M. L. Andreason – 1957

Scrisori Catre Biserica – Scrisoarea 1 – PDF

Cuvântul “întrupare” provine din două cuvinte latine “in carnis” care înseamna “în carne” sau “în trup omenesc”. Ca termen teologic, denotă “luarea formei si naturii umane de către Isus, conceput ca Fiu al lui Dumnezeu”. În acest sens, foloseşte Ioan cuvântul când spune “Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu1…” – 1Ioan 4: 2-3.

Astfel, el face din credinţa în întrupare un test al uceniciei, deşi, fără îndoiala, aceasta înseamna mai mult decât simpla credinţă în apariţia istorică a lui Hristos. Venirea pe lume a unei noi vieţi – naşterea unui copilas – este în sine o minune. Infinit mai mult trebuie să reprezinte o minune întruparea Fiului lui Dumnezeu însuşi. Ea va ramâne pentru totdeauna o taină dincolo de înţelegerea omenească, dar ceea ce poate face oricine este să o accepte ca parte a planului de mântuire care a fost descoperit treptat după căderea omului din Eden. Din motive pe care nu le putem pătrunde pe deplin, Dumnezeu a permis apariţia păcatului. Totuşi, El a oferit un remediu. Acest remediu este ceea ce noi numim planul de mântuire şi este strâns legat de întruparea, moartea si învierea Fiului lui Dumnezeu. Nu putem concepe că Dumnezeu nu a ştiut cât avea să-L coste creaţiunea, şi “consiliul păcii” care a hotărât în această problemă; trebuie să fi inclus soluţii pentru orice eveniment neprevăzut. Pavel numea acest plan “înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, aceea înţelepciune care a fost ascunsă şi pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de lumi, pentru slava noastra” – 1 Cor 2. 7.

Expresia “înainte de lumi” înseamnă: înainte de crearea oricarui lucru. Deci, planul de mântuire nu a fost o soluţie de ultim moment. El a fost “rânduit mai dinainte”. Chiar când Lucifer a păcătuit, planul nu a fost descoperit în întregime, ci era “păstrat în tăcere din vremea veşniciei” – Romani 16: 25 [A. R. V.].

Pavel ne informează că “prin descoperire Dumnezeiască am luat cunostiinţă de această taină…taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos prin Duhul.” – Efeseni 3: 3-5 În epistola către Evrei sunt două cuvinte care ne interesează în acest punct, si anume “se cuvine” din versetul 10 al capitolului 2 şi “trebuie” din versetul 17 al aceluiaşi capitol. Cuvântul grecesc pentru “se cuvine” este “prepo” şi înseamnă “corespunzător”, “corect”, “exact”, “plăcut”. Pavel, pe care-l considerăm autorul epistolei către Evrei, dă dovadă de mult curaj când îndrăzneşte să-i atribuie motive lui Dumnezeu şi declară că este potrivit şi drept pentru Dumnezeu să-L 1 M.L. Andreasen, probabil folosind traducerea KJV, spune: „… orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup nu este de la Dumnezeu…” facă pe Hristos “desăvârşit prin suferinţă” – Evrei 2:10.

El consideră că “Îi este placut” lui Dumnezeu să procedeze astfel; aceasta înseamnă că El aprobă acest lucru. În presupunerile lui cu privire la Dumnezeu, îl putem asemăna pe Pavel cu Avraam, care a fost şi mai curajos. Fără să înţeleagă ce avea Dumnezeu de gând sa facă, Avraam Îl sfatuieşte să renunţe la planul Său. El spune: “Vei nimici oare pe cel bun împreună cu cel rău?… Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soarta ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” – Geneza 18: 23, 25

Moise încearcă de asemenea să-L mustre si să-L înveţe pe Dumnezeu. Când poporul Israel dansează în jurul viţelului de aur, Dumnezeu îi spune lui Moise: “Acum lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui.”- Exod 32: 10.

Moise încearcă să-L liniştească pe Dumnezeu şi spune: “Doamne, pentru ce să se aprindă mânia Ta împotriva poporului Tau? Întoarce-Te din iuţimea mâniei Tale şi lasă-Te de răul acesta, pe care vrei să-l faci poporului Tau.” – Exod 32: 11-12;

“Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său.” – Exod 32: 14.

Putem observa că, în acest episod interesant, Dumnezeu îl testează doar pe Avraam şi îi oferă ocazia de a mijloci pentru oameni. Aceasta ne descoperă dispoziţia lui Dumnezeu de a discuta problemele cu sfinţii Săi, şi chiar cu cei care nu sunt sfinţi. El adresează omenirii invitaţia: “Veniţi acum să ne judecam” – Isaia 1: 18. Dumnezeu este nerăbdător sa comunice cu poporul Său. Nici Avraam şi nici Moise nu au fost mustraţi pentru îndrăzneala lor. Celalalt cuvânt asupra căruia dorim să ne îndreptăm atenţia este “trebuie”. Vorbind despre Hristos, Pavel spune: “În toate lucrurile a trebuit să fie asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispaşire pentru păcatele norodului.” – Evrei 2: 17.

În timp ce “se cuvine” din versetul 10 este o expresie blândă, “trebuie” din versetul 17 (ophilo în greacă) este un cuvânt aspru şi s-ar traduce ca “obligatoriu”, “trebuie”, “a avea ordin”, “a fi obligat, îndatorat, dator”. Pentru ca Hristos să poată fi un mare preot milos şi vrednic de încredere, Pavel spune că trebuie ca El să fie “în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi. Este obligatoriu. Este o datorie pe care trebuie să o îndeplinească şi nu trebuie să o evite. El nu poate realiza împăcarea oamenilor cu Dumnezeu dacă nu se aşează în locul lor şi nu devine asemenea lor în toate lucrurile. Nu este ceva ce se poate alege. Este dator să facă aceasta. Până nu va lupta cu aceleaşi ispite ca şi oamenii, nu va putea să simpatizete cu ei. Cineva care n-a fost niciodata flămând, slăbit sau bolnav, care nu a avut de înfruntat ispita, nu este în stare să-i înţeleaga pe deplin pe cei care sunt afectaţi. Din acest motiv era necesar ca Hristos să devină asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile. Pentru a înţelege slăbiciunile noastre, trebuia să fi fost El Însuşi “cuprins de slăbiciune” – Evrei 4: 15; 5: 2 .

Astfel , când oamenii suferă, suferă şi El în toate necazurile lor.” – Isaia 63: 9.

Însuşi Hristos mărturiseste: “Nu M-am împotrivit şi nu M-am tras înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba: nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipari.”- Isaia 50: 5-6.

El “a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” – Matei 8: 17.

Hristos nu S-a cruţat pe Sine în nici un lucru. El nu a cerut să fie scutit de nicio încercare sau suferinţă omenească; şi Dumnezeu nu L-a scutit. Aceast experienţă era necesară pentru ca Hristos să devină un mare preot milos. Acum, El poate să-l înţeleagă pe orice fiu al omului, pentru că El ştie din proprie experienţă foamea şi bolile şi slăbiciunile şi ispitele şi supărările şi necazurile şi durerea şi sentimentul despărţirii de Dumnezeu. El a fost “ispitit în toate lucrurile ca si noi, dar fără păcat.” -Evrei 4: 15.

Pentru că Hristos a fost părtaş la necazurile şi slăbiciunile oamenilor îl face să fie un Mântuitor atât de întelegator. Având în minte aceste lucruri, citim cu uimire şi tristete afirmaţia falsă din “Questions on Doctrine” pagina 383, că Hristos a fost “scutit de patimile moştenite si întinăciunile care-i afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam” [n. Tr. Cuvântul pe care îl aduce în discuţie Andreasen ca fiind folosit în QoD, este “exempt”, tradus în limba română prin “scutit”]. Pentru a aprecia importanţa acestei afirmaţii este nevoie să definim termenii “scutit” şi “patimi”. Dictionarul College Standard defineşte termenul “a scuti” prin “a elibera de o obligaţie dificilă, împovărătoare; a elibera, a absolvi de o restricţie sau povara”. New World Dictionary, College Edition , dă urmatoarea definiţie: “a elibera, a scoate de sub incidenţa unei reguli sau legi pe care ceilalţi trebuie s-o respecte, care este obligatorie pentru ceilalţi… implică eliberarea de nişte obligaţii sau cerinţe legale, în special când ceilalţi nu sunt scutiţi de acestea.” Patima este definită ca: “la origine suferinţă sau agonie… oricare din emoţiile cum ar fi: ura, supărarea, dragostea, teama, bucuria; agonia şi suferinţele lui Isus în timpul crucificării, sau în perioada ce a urmat ultimei cine. Patima implică de obicei o emoţie puternică, epuizantă.” Patima este un cuvânt cuprinzator. Dacă la origine se referă la supărare, suferinţă, agonie, nu se rezumă la aceste înţelesuri, nici doar la patimile cărnii, ci include toate emoţiile umane menţionate mai sus, cum sunt mânia, supărarea, pofta sau mila. Acest cuvânt include, de fapt, toate ispitele care-l împing pe om la acţiune. A lua aceste emoţii din calea omului, a-l scuti de orice ispita, ar avea ca rezultat o creatură sub-umana, un fel de ne-om, un om-umbră, o non-entitate, ceea ce Markham numea “frate cu boul”. Ispita este acea componentă a vieţii care determină clădirea unui caracter, bun sau rău, în funcţie de modul în care omul reacţionează în faţa ei. Dacă Hristos a fost scutit de patimile omeneşti, El a fost diferit de ceilalţi oameni. Această învăţătură este tragică si în totalitate în contradicţie cu ceea ce au crezut şi au susţinut întotdeauna Adventiştii de Ziua a Şaptea. Hristos a venit printre noi ca om, fără să ceară favoruri şi fără să fi primit vreo consideraţie specială. El nu a primit de la Dumnezeu vreun ajutor care să nu fi fost la îndemâna oricărui alt om. Aceasta a fost o condiţie necesară pentru ca demonstraţia Sa să aibă valoare şi lucrarea Sa să fie acceptata. Cea mai mică deviere de la această regula ar fi invalidat experimentul, ar fi anulat înţelegerea, şi ar fi lăsat omenirea fără nicio speranţă. De la început Satana L-a acuzat pe Dumnezeu ca este nedrept când pretinde oamenilor să ţină Legea şi de două ori nedrept când îi pedepseşte pentru că n-au făcut ceva ce nu poate fi făcut si nimeni n-a facut vreodata. El sustinea ca Dumnezeu trebuie să facă mai întâi o demonstraţie că Legea poate fi ţinută, dar sub condiţiile în care este supus omul. Noe, Iov, Avraam, David, au fost oameni buni, dar n-au reuşit să atingă înaltul standard al lui Dumnezeu. “Toţi au păcătuit” spune Pavel – Romani 3: 23.

Dumnezeu nu a fost influenţat de provocarea lui Satana; cu mult timp înainte, chiar din veşnicie, Dumnezeu hotarâse cursul acţiunii Sale. Deci, când a sosit timpul, El a trimis pe Însusi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, din pricina păcătului, osândind păcatul în firea pământească – Romani 8: 3. Hristos nu a acceptat păcatul în firea pământească; El l-a condamnat, sustinând puterea şi autoritatea Legii. Prin moartea Sa pe cruce, El a întărit mai departe Legea, suferind pedeapsa cerută de încălcarea ei şi confirmând legitimitatea acestei pedepse. Acum, El poate să ierte păcatele fără a putea fi acuzat că ignoră Legea, sau că o dă la o parte. Când a devenit evident că Dumnezeu intenţionează să-L trimită pe Fiul Său şi să demonstreze prin El că omul poate ţine legea, Satana şi-a dat seama că urmează o criză şi că el trebuie să-l învingă pe Hristos sau să piară pentru veşnicie. Un lucru îl preocupa în mod deosebit. Va veni Hristos pe pamânt ca un om, cu limitele, slăbiciunile şi infirmităţile pe care omul le-a dobândit ca urmare a pacatului ? Daca da, Satana spera că-L va putea înfrânge. Dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Isus de patimile care afectează pe descendenţii lui Adam, el ar fi putut pretinde că Dumnezeu nu joacă cinstit, că testul nu este valid. În urmatoarele citate descoperim răspunsul lui Dumnezeu: “Dumnezeu a îngaduit ca Fiul Său să vină ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omeneşti. El I-a permis să întâmpine pericolele vieţii ca oricare suflet omenesc, să lupte ca orice fiu al omului cu riscul înfrângerii şi al pierderii veşnice” – DA, pag.49.

“Mulţi sustin că Hristos nu putea fi învins de ispită. Dacă ar fi fost aşa, El n-ar fi putut să se aşeze în locul lui Adam… Mântuitorul nostru a preluat umanitatea cu toate caracteristicile ei. El a îmbracat natura umană cu posibilitatea căderii în ispita” – DA, pag.117. “Ispita la care a fost supus Hristos era o teribilă realitate. El a fost pus la probă având libertatea de a ceda ispitelor Satanei şi de a compromite astfel planul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi existat posibilitatea ca El să cadă, nu ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită familia omenească” – The Youth’s Insructor, 28 octombrie 1899.

“Când Adam a fost asaltat de ispititor, nu era afectat de niciuna din urmările păcatului. El se afla în deplina putere a bărbăţiei posedând deplina vigoare a minţii şi a trupului… Nu tot la fel era Isus când a mers în pustie pentru a-l înfrunta pe Satana. Timp de patru mii de ani rasa umană decăzuse în ce priveste puterea fizică, mintală şi morală; iar Hristos luase asupra Lui infirmităţile omenirii degenerate. Numai astfel putea să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale” – DA, pag.117.

Hristos “L-a înfrânt pe Satana, în aceeaşi natură asupra căreia Satana obţinuse victoria. Vrajmaşul a fost învins de Hristos. Puterea divinităţii Mântuitorului a fost ascunsă. El a biruit ca om, bazându-se pe Dumnezeu pentru a primi putere. Acest lucru este privilegiul oricui” – The Youth’s Instructor 25 apr. 1901.

“Am primit scrisori în care se afirma că nu este posibil ca Hristos să fi avut aceeaşi fire ca şi omul, pentru că, daca ar fi avut-o, ar fi căzut la ispite similare. Dacă Isus n-ar fi avut o fire umană nu ar fi putut să ne fie exemplu. Dacă nu ar fi fost părtaş la firea noastră nu ar fi putut fi ispitit ca şi noi. Dacă nu ar fi fost posibil ca El să cedeze ispitei nu ar putea fi ajutorul nostru. Este o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să lupte ca om, în numele omului. Ispitirea şi biruinţa Sa ne spun că omenirea trebuie să-I urmeze exemplul; omul trebuie să devină părtaş al naturii divine.” – Review and Herald 18 febr. 1890.

“Hristos a purtat păcatele şi infirmităţile rasei umane, aşa cum erau la vremea când El a venit pe Pamânt pentru a salva omenirea… El a îmbrăcat natura umană şi a purtat infirmităţile rasei degenerate – The Temptations of Christ pag. 30-31.

Dacă Hristos ar fi fost scutit de patimi, El nu ar fi fost capabil să înţeleagă şi să ajute omenirea. Într-adevar, trebuia neaparat ca El “să fie în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi un mare preot milos şi vrednic de încredere…şi pentru că, în ceea ce a suferit, carnea (firea) a fost ispitită, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispititi – Evrei 2: 17-18.

Un Mântuitor care n-a fost ispitit niciodată, care nu a avut de luptat cu patimile, care niciodată nu a “înalţat rugăciuni şi implorări cu strigate mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L salveze de la moarte”, care “deşi era Fiu”, totuşi nu a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit, care a fost “scutit” tocmai de lucrurile pe care un adevarat Salvator trebuia să le suporte: iată ce fel de Mântuitor ne oferă această nouă teologie. Nu este tipul de Mântuitor am nevoie eu, si nici restul lumii. Cineva care n-a luptat niciodata cu patima nu poate întelege puterea ei, nici nu poate simti bucuria de a o înfrânge. Dacă Dumnezeu i-a oferit favoruri speciale şi “scutiri” lui Hristos, L-ar fi descalificat pentru lucrarea pe care trebuia să o facă. Nu există o erezie mai periculoasă decât cea pe care o discutăm acum. Ea îmi fură Mântuitorul pe care-L cunoşteam şi Îl înlocuieşte cu o personalitate slabă, pe care Dumnezeu nu o crede în stare să reziste şi să înfrângă patimile pe care El le pretinde oamenilor să le reziste. Desigur, este clar pentru toţi că nimeni nu poate să pretindă că el crede ceea ce este scris în “Mărturii” şi în acelaşi timp să creadă această nouă teologie – că Hristos ar fi fost scutit de patimile omeneşti. Ori una, ori alta. Credincioşii sunt acum chemaţi să decidă. Ca să poţi accepta învăţătura din “Questions on Doctrine” trebuie să renunţi la credinţa în darul pe care Dumnezeu l-a dat acestui popor. Poate că cititorul ar fi interesat să ştie cum au ajuns aceste doctrine noi să fie acceptate de către conducători, să fie incluse în “Questions on Doctrine” şi astfel să li se confere statutul de “declaraţie oficială”. Problema naturii lui Hristos pe când era în trup este unul din stâlpii de temelie ai creştinismului. De această doctrină atârnă mântuirea omului. Apostolul Ioan o considera ca fiind hotărâtoare şi spune: “Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; si orice duh care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, nu este de la Dumnezeu.”- 1 Ioan 4: 2-3.

În ce fel de trup a venit Isus în lume? Repet un citat pe care l-am redat mai sus: “Hristos a luat asupra Lui infirmităţile unei omeniri degenerate. Numai astfel putea El să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale”- DA, pag. 117.

Numai în măsura în care Hristos S-a identificat cu omenirea pe care venise s-o salveze, El poate arăta oamenilor cum să-şi învingă slăbiciunile şi patimile. Dacă oamenii în mijlocul cărora a trăit ar fi înţeles că El era scutit de patimile pe care ei trebuiau să le înfrunte, influenţa Sa ar fi fost imediat distrusă şi El ar fi fost socotit un înşelator.

Declaraţia Sa “am biruit lumea” – Ioan 16: 33 ar fi fost considerata o laudă necinstită, pentru că, în fără patimi, El nu avea nimic de învins. Fagăduinţa Sa: “Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie” – Apoc 3: 21, poate fi întâmpinată de oameni cu pretenţia că, dacă Dumnezeu i-ar fi scutit de patimi, ar fi putut şi ei realiza ceea ce a facut Hristos. A susţine că Dumnezeu L-a scutit pe Hristos de patimile care-i întinează pe oameni este culmea ereziei. Aceasta nimiceşte religia adevarată şi anulează planul de mântuire, şi-L face pe Dumnezeu un înşelător, şi pe Hristos complicele Său. O grea responsabilitate apasă asupra celor care propovăduiesc această falsă doctrină care duce la pierderea sufletelor. Adevărul este însă că Dumnezeu “n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toti”- Romani 8: 32; mai mult decât atât, deoarece firea Sa era sensibilă la cea mai uşoară ofensă, nepoliteţe sau sfidare, “testarea” Lui a fost mai grea şi ispitirea Lui mai puternică decât orice ne-ar fi dat nouă să înduram. El a rezistat “până la sânge”. Nu, Dumnezeu nu L-a cruţat, nici nu L-a scutit. În agonie, Isus “înalţa rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de moarte” – Evrei 5: 7.

“Macăr că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” – versetul 8. Având în vedere toate acestea, ne întrebăm din nou, cum şi-a făcut loc în biserica noastră această doctrină care-L dezonorează pe Dumnezeu? Este ea rezultatul unui studiu profund, cu rugaciune, al cuiva competent, timp de ani de zile, iar concluzia finală a fost supusă bisericii într-o întâlnire publică a reprezentanţilor săi, anunţată dinainte în Review and Herald, oferind detalii asupra schimbărilor plănuite, pe care biserica le-a votat conform procedurii corecte? N-a avut loc nimic din toate acestea. A aparut o carte anonimă, iar cei care au avut ceva de obiectat au fost judecaţi si obstrucţionaţi. Aceasta este povestea modului în care aceste noi doctrine şi-au făcut loc în biserică, conform relatării Dr. Donald Grey Barnhouse, redactorul publicaţiei religioase Eternity, publicată mai întâi în această revistă, în septembrie 1956 şi mai târziu într-un articol intitulat “Sunt Adventiştii de Ziua a Şaptea creştini?”.

Cu permisiunea sa, am citat din acest articol. Precizăm că Dr. Barnhouse ne-a asigurat că întregul conţinut al acestui articol a fost prezentat fraţilor adventişti pentru aprobare înainte de a fi publicat. Faptul că, acest articol a fost publicat de trei ani şi nu a apărut niciun protest sau vreo dezminţire din partea conducătorilor noştri constituie un argument puternic în favoarea convingerii că ei recunosc adevărul celor relatate. Dr. Barnhouse povesteşte că “cu mai puţin de doi ani în urmă s-a luat hotărârea ca Mr. Martin să desfăşoare o cercetare în legatură cu Adventismul de Ziua a Şaptea”. Mr. Walter R. Martin era la acea dată doctorand în filozofie la Universitatea din New York şi colaborator al conducerii publicaţiei Eternity. Dorind să capete informaţii directe şi de încredere, Mr. Martin a mers la Washington, la cartierul general adventist, şi a luat legătura cu unii dintre conducători. “Răspunsul a fost imediat şi entuziast”. Mr. Martin a observat curând că “adventiştii respingeau cu înverşunare unele poziţii doctrinare care le fuseseră atribuite anterior”. Dintre acestea, cele mai importante erau problema semnului fiarei şi cea a naturii lui Hristos pe când era în trup. Mr Martin “le-a atras atenţia că în librăria de lângă cladirea în care aveau loc aceste întâlniri, o carte publicată de ei şi scrisă de unul din pastorii lor sustinea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit ca Mr. Martin avea dreptate şi au adus imediat acest fapt în atenţia funcţionarilor Conferinţei Generale, pentru ca situaţia să fie remediată şi asemenea publicaţii să fie corectate.” Acestea priveau în special doctrina semnului fiarei, una dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste, stabilită încă de la începuturi. Când liderii noştri au descoperit că Mr. Martin avea dreptate, ei au sugerat funcţionarilor Conferinţei Generale ca situatia sa fie “remediată şi publicaţiile de acest fel să fie corectate”.

Şi aşa s-a făcut. Nu suntem informaţi ce publicaţii au fost “remediate şi corectate”, nici dacă autorii au fost anunţaţi înainte de a se face modificările, nici dacă a fost consultata o comisie de carte aleasă conform procedurii recunoscute; nici dacă editorii sau casa de editură au fost de acord cu schimbările. Ştim, în schimb, că în lecţiunile Şcolii de Sabat pentru trimestrul II din 1958, care studiau cartea Apocalipsei, capitol cu capitol, capitolul 13 în care se vorbeşte despre semnul fiarei a fost în întregime omis.

Capitolul 12 era acolo, la fel şi capitolul 14, dar capitolul 13 lipsea. Lecţiunile Şcolii de Sabat fuseseră în mod evident “remediate şi corectate”. Este desigur anormal ca un slujitor al unei alte denominaţiuni să aibă atâta influenţă asupra conducătorilor noştri, încât să-i determine să “corecteze” teologia noastră şi să facă schimbări în învăţătura bisericii asupra unei doctrine vitale, şi chiar să “invadeze” Şcolile de Sabat din întreaga lume şi să le răpească preţioasa lecţie din Apocalipsa capitolul 13.

Pentru conducătorii noştri acest lucru echivalează cu a abdica de la misiunea lor. Dar asta nu e tot. Dr. Barnhouse relatează că aceeaşi procedură s-a folosit şi cu privire la subiectul pe care îl tratăm aici, şi anume natura lui Hristos pe când era în trup. Conducătorii noştri l-au asigurat pe Mr. Martin că “majoritatea denominaţiunii a susţinut întotdeauna (despre natura lui Hristos pe când era în trup) că este fără păcat, sfânta, şi desăvârşită, în ciuda faptului că unii dintre scriitorii lor au publicat uneori puncte de vedere contrarii care sunt total respinse de biserică în general”. Daca liderii noştri i-au spus aşa ceva lui Mr. Martin, i-au spus cel mai mare neadevar. Pentru că denominaţiunea noastră nu a susţinut un alt punct de vedere decât cel exprimat de Ellen White în citatele folosite în acest articol. Îi provocăm pe conducătorii noştri, sau pe oricine altcineva, să aducă dovezi în sprijinul afirmaţiei lor.

Ce neadevăr grosolan în afirmaţia că ” unii scriitori au publicat păreri “complet respinse de biserică în general”. Sora White a fost unul dintre aceşti scriitori care au “publicat”. Dar să ascultăm ce are de spus despre acest subiect una din carţile noastre standard, carte vândută în milioane de exemplare, “Bible Readings for the Home Circle” (Lecturi biblice pentru cercul familiei). Am în faţa mea două exemplare, unul editat de Pacific Press în 1916, iar celălalt de Southern Publishing House în 1944.

În amândouă citim la fel. Iată învăţătura acceptata de biserica noastră: “În umanitatea Sa, Hristos a fost părtaş la natura noastră căzută, păcătoasă. Dacă nu, atunci El nu a fost “asemenea fraţilor Săi”, nu a fost “ispitit în toate lucrurile ca şi noi”, nu a biruit aşa cum noi trebuie să biruim, de aceea nu ar fi Mântuitorul complet şi perfect de care omul are nevoie şi trebuie să îl aibă ca să fie salvat.”. Ideea ca Hristos S-a născut dintr-o mama “imaculată” sau fără pacat (protestanţii nu sustin acest lucru despre fecioara Maria), fără să moştenească tendinţe spre păcat, şi din acest motiv n-a pacatuit, Îl scoate pe Hristos de pe terenul lumii căzute, tocmai din locul unde este nevoie de ajutorul Lui. În latura Sa umană, Hristos a moştenit exact ceea ce moşteneşte fiecare copil al lui Adam, o natură căzută, păcătoasă. În latura Sa divină, El a fost născut din Duh. Şi aceasta s-a făcut pentru a aşeza omenirea într-o poziţie avantajoasă şi pentru a demonstra că, în acelaşi fel, oricine este “născut din Duhul” poate obţine biruinţa asupra păcatului în propria fire păcătoasă. Astfel, fiecare biruieşte aşa cum a biruit Hristos, Apocalipsa 3: 21.

Fără această naştere din Duhul nu există nici victorie asupra ispitei şi nici mântuire din păcat – Ioan 3: 37.” – pagina 21. Explicând în ce fel aceşti scriitori “publică” părerile lor, conducatorii noştri i-au spus lui Mr. Martin că “în rândul lor există şi unii membri extremişti, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice domeniu al creştinismului fundamental”. Cred ca s-a mers prea departe. Sora White nu a facut parte dintre “extremiştii” care au publicat, şi nici autorii cărţii “Bible Readings for the Home Circle “. Conducătorii noştri ar trebui să-şi ceară scuze cât se poate de umile pentru o asemenea jignire adusa membrilor bisericii. Este aproape de necrezut că ei au putut face asemenea declaraţii. Dar acuzaţia a fost publicată acum aproape trei ani, şi nu s-a protestat în nici un fel. Mă simt umilit că s-au putut face asemenea acuzaţii, şi încă şi mai umilit că liderii noştri sunt complet indiferenţi faţă de ele. Pentru ca cititorul să poată vedea el însuşi raportul original al Dr. Barnhouse, am alăturat o copie a articolului reeditat “Sunt Adventiştii de Ziua a Şaptea creştini?”. Acesta nu este raportul în întregime, ci doar partea în care se relatează despre problemele discutate aici. Mai târziu voi prezenta alte extrase. “Cu aproape doi ani în urmă s-a hotărât ca Mr. Martin să întreprindă o cercetare în legatură cu Adventismul de Ziua a Şaptea. Am luat legatura cu adventiştii spunând că doream să-i tratez corect şi că aş fi apreciat oportunitatea de a-i intervieva pe unii dintre conducătorii lor. Răspunsul a fost imediat si entuziast. Mr. Martin a mers la Takoma Park, Washington D.C., cartierul general al mişcarii Adventiste de Ziua a Şaptea.

La început, cele două grupuri s-au privit cu mare suspiciune. Mr. Martin citise multă literatura adventistă şi s-a prezentat cu o serie de circa patruzeci de întrebari cu privire la poziţia lor teologica. La cea de-a doua vizită el s-a prezentat cu înregistrarea răspunsurilor teologice detaliate pe care le primise la întrebarile sale. Imediat s-a observat că adventiştii negau cu înverşunare unele poziţii doctrinare ce le fuseseră atribuite anterior. Pe când Mr. Martin citea răspunsurile lor, el a ajuns , de exemplu, la afirmaţia că ei respingeau ideea că păzirea Sabatului zilei a şaptea ar fi o condiţie de mântuire şi negau orice învăţătură care ar susţine că păzirea primei zile a săptămânii este considerată ca fiind primirea semnului anticreştin al fiarei. El le-a atras atenţia că în librăria adventistă de lângă cladirea în care aveau loc aceste întâlniri, un volum editat de ei şi scris de un pastor de-al lor susţinea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit ca Mr. Martin avea dreptate şi imediat au adus acest fapt în atenţia funcţionarilor Conferinţei Generale pentru ca situaţia să fie remediată şi asemenea publicaţii să fie corectate. Aceeaşi procedură s-a repetat în ceea ce priveşte problema naturii lui Hristos pe când era în trup, despre care majoritatea denominaţiunii a sustinut întotdeauna că a fost fără păcat, sfântă şi desăvârşită, în ciuda faptului ca unii dintre scriitorii lor au publicat ocazional vederi contrarii, total respinse de către biserică în general. Ei au continuat să-i explice lui Mr. Martin că exista în rândul lor un număr de extremişti, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice domeniu al creştinismului fundamental. Această acţiune a Adventiştilor de Ziua a Şaptea este sugestivă pentru alţi paşi similari care urmau să fie facuţi ulterior. Cartea lui Mr. Martin despre Adventiştii de Ziua a Şaptea va fi publicată peste câteva luni. Ea va conţine o prefaţă scrisă de conducători demni de încredere ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, care vor atesta că nu au fost rastălmăciţi în acest volum şi că toate înţelegerile şi neînţelegerile explicate de Mr. Martin sunt exacte atât din punctul lor de vedere cât şi din punctul nostru evanghelic de vedere.

Toate referinţele lui Mr. Martin la un nou volum de doctrine adventist vor fi de pe “paginile dovadă” ale cărţii lor, care va fi editată în acelaşi timp cu lucrarea lui. Pe viitor, orice critică obiectivă la adresa mişcării advente trebuie să se refere la aceste publicaţii apărute în acelaşi timp. Poziţia adventiştilor poate părea, pentru unii dintre noi, în unele cazuri, o poziţie nouă; pentru ei ar putea fi doar poziţia grupului majoritar al conducerii înţelepte care este nevoita să “pună frână” unor membri care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducătorilor responsabili ai denominaţiunii. Pentru a evita acuzaţiile care le-au fost aduse de către evanghelici, adventiştii au elaborat deja aranjamente pentru ca programul de radio Vocea Profeţiei şi Semnele Timpului, cea mai mare publicaţie a lor, să fie identificate ca prezentări ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.” În încheiere, doresc să subliniez din nou unele fapte izbitoare:

1. În “Questions on Doctrine” la pagina 383 se afirmă că Hristos a fost scutit. Spiritul Profetic susţine în mod clar că Hristos nu a fost scutit de ispitele şi patimile care-i asaltează pe oameni. Oricine acceptă această nouă teologie trebuie să renunţe la Mărturii. Nu există o altă posibilitate.

2. Mr. Martin a avut un rol esenţial în schimbarea învăţăturii noastre despre semnul fiarei şi natura lui Hristos pe când era în trup . Schimbări similare au fost făcute în alte cărţi, dar nu suntem informaţi care sunt aceste schimbari.

3. Conducătorii noştri au promis că nu vor mai face prozelitism. Aceasta va opri efectiv lucrarea noastră pentru lume. Şi au promis că-i vom raporta lui Mr. Martin cine va încălca aceasta înţelegere.

4. Am fost ameninţaţi că se va “pune frână” celor care nu vor urma credinţa conducătorilor. Aceştia sunt caracterizaţi ca “extremişti” şi “iresponsabili cu vederi stranii”.

5. Suntem îngroziţi să aflam că, pe unele cai, conducerea evanghelică are suficientă influenţă asupra conducătorilor noştri pentru a determina Vocea Profeţiei şi Semnele Timpului să-şi controleze mişcările pentru a evita acuzaţiile care le-au fost aduse de către evanghelici. Este o veste înspaimântatoare. Acestea sunt instrumente ale lui Dumnezeu şi este incredibil faptul ca liderii noştri permit unei influenţe din afară să le afecteze.

Prin aceasta s-a comis un mare păcat împotriva bisericii, păcat ce poate fi şters doar printr-o adâncă pocăinţă a părţii vinovate sau prin demisia discretă din conducere a persoanelor implicate. Membrii noştri sunt în mare masură neinformaţi şi se fac eforturi pentru a-i ţine în ignoranţă. Se ordonă ca totul să fie ţinut secret şi retineţi că la recenta sesiune a Conferinţei Generale nu s-a făcut niciun raport asupra tratativelor noastre cu evanghelicii şi despre alianţele făcute cu ei. Oficialii noştri se joacă cu focul şi conflictul care va rezulta va împlini previziunea că rătăcirea Omega “va fi de o natura surprinzătoare”.

De şapte ori am cerut o audienţă şi mi s-a făgăduit doar cu condiţia să mă întâlnesc în particular cu câţiva oameni şi să nu primesc niciun document de la dezbateri. Am cerut o audienţă publică, sau, dacă audierea va fi particulară, să se facă o înregistrare şi să mi se dea o copie a acesteia. Am fost refuzat. Deoarece nu am obţinut o audienţă, am scris aceste mesaje care conţin şi vor conţine ceea ce am dorit să spun într-o audienţă. Puteţi descoperi motivul pentru care funcţionarii Conferinţei Generale nu mi-au acordat audienţa pe care am cerut-o? Sunt un Adventist de Ziua a Şaptea şi iubesc acest mesaj pe care l-am predicat multă vreme. Sunt adânc întristat să văd că stâlpii de temelie ai credinţei noastre sunt distruşi şi că adevărurile binecuvântate care au făcut din noi ceea ce suntem acum sunt abandonate. Urmatoarea scrisoare va fi trimisă numai celor ce o vor cere, deci trimiteţi numele si adresa.

Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi doresc ca binecuvântarea Domnului să fie cu fiecare cititor. Ne aşteaptă timpuri grele şi trebuie să ne ţinem strâns de Dumnezeu în aceste remuri pline de primejdii. Domnul cu voi!