PDF – Dezbateri Actuale Cu Privire La Sfintirea Prin Credinta – Dennis Priebe

Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt termenii folosiţi pentru a descrie două faze ale experienţei mântuirii. Pentru cel care doreşte să fie mântuit prin moartea ispăşitoare a Domnului Isus Hristos, înţelegerea relaţiei dintre cele două faze, precum şi relaţia dintre acestea şi propria lui stare, este crucială. Care este rolul sfinţirii în experienţa mântuirii? Din răspunsul la această întrebare, se nasc două evanghelii diferite. Să examinăm mai întâi dovezile inspirate cu privire la sfinţire, iar apoi vom examina câteva dintre dezbaterile care au loc în Adventismul contemporan.

Sfinţirea atribuită

1Corinteni 6:11 exprimă cu privire la sfinţire câteva gânduri care nu sunt prea des luate în considerare. „Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. Cel care este spălat de păcat, care a fost curăţit prin sângele lui Isus şi înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca fiind îndreptăţit şi iertat, este de asemenea sfinţit, chiar prin acelaşi act. Una dintre semnificaţiile cuvântului „sfinţit” este aceea de a dedica, de a pune deoparte ceva sau pe cineva, pentru un scop sfânt. Când suntem îndreptăţiţi şi sfinţiţi, noi suntem puşi deoparte pentru a împlini voia Dumnezeu. El nu ne priveşte aşa cum am fost, îmbrăcaţi în hainele murdare ale păcatului, ci aşa cum suntem, îmbrăcaţi în haina curată a neprihănirii lui Hristos. Noi suntem declaraţi sfinţi şi consacraţi pentru sfinţire, prin aceeaşi experienţă în care suntem declaraţi îndreptăţiţi şi iertaţi de păcate. În acest sens, tâlharul de pe cruce nu a fost doar îndreptăţit, ci şi sfinţit, deoarece fusese pus de o parte pentru sfinţire.

În Faptele Apostolilor 26:18, pe drumul Damascului Domnul Isus îi spune lui Pavel: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi”. Misiunea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Pavel a fost aceea de a le vesti neamurilor iertarea păcatelor şi mântuirea. Dacă neamurile s-ar fi întors la Dumnezeu, ar fi fost declaraţi sfinţi prin credinţa în Domnul Hristos.

În momentul convertirii, Dumnezeu nu ne atribuie doar îndreptăţirea ci şi sfinţirea. Noi suntem dedicaţi sau puşi deoparte pentru sfinţire, iar Dumnezeu ne priveşte în lumina caracterului sfânt al lui Isus Hristos. Ca urmare, putem avea siguranţa deplină a mântuirii. Se spune adesea că această evanghelie ne răpeşte siguranţa mântuirii, dar este cu totul greşit. Când inima este predată lui Dumnezeu şi purtăm haina neprihănirii lui Hristos, noi avem o pace şi o asigurare deplină, continuând să creştem în Hristos.

Sfinţirea împărtăşită

1Tesaloniceni 4:1,3 este prezentat un aspect mai familiar al sfinţiri: „Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat de la noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm, şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus, să sporiţi tot mai mult în privinţa aceasta . . . Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră”. Sfinţirea este o experienţă progresivă, în care înţelegem din ce în ce mai bine voia lui Dumnezeu, iar caracterul se dezvoltă în conformitate cu aceasta.

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2Corinteni 3:18). Când petrecem timp cu Dumnezeu, înţelegem din ce în ce mai bine slava Lui, şi devenim tot mai asemănători cu El din punct de vedere al caracterului. Cu cât petrecem mai mult timp în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât viaţa noastră reflectă mai mult sfinţenia Lui.

Aşa cum există două faze ale îndreptăţirii, atribuirea şi împărtăşirea, sau declararea şi transformarea, tot astfel există două faze ale sfinţirii, declararea şi dezvoltarea sau maturizarea. Prima fază este atribuită prin declarare; cea de a doua este împărtăşită prin trăire. Este incorect să spunem că îndreptăţirea constituie singura parte esenţială a mântuirii, pe motivul că Dumnezeu ne declară neprihăniţi, în timp ce sfinţirea ocupă un loc secundar deoarece reprezintă lucrarea noastră.

„Viaţa noastră poate fi desăvârşită în fiecare stadiu al maturizării; chiar dacă planul lui Dumnezeu este împlinit pentru noi, va continua să existe o creştere neîntreruptă” (COL 65). „Sfinţirea este o stare exterioară şi interioară; o stare în care suntem sfinţi în Domnul, fără nici o rezervă, nu doar formal, ci în realitate. Fiecare gând necurat, fiecare poftă pătimaşă, despart sufletul de Dumnezeu; deoarece Domnul Hristos nu poate aşeza niciodată mantia neprihănirii pe umerii unui păcătos, pentru a-i acoperi diformităţile (OHC 214). Cred că este important să observăm că noi nu creştem spre sfinţire, ci creştem în sfinţire. Noi progresăm în mod continuu în maturitate, începând din starea de sfinţiţi în care suntem aşezaţi la convertire. Atât timp cât nu îngăduim ca păcatul să ne separe de Dumnezeu, vom continua să creştem în sfinţire.

„Sfinţirea lui Pavel a însemnat un conflict neîncetat cu eul. El spunea: „Zi de zi, eu mor”. Voinţa şi dorinţele lui se aflau zi de zi în conflict cu datoria şi voia lui Dumnezeu. În loc de urma înclinaţiei, el împlinea voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută ar fi fost şi oricât de mare era suferinţa produsă firii lui” (4T 299). Natura căzută nu dispare la convertire, iar experienţa sfinţirii provoacă în fiecare zi moartea dorinţelor şi tendinţelor egoiste. Probabil că este important să observăm aici, că dorinţele şi înclinaţiile fireşti sunt ispite, nu păcate, chiar dacă rămân cu noi de la naştere şi până la moarte. Ideea esenţială este pur şi simplu aceea că trebuie să murim zilnic faţă de înclinaţiile şi dorinţele noastre fireşti. ,Astfel, vom avea siguranţa mântuirii, chiar dacă este posibil ca teologia acestea să nu fie pe deplin înţeleasă. Natura noastră egoistă trebuie crucificată în fiecare zi printr-o nouă consacrare faţă de Domnul. Neascultarea şi faptele egoiste nu sunt niciodată o parte a sfinţirii şi, pentru a păstra starea de sfinţire, trebuie respinse în fiecare zi.

„Numai Domnul Hristos ne poate ajuta şi ne poate da biruinţa. Hristos trebuie să fie totul pentru noi. El trebuie să locuiască în inimă, viaţa Lui trebuie să pătrundă fiinţa noastră asemenea sângelui care circulă prin vene. Duhul Său trebuie să fie pentru noi o putere de viaţă care ne va determina să-i îndemnăm şi pe ceilalţi să devină sfinţi, asemenea lui Hristos (58C 1144). Este absolut crucial să înţelegem că sfinţirea nu reprezintă nişte fapte bune care sunt ale noastre bune sau parţial ale noastre şi parţial ale harului lui Dumnezeu. Sfinţirea este lucrarea lui Dumnezeu, de la început, până la sfârşit. Harul, puterea şi neprihănirea Lui sunt primite în dar de către ucenicului ascultător. Partea noastră este aceea de a ne aşeza voinţa de partea lui Dumnezeu şi de a împlini acele condiţii care permit revărsarea continuă a harului Său asupra noastră.

În îndreptăţire, partea noastră este să credem în Dumnezeu, să alegem să-I slujim, să încredinţăm totul conducerii Sale şi să ne mărturisim păcatele. Partea lui Dumnezeu este aceea să ne ierte, să ne declare drepţi, să ne dezbrace de hainele murdare ale păcatului acumulat de-a lungul anilor şi să creeze o nouă fiinţă, ale cărei valori şi dorinţe sunt total diferite de cele ale „omului vechi”. În sfinţire, partea noastră este să alegem ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, să-I predăm zilnic firea noastră căzută şi slabă şi să îndeplinim tot ceea ce Dumnezeu face posibil în viaţa noastră. Partea lui Dumnezeu este să ne declare sfinţi, să locuiască în mod neîncetat în noi, să confere putere dorinţei noastre de a împlini ceea ce am ales şi să ne dea capacitatea şi tăria de-L asculta în toate domeniile în care El cere ascultare. Dumnezeu ne face întotdeauna în stare să împlinim poruncile pe care le dă. Ideea este că: la fel ca îndreptăţirea, sfinţirea este numai prin credinţă; nu prin credinţă plus fapte.

Ce putem spune despre efortul omenesc?

Unii au sugerat că în îndreptăţire, nu este implicat nici un efort omenesc, în timp ce în sfinţire este implicat mult efort omenesc. Din acest motiv, doar îndreptăţirea are valoare mântuitoare, iar sfinţirea este o combinare a harului lui Dumnezeu cu faptele omeneşti, şi nu poate fi altceva decât un rod al mântuirii. Realitatea este că, atât în îndreptăţire, cât şi în sfinţire, este implicat exact acelaşi gen de efort omenesc.

„Lupta noastră este cea mai mare luptă care a fost purtată vreodată de către om şi anume – capitularea eului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea inimii faţă de suveranitatea iubirii. . . . Biruinţa nu este câştigată fără multă rugăciune fierbinte şi fără umilirea eului la fiecare pas. Voinţa noastră nu trebuie obligată să coopereze cu slujitorii divini, ci trebuie să se supună de bună voie” (MB 141- 142). Împotrivirea inimii fireşti, care nu vrea să capituleze, necesită o luptă intensă, care va avea loc înainte de supunerea voinţei noastră faţă de Dumnezeu. Această luptă se desfăşoară înainte de îndreptăţire şi de naştere din nou. Este un conflict interior, în care noi dorim să părăsim slujirea Satanei pentru a-I sluji lui Hristos, iar aceasta implică un efort dureros. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea, implică o luptă contra egoismului şi a mândriei. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea, sunt doar prin credinţă, dar nici una dintre ele nu are loc fără efort.

„Renunţarea la propria lor voinţă, reprezentată, probabil, de practicile şi lucrurile preferate, necesită un efort pe care mulţi ezită să-l facă, se poticnesc şi dau înapoi. Totuşi, această luptă trebuie dusă de fiecare inimă cu adevărat convertită . . . Trebuie să câştigăm biruinţa asupra eului, să crucificăm poftele şi preferinţele noastre; iar apoi începe unirea sufletului cu Hristos. După ce a fost realizată, această unire poate fi păstrată numai printr-un efort continuu, stăruitor şi dureros” (5T 47-48). Observaţi că acest efort survine înainte de a începe umblarea noastră cu Domnul Hristos şi naşterea din nou, iar pentru păstrarea umblării noastre cu Hristos, în procesul creşterii, este nevoie de un efort şi mai mare. Indiferent dacă este vorba de îndreptăţire sau de sfinţire, predarea constituie o luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru că eul nu vrea să moară. Continuarea luptei de supunere a eului necesită cel mai mare efort. Efortul omenesc este o parte a procesului mântuirii, de la început, până la sfârşit. S-ar putea dovedi că înainte de îndreptăţire, poate fi necesar un efort chiar mai mare decât în sfinţire, după ce Dumnezeu a creat deja o inimă nouă, prin naşterea din nou. Adevărata luptă este aceea de a preda voinţa lui Dumnezeu. Cel mai mare efort care va fi exercitat vreodată în această lume, este efortul de a fi îndreptăţit prin credinţă. Pericolul efortului omenesc apare când încercăm să câştigăm mântuirea urmând metode omeneşti, sau când încercăm să îndeplinim partea lui Dumnezeu în lucrarea mântuirii, folosind capacităţile noastre omeneşti.

Este sfinţirea un rezultat al mântuirii?

A ajuns aproape un obicei să se spună că sfinţirea este un rod al Evangheliei. Cu alte cuvinte, noi am fost mântuiţi numai prin îndreptăţire, iar sfinţirea este rezultatul acestui fapt. Odată realizată mântuirea noastră, „de acum înainte”, urmează procesul sfinţirii, care durează până la sfârşitul vieţii.

Această perspectivă a fost exprimată cu claritate într-o carte recentă, Beyond Belief, scrisă de Jack Sequiera. „Evanghelia obiectivă (neprihănirea lui Hristos atribuită) este ceea ce ne face vrednici pentru cer – atât acum, cât şi în timpul judecăţii. Evanghelia subiectivă (neprihănirea lui Hristos împărtăşită) nu contribuie la calificarea noastră pentru cer; ci dovedeşte realitatea atribuirii neprihănirii lui Hristos în viaţa noastră” (p. 36). „Îndreptăţirea constituie întreaga neprihănire a lui Hristos, pe care El a pregătit-o pentru noi şi, prin urmare, ca să fim vrednici pentru cer, nu ni se mai cere nimic altceva” (p. 103). „Neprihănirea lui Dumnezeu, (îndreptăţirea) realizată în Hristos pentru toţi oamenii, deţine întregul merit. Aceasta, şi numai aceasta, constituie tot ceea ce ne face vrednici pentru cer, acum şi în timpul judecăţii. Pe de altă parte, neprihănirea pe care Dumnezeu o realizează în noi, nu are nici o valoare mântuitoare” (p. 170). „Noi descriem cel de-al doilea aspect al mântuirii – Evanghelia subiectivă – ca fiind neprihănirea lui Hristos împărtăşită. Aceasta este dovada faptului că neprihănirea lui Hristos a fost cu adevărat atribuită în viaţă. Ea nu contribuie, nici în cea mai mică măsură, la calificarea noastră pentru cer; ea mărturiseşte, sau demonstrează ceea ce este deja valabil cu privire la noi în Hristos. Neprihănirea împărtăşită nu ne face vrednici pentru cer” (p. 32). „Evanghelia credinţei plus fapte, sau îndreptăţire plus sfinţire, constituie miezul teologiei romano-catolice. Aceasta este o formă subtilă de legalism” (p. 25).

Aici, îndreptăţirea este echivalată cu credinţa, iar sfinţirea este echivalată cu faptele. Din această cauză, sfinţirea (neprihănirea împărtăşită) nu poate ocupa nici un loc în procesul mântuirii. Ea poate începe doar după ce mântuirea noastră a fost realizată prin îndreptăţire. Sfinţirea nu face decât să dovedească mântuirea; ea nu poate fi o parte a procesului mântuirii. Cu alte cuvinte, este un rezultat al mântuirii, nu o condiţie a acesteia.

Să citim mai întâi în 2Tesaloniceni 2:13. „Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului”. Nimic din ceea ce scrie aici, nu menţionează ceva despre mântuirea prin îndreptăţire. Cele două condiţii ale mântuirii sunt sfinţirea şi credinţa. Noi suntem mântuiţi prin sfinţire. 1Petru 1:2 adaugă: „După ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite”. Cât de tragic este faptul că moartea ispăşitoare a Domnului Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt au fost separate, astfel încât (aşa cum spun unii) să fim îndreptăţiţi prin lucrarea lui Hristos şi sfinţiţi prin lucrarea Duhului Sfânt. Realitatea este lucrarea lui Hristos şi aceea a Duhului Sfânt sunt implicate, atât în îndreptăţire, cât şi în sfinţire. Nici una dintre acestea nu este mai importantă şi mai necesară decât cealaltă.

„Singura temelie a speranţei noastre se regăseşte în atribuirea neprihănirii lui Hristos şi în lucrarea Duhului Său în şi prin noi” (SC 63). Dacă unica noastră speranţă este neprihănirea atribuită şi neprihănirea lăuntrică, atunci, în procesul mântuirii noastre, avem nevoie, atât de îndreptăţire, cât şi de sfinţire.

„Prin credinţa în numele Meu, El vă va oferi atât sfinţirea atribuită, cât şi sfinţirea ca stare, care vă vor face potriviţi pentru lucrarea Lui, într-o lume a păcatului şi vă vor face vrednici pentru moştenirea veşnică a împărăţiei Sale” (ST 18 iunie, 1896). Vă rog să observaţi expresia „vă vor face vrednici”. Sfinţirea ne face vrednici pentru un loc în cer. Comparaţi aceasta cu declaraţia citată anterior, în care se afirma că, pentru a fi făcuţi vrednici să intrăm în cer, nu este necesar nimic altceva decât îndreptăţirea, şi că neprihănirea împărtăşită nu contribuie câtuşi de puţin la aceasta. Aici ne aflăm în faţa unei contradicţii evidente.

„Prin lucrarea Duhului Sfânt, creştinul este sfinţit prin adevăr şi pregătit să intre în curţile cerului, deoarece Hristos lucrează înăuntrul nostru, iar neprihănirea Lui ne este atribuită. Fără această experienţă, nici un suflet nu va fi recomandat pentru cer. Dacă influenţa Duhului şi a neprihănirii lui Hristos, nu ne vor pregăti pentru atmosfera sfântă a cerului, noi nu vom fi fericiţi acolo” (1SM 395). „. . . nimeni nu va fi recomandat pentru moştenirea cerului, dacă nu a fost eliberat de păcat, curăţat, înnobilat, înălţat şi pe deplin sfinţit” (ST 2 mai, 1892).

Sfinţirea este lucrarea interioară a lui Hristos şi a Duhului Sfânt, care ne pregăteşte, ne recomandă şi ne face vrednici pentru cer. Fără o sfinţire deplină, nu suntem recomandaţi pentru cer. În câte alte feluri ar putea fi formulată această idee? În mod evident, sfinţirea constituie o parte a procesului mântuirii; este un factor determinant, şi nu doar un rezultat al mântuirii. A crede că sfinţirea nu constituie o parte a evangheliei, înseamnă a ignora câteva declaraţii inspirate foarte clare.

Întrebarea care rămâne este: Contează chiar atât de mult dacă considerăm sfinţirea ca parte a mântuirii, sau ca rezultat – rod – al acesteia? Să ne imaginăm un pom care face mere. Nu toate merele sunt de cea mai bună calitate. Unele pot avea viermi, pot fi mici sau diforme, dar cele mai multe sunt mari şi gustoase. Vom considera noi că pomul este atât de nesatisfăcător, încât să ne gândim că ar trebui să-l tăiem? Sau, pur şi simplu, vom ignora merele rele, gândindu-ne că, atât timp cât produce destul de multe mere bune, pomul ar putea să rămână? Atât timp cât seva hrănitoare nu este împiedicată să circule de la rădăcină spre roade, pomul continuă să fie sănătos şi puternic. Viitorul pomului nu este hotărât datorită câtorva mere rele, ci datorită vitalităţii dinăuntru.

Dacă îndreptăţirea reprezintă rădăcina mântuirii, iar sfinţirea rodul mântuirii, ce înseamnă aceasta? Înseamnă că îndreptăţirea constituie elementul crucial al mântuirii, care decide dacă o persoană este pierdută sau salvată. Sfinţirea reprezintă ceea ce apare în viaţă, după ce mântuirea a fost realizată. Este inevitabil ca unele dintre aceste roade să nu fie de cea mai bună calitate. Probabil că ne mai pierdem cumpătul destul de frecvent, sau ne îngăduim compătimirea de sine, sau înclinaţia de a vorbi de rău câte puţin, sau pur şi simplu egoismul. Aceste roade ale sfinţirii au viermi şi neplăcute la gust, dar nu au nici o legătură cu sănătatea, în ansamblu, a pomului mântuirii. Atât timp cât îndreptăţirea este intactă şi funcţională, ne permitem să tolerăm câteva roade rele. Poate că roadele rele – păcatele – vor dispare dacă le acordăm suficient timp. Atât timp cât suntem îndreptăţiţi, suntem mântuiţi, chiar dacă experienţa sfinţirii este inconsecventă, apare şi dispare, în raport cu tensiunile zilei. Dacă sfinţirea este numai un rod al evangheliei, atunci nu este esenţială în mântuire. Este frumos să o ai şi probabil că va apare, dar nu este necesară pentru a fi mântuit. Simplu spus, îndreptăţirea mântuieşte, dar sfinţirea nu mântuieşte.

Pe de altă parte, dacă sfinţirea ca stare constituie o parte a procesului mântuirii şi nu doar un rod al acestuia, atunci este esenţială, atât pentru mântuirea în sine, cât şi pentru a avea într-o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu. Moartea zilnică faţă de eu, nu este un rod potenţial al mântuirii, ci o parte indispensabilă a acesteia. Ea nu se limitează doar la o apariţie, posibilă cândva, mai târziu.

Există roade ale mântuirii, pe care este bine să le ai în viaţă, dar care nu au nici o legătură cu statutul de mântuit. Este posibil ca emoţiile noastre să nu fie întotdeauna marcate de voioşie, pace şi speranţă. Este posibil să nu simţim plăcerea de a vorbi în public, de a bate la uşile vecinilor sau de a conduce un grup de discuţii. Toate acestea reprezintă roade sau rezultate ale faptului de a fi mântuit. Mântuirea ne este asigurată, chiar dacă în viaţa noastră, nu se observă nici unul dintre aceste roade. Dacă Îi permitem lui Dumnezeu să-Şi continue lucrarea în viaţa noastră, poate că unele, sau toate aceste roade se vor dezvolta în noi, iar noi vom fi mulţumitori pentru aceasta. Dar ele nu au nici o legătură cu îndreptăţirea sau starea noastră de oameni mântuiţi. Dacă avem răbdare, roadele vor apare. Dacă locomotiva merge bine, vagoanele vin după ea. Nu trebuie să petrecem atât de mult timp îngrijorându-ne pentru vagoane. Chiar dacă sentimentele noastre nu sunt cele pe care le dorim, putem şti că suntem îndreptăţiţi şi drepţi în ochii lui Dumnezeu.

Dar simţămintele şi abilităţile naturale nu sunt acelaşi lucru cu sfinţirea ca stare a vieţii. Primele nu sunt esenţiale pentru mântuire, dar sfinţirea este absolut necesară. Fără sfinţire, nu Îl vom vedea pe Dumnezeu. Sfinţirea este atât o însuşire atribuită, cât şi o experienţă trăită. Dacă nu trăim o viaţă sfântă, nu suntem mântuiţi. A crede că sfinţirea este numai un rod al mântuirii, înseamnă a crede că aceasta reprezintă doar un accesoriu al mântuirii şi că putem fi mântuiţi fără a avea o experienţă deplină a ei. Dar această concepţie este spulberată de nenumărate declaraţii inspirate. Sfinţirea constituie o parte necesară a mântuirii. Îndreptăţirea şi sfinţirea aparţin unuia şi aceluiaşi proces. A le separa şi a face ca una să fie considerată mai importantă decât cealaltă pentru mântuire, înseamnă a viola Evanghelia lui Hristos; înseamnă a te căţăra peste zid, în loc să intri pe uşa mântuirii.

Credinţa evanghelică cucereşte un teren tot mai mare în mijlocul Adventismului. Unul dintre exemplele acestui fapt, îl constituie un articol publicat în revista Ministry (iulie-august 1995), semnat de J. David Newman, care a fost numit mai târziu editor. Următoarele comentarii sunt reprezentative: „Este uşor să aluneci în ideea că, dacă nu păzeşti Sabatul zilei a şaptea, vei fi pierdut. . . . Eu sunt acceptat în mod total de către Dumnezeu, datorită desăvârşirii unei alte Persoane, a ascultării unei alte Persoane. . . . Îndreptăţirea nu constituie o transformare a caracterului moştenit; aceasta nu conferă neprihănire. . . Voi sunteţi mântuiţi, nu pentru că sunteţi neprihăniţi şi nici chiar pentru că sunteţi convertiţi. . . . ci pentru că, prin credinţă, v-aţi pus încrederea în Isus Hristos şi aţi ales să depindeţi de El. . . . Dumnezeu vă transformă prin experienţa naşterii din nou (ca parte a sfinţirii), astfel încât să aveţi dorinţa de a trăi o viaţă sfântă. Creşterea în Hristos, care începe aici, constituie lucrarea unei vieţi întregi, niciodată pe deplin realizată în viaţa aceasta. . . Creştinul va cădea şi se va poticni pe calea lui spre desăvârşirea deplină în Hristos. . . . Dumnezeu consideră aceste păcate ca fiind o parte a procesului de maturizare, iar persoana nu suferă condamnarea din partea Lui. . . . Când Dumnezeu l-a privit pe David prin ochii lui Isus, nu a văzut altceva decât un om desăvârşit. David a comis câteva păcate urâte. . . Dacă David ar fi pierdut mântuirea, aceasta nu s-ar fi  datorat adulterului sau uciderii. El ar fi pierdut, deoarece nu a rămas într-o relaţie de încredere şi dependenţă cu Dumnezeu. . . . Îndreptăţirea este ceea ce Isus a făcut pentru mine cu două mii de ani în urmă. Ea reprezintă o lucrare încheiată şi desăvârşită, care mi se atribuie mie, atunci când îmi pun încrederea în El. Sfinţirea este ceea ce Isus face în mine zi de zi, începând cu experienţa naşterii din nou. Aceasta reprezintă o lucrare neterminată şi îmi este împărtăşită pe măsură ce cresc în El”.

Aceste concepte, atent prelucrate în teoria evanghelică, conduc la declaraţii de felul celor din cartea Beyond Belief, la care ne-am referit anterior. „În credinciosul firesc, care este născut din Duhul, dar continuă să umble după lucrurile firii (viaţa eului), mintea poate dori să împlinească voia lui Dumnezeu, dar trupul rămâne supus legii păcatului. Fără ajutorul Duhului Sfânt, mintea nu poate învinge legea păcatului din mădularele noastre. Prin urmare, chiar şi o asemenea viaţă este pătată de păcat” (p. 148). „Creştinii fireşti, care au experimentat naşterea din nou, continuă să fie dominaţi de viaţa firească” (p. 150). Cum este posibil să fim născuţi din Duhul şi, în acelaşi timp, să fim lipsiţi de ajutorul aceluiaşi Duh? Există oare tipul acesta de oameni – creştin firesc sau credincios firesc? Ca şi cum ai vorbi despre cercuri pătrate! Ori suntem fireşti, ceea ce înseamnă a fi fără Hristos sau pierdut, ori suntem născuţi din nou, ceea ce înseamnă a nu fi condus de firea pământească. Numai credinţa Evanghelică este cea care separă îndreptăţirea de sfinţire, ca să putem rămâne mântuiţi în Hristos şi, în acelaşi timp, să nu umblăm cu Hristos.

Suntem noi mântuiţi în timp ce păcătuim?

O carte recent apărută formulează următoarea întrebare crucială: „Este posibil să păcătuieşti, să ştii că păcătuieşti, să continui să greşeşti şi, în acelaşi timp, să rămâi un creştin?” Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări pe care le-am putea exprima vreodată, ca păcătoşi, în nevoia noastră de mântuire. În răspunsul dat, cartea ne îndrumă spre experienţa ucenicilor cu Hristos. „Ucenicii şi-au continuat discuţiile pe drumul către Ierusalim, preocupându-se de treburile lor neîncheiate. Dar ei ştiau că ceea ce fac este greşit, pentru că Îl urmau pe Isus”. Treburile neîncheiate reprezintă cearta cu privire la cine să fie cel mai mare în apropiata împărăţie a lui Hristos. Dar, acei ucenici erau iertaţi de Domnul Isus, aduşi într-o relaţie specială cu El şi puşi deoparte pentru o lucrare specială de către El. Ei erau îndreptăţiţi, dar sfinţirea lor nu funcţiona prea bine în momentul acela. Ei nu experimentaseră încă sfinţirea la data aceea. „Din această lecţie a Scripturii, înţelegem că ucenicii erau vinovaţi de păcat. Ce păcat? Păcatul mândriei. . . Mândria este unul dintre cele mai rele păcate în ochii lui Dumnezeu. . . Deci, păcatul de care se făceau vinovaţi ucenicii, nu era un păcat simplu, ci unul grav. Iar ei ştiau că ceea ce fac este greşit şi erau conştienţi de ceea ce fac, dar continuau să păcătuiască. . . . Aceasta se încadrează în definiţia mea cu privire la păcatul cunoscut, păcatul continuat, păcatul obişnuit, cultivat şi persistent. . . . Pe baza acestei povestiri biblice, putem concluziona că este posibil să avem o relaţie cu Dumnezeu, care continuă, chiar dacă, în acelaşi timp, în viaţa noastră există un păcat cunoscut”. (Morris Venden, How Jesus Treated People, pp. 43-46).

Ideea exprimată aici este că, din moment ce ucenicii fuseseră îndreptăţiţi şi din moment ce Îl urmau pe Domnul Hristos, faptul că păcătuiau în mod voit, nu anula relaţia lor cu Hristos. În această evanghelie, singura cale prin care cineva îşi poate pierde mântuirea este aceea de a-L respinge pe Hristos şi îndreptăţirea. Atât timp cât cineva Îl urmează în mod declarat pe Hristos şi este îndreptăţit, starea lui de sfinţire este nerelevantă din punct de vedere al mântuirii. Din moment ce ucenicii nu Îl respinseseră pe Hristos sau îndreptăţirea, tot ceea ce le lipsea era faptul că nu evidenţiau suficient de bine roadele mântuirii. Absenţa unei inimi sfinţite, o viaţă condusă de mândrie şi gelozie, nu i-a descalificat pentru cer. (Ne aducem aminte că Lucifer a fost alungat din cer pentru că nutrise mândria şi gelozia în inima lui?) Acesta este rezultatul prezentării unei evanghelii care spune că, pentru mântuire este necesară numai îndreptăţirea, iar sfinţirea vine mai târziu, ca rezultat al acesteia.

În cartea Beyond Belief, găsim învăţături similare: „Mulţi creştini sinceri sunt prinşi în capcana unei forme subtile de legalism şi trăiesc în teamă şi nesiguranţă. De fiecare dată când cădem sau păcătuim, încetăm să mai fim îndreptăţiţi. Aceasta este o altă înţelegere greşită cu privire la îndreptăţire. Este o învăţătură monstruoasă, lipsită de orice suport din partea Cuvântului lui Dumnezeu. . . . Dacă credem că pierdem îndreptăţirea în Hristos de fiecare dată când păcătuim, anulăm în totalitate adevărul îndreptăţirii prin credinţă” (p. 104). „Faptul că ne poticnim şi cădem în păcat, în timp ce suntem sub har, nu înlătură îndreptăţirea şi nici nu aduce asupra noastră condamnarea” (p. 166).

În această Evanghelie, ucenicii nu făceau altceva decât să se poticnească în timp ce se aflau sub har, deci, ei rămâneau îndreptăţiţi şi mântuiţi, deşi spiritul lui Satana le conducea inimile. Acesta este rezultatul învăţăturii care spune că îndreptăţirea ne face vrednici de mântuire, în timp ce sfinţirea este o experienţă suplimentară, care apare după ce starea de mântuit a fost deja asigurată. Mai este de mirare că Adventismul contemporan trece prin vremuri grele cu problemele legate de stilul de viaţă? Dacă bijuteriile, filmele imorale şi muzica rock sunt doar nişte suplimente ale mântuirii, atunci de ce să facem atâta zarvă cu privire la ele? Tinerii noştri, în special, aud foarte clar această solie. Raţionamentele noastre cu privire ceea ce înseamnă a fi un bun martor, o persoană matură sau un exemplu mai bun, sunt foarte slabe şi ineficiente în faţa atracţiei activităţilor păcătoase. Dacă tinerii noştri aud în mod constant că poţi să rămâi în Hristos şi să fii mântuit în timp ce păcătuieşti, atunci păcatul nu mai este chiar atât de respingător. Ei ajung la o întrebare fundamentală: „Ce este absolut necesar pentru mine ca să fiu mântuit?” Iar răspunsul pe care li-l oferim este „Doar îndreptăţirea”. Sfinţirea, maturitatea şi ascultarea vor veni mai târziu, probabil după mulţi ani de înaintare, treptat, pe măsură ce vor apare roadele cele bune. Concentraţi-vă asupra îndreptăţirii, iar ascultarea îşi va purta singură de grijă. Desigur, problemele legate de stilul nostru de viaţă nu se limitează la tineri. Avem probleme cu păzirea Sabatului, folosirea alcoolului, divorţul şi recăsătorirea şi o mulţime de alte dificultăţi ale „sfinţirii, în biserica din întreaga lume. Atât timp cât vom continua să învăţăm că sfinţirea nu ne face vrednici pentru cer, ci este un rod al mântuirii, problemele stilului nostru de viaţă nu vor face decât să se înmulţească.

Acum, urmează să prezentăm câteva declaraţii foarte clare din Spiritul Profeţiei. În timp ce le veţi citi, comparaţi cu atenţie fiecare dintre acestea, cu afirmaţiile citate anterior. „Comiterea cu voie a unui păcat cunoscut aduce la tăcere glasul Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. Oricare ar fi sentimentele de extaz ale experienţelor religioase, Domnul Isus nu poate locui în inima care desconsideră legea divină. . . . Noi nu putem fi nici o clipă în siguranţă, dacă ne despărţim de Hristos” (MYP 114-115). „Dar comiterea oricărui păcat cunoscut, neglijarea datoriilor cunoscute, în casă sau în afară, vor distruge credinţa şi vor rupe legătura sufletului cu Dumnezeu” (FLB 138). „Au fost cultivate simţăminte greşite şi a existat mândrie, mulţumire de sine, nerăbdare şi murmurări. Toate acestea ne despart de Dumnezeu” (GAG 139). „Când suntem învinşi şi când spiritul nerăbdării şi căutării greşelilor este favorizat, El (Satana) exaltă. . . . Aceasta îndurerează Duhul lui Dumnezeu şi ne desparte de Tăria noastră” (UL 35). „Orice păcat din ei, îi desparte de Dumnezeu” (5T 661). „Fiecare gând necurat, fiecare poftă pătimaşă, despart sufletul de Dumnezeu, deoarece Domnul Hristos nu va putea niciodată să aşeze haina neprihănirii pe umerii unui păcătos, pentru a-i ascunde diformitatea” (OHC 214). „Este bine să vă întrebaţi, cu seriozitate şi teamă‚ ‚Oare nutresc eu invidie, oare am îngăduit eu ca gelozia să-şi găsească locul în inima mea?’ (Letter 55, 1886). „În clipa în care ne despărţim de Dumnezeu prin păcat, adică prin încălcarea legii, Satana preia controlul minţii noastre” (RH 12 iulie, 1887). „Cel mai vag interes faţă de nelegiuirea favorizată în inimă, ne va lipsi de comuniunea şi ajutorul Cerului” (RH 27 martie, 1888). „Când dăm curs nerăbdării, noi alungăm Duhul lui Dumnezeu din inima noastră şi facem loc atributelor lui Satana” (2SM 236). „Păcatul este din iad; şi dacă este îngăduit, Satana este primit în suflet, pentru a aprinde acolo, chiar flăcările iadului” (41 345). „Dacă îi acordăm (lui Satana) cel mai mic semn de încurajare. . . el va lua în stăpânire mintea, şi apoi, chiar dacă noi credem că suntem conduşi în mod minunat de către Domnul, vom fi înşelaţi” (RH 9 iulie, 1908).

Este prea clar ca să putem comite vreo greşeală de înţelegere. Păcatul ne desparte de Dumnezeu. Când păcatul este favorizat, Satana preia conducerea inimii, iar Duhul lui Dumnezeu este alungat. Cum am putea crede vreodată că suntem într-o stare de mântuire, în timp ce păcătuim? Suntem avertizaţi chiar şi cu privire la faptul că este posibil să trăim sentimente religioase extatice şi, fiind în această stare de spirit, să credem că Domnul ne conduce. Auto-amăgirea şi raţionamentele justificative sunt componentele principale ale încercărilor lui Satana de a ne amăgi şi de a ne atrage într-un fals simţământ de siguranţă.

Cu privire la starea noastră de îndreptăţire în timp ce păcătuim, există de asemenea câteva declaraţii, la fel de clare. „Continua predare a voinţei şi continua ascultare constituie calea prin care este păstrată binecuvântarea îndreptăţirii” (1SM 397). Nici un om care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se teme de El, nu va continua să încalce legea în vreo privinţă. Oricare ar putea fi declaraţia lui, el nu este îndreptăţit, ceea ce înseamnă iertat” (MLT 250). „Pentru ca omul să păstreze îndreptăţirea este necesară o continuă ascultare” (1SM 366). „Noi nu trebuie să fim mulţumiţi, până când nu am mărturisit fiecare păcat cunoscut, iar apoi este privilegiul şi datoria noastră să credem că Dumnezeu ne acceptă” (RH 4 septembrie, 1883). „Fiecare fărădelege duce sufletul într-o stare de condamnare şi provoacă dezaprobarea divină” (4T 623).

Este limpede precum cristalul, că starea de îndreptăţire şi ascultare sunt la fel de legate între ele, ca hidrogenul şi oxigenul din apă. Acolo unde lipseşte ascultarea, nu există nici o îndreptăţire. Noi suntem acceptaţi de Dumnezeu, doar atunci când păcatele noastre sunt mărturisite, ceea ce nu are loc în timp ce participăm la ele. Fiecare păcat pe care alegem să-l înfăptuim, poartă cu sine pedeapsa condamnării. Indiferent cât de ingenioase ar fi explicaţiile şi interpretările, credinţa evanghelică nu poate fi susţinută de Spiritul Profeţiei. În timp ce ucenicii se certau cu privire la cel care să fie mai mare dintre ei şi, în timp ce inimile lor erau pline de mândrie şi gelozie, ei erau nesfinţiţi, neîndreptăţiţi şi nemântuiţi. Mântuirea lor putea fi restabilită numai după mărturisire şi pocăinţă. Până la Cinzecime, ucenicii, pur şi simplu, nu şi-au păstrat o relaţie statornică cu Hristos.

Rezumatul tuturor acestor declaraţii poate fi găsit în MH 180. „Viaţa Sa (a lui Hristos) declară că natura umană, unită cu natura divină, nu poate păcătui”. Nu este suficient de uşor de înţeles că, atât timp cât exista în Domnul Hristos, legătura divino-umană făcea imposibil păcatul? Atunci, de ce să fie diferită în vreun fel legătura divino-umană în ceea ce ne priveşte? Va păcătui natura divină din noi, dacă nu a făcut-o în Domnul Hristos? Deci, când păcătuim, este clar că am rupt cumva legătura, iar cea dintâi dintre priorităţile noastre ar trebuie să fie refacerea legăturii. „Asprimea, duritatea în cuvinte sau comportament, vorbirea de rău, cuvintele pătimaşe, nu pot exista în sufletul care priveşte spre Isus” (YI 10 februarie, 1898). Cu alte cuvinte, comportamentul necreştinesc şi o relaţie veritabilă cu Domnul Hristos sunt incompatibile. Putem avea sau una sau alta, dar nu ambele în acelaşi timp.

Probabil că este bine să privim un tablou mai amplu. Păcatul nu ne priveşte numai pe noi şi propria mântuire. Păcatul înseamnă dezonorarea lui Dumnezeu şi dovada faptului că, în marea luptă, Satana are dreptate când spune că legea lui Dumnezeu nu poate fi păzită, îndeosebi de către cei care au o natură căzută. Cum poate fi Dumnezeu îndreptăţit, dacă poporul Lui dovedeşte în cea mai mare parte a timpului, că Satana are dreptate? Din acest motiv, păcatele credincioşilor sunt cu mult mai grave decât păcatele celor necredincioşi. Ele dovedesc că legea lui Dumnezeu şi puterea Lui nu reuşesc să învingă amăgirile Satanei. Dacă legătura dintre divin şi uman nu demonstrează că harul lui Dumnezeu are o putere mai mare decât Satana, care este sensul acesteia, în cele din urmă? Îndreptăţirea şi sfinţirea constituie calea prin care Dumnezeu îşi dezvăluie puterea de a transforma şi restaura, nu doar aceea de a ierta şi de a trece cu vederea.

Legalismul a fost o problemă serioasă pentru adventişti, dar acum ne confruntăm cu o problemă şi mai serioasă. Falsa siguranţă va distruge mult mai mulţi adventişti decât a distrus legalismul vreodată. Falsa siguranţă este în prezent, cel mai mare vrăjmaş al nostru şi amăgirea cu cel mai mare succes a Satanei. Iar falsa siguranţă alimentează concepţia evanghelică că îndreptăţirea mântuieşte, iar sfinţirea este rodul mântuirii.

Toate acestea ar putea fi foarte descurajatoare pentru noi, cu o singură excepţie – iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este în căutarea permanentă a căilor de a ne respinge. El este un Dumnezeu care caută ceea ce este pierdut, care nu ne va părăsi, chiar şi atunci când ne răzvrătim contra Lui. Deşi Dumnezeu nu ne poate mântui în păcat, El continuă să ne iubească şi să ne atragă la Sine. Când cădem, există două metode prin care putem trata păcatul nostru. Metoda omenească – metoda Satanei – este justificarea şi scuzarea păcatului. Aceasta este metoda despărţirii de Dumnezeu, iar despărţiţi de El nu poate exista mântuire. Metoda corectă de a trata păcatul personal este aceea de a-l recunoaşte ca atare şi îndată ce are loc. Înţelegem că L-am dezonorat încă odată pe Dumnezeu şi că i-am dat dreptate Satanei, şi cădem imediat pe genunchi în pocăinţă profundă. Un singur lucru ar trebui să ne înspăimânte în această viaţă muritoare, ca nu cumva să ne alunece mâna din mâna Tatălui nostru ceresc. Îi cerem îndată lui Dumnezeu să plece spre noi, să caute mâna noastră întinsă după ajutor şi să ne aducă încă odată în siguranţă. Nimic altceva nu contează – nici eul, nici reputaţia, nici imaginea noastră – cu excepţia refacerii legăturii cu Dumnezeu. Atât timp cât această legătură este păstrată, noi putem avea o siguranţă deplină a mântuirii. Aceasta înseamnă că trebuie să ne ocupăm de tratarea păcatului nostru, nu doar să presupunem că el va dispare. Trebuie să-i îngăduim lui Dumnezeu să rezolve problema păcatului din noi. „În momentul în care comiteţi păcatul, trebuie să alergaţi direct la tronul harului şi să-i vorbiţi lui Isus despre el” (ST 15 februarie, 1892).

Dar ce putem spune despre o persoană care păcătuieşte şi nu are posibilitatea de a se pocăi înainte de moarte? Să zicem că îşi pierde cumpătul şi este ucis într-un accident. Noi venim cu tot felul de teorii pentru a rezolva această situaţie ipotetică. Teoria noastră preferată este că Dumnezeu cunoaşte direcţia vieţii sale în ansamblu şi, ca urmare, ignoră faptul că şi-a pierdut cumpătul. Să ascultăm răspunsul lui Dumnezeu la această dificilă problemă. „Satana a căutat să vă rănească şi să vă distrugă, şi chiar să vă ia viaţa; dar Mântuitorul vostru v-a apărat de nenumărate ori, ca să nu fiţi nimiciţi când inima voastră era plină de furie satanică, când limba voastră rostea cuvinte de amărăciune şi necredinţă împotriva Bibliei şi împotriva adevărului pe care l-aţi susţinut mai înainte” (5T 338). „Îngerii nu lasă niciodată pe cel ispitit pradă vrăjmaşului care, dacă i s-ar permite, ar distruge vieţile oamenilor. Atât timp cât există o speranţă, oamenii sunt păziţi de inteligenţele cereşti, până când aceştia se opun Duhului Sfânt spre pierzarea lor veşnică” (OHC 23). „Dacă oamenii îi cedează vrăjmaşului şi nu fac nici un efort de a i se opune, îngerii lui Dumnezeu nu pot face altceva decât să ţină la distanţă oştirile Satanei, ca să nu-i nimicească, până când, celor aflaţi în pericol li se va da mai multă lumină, pentru a-i face să se trezească şi să caute ajutorul cerului” (1T 345). Răspunsul se întemeiază pe iubirea lui Dumnezeu, nu pe credinţa evanghelică. Noi nu suntem mântuiţi în timp ce păcătuim, dar, atât timp cât mai există o speranţă a pocăinţei, Dumnezeu ne va ocroti. Dumnezeu îi ocrotea pe ucenicii care păcătuiau, El l-a ocrotit pe David când a păcătuit şi nu va face mai puţin pentru noi. Orice om sincer va avea o şansă de pocăinţă înainte de moarte. Aceasta este făgăduinţa lui Dumnezeu, iar noi trebuie să ne încredem în ea, nu în falsele evanghelii.

Oricine vă spune că există siguranţă în neascultare, vă învaţă o evanghelie falsă, care reprezintă un pericol cu mult mai serios decât ziua falsă de închinare. În cer vor fi mulţi oameni care n-au păzit niciodată Sabatul, dar nu va fi nici un om neascultător. Acesta este motivul pentru care Satana încearcă în mod disperat să înlocuiască evanghelia adevărată cu una falsă. El nu are nevoie să atace doctrina Sabatului, a stării omului în moarte sau a celei de a doua veniri. Tot ceea ce are de făcut este să distrugă evanghelia adventismului şi, dacă reuşeşte, ne-a destinat pentru totdeauna blestemului, pur şi simplu deoarece, fără Evanghelia veşnică, adventismul nu va mai avea nici o cale de a-şi împlini misiunea. Acesta este modul în care Satana încearcă să-i înşele „chiar şi pe cei aleşi” din zilele noastre. Aleşii aud cum aceia în care au avut încredere şi pe care i-au respectat, proclamă o evanghelie falsă, iar această evanghelie este foarte ispititoare. Fie ca Dumnezeu să ne ajute în pericolul în care ne aflăm!

Unii se întreabă, cum pot deosebi adevărul de eroare, când există atâtea persoane demne de încredere care prezintă idei contradictorii. Cea mai bună cale de a judeca lucrarea unui profesor nu se raportează la ceea spune el. Cea mai eficientă cale de a decide eroarea sau adevărul este aceea de a urmări efectul concret al soliei asupra celor care o cred. Nu vă concentraţi asupra câtorva extremişti care duc solia la fanatism, ci priviţi la ceea ce se întâmplă în general, în rândul celor ce acceptă solia. În ultimii douăzeci de ani, credinţa evanghelică a avut un impact puternic asupra Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, prin urmare, avem posibilitatea de a examina rezultatele acestei evanghelii în viaţa membrilor ei. O seria de analişti denominaţionali ne-au avertizat că nu înmânăm prea bine generaţiei viitoare torţa. Îi învăţăm pe cei din generaţia viitoare cum să fie creştini, dar nu şi despre locul vital al Adventismului în împlinirea profeţiei. Am început să devenim o parte din curentul major al creştinătăţii. Aşa cum se exprima cineva, noi devenim încă o biserică gri, într-o mare de biserici gri. Multă vreme, Adventismul a fost cunoscut pentru înaltele lui standarde privitoare la stilul de viaţă, dar noi am ajuns atât de speriaţi de legalism, încât am eliminat aceste standarde, unul cât unul. Permitem ca valorile culturii populare să înlocuiască valorile pe care Adventismul le-a susţinut în prima lui sută de ani. Pe scurt, ne aflăm într-un pericol serios de a ne pierde identitatea şi raţiunea de a exista. Conceptele privitoare la ispăşirea finală şi îndreptăţirea lui Dumnezeu, nu numai că sunt ignorate, dar şi contrazise. Părerea mea este că aceste efecte constituie rezultatul direct al popularizării credinţei evanghelice în mijlocul nostru. Această evanghelie îşi aduce roadele. Ea ne învaţă că doctrinele şi standardele nu sunt esenţiale pentru mântuire şi că tot ceea ce este importat este o „relaţie cu Hristos”. Dacă permitem ca această evanghelie să invadeze Adventismul în continuare, destinul nostru este acela de a veghea moartea lente a mişcării profetice rânduite de Dumnezeu.

Un glas din trecut

Într-un articol din Adventist Review (august, 1996), Robert Folkenberg ne atrăgea atenţia asupra unei persoane care nu a avut nici o legătură cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, dar care ne-a spus ceva de o importanţă vitală.

„Când Domnul Hristos cheamă un om, El îi cere: vino şi mori”. Aceste cuvinte devin chiar mai puternice când înţelegem că au fost scrise de către un tânăr teolog german pe nume Dietrich Bonhoeffer, care a fost ucis de nazişti în ultima parte a celui de-al doilea război mondial. Deşi ar fi putut să se bucure de un post sigur şi confortabil, ca profesor într-unul dintre Seminariile americane, Bonhoeffer şi-a pierdut viaţa luptând împotriva unui regim pe care îl considera o antiteză a oricărui principiu venit din partea lui Isus Hristos. Arestat pentru activitatea sa anti-nazistă, Bonhoeffer a stat într-o închisoare a Gestapo-ului timp de doi, înainte de a fi omorât prin spânzurare, în aprilie, 1945, cu o săptămână înainte ca Aliaţii să elibereze lagărul. El a înţeles mai bine ca oricine semnificaţia propriilor lui cuvinte „Când Domnul Hristos cheamă un om, El îi cere: vino şi mori”. În această declaraţie, Bonhoeffer a surprins esenţa uceniciei creştine, şi anume, moartea faţă de eu şi deplina predare faţă de voinţa lui Dumnezeu, în credinţă şi ascultare.

În cartea sa de căpătâi, The Cost of Discipleship, Bonhoeffer a rostit câteva lucruri pe care Adventismul din zilele noastre are o foarte mare nevoie să le audă. „Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Luptăm astăzi pentru un har preţios”. Ce voia de fapt să spună el prin expresia „har ieftin”? „Singurul om care are dreptul să spună că este îndreptăţit doar prin har, este cel care a părăsit totul pentru a-L urma pe Hristos. Un asemenea om ştie că invitaţia la ucenicie este un dar al harului şi că această chemare nu poate fi despărţită de har. Dar cei care încearcă să folosească harul ca o scuză pentru a nu-L urma pe Domnul Hristos, pur şi simplu, se înşeală singuri”.

Bonhoeffer se concentra în special asupra celor întâmplate în biserica creştină din cauza harului ieftin. „Dar, oare înţelegem noi faptul că acest har ieftin s-a întors împotriva noastră, asemenea unui bumerang? Preţul pe care trebuie să-l plătim astăzi, sub forma căderii bisericii organizate, nu este altceva decât consecinţa inevitabilă a strategiei noastre, prin care facem ca harul să fie disponibil tuturor şi pentru un preţ prea mic. . . . Harul ieftin s-a transformat într-o lipsă de milă evidentă în Biserica noastră Evanghelică. Acest har ieftin nu a fost mai puţin dezastruos pentru viaţa noastră spirituală individuală. În loc de a deschide calea pentru Hristos, el a închis-o. În loc de a ne chema să-L urmăm pe Hristos, el ne-a întărit în neascultare. Probabil că la început am auzit chemarea de a-L urma şi, la porunca Lui, chiar am făcut câţiva paşi pe calea uceniciei, dar numai pentru a descoperi obstacolul harului ieftin. Nu a fost acesta un moment greu şi lipsit de îndurare? Singurul efect pe care l-a putut avea asupra noastră un asemenea concept, a fost acela de a ne împiedica pe calea progresului şi de a ne atrage spre nivelul mediocru al lumii, de a ne distruge bucuria uceniciei, spunându-ne că urmăm o cale aleasă de noi, că ne irosim puterea şi ne disciplinăm în zadar, – toate acestea fiind, nu numai lipsite de folos, ci şi extrem de periculoase. În cele din urmă, ni s-a spus că mântuirea noastră a fost deja realizată prin harul lui Dumnezeu. Mucul care mai ardea încă, a fost stins fără milă. . . . Bazându-se pe harul ieftin, ei au fost împiedicaţi pentru totdeauna să ajungă la cunoaşterea harului preţios”. Nu auzim aceeaşi solie în Adventismul din zilele noastre? A vorbi despre ascultare este considerat legalism. Trebuie să ne concentrăm asupra iubirii şi acceptării. În cele din urmă, tot ceea ce este legat de mântuire a fost realizat pe cruce.

„Înşelaţi şi slăbiţi, oamenii au simţit că erau mai puternici, pentru că se aflau în posesia harului ieftin, în timp ce, în realitate, pierduseră puterea de a trăi o viaţă de ucenicie şi ascultare. Conceptul harului ieftin a însemnat distrugerea mai multor creştini decât orice merit al faptelor”. De aceea este atât de periculos harul ieftin. Când cineva are o siguranţă falsă a mântuirii, nu mai doreşte nimic altceva, pentru că se simte atât de bine. Harul preţios, care implică predarea şi ascultarea, este privit ca fiind fanatism. Şi, cât de fascinant este faptul că, în urmă cu cincizeci de ani, vorbind într-un context total diferit, pentru o biserică total diferită, Bonhoeffer avertiza că harul ieftin este cu mult mai distrugător decât legalismul. Ascultăm noi aceste cuvinte?

Dar ce este de fapt harul ieftin? În ceea ce ne priveşte, este natural să declarăm că nu credem în harul ieftin. Nu credem ideea că Domnul Hristos a realizat totul şi că noi nu trebuie să facem nimic. Citiţi cu mare atenţie modul în care Bonhoeffer explica maniera în care acţionează acest concept.

A descrie condiţia în care este posibilă credinţa este doar o modalitate de descrie o situaţie în care următoarele două propoziţii sunt interdependente şi la fel de adevărate: numai cel care crede este ascultător, şi numai cel care este ascultător, crede. Este întru totul nebibilic să susţinem prima propoziţie, fără cea de a doua. Când ni se spune că ascultarea este posibilă doar atunci când există credinţă, noi credem că înţelegem. Nu urmează ascultarea, credinţei, asemenea rodului bun care creşte într-un pom bun? Mai întâi credinţa, apoi ascultarea. Dacă prin aceasta dorim să spunem că ceea ce îndreptăţeşte este credinţa, şi nu actul ascultării, totul este bine, deoarece aceasta este o presupoziţie esenţială şi inevitabilă a tot ceea ce urmează. Dacă, pe de altă parte, facem o distincţie cronologică între credinţă şi ascultare, şi spunem că ascultarea este consecutivă credinţei, noi separăm una de cealaltă şi astfel ajungem la o problemă de ordin practic: când trebuie să înceapă ascultarea? Ascultarea rămâne separată de credinţă. Din perspectiva îndreptăţirii, o asemenea separare este necesară, dar niciodată nu trebuie să pierdem din vedere unitatea lor în esenţă. Deoarece credinţa este reală, doar acolo unde există ascultare, niciodată fără aceasta, iar ascultarea nu este altceva decât credinţa în acţiune. Prin urmare, având în vedere că nu putem vorbi în mod corespunzător despre ascultare ca fiind consecinţa credinţei şi, având în vedere că nu trebuie să uităm niciodată unitatea indisolubilă dintre cele două, trebuie să plasăm presupoziţia că numai cel care crede este ascultător, alături de presupoziţia că numai cel care este ascultător, crede. În primul caz, credinţa este condiţia ascultării; în cel de-al doilea, ascultarea este condiţia credinţei. . . . În cele din urmă, primul pas al ascultării se dovedeşte a fi un act al credinţei în cuvântul lui Hristos. Dar am înţeles complet greşit natura harului, dacă am presupus că acest prim pas nu a fost necesar, pe motivul că credinţa deja exista. Împotriva acestei idei suntem nevoiţi să declarăm în mod categoric că pasul ascultării trebuie făcut înainte ca credinţa să fie posibilă. Dacă nu ascultă, nici un om nu poate să creadă, (pp. 40, 75).

Observaţi cu mare atenţie ideea exprimată aici. Dacă noi considerăm că ascultarea este un rod al credinţei care îndreptăţeşte, atunci am separat credinţa de ascultare, spunând că ascultarea nu mai este esenţială pentru mântuire. Logic vorbind, ascultarea poate începe chiar şi la zece ani după îndreptăţire, pentru că nu este o parte a îndreptăţirii. Să ne amintim, de asemenea, că miezul credinţei evanghelice este ideea că ascultarea nu constituie un semn al îndreptăţirii, ci un rod al îndreptăţirii. Bonhoefferr atacă aici tocmai esenţa credinţei evanghelice.

Ce este de fapt harul ieftin, în conformitate cu Bonhoeffer? Învăţătura că ascultarea urmează după credinţă, aşa cum cresc roadele bune într-un pom bun. Învăţătura că ascultarea este rezultatul şi nu condiţia mântuirii. Aceasta, spunea el, distruge biserica şi provoacă pierderea mai multor suflete decât legalismul. Probabil că este important să ne aducem aminte că concluziile sale erau întemeiate în exclusivitate pe dovezi biblice. El înţelegea în mod clar relaţia de unitate dintre credinţă şi ascultare. A le separa înseamnă a susţine harul ieftin. În lumina acestei înţelegeri, oare nu este harul ieftin predicat pretutindeni în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea?

Cât de important este să ne amintim încă odată că credinţa este reală numai acolo unde există ascultare şi că credinţa devine credinţă numai în actul ascultării. Prin urmare, este evident că ascultarea constituie condiţia existenţei credinţei. De la Abel, la Noe, Avraam, Davin şi până la Mântuitorul, Biblia este plină de exemple ale acestei legături strânse. Concepţia evanghelică nu poate fi alcătuită decât printr-o separare artificială a acestui fapt evident.

Biblia, pur şi simplu, nu înlocuieşte iubirea cu sfinţirea. Dacă renunţăm la orice impuritate şi necurăţie, adevărata iubire şi sfinţirea merg mână în mână. Când pierdem dorinţa de a fi sfinţi, doctrina sfinţirii s-a spulberat. Inspiraţia ne aminteşte că „sfinţirea inimii şi curăţia vieţii au fost marele subiect al învăţăturii lui Hristos. . . . Desăvârşirea, sfinţenia, nimic mai puţin decât aceasta, nu le va da succesul în împlinirea principiilor pe care El li le-a dat”. (2T 445).

Aş dori să adresez următoarea recomandare practică privitoare la implicarea personală în procesul îndreptăţire-sfinţire. „Ceea ce trebuie să faceţi, este să vă predaţi voinţa, voinţei Domnului Isus Hristos; şi îndată ce faceţi aceasta, Dumnezeu o va lua în stăpânire şi va lucra în voi, atât voinţa, cât şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Apoi, întreaga voastră natură va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; chiar şi gândurile voastre Îi vor fi supuse. Nu puteţi să vă controlaţi impulsurile şi emoţiile aşa cum aţi vrea, dar puteţi să vă controlaţi voinţa şi puteţi face o totală schimbare în viaţa voastră. Prin predarea voinţei voastre lui Hristos, viaţa voastră va fi ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi unită cu puterea care este mai presus de toate stăpânirile şi de toate domniile” (ST 514). Chiar dacă deosebirile teologice sunt greu de înţeles, noi putem face aceasta. Îi putem preda voinţa noastră lui Isus. Îi putem îngădui să ia în stăpânire pe deplin viaţa noastră. Îi putem permite să înfăptuiască buna Sa lucrare în noi. Numai în felul acesta vom avea putere împotriva naturii noastre căzute şi împotriva Satanei. Dacă nu vom face nimic altceva decât să-I predăm lui Isus voinţa noastră, în fiecare zi, vom avea o putere mai mare decât suntem în stare să o explicăm şi nu va trebui să ne bazăm pe o evanghelie falsă care să ne ofere o siguranţă falsă a mântuirii. Calea lui Dumnezeu este întotdeauna mai bună decât planurile omeneşti. Fie ca evanghelia lui Avraam, a lui Isus şi a lui Pavel să fie evanghelia noastră astăzi.