectului, în speranţa că în cele din urmă, acesta va fi ignorat cu desăvârşire. (Dintotdeauna, totuşi, cei ce sunt cei mai insistenţi în evitarea unei discuţii deschise despre subiect,  par să găsească adesea suficiente motive şi ocazii pentru a-şi susţine propriile lor idei.) Deşi este adevărat că o controversă este departe de a fi plăcută, pare greu de admis ca fiind un motiv suficient de justificabil pentru a abandona apărarea adevărului Bibliei. O asemenea scuză ar putea aşterne întunericul asupra oricărei învăţături din Cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa cum trebuie să facă orice teolog sistematic, Walter Martin a adoptat o concepţie despre natura lui Hristos, care să fie compatibilă cu celelalte doctrine pe care le susţinea. Această concepţia era considerată vitală în evaluarea Adventismului – acordul adventiştilor în această privinţă era una dintre condiţiile nenegociabile. Din nefericire, doctrina pe care ne încuraja să o acceptăm, este menţionată de către apostolul Ioan, de repetate ori, ca fiind unul dintre semnele de identificare a antihristului.

“Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El este în lume acum” (1 Ioan 4:1-3).

“Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!” (2 Ioan 7).

Mulţi vor spune că aceste texte nu au nici o relevanţă asupra subiectului, dar ele sunt importante. “Trup” (termenul grec este sarx = carne, trup) este acelaşi cuvânt folosit pretutindeni în Noul Testament pentru a desemna natura căzută a omului. Observaţi alte locuri în care apare acest cuvânt:

“Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

“Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6).

“Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63).

“Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească (în carnea mea), pentru că, ce-I drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-L fac” (Romani 7:18).

“Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti (cărnii), ci după îndemnurile Duhului. . . . Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (carnea) o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti (cărnii), ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti (cărnii), umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după îndemnurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. . . . Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8:1, 3-6, 8-9).

“Şi faptele firii pământeşti (cărnii) sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5:19-21).

“Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei. . . Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă” (1 Timotei 3:16).

De fiecare dată când în aceste texte apare cuvântul fire pământească, trup (carne), este o traducere a originalului grec sarx. În Romani 8:6, apare de asemenea sarx, tradus prin “fire pământească”. Totuşi, este de asemenea adevărat că, uneori, sarx se referă la trupul fizic, organismul tangibil pe care îl posedăm cu toţii. Dar întrebarea este “Care dintre semnificaţiile lui sarx se aflau în mintea lui Ioan, când a scris avertizarea cu privire la învăţătura antihristului?”

Să ne aducem aminte că avertizarea are un dublu aspect: Orice duh care învaţă că Hristos a venit în sarx este de la Dumnezeu. Orice duh care neagă faptul că Hristos a venit în sarx este antihrist. Nu există variantă intermediară.

Aţi întâlnit vreodată un creştin adevărat care să înveţe că Isus nu a avut un trup real? Cunoaşteţi învăţătura Bisericii Catolice cu privire la acest subiect? Biserica Catolică (alături de majoritatea denominaţiunilor creştine) învaţă că Hristos a avut un trup real, în carne şi oase. În doctrina catolică, în perioada vieţii Sale pe pământ, trupul lui Hristos a fost întru totul fizic asemenea trupurilor noastre.

Deci, la ce se referă învăţătura antihristă?

Când ne referim la problema naturii umane a lui Hristos, situaţia se modifică subit. Iar motivul este simplu: Dacă diavolul trebuia să admită faptul că Hristos a învins păcatul în aceeaşi natură căzută pe care o posedăm noi, întreaga lui cauză este total pierdută.

Desigur, diavolul nu ar tolera sub nici o formă un asemenea adevăr puternic. Nicidecum. De aceea trebuia menţinută cu perseverenţă ideea că natura umană a lui Hristos avea anumite avantaje în raport cu natura noastră. Doctrina catolică realizează acest deziderat prin doctrina “concepţiei imaculate”. Mulţi oameni cred că această învăţătură este legată doar de concepţia lui Isus în pântecul Mariei, dar în realitate doctrina vorbeşte despre concepţia Mariei în pântecul mamei sale.

Se pare că, era atât de important ca Hristos să beneficieze de un avantaj în raport cu noi, încât Biserica Catolică încât s-a simţit nevoită să se ocupe de încă o generaţie în urmă, pentru a se asigura că Maria fusese totalmente eliberată de păcatul original, astfel încât să dispară absolut orice îndoială cu privire la faptul că Isus nu a venit în sarx. Aceasta este învăţătura care constituie semnul antihristului, indiferent de locul sau forma în care se află.

Din nefericire, subiectul nu a fost clar nici măcar în minţile adventiştilor care ar fi trebuit să îl cunoască mai bine. Ellen White scrie: “Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu putea avea o natură identică cu a omului, deoarece dacă ar fi avut-o, ar fi fost predispus să cadă în faţa unor ispite identice”.

Şi care a fost răspunsul ei? “Dacă El nu a avut natura omului, El nu putea fi Exemplul nostru. Dacă Isus nu a fost părtaş al naturii noastre, El nu a putut fi ispitit asemenea omului. . . . Realitatea solemnă este că Hristos a venit să se confrunte cu luptele omului, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Lui ne învaţă că omenescul trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să devină părtaş al naturii divine”.[62]

Toată această digresiune, oricât de interesantă ar fi, a fost destinată să scoată în evidenţă importanţa celor două cerinţe pe care Walter Martin le prezenta Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Dar pentru unii rămân câteva semne de întrebare. Dr. Martin spunea că noi am greşit în interpretarea Epistolei către Evrei. Oare chiar am greşit?

Întrebările sunt bune. Dar, există şi răspunsuri bune? Din nefericire, nu la fel de bune precum am dori noi. Dr. Martin nu a adus niciodată dovezi temeinice în susţinerea vreuneia dintre acuzaţiile lui şi este foarte greu să contrazici o acuzaţie exprimată în mod vag. Dr. Martin nu ne-a demonstrat niciodată prin exemple că Ellen White a negat divinitatea lui Hristos. Iar în comentariile lui privitoare la cartea Evrei, anterior amintită, nu a menţionat niciodată care dintre capitolele cărţii este în discuţie.

Putem să dovedim că greşeşte? Nu fără o analiză completă a cărţii Evrei şi a tuturor scrierilor Ellenei White în acest sens.

Avem noi vreun motiv serios de a crede că Dr. Martin are dreptate? Nu.

Dar o declaraţie insistentă, care nu oferă nici un argument şi nu dovedeşte nimic, este adesea mai dificil de contrazis decât un raţionament logic care încearcă să dovedească ceva anume şi nu reuşeşte. Probabil că Dr. Martin fusese întotdeauna conştient de acest fapt.

[1] Kenneth R. Samples, “From Controversy to Crisis: An Updated Assessment of Seventh-day Adventism”, Christian Research Journal, Summer 1988
[2] T. E. Unruth, “The Seventh-day Adventist Evangelical Conferences of 1955 – 1956”, Adventist Heritage, vol. 4, nr. 2
[3] Samples, op. cit
[4] Unruth, op. cit.
[5] Termenul original englez sinful flesh în traducere literală înseamnă “carne păcătoasă” sau “trup păcătos” şi a fost tradus aici prin “natură păcătoasă”, pentru conformitate. În lumina învăţăturilor biblice şi a declaraţiilor Ellenei White, atunci când se referă la natura umană a Domnului Hristos, probabil că cea mai corespunzătoare traducere a termenului în limba română ar fi “natură fizică degradată de păcat”, sugerând faptul că trupul omenesc al Domnului Hristos nu era desăvârşit, ci era marcat de tarele cauzate de păcat de-a lungul mileniilor.
[6] Cititorii traducerilor în limba română a cărţilor Ellenei White ar putea fi surprinşi de afirmaţia că termenul “natură păcătoasă” apare cu precădere în scrierile autoarei, deoarece în majoritatea cazurilor traducătorii români au folosit o altă expresie. În scrierile Ellenei White, termenul “sinful flesh” apare de cele mai multe ori în forma expresiei biblice din Romani 8:3 “likeness of the sinful flesh”. În Biblia română, aceeaşi expresie este tradusă prin “fire asemănătoare cu a păcatului”, iar în traducerile române ale scrierilor Ellenei White expresia “sinful flesh” nu este tradusă prin “natură păcătoasă” ci prin expresia biblică românească menţionată.
[7] Donald Grey Barnhouse, “Are Seventh-day Adventists Christians?” Eternity, September 1956, articol reprodus în The M. L. Andreasen File; Manuscripts and Letters Pertaining to the Evangelical Conference of 1955 – 1956, 107; compilaţie de Jeff Reich, pusă la dispoziţie de către Laymen Ministry News Publishing, Rt. 4 Box 94 – C, St. Maries, ID 83861
[8] ibid., 108
[9] Ibid., 110; accentuat în original
[10] Pentru o dezbatere a articolelor din revista Ministry, septembrie 1956 şi aprilie 1967, vezi Ralph Larson, Cuvântul s-a făcut trup, 224 – 228, 232 – 240
[11] Acest articol este dezbătut amplu de către M. L. Andreasen într-o scrisoare datată în 15 februarie, 1957, şi reprodusă în Reich, 1
[12] Vezi Reich, 1
[13] Ibid., 41. Vezi de asemenea M. L. Andreasen, Letters to the Churches, disponibilă Leaves of Autumn Books
[14] Vezi Reich, 51
[15] Ibid.
[16] Ibid., 54
[17] Andreasen, 70 – 73; sublinierile din original
[18] Reich, 103 – 104
[19] Raport al Comitetului de primăvară din 1961, în arhivele Conferinţei Generale (vezi Virginia Steinweg, Without Fear or Favor: Viaţa lui M. L. Andreasen, 180)
[20] Reich, 106
[21] Pentru o înţelegere mai clară şi mai profundă a celor întâmplate în această perioadă de timp, vezi Russell R. Standish şi Colin D. Standish, Adventism Challenged, volumele unu şi doi, disponibile la Hartland Publications
[22] Vezi Geoffrey Paxton, The Shaking of Adventism, 107 – 115
[23] Ibid., 112.
[24] Vezi Robert D. Brinsmead, 1844 Re-examined
[25] Verdict, Iunie 1981
[26] Pentru o analiză completă a acestui pasaj, vezi Ralph Larson, The Word Was Made Flesh, 249 – 259
[27] Pentru un rezumat excelent cu privire la evoluţia dezbaterilor privitoare la natura umană a lui Hristos, vezi Bruno W. Steinweg, The Doctrine of the Human Nature of Christ Among Adventists Since 1950, ediţie revizuită.
[28] Thomas A. Davis, Romans for Everyday Man, 105; citat în Steinweg, 10
[29] Herbert E. Dowglass, “The Humanity of the Son of God Is Everything to Us”, Review and Herald, Decembrie 23, 1971; citat în Steinweg, 10
[30] Scrisoare, Douglass către Steinweg, 12 ianuarie, 1986, citată în Steinweg, 12
[31] Review and Herald, 27 mai, 1976; citat în Steinweg, 15
[32] Jack D. Walker, Adventist News Service, publicat de autor, Route 2, Box 319-C, Goodlettsville, TN 37072; citat în Steinweg, 13
[33] Scrisoare, Willard L. Santee către Walter Martin; copie păstrată de autor
[34] Scrisoare, Walter Martin către Willard Santee; copie păstrată de autor
[35] The Kingdom of Cults, 410
[36] Ibid.
[37] Ibid.
[38] Ibid., 434
[39] Ibid.
[40] The Evangelical Conferences and Their Aftermath, (Pilgrim’s Rest, Beersheba Springs, TN 37305), 110
[41] Este interesant de observat faptul că în The Kingdom of the Cults, Martin prezintă o dezbatere lungă privitoare la lucrarea Ellenei White, incluzând o menţiune a acestei acuzaţii de arianism. Deşi nu aduce nici o dovadă pentru a-şi susţine pretenţia. Fratele Johnsson trebuie scuzat pentru ignoranţa sa cu privire la o asemenea “dovadă”.
[42] The Evangelical Conferences and Their Aftermath
[43] Samples, 12
[44] Ibid., 14 (accentul în original)
[45] Ibid.
[46] Întâlnirea dintre Martin Walter, Ken Samples şi Facultatea Şcolii de Religie, de la Loma Linda University (Loma Linda şi La Sierra Campuses) la Linda Hall din Campus Hill Seventh-day Adventist Church, Joi, 26 ianuarie, de la 1 la 3 P.M.”. 1. Această transcrierea de 56 de pagini prezintă dialogul celei de a doua dintre cele două întruniri desfăşurate la acea dată; prin urmare, din acest moment, se va face referire cu menţiunea Transcrierea doi.
[47] “Walter Martin şi Ken Samples la întâlnirea cu Pastorii, Loma Linda Campus Hill Seventh-day Church, 26 ianuarie, 1989”, 3. Această transcriere de 57 de pagini prezintă dialogul primei dintre cele două întruniri desfăşurate la acea dată; prin urmare, din acest moment se va face referire cu menţiunea Transcrierea unu.
[48] Transcrierea doi, 1
[49] Ibid., 6
[50] Transcrierea unu, 11 – 12
[51] Ibid., 18
[52] Ibid., 26 – 27
[53] Ibid., 31 – 33
[54] Ibid., 40 – 41
[55] Ibid., 38
[56] Transcrierea doi 28 – 29
[57] Transcrierea unu 35
[58] Transcrierea doi 36 – 38
[59] ibid., 48
[60] Ibid., 12
[61] The Paulson Collection, 206
[62] Selected Messages, vol. 1, 408