Când erorile ne înconjoară – PDF de Dennis Priebe

Din când în când, întâlnim din întâmplare câte un articol care dă pe faţă o înţelegere profetică neobişnuit de pătrunzătoare. Recent, am întâlnit un astfel de articol în Adventist Review din 4 decembrie, 1980. Autorul scrierii era Victor Christensen din Australia. El a făcut câteva preziceri cu privire la învăţăturile care vor fi promovate curând în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, iar acestea şi-au găsit o împlinire remarcabilă în anii recenţi. În cele ce urmează, se află câteva dintre aceste preziceri.

Prezicere şi împlinire

Deosebirea uriaşă dintre Dumnezeu şi fiinţele omeneşti va fi scoasă în evidenţă, punându-se un sporit pe desăvârşirea netransmisibilă a caracterului lui Dumnezeu. Între excelenţa naturii divine şi corupţia morală a oamenilor va fi stabilită o mare prăpastie…. Aceasta îşi va construi teologia pe doctrina decăderii omului.

În anii recenţi am asistat la popularitatea crescândă a formelor modificate ale doctrinei păcatului originar. Ni se spune că, pentru că Adam a păcătuit în calitate de cap al neamului omenesc, toţi oamenii au devenit automat păcătoşi, din cauza păcatului lui. Această învăţătură susţine că toţi oamenii păcătuiesc deoarece sunt deja păcătoşi prin natură. Singurul lucru pe care putem să îl facem de la naştere şi până la naşterea din nou este acela de a păcătui, ceea ce înseamnă că toţi bebeluşii sunt nişte păcătoşi activi. Ni se spune că înclinaţiile moştenite spre egoism constituie un păcat. Din cauza păcatului lui Adam, noi suntem despărţiţi de Dumnezeu chiar la naştere. Acestei concepţii i s-a acordat susţinere în The Handbook of Seventh-day Adventist Theology, p.265. „Păcatul lui (Adam) a avut ca rezultat starea de înstrăinare de Dumnezeu în care se naşte fiecare fiinţă omenească”.

Suntem asiguraţi că, având în vedere că Dumnezeu este absolut desăvârşit şi Legea Sa este absolut desăvârşită, această Lege pretinde o neprihănire absolută şi infinită, iar orice altceva mai puţin de atât este păcat. Dacă această afirmaţie este întru totul adevărată, atunci fiecare înger din cer ar fi un păcătos, deoarece îngerii nu au atins neprihănirea infinită. Aproximativ o şesime din îngeri au ieşit din tabăra lui Lucifer şi au trecut de partea lui Dumnezeu înainte de războiul din cer, iar cele două treimi de îngeri care au rămas credincioşi au avut o oarecare simpatie faţă de Satana şi faţă de cauza lui până la evenimentele de la cruce. Concepţiile populare actuale susţin că, deşi noi am putea alege să nu păcătuim, totuşi, pentru că avem o natură păcătoasă, suntem păcătoşi din fire. Astfel, suntem condamnaţi de natura noastră în fiecare clipă a vieţii, având nevoie de o umbrelă iertătoare continuă. Ni se spune că, numai când ne vom afla în cer, având o natură desăvârşită, vom putea să respectăm Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit.

Ni se va spune că Isus are un fel de natură omenească diferită de aceea a oamenilor…. Isus va fi prezentat ca fiind asemenea nouă din toate punctele de vedere, cu excepţia aceluia care este cel mai caracteristic – dependenţa absolută de puterea divină pentru a birui răul. Lipsa de păcat a lui Isus va fi atribuită triumfului naturii Sale divine asupra naturii Sale omeneşti…. Pentru că noi nu putem să împărtăşim o asemenea existenţă, concluzia va fi că nu putem să împărtăşim nici performanţele morale ale lui Isus…. Va fi pus un mare accent asupra lipsei de păcat a lui Isus…, dar ni se va spune că El a fost fără păcat, deoarece El însuşi a fost diferit, şi nu pentru că lipsa lui de păcat a fost elementul diferit…. Viaţa lui de biruinţă va fi reprezentată ca fiind o viaţă pentru care numai El Însuşi a fost înzestrat într-o modalitate specială.

În zilele noastre, suntem asiguraţi că, dacă Hristos ar fi avut o natură păcătoasă, nu ar putut să respecte Legea în mod desăvârşit. Singura modalitate în care a putut El să respecte o Lege de o desăvârşire infinită a fost prin preluarea unei naturi pe deplin lipsite de păcat. Ni se spune că niciun om cu o natură păcătoasă nu este în stare să respecte Legea în mod desăvârşit, sau să fie fără păcat. Ca urmare, Domnul Hristos nu a moştenit nicio tendinţă spre rău. Acest lucru ar însemna că Hristos a fost scutit de aspectele cele mai dăunătoare din natura ereditară a omului căzut. Aşadar, ar însemna că Hristos nu a trebuit să moară în fiecare zi faţă de influenţele fireşti ale naturii Sale păcătoase.

În numele neprihănirii, păcatul va fi scuzat. Ni se va spune că… Dumnezeu îi îndreptăţeşte chiar şi pe aceia care nu ascultă de El. Unii ar putea fi determinaţi să le fie mai frică de lucrarea lui Dumnezeu asupra inimii lor, decât de lucrarea diavolului.

Una dintre afirmaţiile obişnuite în zilele noastre este aceea că a cădea în păcat după naşterea din nou nu înlătură îndreptăţirea noastră, nici nu aduce condamnarea. Experienţa descrisă în Romani 7, când facem constant ceea ce nu vrem să facem, ne este prezentată ca fiind o experienţă creştină normală. Noi nu putem să sperăm nimic mai bun, până când nu vom avea o natură fără păcat. Ca urmare, ascultarea noastră este întotdeauna nedesăvârşită.

(Ei) vor spune că mântuirea este în exclusivitate lucrarea unui Dumnezeu transcendent, săvârşită în exteriorul nostru. Va avea loc o degradare a valorii lucrării Duhului Sfânt. Din cauză că lucrarea Duhului Sfânt va fi identificată cu legalismul, aceasta va fi sinonimă cu ceea ce apostolul Pavel descrie ca fiind „faptele Legii”.

În zilele noastre, auzim că forma cea mai subtilă de legalism este aceea că noi suntem neprihăniţi datorită faptului că Duhul Sfânt lucrează în noi. Ni se spune că ceea ce Duhul Sfânt face în noi nu ne va aduce niciodată mântuirea. Lucrarea care este făcută de Duhul Sfânt în inima noastră continuă să fie rea şi întinată, deoarece este făcută în natura noastră căzută. Prin urmare, se spune că singura noastră nădejde de a fi mântuiţi nu poate fi niciodată centrată în ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Neprihănirea care ne mântuieşte rămâne întotdeauna în exteriorul nostru, iar neprihănirea pe care Dumnezeu o produce în noi nu are nicio valoare mântuitoare.

În lumina acestor pretenţii, ar fi bine să revedem chiar aici două declaraţii inspirate. „Singurul temei al nădejdii noastre este neprihănirea lui Hristos care ne este atribuită şi faptul că aceasta este înfăptuită în noi şi prin noi de către Duhul Său” (Calea către Hristos, p.63). „Apelez la toţi aceia care pretind că sunt fii ai lui Dumnezeu, să nu uitaţi niciodată acest adevăr mare şi anume că pentru a ajunge în ceruri şi pentru a primi premiul unei moşteniri nepieritoare, avem nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi, iar Domnul Hristos să lucreze în afara noastră” (Testimonies to Ministers, p. 442). Oare se află în aceste declaraţii vreo aluzie la faptul că lucrarea Duhului Sfânt este mai puţin importantă în procesul mântuitor, decât neprihănirea lui Hristos care este atribuită?

Deşi termenul sfinţire poate fi păstrat ca parte a unui vocabular teologic şi ar putea fi chiar foarte accentuat, semnificaţia şi importanţa lui vor fi schimbate.

În zilele noastre, este prezentată pe larg învăţătura că sfinţirea, deşi este foarte importantă, constituie doar un rod sau un rezultat al mântuirii, niciodată o cauză a mântuirii. Neprihănirea împărtăşită a lui Hristos nu contribuie nici în cea mai vagă modalitate la calificarea noastră pentru cer.

Aceste predicţii făcute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă îşi găsesc o împlinire remarcabilă în zilele noastre. Ceea ce este deosebit de uimitor în aceste împliniri este faptul că ele nu vin din ramurile extremiste sau lăturalnice ale adventismului, ci sunt prezentate ca învăţătură în curentul principal al acestuia. Cele mai mari autorităţi ale noastre în domeniul neprihănirii prin credinţă expun una sau mai multe dintre aceste idei false, iar ele ajung să fie destul de obişnuite în gândirea adventistă de zi cu zi.

Ce putem face?

Uneori, ni se spune că nu ar trebui să scoatem în evidenţă, sau să criticăm învăţăturile altora, ci ar trebui să vorbim numai despre ce este adevărat şi corect. Totuşi, această recomandare este direct contrară sfatului pe care l-am primit. „O tratare deschisă a ideilor false la momentul potrivit va preveni o cantitate uriaşă de rău şi va fi mijlocul de a salva sufletele de la nimicire” (Review and Herald, 24 aprilie, 1888).

Realitatea este că amăgirile lui Satana au ajuns aşa de subtile, iar noi auzim ideile false fiind rostite de unii dintre prietenii noştri cei mai de încredere, încât a ajuns dureros de necesar să scoatem în evidenţă ideile false, aşa încât adevărul să poată fi recunoscut ca adevăr. Adevărul şi ideile false au fost amestecate atât de complet, încât chiar şi cei mai buni dintre noi pot fi prinşi adesea spunând „Amin” în toate locurile greşite.

Prin urmare, ce putem face noi pentru a evita capcanele mortale ale lui Satana? Să căutăm ajutor la Singurul care ne poate oferi alifia pentru ochi din cer spre a corecta vederea noastră afectată. „De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să -I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu;… Dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de supt cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel…. Cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus” (Coloseni 1,9-10.23.27-28).

Dacă vrem să fim întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă şi să nu fim abătuţi de teorii care par a fi adevărate, trebuie să ne întoarcem întotdeauna la piatra unghiulară a unei relaţii mântuitoare – Hristos în voi, nădejdea slavei. Dacă am păstra întotdeauna acest aspect în centrul atenţiei, atunci când ne gândim la Evanghelie, sau ascultăm prezentările cu privire la Evanghelie, nu ne-am îndepărta niciodată de adevărul esenţial.

Pe lângă aceasta, în Review and Herald, 4 iunie, 1889, ni se adresează sfatul special cu privire la modalitatea în care  trebuie să păstrăm adevărul şi să evităm ideile false:

Mulţi dintre noi luptă să oprească cercetarea noastră, tocmai când abia am început să primim puţină cunoştinţă cu privire la Hristos. În timp ce minţii noastre abia începe să i se descopere puţin din scopurile divine şi începem să obţinem o uşoară cunoaştere a caracterului lui Dumnezeu, noi ne considerăm mulţumiţi şi credem că am primit aproape toată lumina pregătită în Cuvântul lui Dumnezeu…. Noi ar trebui să lucrăm în minele adevărului cu un efort asiduu, descoperind giuvaerurile preţioase care au fost ascunse…. Cel care doreşte adevărul în inima lui, care râvneşte lucrarea puterii lui asupra vieţii şi caracterului, o va avea cu siguranţă…. Cei care caută mai mult şi tot mai mult din Duhul lui Dumnezeu nu vor fi dezamăgiţi. Ei vor menţine o comuniune neîncetată cu Dumnezeu….

Dacă cercetaţi Scripturile cu un duh smerit, care se lasă învăţat, eforturile voastre vor fi răsplătite cu îmbelşugare…. Ar trebui să ne rugăm asemenea lui David: ‘Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!’… Faptul că nu avem puterea Sa este din cauza letargiei noastre spirituale, indiferenţei şi indolenţei noastre. Să ieşim din acest formalism şi din această amorţeală…. Noi nu ne dăm seama nici pe jumătate ce doreşte Domnul să facă pentru poporul Său…. Nu ar trebui să fim mulţumiţi de cunoaşterea noastră actuală. Rugăciunile noastre, amestecate cu credinţă şi umilinţă, ar trebui să se înalţe către Dumnezeu, cerând o înţelegere a tainelor pe care El doreşte să le descopere sfinţilor Săi…. Nu ar trebui să ne mulţumim cu o cunoaştere superficială. Ar trebui să căutăm comoara ascunsă dincolo de suprafaţă…. Mulţi nu şi-au pus la lucru puterile mintale şi nu au experienţa exercitării până la maxim a abilităţii lor de a descoperi adevărul…. Ar trebui să vă daţi seama că trăiţi chiar la hotarele lumii veşnice, că Hristos vine foarte curând şi că tot cerul este interesat de lucrarea care se desfăşoară acum spre a pregăti un popor pentru venirea Sa. Dacă a fost vreodată un popor care a avut nevoie să asculte sfatul dat de Martorul credincios bisericii laodicene, spunându-i să fie zeloasă şi să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu, atunci acesta este poporul căruia i s-au descoperit adevărurile uluitoare pentru timpul prezent şi care nu a trăit la înălţimea privilegiilor şi responsabilităţilor lui….

Nimic nu va dezvolta intelectul mai bine, decât lupta cu marile probleme ale adevărului, descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Puteţi să vă păstraţi mintea într-o meditaţie şi rugăciune continuă, chiar şi când mâinile voastre sunt ocupate…. Cercetaţi Scripturile; săpaţi în minele adevărului, până când giuvaerurile preţioase care au fost ascunse acolo de veacuri vor fi scoase afară…. Lucrarea noastră este aceea de a elibera adevărurile preţioase ale lui Dumnezeu de superstiţii şi idei false…. Adevărurile pline de slavă au fost îngropate şi ascunse vederii, iar ideile false şi superstiţiile le-au făcut să fie lipsite de strălucire şi atractivitate…. Trebuie să citim cu atenţie, să ascultăm în mod inteligent şi să-i învăţăm şi pe alţii lucrurile pe care le-am descoperit. Trebuie să flămânzim continuu după pâinea vieţii, să căutăm continuu apa vie şi zăpada Libanului, pentru a fi în stare să-i conducem pe oameni la apele vii şi răcoritoare ale Fântânii adevărului”.

În aceste cuvinte se află multe sfaturi divine care, dacă ar fi ascultate, ar face ideile false să fie foarte uşor de depistat, chiar şi când sunt ascunse sub veşmântul unor adevăruri frumoase. Fiecare dintre noi are capacitatea de a urma aceste sfaturi şi, dacă vom fi înşelaţi de ideile false prezentate într-un mod atrăgător, va fi numai pentru că nu suntem dispuşi sau suntem prea leneşi pentru a urma îndrumarea lui Dumnezeu. Dacă ne-am aminti că aici este în joc mântuirea noastră veşnică, am fi mai motivaţi să urmăm aceste sfaturi.

Priviţi la cruce

Mai este ceva care ar trebui să fie luat în considerare aici. Este ceva mult mai subiectiv, care se adresează mai degrabă emoţiilor, decât logicii. Mă întreb dacă nu cumva va face mai mult pentru a ne proteja de idei false, decât toate dovezile raţionale pe care putem să le prezentăm. Acesta este un element foarte personal, care poate fi îndeplinit numai în particular, în liniştea inimii noastre.

Dacă oamenii ar putea să clarifice toate presupoziţiile şi prejudecăţile… pentru a avea o concepţie clară, nefalsificată şi nedistorsionată cu privire la cruce – ce ar vedea ei? Ei ar vedea un Creator al universului… care S-a limitat pe Sine în trup omenesc şi a fost pironit pe două bucăţi de lemn, viaţa fiindu-I zdrobită de toată durerea, suferinţa şi necazul unei lumi pe care El Însuşi o adusese la existenţă prin cuvintele Sale…. La cruce, tot răul şi otrava care au fremătat vreodată prin nervii noştri au străbătut nervii Săi – dintr-o dată. Oricât de mult sânge, sudoare şi lacrimi au fost vărsate, au picurat şi au curs…, nimeni nu a suportat vreodată o durere mai mare, decât a putut să îndure ca om; în clipa când pragul a fost depăşit, moartea le-a pus capăt. Prin contrast, la cruce, relele lumii şi toate rezultate lor jalnice L-au zdrobit   dintr-o dată pe Isus…. Toate relele acestei planete limitate au căzut asupra lui Hristos….

Dar mai important, dacă Isus „a gustat moartea pentru toţi”…, dacă a murit „pentru păcatele întregii lumi”…, dacă asupra Lui a fost pusă nelegiuirea „noastră, a tuturor”…, atunci toţi suntem implicaţi în cruce, deoarece tot răul nostru a fost acolo…. Înseamnă că minciunile noastre, lăcomia noastră, invidia noastră, pofta noastră, mândria noastră, înşelătoriile noastre, egoismul nostru, nedreptatea noastră şi toate micile lucruri urâte şi murdare pe care le-am gândit şi le-am săvârşit; toate au fost acolo, la cruce, purtate de Hristos, omorându-L, pentru ca atunci când toate momentele rele din viaţa noastră vor fi consemnate şi cântărite, nu vor avea ultimul cuvânt şi nu ne vor omorî pentru totdeauna….

Dacă tot răul pe care l-am săvârşit sau îl vom săvârşi vreodată a căzut asupra lui Isus pentru a ne cruţa de pedeapsa pe care o cere dreptatea, atunci crucea are o pretenţie morală absolută asupra noastră…. Dacă Hristos a plătit la cruce pedeapsa pentru fiecare greşeală pe care noi am săvârşit-o vreodată, dacă El a dus greul luptei cu răul nostru, dacă El a simţit dintr-o dată toate consecinţele dureroase ale faptelor noastre nebuneşti şi dacă El a făcut acest lucru în scopul de a ne cruţa de obligaţia de a ne confrunta cu judecata divină pentru toate aceste fapte pe care le-am săvârşit noi, şi totuşi noi respingem oferta Sa, ce ne mai rămâne?…. Indiferent ce am suferit noi, am suferit doar ca indivizi. Nimic mai mult. Prin contrast, Dumnezeu a luat asupra lui chipul omenesc şi a suportat o moarte nu doar mai rea, decât cea mai rea moarte pe care o pot suporta cei mai buni oameni din lume, ci a suportat o moarte mai rea decât toate chinurile omenirii adunate la un loc (şi chiar mai mult). Şi deşi acea moarte uimitoare nu răspunde la toate întrebările cu privire la rău şi durere, totuşi ea le pune într-o perspectivă care ar putea să ne ajute să trecem peste propria suferinţă şi peste suferinţa altora. (Cliford Goldstein, Ministry, mai, 2002, p.8-11).

Oare este posibil ca o privire serioasă şi îndelungată îndreptată spre cruce să fie protecţia noastră cea mai bună împotriva acceptării ideilor false? Acolo, cele mai bune raţionamente şi pretenţii ale noastre sunt demascate ca fiind goale, iar conştiinţa noastră ajunge să fie pe deplin trezită, marcând cu claritate izbitoare ce înseamnă păcatul şi mântuirea. Ellen White ne-a indicat acelaşi remediu pentru orbirea spirituală.

El a coborât pas cu pas de pe tronul Său, divinitatea Sa a fost înveşmântată în natura omenească, dar în minunile Sale, în învăţăturile Sale, în suferinţele Sale, în trădarea suferită de El, în batjocurile primite, în judecarea şi moartea Sa prin răstignire, în aşezarea mormântului Său printre cei bogaţi, în învierea Sa, în cele patruzeci de zile petrecute pe pământ, în înălţarea Sa, în triumful Său şi în preoţia Sa se află comori inepuizabile de înţelepciune…. Apele vieţii continuă să curgă în valuri abundente ale mântuirii. Tainele răscumpărării, împletirea naturii divine şi omeneşti în Hristos, întruparea Sa, jertfa şi mijlocirea Sa vor fi suficiente pentru a furniza minţii, inimii, limbii şi condeiului teme pentru gândire şi exprimare de-a lungul tuturor timpurilor; iar timpul însuşi nu va fi suficient pentru a epuiza minunile mântuirii, ci, de-a lungul veacurilor veşniciei, Hristos va fi ştiinţa şi cântecul sufletului răscumpărat…. Oricine se luptă pentru acest premiu preţios al vieţii veşnice trebuie să nu se încreadă în propria putere, ci să-şi aşeze sufletul neajutorat în mâinile lui Hristos, prin multă rugăciune…. Majoritatea celor ce mărturisesc a crede în Hristos au doar nişte idei superficiale cu privire la ce anume constituie caracterul creştin…. Gândurile acestor credincioşi superficiali nu sunt suficient de profunde şi de puternice pentru a înţelege lucrarea ispăşirii şi relaţia acestei lucrări cu propria lor lucrare şi viaţă. Asupra multora a venit o amăgire aşa de îngrozitoare; aşa de multe idei false au ajuns să fie întipărite în caracter, încât pare necesar să fărâmiţăm întreaga experienţă în bucăţi, pentru ca dependenţa de sine şi mulţumirea de sine să fie date la o parte şi ascultarea exterioară să fie aprofundată prin evlavia şi adevărul interior….

Nu cumva să nu priviţi la Isus cel înălţat pe cruce; iar când priviţi, să credeţi şi să trăiţi, deoarece prin credinţa în jertfa ispăşitoare puteţi fi îndreptăţiţi, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Credeţi că sunteţi iertaţi, că sunteţi îndreptăţiţi, nu în nelegiuire şi neascultare, ci în supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu. Dacă vă bazaţi prin credinţă pe neprihănirea lui Hristos, atunci nu fiţi neglijenţi cu privire la gândurile voastre, cuvintele şi faptele voastre. Studiaţi mult şi rugaţi-vă ca, întocmai cum v-a arătat calea, Hristos să vă şi menţină pe această cale, prin harul Său…. Pentru a creşte în harul şi în cunoaşterea lui Hristos, este esenţial să meditaţi mult asupra marilor teme ale răscumpărării…. Dacă gândurile lui Hristos, lucrarea şi caracterul Său, sunt cultivate, veţi fi conduşi să înfigeţi adânc cazmaua adevărului şi veţi fi făcuţi în stare să ajungeţi în posesia giuvaerurilor preţioase ale adevărului. Prin înţelegerea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge ceva respingător pentru voi…. Noi credem că suntem familiarizaţi cu caracterul lui Hristos, şi nu ne dăm seama cât de mult urmează a fi câştigat prin studierea Modelului nostru plin de slavă. Noi credem că ştim totul despre El, şi totuşi nu înţelegem nici caracterul Său, nici misiunea Sa. Dacă neglijăm să cercetăm Scripturile, care mărturisesc despre El, vom fi abătuţi de la adevăr şi vom fi amăgiţi de cel rău (Signs of the Times, 1 decembrie, 1890).

Niciun loc pentru păcat

Dacă dorim cu seriozitate să nu fim contaminaţi de ideile false care ne înconjoară şi dacă vrem să petrecem timpul necesar pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom medita mult la moartea lui Hristos pentru noi, atunci şi noi vom înţelege repede că, în viaţa celor ce se pregătesc să primească sigiliul lui Dumnezeu, nu există niciun loc pentru păcătuirea continuă. În 1915, E.K. Slade a scris următoarele cuvinte:

În inima fiecărui supus credincios se află tronul lui Dumnezeu, unde Legea Sa – care constituie temelia tronului Său – este singura regulă pentru toate faptele supuşilor Săi….  Evanghelia… este planul lui Dumnezeu pentru salvarea supuşilor Săi şi pentru recâştigarea tronului Său, prin Isus Hristos. „Hristos în voi, nădejdea slavei”…, uniunea săvârşită prin Evanghelie nu este altceva decât întronarea lui Dumnezeu în inima copiilor Săi, făcându-i astfel nişte supuşi potriviţi pentru împărăţia Sa…. El nu are niciun loc pentru păcat…. În planul lui Dumnezeu nu este prevăzut niciun loc pentru păcat…. Păcatul cultivat poate părea a fi nevinovat şi inofensiv, dar prezenţa lui în inimă, în această măsură, îi dă lui Satana un teritoriu şi un tron…. Împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată în curând pe întregul pământ. Într-un timp foarte scurt, orice domnie rivală va fi doborâtă şi nu va primi niciun loc în întregul vast univers. Fiecare clipă rămasă, pe măsură ce acest eveniment se apropie, este încărcată de o mare tensiune. Mai avem doar pentru puţină vreme ocazia de a alege să-L lăsăm pe El să-Şi ocupe locul şi să-Şi împlinească voia în noi. În timp ce pregăteşte un loc pentru noi, El vrea să ne pregătească şi pe noi pentru locul acela. El poate face acest lucru, numai dacă I se îngăduie să Îşi ocupe locul în noi (Review and Herald, 4 martie, 1915).

„Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul. Şi Duhul şi Mireasa zic: ‘Vino!’ Şi cine aude, să zică: ‘Vino!’ Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22,12-13.17). În acest timp, când suntem înconjuraţi de idei false, noi dorim apa curată, nu banalităţile dulci care nu au nicio valoare nutritivă pentru suflet. Noi vrem apa vie, care ne va hrăni acum şi pentru întreaga veşnicie. Vino, Doamne Isuse.