PDF – Ce Am Fi Putut Fi? – Dennis Priebe

Toţi adventiştii de ziua a şaptea sunt de acord că anii care s-au scurs între 1888 şi 1900 au reprezentat o perioadă foarte semnificativă pentru Biserica Adventistă. Dar perspectiva din care este făcută această evaluare diferă mult de la interpret un la altul. Eu cred că, datorită deciziilor luate în această perioadă, întreaga istorie a Bisericii Adventiste a urmat un curs diferit. Foarte adesea, considerăm că subiectul cel mai important al acestor ani a fost neprihănirea prin credinţă, şi, într-adevăr, aşa este, dar adevărata semnificaţie trece cu mult dincolo de domeniul dezbaterilor teologice, cuprinzând şi modalităţile în care urma să fie dusă mai departe lucrarea bisericii. Biserica în care trăim astăzi a fost afectată într-o mare măsură de deciziile luate cu o sută de ani înainte.

În cele ce urmează, vom realiza un studiu istoric al câtorva evenimente specifice care au avut loc în Adventism de-a lungul ultimei sute de ani. Speranţa mea este că, în timp ce parcurgem aceste momente cruciale ale istoriei noastre, vom învăţa lecţii cu să ajutorul cărora să putem evităm repetarea greşelilor făcute de oameni bine intenţionaţi. Scriptura prezintă cu  conştiinciozitate greşeli ale unor oameni credincioşi cu scopul ca generaţiile următoare să nu repete. Speranţa mea este că şi noi putem învăţa din greşelile făcute în istoria adventistă, astfel încât, pe măsură ce ne pregătim pentru revenirea iminentă a Domnului nostru, să luăm decizii mai bune.

O evaluare inspirată

La scurt timp după evenimentele din 1888, Ellen White a cugetat la ceea ce se întâmplase la Minneapolis. Manuscrisul 30 din 1889 poate fi găsit în The Ellen G. White 1888 Materials, paginile 352-381. Acea perioadă a fost foarte dificilă pentru Ellen White, iar ea şi-a exprimat foarte clar frustrarea şi dezamăgirea. „Am trecut prin cea mai dureroasă încercare a vieţii mele, deoarece, din acest moment, încrederea pe care am avut-o până acum, că Dumnezeu conduce şi stăpâneşte mintea şi inima fraţilor mei, nu a mai fost aceeaşi. Când am primit invitaţia: ‚Sora White, dorim să participi la întrunirea noastră; influenţa ta este necesară’ am simţit că nu trebuie să mă gândesc la preferinţele sau la simţămintele mele, ci să mă ridic prin credinţă şi să încerc să-mi fac partea, lăsându-L pe Domnul să îndeplinească lucrarea care era absolut necesară. Acum, asupra mea apasă o povară mai mare. Din acest moment, trebuie să privesc numai spre Dumnezeu, pentru că nu mai îndrăznesc să depind de înţelepciunea fraţilor mei. Văd că ei nu apelează întotdeauna la Dumnezeu pentru a fi sfătuitorul lor, ci aşteaptă să fie conduşi într-o mare măsură de oamenii pe care i-au aşezat în fruntea lor în locul lui Dumnezeu”.

Putem simţi puţin împreună cu Ellen White în experienţa aceasta? Înainte de acea dată, ea fusese de acord să răspundă la solicitările conducătorilor bisericii, respectând în mod tacit îndrumările privitoare la locurile în care trebuia să vorbească şi să lucreze. Dar acum, nu mai putea continua să accepte deciziile lor chiar atât de uşor, deoarece ei ascultau de oameni în loc să asculte de Dumnezeu. „La adunarea de la Battle Creek (în 1889), am încercat să-mi explic cu claritate poziţia, dar oamenii care ar fi trebuit să stea alături de mine, nu mi-au adresat nici un cuvânt ca răspuns. Am declarat că la Minneapolis am rămas aproape singură. Am stat singură înaintea lor în timpul conferinţei, deoarece lumina pe care Dumnezeu a considerat de cuviinţă să mi-o încredinţeze, a fost aceea că ei nu acţionau în conformitate cu sfatul lui Dumnezeu. Nimeni nu a îndrăznit să spună: ‚Soră White, sunt alături de tine. Sunt de partea ta”.

Putem simţi durerea pe care o trăia solul lui Dumnezeu pe parcursul acestei perioade critice a Adventismului? Probabil că, cel mai important aspect al anului 1888, nu a fost ceea ce au făcut sau spus Jones şi Waggoner, ci atitudinea conducătorilor bisericii faţă de sfatul dat prin inspiraţie. Scepticismul şi îndoiala aduc întotdeauna un seceriş amar, iar deciziile următoarei decade au fost luate, în mare parte, datorită atitudinii şi spiritului greşit al conducătorilor din această perioadă. „M-am simţit profund îndurerată din cauză că fraţii mei, care mă cunoşteau de mulţi ani şi aveau dovezile caracterului lucrării mele, aveau să rămână în continuare în amăgirea în care erau şi, în loc să mărturisească faptul că au greşit, susţineau aceleaşi idei false, ca şi când ar fi fost adevăruri”.

„Ieşiţi de pe cale, fraţilor. Nu vă interpuneţi între Dumnezeu şi lucrarea Sa. Dacă, în ceea ce vă priveşte, nu simţiţi nici o responsabilitate faţă de solie, atunci eliberaţi calea dinaintea celor care au pe suflet această povară”. Dacă acest mesaj ar fi fost ascultat, cât de multe decizii ar fi putut fi luate în mod diferit de cele care ne afectează până în ziua de azi. Ellen White a înţeles adevărata problemă a anului 1888. „Există o mândrie a părerilor personale, o încăpăţânare care închide sufletul faţă de ceea ce este bine şi faţă de Dumnezeu. Avertizările au fost dispreţuite, harul a fost respins, privilegiile au fost abuzate, convingerea a fost slăbită, iar mândria inimii omeneşti a fost întărită. Rezultatul este acelaşi ca în cazul iudeilor – o împietrire fatală a inimii. Sufletul care se ridică împotriva soliilor lui Dumnezeu, nu se află în siguranţă”. Adevărata problemă a anului 1888 a fost mândria umană şi abuzul de autoritate. Fiinţele omeneşti vor face întotdeauna greşeli neintenţionate, dar, dacă refuză să se schimbe când Dumnezeu le adresează mustrarea, răzvrătirea care rezultă va constitui întotdeauna o pagubă gravă pentru cauza lui Dumnezeu. Acest spirit a prejudiciat în lucrarea Bisericii Adventiste aspecte cruciale, care nu au fost niciodată pe deplin restabilite în următorii o sută de ani.

După aproape un an, Ellen White le-a adresat delegaţilor Conferinţei Generale încă un sfat. Manuscrisul 30 din 1890 poate fi găsit în The Ellen G. White 1888 Materials, pp. 906-916. „Celor în faţa cărora stau astăzi, le spun, în temere şi iubire faţă de Dumnezeu, că există pentru noi o lumină mai mare şi că prin primirea acestei lumini, vor veni binecuvântări mari. Dar, când îi văd pe fraţii mei plini de mânie împotriva soliilor şi a solilor lui Dumnezeu, mă gândesc la scene asemănătoare din viaţa Domnului Hristos şi din viaţa reformatorilor. Cei prin care Dumnezeu îşi trimite razele Sale preţioase de lumină, au parte de aceeaşi primire care le-a fost acordată slujitorilor lui Dumnezeu din veacurile trecute. Conducătorii poporului din zilele noastre repetă comportamentul şi faptele iudeilor din vechime. Ei critică şi ridică întrebare după întrebare, refuzând să recunoască dovezile şi respingând lumina trimisă, exact în acelaşi fel în care iudeii au tratat lumina adusă lor de către Domnul Hristos”.

„Inima răutăcioasă a necredinţei va face ca minciuna să pară a fi adevăr, iar adevărul să pară minciună, şi va adopta această poziţie, indiferent de dovezile care i-ar putea fi aduse”. Observaţi că problema aflată aici, nu este acceptarea unei erori, ci refuzul de a răspunde la dovezile aduse în favoarea adevărului şi promovarea propriilor opinii în locul luminii trimise de Dumnezeu. Mândria umană şi îndreptăţirea de sine au constituit întotdeauna adevărata problemă. „Ei merg pe o cale care duce în întunericul nopţii. Ei cred că respectă îndemnurile unei raţiuni demne de încredere, dar în realitate urmează un alt domn. În orbirea lor, aceşti oameni s-au aşezat sub conducerea unui domn de a cărui putere sunt total inconştienţi. Ei s-au opus unicului Duh care ar fi putut să-i conducă, să-i lumineze şi să-i mântuiască”.

„Prin respingerea soliei date la Minneapolis, oamenii au săvârşit un păcat. Ei au comis mult mai mult decât un păcat, deoarece au nutrit ani de zile aceeaşi ură împotriva solilor lui Dumnezeu şi s-au opus adevărului pe care Duhul Sfânt îi îndemna să-l accepte”. Observaţi cu atenţie efectele cauzate de acest spirit greşit al oamenilor lui Dumnezeu. „Cei care se opun luminii, în cele din urmă, nu mai reuşesc să o recunoască. . . . Lumina a fost considerată fanatism şi s-a vorbit despre ea ca şi când ar fi fost fanatism, ca şi când ar fi fost un pericol care trebuie oprit. În felul acesta, oamenii au devenit nişte îndrumători care duc într-o direcţie greşită”.

În anii care au urmat după 1888, mândria părerilor personale şi abuzul de autoritate au determinat conducătorii bisericii să se schimbe călăuzirea lui Hristos cu stăpânirea Satanei, fără a fi conştienţi de aceasta. Rezultatul a fost acela că au îndrumat biserica într-o direcţie greşită. Adevărata problemă a anului 1888 poate fi rezumată la mândrie şi autoritarism.

Cartea scrisă de A.C. Daniells, în 1929, Christ Our Righteousness, este destul de relevantă în această privinţă. Fratele Daniells, pensionar, fost preşedinte al Conferinţei Generale, reflecta la evenimentele petrecute cu 38 de ani înainte. „În 1888, adventiştii de ziua a şaptea au primit o solie de trezire foarte concretă. . . . În toţi aceşti ani, ei au avut o convingere fermă şi au nutrit o speranţă întemeiată că, într-o zi, această solie va beneficia de o mare atenţie în rândul nostru şi va realiza lucrarea de curăţire şi renaştere, pentru îndeplinirea căreia credeau că a fost trimisă de Dumnezeu în biserică. . . . Este greu de conceput felul în care a putut exista o greşeală de înţelegere şi nesiguranţă cu privire la dovezile cereşti aduse în sprijinul acelei solii. . . . Este evident că aplicarea acestei solii nu s-a limitat doar la perioada Conferinţei de la Minneapolis, ci se extinde până la încheierea timpului şi, prin urmare, are, pentru biserica din prezent, o însemnătate mai mare decât putea avea în 1888. Cu cât suntem mai aproape de marea zi a lui Dumnezeu, cu atât mai imperativă este nevoia lucrării de curăţire a sufletului pentru realizarea căreia a fost trimisă acea solie. . . . Ar trebui să ne aşteptăm ca solia neprihănirii prin credinţă, care a fost trimisă bisericii într-o formulare atât de definită, să beneficieze de un loc dominant în perioada de încheiere a marii mişcări de care suntem legaţi” (pp. 23-26). Din perspectiva fratelui Daniells, solia de la 1888 nu realizase încă lucrarea pentru care fusese trimisă. În perioada dintre anii 1890 şi 1900, solia nu a fost acceptată. Aceasta nu poate însemna altceva decât că, deciziile luate în acel timp, nu au fost determinate de un răspuns sincer faţă de respectiva solie. Noi nu am luat decizii întemeiate pe acea solie, ci provocate de opoziţia faţă de ea. Fratele Daniells şi-a exprimat, de asemenea, speranţa că, pe măsură ce ne vom apropia de încheierea timpului, solia de la 1888 va ocupa un loc dominant în studiul şi experienţa noastră. Curăţirea sufletului, pe care o realizează această solie, va fi absolut esenţială, dacă biserica rămăşiţei doreşte să-şi îndeplinească lucrarea în mod triumfător. Ignorând şi respingând punctele cheie ale soliei, nu putem „încheia lucrarea”. Aşa cum, în perioada anilor 1890, exista o opoziţie deschisă şi una ascunsă împotriva soliei, tot astfel se întâmplă şi în perioada anilor 1990. Se pare că învăţăm foarte greu lecţiile istoriei. Respingerea acelei solii a costat lumea o sută de ani de suferinţă în plus. Oare vom condamna noi lumea la încă o sută de ani de păcat, prin mândria părerilor personale şi prin încăpăţânarea noastră, sau ne vom umili inima şi vom îngădui ca solia lui Dumnezeu să îndeplinească astăzi în viaţa noastră, lucrarea pe care nu a putut să o îndeplinească în urmă cu o sută de ani?

Rezultatele practice ale respingerii soliei

Aşa cum se întâmplă cu toate soliile trimise de Dumnezeu, acceptarea sau respingerea lor aduc, pe termen lung, rezultate cu mult mai vaste decât efectele propriu-zise ale soliei iniţiale. Prin respingerea soliei de la 1888 au fost comise greşeli suplimentare, care continuă să ne afecteze şi astăzi. Dacă ne amintim că adevărata problemă a fost mândria părerilor personale şi abuzul de autoritate, nu ar trebui să fim surprinşi să vedem cum sentimentele de ofensă şi animozitatea se răsfrâng şi asupra altor domenii ale lucrării.

Planul lui Dumnezeu a fost ca lucrarea medicale cu cea pastorală să se desfăşoare  într-o strânsă asociere. Educaţia sanitară şi tratamentele naturale aveau rolul de a deschide calea Evangheliei, pregătind inimile oamenilor pentru a se preda conducerii Domnului Isus Hristos. Dumnezeu a dorit ca, pretutindeni în lume, pastorii şi medicii să lucreze împreună în mici clinici şi restaurante. Dar în perioada dintre 1890 şi 1900, între conducerea lucrării misionare medicală şi conducerea pastorală, au început să apară unele neînţelegeri. Dr. John Harvey Kellog era cel mai renumit misionar medical la data aceea, având alături de el mai mulţi asociaţi cu instruire în domeniul medicinii. Treptat, Dr. Kellog a început să fie nemulţumit de conducătorii bisericii. El simţea că aceştia nu practicau cu adevărat principiile reformei sănătăţii şi nu susţineau lucrarea lui. În acelaşi timp, A. T. Jones continua să se confrunte cu opoziţia deschisă şi ascunsă faţă de solia de la 1888 şi, la rândul lui, a început să fie nemulţumit de conducătorii bisericii. Spre sfârşitul deceniului, Jones s-a asociat cu Dr. Kellog în dezaprobarea manierei în care era condusă biserica. Apoi, Dr. Kellog a expus o formă de panteism, iar conducătorii bisericii, îndemnaţi de Ellen White, au luat o poziţie foarte dură împotriva ideilor lui. Legătura dintre lucrătorii medicali şi pastori a fost totalmente distrusă, cu simţăminte puternice de suspiciune şi neîncredere de ambele părţi. Nu este incorect să declarăm că a fost destul de greu să restabilim acea legătură. Lucrarea medicală şi cea pastorală s-au desfăşurat în direcţii paralele, cu obiective diferite, metode diferite şi sisteme de retribuţie diferite. Planul lui Dumnezeu pentru lucrarea misionară medicală nu a fost niciodată pe deplin realizat în Biserica Adventistă, cu excepţia unor exemple particulare izolate care demonstrează ce ar fi putut fi în întreaga biserică, dacă am fi urmat cu atenţie sfatul lui Dumnezeu.

Un alt rezultat al respingerii soliei de la 1888 poate fi observat în domeniul lucrării de educaţie. La trei ani după 1888, conducătorii au decis să despartă grupul alcătuit din Jones, Waggoner şi Ellen White. Ellenei White i s-a cerut să meargă în Australia, ceea ce a şi făcut. În timp ce se afla acolo, ea a hotărât să introducă reforma sănătăţii într-o manieră care nu fusese încă aplicată în Statele Unite. Ea a făcut tot ceea ce a putut mai bine pentru a institui la Avondale un sistem educaţional corespunzător celui pe care Dumnezeu i-l descoperise ca model pentru toate instituţiile de educaţie adventistă. Fratele Sutherland a fost convins că acest sistem educaţional trebuie adoptat şi în Statele Unite, iar conducătorii bisericii i-au cerut să instituie reformele de rigoare în Battle Creek, Michigan. Sutherland a înţeles foarte bine că reformele respective nu putea fi aplicate în Battle Creek, prin urmare, a început la Barrien Springs, unde se înfiinţase Colegiul Misionar Emmanuel. Timp de doi ani, Sutherland şi Magan au încercat să urmeze exemplul de la Avondale în educarea tinerilor. Dar, din diferite motive, nu au reuşit, iar în 1904, au demisionat. După multă cercetare şi frământare sufletească, au înfiinţat o nouă şcoală, la Madison, în Tennesee, unde au încercat din nou să pună în aplicare reformele privitoare la educaţie, pe care nu fuseseră în stare să le instituie în Michigan.

Cu privire la această nouă şcoală, Ellen White a făcut câteva remarci semnificative: „Lucrarea pe care au îndeplinit-o fraţii la Madison a realizat, în ceea ce priveşte prezentarea unei imagini corecte a ceea ce înseamnă o educaţie multilaterală şi completă, mai mult decât orice altă şcoală înfiinţată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în America” (Ms. Rel., vol. 11, p. 182). „Dacă ar exista mai multe şcoli care să beneficieze de o educaţie similară, noi am deveni, ca popor, o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. Solia ar fi dusă rapid în fiecare ţară, iar sufletele care se află acum în întuneric, ar fi conduse la lumină” (Ms. Rd., vol. 11, p. 193).

Într-adevăr, în anii ulteriori, şcoala Madison s-a bucurat de un mare succes şi mulţi sperau că această şcoală va putea fi un model pentru toate instituţiile de învăţământ adventiste, oferindu-i bisericii posibilitatea de a recupera unele dintre pierderile suferite în perioada dintre 1890 – 1910. Dacă biserica ar fi fost dispusă să-şi reorganizeze şcolile elementare pe baza modelului de la Madison, astăzi ne-am fi bucurat de binecuvântările bogate ale unei educaţii realizate pe deplin după voia lui Dumnezeu. Dar, în loc să procedeze astfel, conducătorii bisericii au ţinut la distanţă şcoala din Madison, oferindu-i ajutor puţin şi destul de multă opoziţie. În loc să modifice programul de educaţie în toate instituţiile adventiste din lume, biserica a declarat şcoala din Madison ca fiind „self-supporting school”, adică şcoală independentă, ceea ce însemna că i se va permite să-şi continue nestânjenită activitatea, dar nu avea să devină niciodată un model pentru sistemul educaţional adventist. Ca rezultat, nu am avut şansa de a-L vedea pe Dumnezeu făcând lucrarea de educaţie adventistă, cap şi nu coadă.

Conferinţa biblică din 1952

În 1952 a fost convocată o Conferinţă biblică mondială a bisericii. la Washington, D.C. La conferinţă s-au prezentat multe solii excelente, transcrise într-un set de două volume intitulate Our Firm Foundation. Preşedintele Conferinţei Generale a încheiat conferinţa cu o provocare. „Solia neprihănirii prin credinţă vestită la conferinţa din 1888 a fost repetată aici. . . . Iar acest mare adevăr a fost prezentat la conferinţa bibilică din 1952 cu mult mai multă putere decât la conferinţa din 1888. . . . Lumina îndreptăţirii şi a neprihănirii prin credinţă străluceşte astăzi asupra noastră mai limpede decât oricând şi decât asupra oricărui popor. Întrebarea, ‚Care a fost atitudinea lucrătorilor şi a poporului nostru faţă de solia neprihănirii prin credinţă vestită în 1888? Ce au făcut ei cu privire la ea?’ nu va mai fi rostită niciodată. De acum înainte, marea întrebare trebuie să fie, ‚Ce au făcut ei cu lumina privitoare la neprihănirea prin credinţă, care a fost proclamată la conferinţa biblică din 1952?” (Vol. 2, p. 617).

Fratele Branson lega în mod clar această conferinţă de solia de la 1888. El adresa participanţilor provocarea de a întreprinde o acţiune semnificativă ca răspuns la solia neprihănirii prin credinţă care fusese prezentată la conferinţa din 1952. El sugera că, în loc de a-i condamna pe cei din trecut, trebuie să ne întrebăm ce vom face noi cu privire la cele prezente. Acesta este de asemenea adevăratul scop al articolului pe care îl citiţi. Singurul motiv pentru care revedem eşecurile din trecut, constă în dorinţa de a înţelege modul în care putem evita repetarea lor. Dacă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a pierdut în anii de după 1888 un teren destul de important, atenţia noastră trebuie să se concentreze asupra modalităţilor în care putem să-l recuperăm. Ce putem face pentru a repara pe cât posibil pagubele produse atunci şi pentru a pregăti calea prin care Dumnezeu să-Şi realizeze demonstraţia Sa finală înaintea lumii şi a îngerilor? Cum putem noi răspunde la solia din 1888, astfel încât binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu să poată fi revărsată asupra bisericii rămăşiţei Sale, cu rezultatul inevitabil al primirii ploii târzii şi al vestirii strigătului cu glas tare al îngerului?

Prin urmare, ce a înţeles fratele Branson ca fiind răspunsul corect faţă de soliile conferinţei din 1952? „Suntem angajaţi într-un efort menit să dubleze numărul membrilor noştri într-o perioadă de patru ani, de la 1 ianuarie, 1950, la 31 decembrie, 1953”. Dublarea numărului de membrii constituie un scop admirabil, dar oare în aceasta constă solia de la 1888? Este dublarea numărului de membri calea de a repara răul produs în 1888? Sau solia de la 1888 se referă la umilirea inimii şi ascultarea de Dumnezeu în toate lucrurile? Nu vorbeşte ea despre umplerea noastră cu neprihănirea lui Hristos, aşa încât manifestarea ei să devină evidentă în faţa lumii?

Ei bine, ce s-a întâmplat în anii de după 1852? Au fost oare promovate noi programe care să aducă succesul bisericii pretutindeni în lume? Da. Am dublat noi numărul de membri? Da. A venit Duhul Sfânt în revărsarea ploii târzii? Nu. Am vestit noi Evanghelia în întreaga lume? Nu. De fapt, la numai patru ani după aceea, în cadrul unor dezbateri serioase cu liderii religioşi evanghelici, în străduinţa de a fi concilianţi şi de a evita eticheta de „sectă”, noi am sacrificat câteva dintre aspectele foarte importante ale doctrinei neprihănirii prin credinţă. În loc de a face un pas înainte în lumina deplină a soliei de la 1888, am abandonat în mod public câteva dintre punctele centrale ale acestei solii. Apelul fratelui Branson a fost corect, dar soluţia sugerată – dublarea numărului de membrii – nu a ţintit spre cauzele fundamentale ale eşecului de la 1888. Problema 1888 a fost o problemă a inimii, care nu poate fi rezolvată niciodată prin programe şi statistici. Probabil că, asemenea poporului evreu din timpul Domnului Hristos, şi nouă ne este la fel de greu să învăţăm lecţiile dureroase ale istoriei. Mândria omenească şi imaginea publică par să ne absoarbă inima în totalitate, astfel încât nu mai rămâne loc pentru predare şi ascultare din iubire. În mod categoric, în perioada anilor 1950, nu ne-am apropiat de înţelegerea semnificaţiei soliei de la 1888 şi nici nu am reparat pagubele produse prin respingerea ei.

Adunările anuale din 1973-1974

Adunarea anuală reprezintă cea mai importantă întrunire anuală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. În 1973 şi 1974 au avut loc două asemenea întruniri foarte semnificative. Pentru un scurt timp, la fiecare dintre cele două adunări, treburile administrative au fost lăsate la o parte, iar conducătorii bisericii s-au ocupat de problemele spirituale. Cred că fiecare adventist trebuie să audă apelurile rostite de conducătorii bisericii în cadrul acestor adunări.

La începutul Adunării anuale din 1974, fratele Robert Pierson, preşedintele Conferinţei Generale, le-a adresat delegaţilor următorul apel:

Domnul s-a apropiat mult de poporul Său în timpul Adunării anuale din 1973. . . . A fost un timp de cercetare profundă a inimii, nu numai în cadrul şedinţelor oficiale, ci şi acasă şi în camerele noastre de hotel. În calitate de conducători, am recunoscut că am împlinit, ca biserică, mult prea puţin din aşteptările şi dorinţele Domnului nostru şi ne-am cercetat sufletul, în efortul de a descoperi ce s-ar putea face pentru a pune capăt amânării Domnului şi pentru a grăbi venirea lui Hristos.

În timpul săptămânii, mai precis al celor zece zile în care am fost împreună, preocuparea conducătorilor bisericii a fost aceea de a deveni asemenea lui Isus şi de a câştiga biruinţa asupra păcatului în vieţile noastre. . . . Atât ca indivizi, cât şi ca biserică, am fost chemaţi la o schimbare de direcţie, la o schimbare a accentelor, la o schimbare a priorităţilor.

S-au schimbat priorităţile noastre în timpul celor doisprezece luni care au trecut, sau au continuat ele să fie în mare parte aceleaşi de dinaintea întâlnirii noastre cu Domnul? Ce putem spune despre agendele de lucru ale comitetelor noastre – au fost ele în mod substanţial diferite? Au fost organizate şedinţele după aceeaşi obişnuită ordine de zi? . . . Unii au declarat că Adunarea anuală din 1973 a fost cea mai semnificativă întrunire a Bisericii Adventiste de la 1888 încoace. Ne-a vorbit Domnul într-adevăr într-o manieră specială? Ne-a chemat El să continuăm pocăinţa şi înnoirea noastră, sau a fost doar un val trecător? Am răspuns noi printr-o biruinţă durabilă asupra păcatului, sau am părăsit Takoma Park şi ne-am întors acasă în aceeaşi experienţă laodiceeană de dinainte? Ca să mă exprim în mod practic – au observat fraţii noştri colaboratori vreo diferenţă în viaţa noastră, când ne-am întors de la Adunarea anuală? Au sesizat vreo schimbare soţiile noastre, soţii şi copiii noştri? Sunteţi voi, anul acesta, mai aproape de idealul lui Dumnezeu, ca urmare a participării la Adunarea anuală de anul trecut? Este caracterul vostru mai aproape de caracterul lui Hristos, Modelul nostru? Sunteţi voi mai binevoitori, mai atenţi acum? Aţi câştigat biruinţa asupra oricărei necurăţii, asupra temperamentului şi vorbirii nestăpânite? A produs Adunarea anuală din 1973vreo schimbare?

Probabil că întrebarea cea mai pătrunzătoare dintre toate este: Dacă membrii bisericii şi conducătorii ei din fiecare nivel al administraţiei şi din fiecare zonă au trăit aceeaşi experienţă de care beneficiem noi, ne putem aştepta la revărsarea ploii târzii şi la reînnoirea strigătului cu glas tare, curând – foarte curând? . . . Vreau să închei această lucrare! Vreau să-L văd pe Isus! Vreau să merg înainte, ca să-L cunosc pe Domnul, aşa încât această mare luptă să poată fi încheiată odată pentru totdeauna! Cu doisprezece luni înainte, am realizat un început – un bun început. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acel început. Dar un bun început nu e destul. O reînviorare, odată pe an, la Adunarea anuală, deşi este o binecuvântare, pur şi simplu nu este destul. Reînviorarea noastră trebuie să se dezvolte într-o reformă durabilă! (Review and Herald, 30 ianuarie, 1975)

Acest puternic apel accentua câteva aspecte. În primul rând, recunoaşterea rolului nostru în amânarea venirii Domnului Hristos. În al doilea rând, faptul că adunarea a constituit o încercare de a trata problemele nerezolvate de la 1888. Este de o importanţă considerabilă să observăm că, în timpul acestor două adunări, nu s-a discutat nici măcar odată despre dublarea numărului de membri sau despre botezarea unui marelui număr menţionat. Atenţia a fost concentrată asupra reformei spirituale a inimii, aşa cum îndemna solia de la 1888. În al treilea rând, s-a adresat chemarea la o schimbare de direcţie în viaţa individuală şi în biserică în ansamblu. A existat o înţelegere clară a faptului că nu putem „încheia lucrarea” prin programe mai bune sau printr-o tehnologie mai înaltă. Schimbarea priorităţilor a fost considerată unica speranţă de a primi ploaia târzie a Duhului Sfânt.

Ca rezultat al acestui apel, Adunarea anuală de la 1974 a formulat şi votat o declaraţie de misiune. Declaraţia a fost publicată pe prima pagină a revistei Review, sub titlul, „World Leaders in Annual Council Speak to the Church” (Conducătorii bisericii din întreaga lume vorbesc).

În calitate de conducători, simţim cu seriozitate că „chipul lui Isus” trebuie să se reflecte în mod clar, nu numai în viaţa personală a membrilor bisericii, dar şi în predicile adventiste, în literatura adventistă şi în instituţiile adventiste – şcoli, spitale şi case de editură. Răspunsul la întrebarea: Ce este diferit cu privire la religia adventistă? trebuie să fie evident pentru toţi cei care vin în legătură cu oricare dintre domeniile bisericii rămăşiţei. Scopul adventist este în primul rând calitatea şi nu cantitatea. . . . Întrebarea, De ce Îl lăsăm pe Isus să aştepte? trebuie să planeze asupra fiecărei familii adventiste, asupra fiecărei adunări a bisericii, mică sau mare. Noi credem că Dumnezeu doreşte să realizeze, prin această generaţie, ceea ce a dorit să realizeze de multe decenii. Credem că ar trebui să i se ofere lui Dumnezeu ocazia de a dovedi prin acest popor, astăzi, că harul Lui este suficient pentru a-i păzi pe oameni de cădere (vezi Iuda 24), că bărbaţii şi femeile care trăiesc în mijlocul ispitei şi păcatului pot învinge, aşa cum a învins Isus (vezi Apoc. 3:21), iar calea vieţii produce oamenii cei mai fericiţi, mai buni şi mai demni de încredere de pe pământ. . . . Când o generaţie întreagă de adventişti de ziua a şaptea iau în serios intenţia de a deveni tot ceea ce poate face harul lui Dumnezeu din ei, momentul deciziei finale a întregii lumi, pentru sau împotriva lui Dumnezeu, nu mai poate fi amânat multă vreme. (Review and Herald, 14 noiembrie, 1974)

Ce declaraţie remarcabilă şi neobişnuită! Amânarea venirii lui Hristos nu se va încheia prin programe noi, prin eforturi mai energice în activitatea de evanghelizare sau prin dublarea numărului de membrii ai bisericii, ci prin faptul că adventiştii de ziua a şaptea „devin o dovadă a ceea ce poate face harul lui Dumnezeu” cu privire la biruirea păcatului şi ispitei. Când o generaţie de adventişti vor trata cu seriozitate propria lor religie, Satana va fi înfrânt în războiul contra lui Dumnezeu!

La o săptămână după aceea, Kenneth Wood, editorul publicaţiei Review, comenta acest apel astfel:

A ignora solia este echivalent cu a vota o nouă amânare a venirii lui Hristos. Ascultarea ei înseamnă votul pentru grăbirea venirii lui Hristos. Solia a fost vestită ca un rod al apelului adunării din 1973. Formularea apelului a fost realizată pe temeiul acceptării următoarelor presupoziţii: (1) Hristos ar fi putut veni cu mai multe decenii în urmă, (2) vina amânării îi aparţine omului, nu lui Dumnezeu, şi (3) amânarea va continua până când secerişul pământului va fi copt – până când Dumnezeu va avea un popor care să dezvolte, caracterul lui Isus, prin credinţa lui Isus, şi în felul acesta să dezică pentru totdeauna acuzaţia Satanei că Dumnezeu a fost nedrept în pretenţia adresată omului de a asculta în mod desăvârşit legea Lui. . . . Noi credem că la Adunarea anuală, Duhul Său a început o lucrare care ar putea duce la venirea lui Hristos în zilele noastre. El a început să conştientizeze nevoia schimbărilor în biserică. Cu toate acestea, biserica este mare, iar schimbările necesită timp. Aşa cum a subliniat cineva, o barcă poate fi întoarsă înapoi cu uşurinţă, dar ca să întorci un vapor oceanic este nevoie de timp. Totuşi, poate fi întors! Dacă Dumnezeu caută să întoarcă această biserică spre pocăinţă, înviorare, reformă şi spre lume – prin luminarea mărturisirii şi, dacă poporul lui Dumnezeu este dispus să coopereze, începând cu conducătorii, schimbările pot fi realizate, iar lucrarea poate fi încheiată! (Review and Herald, 21 noiembrie, 1974).

Încă odată, observaţi accentul pe schimbarea de direcţie a bisericii. Ca să existe vreo speranţă a revenirii apropiate a lui Hristos, marele vapor oceanic, identificat ca fiind Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, trebuie orientat într-o direcţie diferită. În acelaşi editorial, fratele Wood adresa o avertizare serioasă:

Dar, dacă poporul şi conducătorii nu sunt preocupaţi de intenţia lui Dumnezeu, dacă sunt mulţumiţi să rămână în lumea aceasta şi dacă sunt satisfăcuţi cu „agendele de lucru obişnuite”, atunci, aşa cum a arătat preşedintele Conferinţei Generale, la Adunarea anuală recentă [1973 şi probabil 1974], se va vorbi şi despre generaţia noastră ca despre aceea de la 1888. Nu ne putem gândi la ceva mai trist. Cât de tragic ar fi dacă L-am dezamăgi pe Dumnezeu şi dacă, privind în urmă, teologii şi istoricii adventişti din viitor, ar fi nevoiţi să considere timpul nostru ca fiind o ocazie pierdută, un timp în care Mişcarea Adventistă nu a împlinit aşteptările lui Dumnezeu. Aceasta nu trebuie să se întâmple!

Ştiţi ce s-a petrecut de fapt în anii de după 1888? Noi am încuiat şi am baricadat uşa în faţa Duhului Sfânt. Dacă Domnul Hristos ar fi dorit să vină atunci, noi L-am fi tratat aşa cum L-au tratat iudeii la prima venire. Noi i-am dat lui Satana ocazia de a înainta în lucrarea lui de tulburare a popoarelor lumii acesteia. I-am spus lui Dumnezeu că nu-Şi poate încheia marea luptă tocmai acum. De ce? Datorită mândriei părerilor personale, a mândriei poziţiei ierarhice şi a refuzului de a recunoaşte greşeala. Aceasta voia să spună fratele Pierson când declara că am putea experimenta în generaţia noastră un al doilea 1888. Fratele Wood şi fratele Pierson adresau bisericii apelul de a învăţa lecţiile perioadei de la 1888, ca să evităm repetarea aceloraşi greşeli.

Într-un alt editorial, referindu-se la trecut, fratele Wood vorbea despre Adunarea anuală din 1973:

Noi credem că apelul a avut o importanţă neobişnuită şi că Dumnezeu îl foloseşte pentru a crea o nemulţumire sfântă în interiorul bisericii – o nemulţumire cu privire la realizările spirituale ale bisericii, cu privire la progresul ei şi cu privire la unele măsuri administrative, ţinte şi priorităţi. Credem că această nemulţumire determină la auto-examinare şi că va conduce la un studiu mai profund al Cuvântului lui Dumnezeu, la o mai strânsă relaţie cu Dumnezeu, la o înţelegere a neprihănirii prin credinţă, atât ca doctrină, cât şi ca experienţă, la o dorinţă fierbinte după revărsarea Duhului Sfânt în ploaia târzie, la schimbări drastice în multe instituţii denominaţionale şi la o acţiune misionară mai bine conturată şi mai puternică. Dar, dacă membrii şi conducătorii bisericii nu reuşesc să înţeleagă şi să accepte una dintre premisele fundamentale pe care a fost întemeiat apelul, şi anume, că este posibil să grăbim sau să amânăm cea de a doua venire a lui Hristos, se vor vedea rezultate puţine, sau chiar nici unul (Review and Herald, 28 februarie, 1974)

Ideea exprimată aici este de o importanţă crucială – noi trebuie să acceptăm adevărul că data revenirii lui Hristos este influenţată, fie pozitiv, fie negativ, de acţiunile noastre ca biserică, pentru că, dacă acest adevăr nu este acceptat, apelul este lipsit de sens. După cum intrarea lui Israel în ţara făgăduită a fost influenţată de către propriile lor decizii, tot astfel intrarea rămăşiţei în Ţara făgăduită este influenţată de către deciziile ei. Avem nenumărate dovezi inspirate cu privire la ideea aceasta şi, dacă refuzăm să o credem, vom continua să aşteptăm în zadar ca Dumnezeu să-Şi îndeplinească marea lucrare. Realitatea dureroasă este aceea că Dumnezeu a aşteptat şi aşteaptă de mai bine de o sută de ani ca noi să păşim alături de El. Fratele Wood accentua ideea că nu trebuie să fim prea mulţumiţi de lucrarea bună pe care o realizăm, îndeosebi atunci când privim la creşterea noastră numerică. El sugera că în instituţiile noastre vor fi necesare „schimbări drastice”. Oare nu ar trebui să ne amintim care au fost planurile şi scopurile lui Dumnezeu la înfiinţarea acestor instituţii şi să vedem unde ne-am abătut de pe cale – în mare parte, ca rezultat al respingerii soliei de la 1888? Dacă suntem cu adevărat serioşi cu privire la faptul că reprezentăm biserica rămăşiţei din profeţie, trebuie să întreprindem acţiuni „drastice” pentru a începe o reînviorare şi o reformă adevărată atât timp cât uşa harului este încă deschisă.

În 1973, apelul Adunării anuale a fost intitulat, „Un apel fierbinte” şi publicat pe prima pagină a revistei Review. Probabil că aceasta a constituit cea mai directă şi mai precisă declaraţie tipărită vreodată în publicaţiile noastre din ultimii ani.

Dumnezeu aşteaptă să apară o generaţie de adventişti care să demonstreze că oamenii pot urma calea vieţii aici pe pământ, că Domnul Isus nu a fost un exemplu care depăşeşte potenţialul urmaşilor Lui, că harul Său este în stare să ne păzească de orice cădere şi să ne înfăţişeze înaintea Lui fără pată şi fără zbârcitură” Iuda 24.

Fiecare membru al bisericii Laodiceea are nevoie … de o predare adevărată şi deplină a vieţii şi a voinţei faţă de autoritatea divină a Bibliei şi faţă de Spiritul Profeţiei – o predare care poate fi numită chemarea la schimbări revoluţionare în modul de viaţă personal şi în măsurile şi practicile administrative ale bisericii. Fiecare membru trebuie să recunoască faptul că, fie grăbeşte, fie întârzie venirea Domnului Hristos. . . . În calitate de conducători participanţi la această Adunare anuală, am recunoscut în mod onest faptul că există inconsecvenţe între predicarea şi practicile bisericii, şi că îngăduirea în continuare a acestor inconsecvenţe va conduce în mod implicit la amânarea realizării depline a misiunii bisericii şi a venirii lui Hristos. . . . Ignorarea sau respingerea sfaturilor lui Dumnezeu ar putea fi pe drept definită ca un act de nesupunere care va afecta modul în care privim şi aşteptăm venirea Domnului.

Observaţi cuvintele şi ideile dramatice ale acestui apel. Avem nevoie de „schimbări revoluţionare” în modul nostru de viaţă şi în practicile bisericii. Aceasta nu este doar o ajustare uşoară a ceea ce deja realizăm, astfel încât să putem elimina micile deficienţe. Conducătorii noştri au sugerat că trebuie să se producă schimbări majore ale modului în care ne organizăm agenda de lucru, ca biserică. Inconsecvenţele noastre, datorate faptului că nu am ascultat sfaturile lui Dumnezeu, reprezintă o „nesupunere”, iar dacă sunt lăsate necorectate, vor continua să amâne revenirea lui Hristos. Acestea sunt cuvinte puternice venite din partea conducătorilor Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Dar astăzi, cei care folosesc exact aceleaşi cuvinte sunt consideraţi oameni lipsiţi de loialitate care produc dezbinare. Oare este posibil ca mândria părerilor personale şi imaginea publică să fi ocupat încă odată locul central în inima Adventismului?

În apelul lor, conducătorii bisericii au indicat, printr-un act curajos şi foarte neobişnuit, anumite domenii specifice în care ne aflăm într-o poziţie de nesupunere faţă de Dumnezeu.

Ei au atras atenţia asupra nevoii unei mai mari atenţii în păzirea Sabatului, în administrarea darurilor care îi aparţin lui Dumnezeu, în păzirea porţilor sufletului şi în aplicarea principiilor vaste şi precise ale vieţuirii sănătoase. . . . Aceste grupuri de studiu au indicat, de asemenea, dovezi ale scăderii moralităţii, inclusiv în privinţa atitudinii mai mult decât incidentale, faţă de divorţ şi recăsătorire. S-a exprimat îngrijorarea faţă de tendinţa crescândă de a imita lumea în îmbrăcăminte şi ornamentaţii. Aceste grupuri de studiu au examinat întregul spectru al domeniilor de activitate instituţională a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi au adus dovezi care evidenţiază faptul că unele dintre aceste instituţii îşi pierd în anumite privinţe caracterul lor distinctiv ca instrumente ale înaintării lucrării lui Dumnezeu pe pământ. . . .  Este cunoscut faptul că, într-un veac al dezvoltării conştiinţei sociale şi al schimbărilor este posibil ca instituţiile adventiste să fie implicate în acţiuni care beneficiază de o mare apreciere, dar pe care le pot realiza şi cei aflaţi în lume, în timp ce biserica rămăşitei neglijează lucrarea pe care nu o poate face nimeni altcineva în afara ei. . . . Unul dintre cele mai mari pericole care ameninţă instituţiile noastre de învăţământ superior este reprezentat de teologiile şi filozofiile contrafăcute, care ar putea fi asimilate în mod inconştient de către studenţii noştri din instituţiile neadventiste, şi care, la întoarcerea lor ca profesori, să aducă „vinul” Babilonului în şcolile noastre (Apocalipsa 14:8-10; 18:1-4). Este de asemenea cunoscut faptul că există o ameninţare constantă la adresa creşterii spirituale, prin sporirea invenţiilor destinate confortului, ridicarea nivelului de trai şi dorinţa după o remuneraţie egală cu aceea

În timp ce Adunarea anuală a evaluat aceste aspecte şi altele legate de viaţa poporului lui Dumnezeu şi a instituţiilor bisericii, s-a ridicat întrebarea, în ce măsură şi în ce sens reprezintă toate acestea o nesupunere faţă de autoritatea şi voinţa lui Dumnezeu, exprimată în mod clar prin Cuvântul Său şi prin scrierile Spiritului Profeţiei. Fără a condamna pe nimeni, adunarea invită poporul lui Dumnezeu de pretutindeni să răspundă apelului la reînviorare şi reformă – să întreprindă orice schimbare care pare necesară pentru a face ca biserica să fie în stare să-L reprezinte corect pe Domnul Hristos şi să împlinească misiunea Lui unică. . . . Delegaţii acestei Adunări anuale din 1973 extind următorul apel, adresându-se tuturor lucrătorilor şi membrilor bisericii din întreaga lume. . . . Renunţaţi la spiritul nesupunerii care a influenţat prea mult vreme oamenii şi deciziile bisericii. (Review and Herald, 6 decembrie, 1973).

Un alt motiv de îngrijorare al Adunării anuale a fost dezvoltarea tendinţei instituţiilor noastre de a participa la acţiuni demne de apreciere prin care se afirmă instituţiile lumeşti (războiul împotriva drogurilor, etc.), în timp ce neglijează acele domenii de activitate pe care nu le poate face nimeni altcineva în afara rămăşiţei (tratamente naturale, lucrarea misionară medicală, etc.). Este întotdeauna ceva obişnuit să ne lăsăm prinşi de valul popularităţii, şi să cedăm ispitei de a ne concentra energiile asupra acestor activităţi care se bucură de mare apreciere. Trebuie să ne amintim cine suntem şi ce ne străduim noi de fapt să realizăm prin „faptele noastre bune”. Biserica rămăşiţei are un scop şi o misiune diferită de orice altă organizaţie de pe pământ, iar noi trebuie să ne concentrăm asupra motivelor fundamentale ale existenţei noastre.

În apelul la încetarea nesupunerii din mijlocul nostru, Adunarea anuală spunea că trebuie „să întreprindem orice schimbare care pare necesară pentru revenirea la ascultarea de îndrumările lui Dumnezeu”. Aceasta este, încă odată, o chemare la o schimbare totală în multe dintre activităţile şi programele noastre, ca să ne putem bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării noastre. Este foarte uşor să confundăm creşterile numerice cu aprobarea lui Dumnezeu. Grija noastră neîncetată trebuie să fie aceea de a ne aşeza într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, de a fi ascultători faţă de voia Lui, ca să putem intra în lumina binecuvântărilor lui Dumnezeu.

Lecţii din istoria noastră

Trebuie să ne amintim în mod continuu că reînviorarea nu vine niciodată fără reformă. Dacă reînviorarea este menită să transforme cu adevărat viaţa noastră şi biserica, atunci vom fi nevoiţi să schimbăm un mare număr de lucruri care se petrec astăzi. Dumnezeu nu va trimite niciodată măsura deplină a harului Său (Duhul Sfânt în ploaia târzie), în timp ce noi rămânem neascultători în diferite domenii. Conducătorii din 1973-74 ai bisericii noastre, au înţeles cu claritate aceste imperative, dar eu mă întreb dacă viziunea noastră este la fel de bine conturată. Creşterea numerică şi prestigiul par să domine gândirea noastră, iar apelurile la reformă şi ascultare sunt percepute adesea ca fiind o lipsă de loialitate şi acte dezbinatoare. Orice apeluri la o reînviorare adevărată trebuie să adreseze şi o chemare la reformă în privinţa unor acte concrete de neascultare.

Reînviorarea, îndeosebi cea mai mare dintre toate reînviorările spirituale din istorie – ploaia târzie – va fi întemeiată pe adevăr şi niciodată pe un amestec de adevăr şi eroare. Eroarea distruge şi dezbină întotdeauna. Acesta este unica raţiune principală a pluralismului şi fragmentării noastre contemporane. Dumnezeu nu va fi niciodată justificat prin intermediul erorii. Numai adevărul poate aşeza tronul lui Dumnezeu şi destinul bisericii rămăşitei pe o temelie sigură, o temelie care să nu poată fi zguduită de atacurile Satanei. Trebuie să ne concentrăm toate eforturile asupra înţelegerii adevărului aşa cum ni l-a dat Dumnezeu, nu aşa cum au încercat să-l intuiască minţile omeneşti. Şi trebuie să fi suficient de oneşti pentru a recunoaşte că nu am înălţat şi nu am trăit acest adevăr suficient de bine până acum. Dacă nu ne umilim inimile noastre mândre şi nu ne pocăim de mândria părerilor personale, noi – această generaţie – nu vom putea niciodată primi ploaia târzie.

Îmi este foarte teamă că, la o sută de ani după respingerea soliei de la 1888, încă nu am învăţat lecţiile pe care Dumnezeu a dorit să le învăţăm din experienţa aceea. Mândria părerilor personale şi mândria poziţiei ierarhice par a fi chiar mai puternice decât au fost în zilele lui Butler şi Smith. În 7 ianuarie, 1988, Adventist Review a publicat o ediţie comemorativă 1888. La pagina 21 se afla un ghid al evenimentelor şi materialelor aniversare. Cuvântul „aniversare” apărea de nouă ori într-o coloană şi jumătate. Ce aniversăm noi? În mod obişnuit, aniversăm victorii şi mari evenimente. Sărbătorim evenimente care ne-au produs bucurie şi pe care am dori să le repetăm. Oare aceasta să însemne anul 1888? Oare au aniversat izraeliţii care au rătăcit patruzeci de ani în pustie, evenimentul nefericit de la Cadeş-Barnea, unde, datorită neascultării, cu excepţia a celor doi, au fost condamnaţi cu toţii să moară în pustie? Cadeş-Barnea şi 1888 reprezintă exact acelaşi lucru. Dacă ar trebui să învăţăm cea dintâi lecţie a istoriei, atunci aceasta este lecţia pocăinţei pentru ceea ce s-a întâmplat la 1888. Pocăinţa noastră nu este în primul rând pentru păcatele de acum o sută de ani, ci pentru că astăzi continuăm să comitem aceleaşi păcate ale îndărătniciei şi mândriei prin care întârziem şi mai mult împlinirea planului lui Dumnezeu. Dacă ne gândim la ceea ce am realizat până acum, putem spune că nu ne-am pocăit. Când vom regreta în mod sincer mulţumirea de sine şi mândria noastră laodiceeană şi, când ochii noştri vor vedea în mod clar ce am fi putut fi, în viaţa noastră personală şi în viaţa bisericii se vor produce schimbări radicale. Noi nu fi niciodată aceiaşi.

În mod tragic, în ediţia comemorativă a revistei Review, nu a existat nici o recomandare de a citi soliile lui Jones şi Waggoner. Nici măcar una! În ediţia din noiembrie 1984 a aceleiaşi publicaţii, a apărut următoarea declaraţie: „În 1888, la pre-sesiunea Adunării pastorale, Biserica Adventistă s-a orientat într-o direcţie ascendentă. De atunci biserica nu a mai fost aceeaşi. Adunarea pastorală din 1985 urmează tradiţia celei din 1888”. Dacă credem cu adevărat că biserica noastră s-a orientat într-o direcţie ascendentă în 1888, atunci nu am învăţat cea dintâi lecţie a istoriei noastre. Cum ne putem noi pocăi de ceva pe care îl percepem ca fiind o mare victorie?

Într-o ediţie comemorativă a revistei Ministry (februarie, 1988) se află următoarele observaţii:

Cu siguranţă, biserica a crescut ca mărime. La acea sesiune a Conferinţei Generale [1888], erau mai puţin de 100 de delegaţi. Astăzi, numărul delegaţilor este atât de mare, încât nu ne mai putem aduna într-o mică biserică, ci trebuie să căutăm, pentru sesiunile Conferinţelor noastre Generale, cele mai mari amfiteatre ale lumii. În 1890, în lume, existau mai puţin de 30.000 de adventişti. Astăzi sunt mai mult de 5 milioane. Biserica se roagă ca Dumnezeu să ne conducă la botezarea a două milioane de suflete preţioasă între 1985 şi 1990, iar eu îi invit cei care spun că biserica eşuează, să devină o parte a succesului. (p. 62)

Aceste cuvinte seamănă cu apelul rostit la Conferinţa biblică din 1952, dar total opus faţă de apelurile Adunărilor anuale din 1973 şi 1974. Concentrarea asupra câştigării de suflete şi creşterii numerice este mult mai populară decât schimbarea strategiilor şi practicilor noastre de la nesupunere, la ascultare. Când vom trata cu seriozitate primirea ploii târzii, nu vom mai vorbi despre dublarea numărului de membrii ai bisericii. Singurul nostru interes va fi justificarea numelui lui Dumnezeu în marea luptă contra Satanei. Vom dori să punem capăt oricărei neascultări personale şi colective pe care Satana ar putea să o folosească drept acuzaţie împotriva lui Dumnezeu. Preocuparea noastră pentru justificarea lui Dumnezeu va deveni mai importantă decât dorinţa de a fi mântuiţi. Tot ceea ce va conta pentru poporul lui Dumnezeu este ca domnia Satanei pe această planetă, să ajungă la o încheiere rapidă. Tot ceea ce spunem sau facem, va avea o semnificaţie numai în măsura în care contribuie la atingerea acestui obiectiv.

Soluţiile sugerate astăzi în vederea rezolvării problemelor bisericii au un singur element comun cu atitudinea manifestată la 1888. Ele sunt metode omeneşti, bazate pe mândria omenească asociată cu lipsa implicită a dispoziţiei de a recunoaşte greşelile majore. O singură soluţie oferă speranţa succesului, iar aceasta se regăseşte în sfaturile conducătorilor bisericii noastre în 1973 şi 1974. Ele chemau la predarea caracterului, biruinţa asupra păcatului, nemulţumirea faţă de progresul bisericii până la acea dată, şi la toate „schimbările revoluţionare” care ar putea fi necesare pentru a ne conduce înapoi, la deplina armonie cu voinţa exprimată a lui Dumnezeu. Aceasta este calea. Sunt provocări serioase şi directe, lipsite de orice mândrie omenească care să ne determine să protestăm afirmând cât de mult bine facem pretutindeni în lume. Conducătorii noştri ne-au cerut să fim cât se poate de cinstiţi cu noi înşine şi să-L lăsăm apoi pe Dumnezeu să preia conducerea deplină odată pentru totdeauna.

Nu este de mare folos să începem să arătăm cu degetul spre cei care greşesc. Avem suficiente lucruri de care să ne preocupăm în cadrul propriei noastre sfere de influenţă. Am fost mulţumiţi să-i lăsăm pe alţii să gândească în locul nostru şi am fost mulţumiţi de propria noastră bogăţie. Am fost mulţumiţi cu făgăduinţele lui Dumnezeu care ne asigură că va duce corabia în port. Dar L-am lăsat pe Dumnezeu să aştepte în atât de multe privinţe. Acum este timpul să ne întrebăm: „Cum am întârziat eu venirea Ta, Doamne? Ce doreşti Tu să fac? Mă pocăiesc de atitudinea mea nepăsătoare şi indiferentă. Voi sacrifica mândria părerilor mele în favoarea voinţei Tale”. Atunci, neprihănirea prin credinţă nu va mai fi doar o doctrină, ci va deveni o experienţă personală. Numai atunci vom putea fi siguri că 1974 şi timpul petrecut până ziua de astăzi nu vor mai constitui un alt 1888, în istoria poporului lui Dumnezeu. Anii în care trăim pot fi reprezenta, sau cel mai trist eşec din istoria adventistă, sau cel mai strălucit succes pe care l-am cunoscut vreodată. Generaţia actuală poate recupera eşecurile trăite cu o sută de ani în trecut şi poate pregăti calea revenirii triumfătoare a Regelui nostru. Hotărârea se află mâinile noastre. Oare ce fel de hotărâre va fi?