Pe Orice Cale, Cu Excepția Uneia

pe orice cale

PDF – Pe Orice Cale, Cu Exceptia Uneia  – Dennis Priebe

În articolul precedent, am observat că Norman Gulley este dispus să accepte umanitatea Domnului Isus din toate punctele de vedere, cu excepţia păcatului. Deoarece defineşte păcatul ca fiind natura umană căzută, el trebuie să insiste asupra faptului că Domnul Hristos nu a luat asupra Sa această natură căzută, sau cel puţin aspectele care implică păcatul. Această poziţie conduce la câteva idei interesante, pe care le expune în articolul său din Adventist Review.

Imaculata concepţie (miraculoasă)

Norman Gulley crede că Domnul Isus a luat asupra Sa, atât o natură căzută, cât şi una necăzută. „În fiinţa Sa a existat o natură degradată, asemenea naturii noastre, dar şi o natură nedegradată, diferită de natura noastră” (AR, 26 aprilie, 1990). Dar legile obişnuite ale eredităţii, nu permit moştenirea unei naturi „degradate” lipsite de caracteristici „degradate”. De aceea, Gulley oferă cale de rezolvare a acestei situaţii contradictorii. El nu favorizează soluţia oferită de Catolicism, cunoscută ca imaculata concepţie. „În locul imaculatei concepţii, există o concepţie miraculoasă prevăzută de către Scriptură” (AR. 25 ianuarie, 1990). Cu alte cuvinte, deficienţele genetice ale Mariei au fost modificate de către Duhul Sfânt, astfel încât să-I poată transmite Domnului Hristos o ereditate unică, total diferită de ereditatea pe care o moştenim noi.

Explicaţia pare rezonabilă pentru această dificilă problemă. Dar suntem nevoiţi să punem o întrebare: Se află explicaţia aceasta în armonie cu inspiraţia? În Romani 1:3, apostolul Pavel spune: „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul”. Răspunsul lui Gulley este că Domnul Hristos a fost doar parţial şi nu complet născut din sămânţa lui David. Cea mai clară declaraţie a Spiritului Profeţiei cu privire la acest subiect se află în DA 49. „Asemenea oricărui copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii. În ce anume au constat aceste rezultate este arătat în istoria strămoşilor Lui pământeşti. El s-a născut cu această natură ereditară”. Există aici, cel puţin o aluzie, care să susţină faptul că natura moştenită de către Domnului Isus a fost doar asemănătoare, şi nu identică naturii celorlalţi oameni? Ellen White declară, în mod evident, tocmai opusul acestei idei, spunând că ereditatea Domnului Hristos a fost exact aceeaşi cu a strămoşilor Săi. Unul dintre strămoşii Domnului Hristos a fost Set, iar despre Set, Ellen White spune: „Asemenea lui Cain, Set a moştenit natura căzută a părinţilor săi” (PP 80). Oricare ar fi ereditatea moştenită de Set, Domnul Isus a primit-o prin intermediul aceleiaşi legi naturale. Aceasta este singura concluzie posibilă la care se poate ajunge din pasajele de mai sus, iar unicul motiv pentru care declaraţiile prezentate nu sunt acceptate la adevărata valoare, constă în ideile preconcepute despre natura păcatului.

În cartea sa, The Humanity of the Saviour, Harry Johnson se exprimă în maniera cea mai simplă şi precisă. „Nu există nici o dovadă care să sugereze că lanţul eredităţii dintre Maria şi Isus ar fi fost rupt” (London: The Epworth Press. 1962, p. 44). Aici este un aspect crucial. Gulley afirmă că lanţul eredităţii a fost rupt parţial. Unde se află dovada acestui fapt, cu excepţia speculaţiei teologice?

Unul dintre scopurile dezvoltării doctrinei imaculatei concepţii în Biserica Catolică, a fost acela de a-L proteja pe Domnul Isus de orice urmă a păcatului. Dacă Maria nu a avut o natură căzută, atunci, cu siguranţă, Domnul Isus nu a putut moşteni de la ea o natură căzută. În prezent, protestanţii resping doctrina imaculatei concepţii, pe baza faptul că nu se află în Scriptură, ci se întemeiază pe speculaţiile teologice privitoare la natura păcatului. Dar protestanţii sunt nevoiţi să rezolve aceeaşi problemă ca şi catolicii. Deoarece împărtăşesc ideea că natura căzută înseamnă păcat, protestanţii, de asemenea, trebuie să-L protejeze pe Domnul Hristos de orice urmă a păcatului. Ei realizează această protecţie teoretică, în maniera sugerată de Gulley şi anume, afirmând că natura căzută a Mariei, a fost transmisă doar parţial lui Isus. În pântecele Mariei a avut loc un miracol special, astfel încât, Domnului Isus să nu-I fie transmisă de la Maria, nici o tendinţă sau impuls moştenit spre păcat. Gulley denumeşte această lucrare: „miraculoasa concepţie”.

Însă adevărata problemă este următoarea: Vom accepta noi declaraţiile simple şi directe ale inspiraţiei, sau raţionamentele teologice pe care tocmai le-am enunţat? Ca biserică, noi declarăm că respingem doctrina imaculatei concepţii, dar, când ajungem în punctul cel mai critic, apelăm tocmai la explicaţiile acestei doctrine cu privire la naşterea lui Isus. Noi respingem ideea că Maria a fost fără păcat şi respingem învăţătura că Maria nu i-a transmis nimic Domnului Isus, din punct de vedere ereditar, dar în acelaşi timp, când ajungem la subiectul dorinţelor şi tendinţelor păcătoase, acceptăm fără reţineri varianta unei fragmentări parţiale a lanţului ereditar. Aceasta este pur şi simplu o versiune modificată şi ceva mai subtilă a doctrinei imaculatei concepţii. Oare suntem noi cu adevărat siguri că ne aflăm în afara Bisericii Romei? „Miraculoasa concepţie” susţinută de Gulley constituie, de fapt, o progenitură venită direct pe linia teologică a imaculatei concepţii. Raţionamentul prezentat de Gulley aici, conduce la o idee foarte ciudată, prezentată doar cu câteva propoziţii după aceea. „El trebuia să fie una cu noi în natură, dar nu una cu noi în păcat” (AR, 25 ianuarie, 1990). Aceasta înseamnă că Domnul Hristos trebuia să fie una cu noi în natură, dar nu una cu noi în natură şi fapte. Este un raţionament ciudat, nu-i aşa?

Cum a fost ispitit Domnul Isus?

Gulley susţine că, în Domnul Isus, nu exista nimic păcătos, care să răspundă ispitelor lui Satana. El spune că singura ispită la care era supus Domnul Isus a fost aceea de a-Şi folosi pasiunile şi imboldurile Sale nepăcătoase, într-o manieră incorectă. „Sursele inspirate nu vorbesc nici unde despre faptul că Satana a făcut apel la anumite înclinaţii căzute, pe care le-ar fi avut Domnul Isus, deoarece El a fost fără păcat, prin natură” (AR, 1 februarie, 1990).

Să privim câteva surse inspirate. „Biruinţa câştigată a fost prevăzută, nu numai pentru a constitui un exemplu pentru cei care au căzut sub influenţa puterii apetitului, ci şi pentru a-L califica pe Răscumpărător pentru lucrarea Sa specială de a atinge cele mai mari adâncimi ale nenorocirii omeneşti. Experimentând în propria Sa Fiinţă puterea ispitelor Satanei şi a suferinţelor şi infirmităţilor omeneşti, El putea şti cum să-i aline pe cei care trebuie să depună eforturi pentru a se ajuta singuri” (RH, 18 martie, 1875). Deci, în ce a constat puterea ispitelor Satanei? Inspiraţia ne spune că „cele mai puternice ispite pe care le suferim (El şi noi) vor veni din interior, deoarece El a trebuit să lupte împotriva înclinaţiilor inimii fireşti” (Christ Tempted As We Are, p. 11). Dacă cele mai puternice ispite la care suntem supuşi, vin din bătălia noastră împotriva înclinaţiilor inimii fireşti şi dacă Domnul Hristos a experimentat în propria Sa Fiinţă puterea ispitelor Satanei, atunci, este evident că acele înclinaţii existau şi în Domnul Hristos. Dacă noi ar fi trebuit să suportăm ispite pe care Domnul Isus nu le-a suportat, atunci, pe temeiul acestui aspect, Satana ar putea dovedi că puterea lui Dumnezeu este insuficientă pentru noi. . . . El a îndurat fiecare încercare la care suntem supuşi noi” (DA 24). În mod clar, noi suportăm încercări, zi de zi, din leagăn şi până la mormânt, iar dacă Domnul Isus ar fi fost scutit de aceste încercări interioare zilnice, Satana ar putea susţine insuficienţa puterii lui Dumnezeu din acest punct de vedere.

Pornind de la presupoziţiilor sale cu privire la natura păcatului, Gulley a formulat o teorie foarte interesantă cu privire la ispitele suferite de către Domnul Isus. „Deoarece natura Lui umană a fost fără păcat, Domnul Isus nu a putut experimenta presiunile păcătoase lăuntrice pe care le suferă oamenii căzuţi. Dar, în calitate de exemplu al nostru, a fost necesar ca El să experimenteze un echivalent al intensităţii ispitei, rămânând în acelaşi timp o fiinţă umană fără păcat. . . . Pe măsură ce se scurgeau cele 40 de zile de suferinţă, foamea Lui teribilă a ajuns echivalentă cu cele mai rele porniri păcătoase pe care le-a simţit vreodată un om. . . . În timpul celor aproape şase săptămâni de post, natura Sa umană a devenit atât de slăbită şi de epuizată, încât dorinţa Lui pasionată de a mânca a devenit egală cu pasiunile păcătoase ale oamenilor” (AR, 1 februarie, 1990). Această teorie, care spune că natura fără păcat a Domnului Isus a fost susţinută în mod supranatural în timpul celor patruzeci de zile de post, astfel că pasiunile Sale nepăcătoase s-au intensificat într-o asemenea măsură, încât au devenit atât de puternice ca ale celui mai rău păcătos, este doar – o teorie lipsită de orice susţinere din partea vreunei dovezi din Biblie sau Spiritul Profeţiei. Calea de a răspunde la o asemenea teorie este destul de dificil de găsit, deoarece este atât de lipsită susţinere inspirată, încât aparţine doar domeniului speculaţiilor şi al presupunerilor. A sugera că o foame teribilă poate ajunge atât de intensă, încât să fie în vreun fel, echivalentă cu tendinţele noastre spre egoism, mândrie, gelozie, furie, disperare şi altele; şi a presupune că biruinţa Domnului Hristos asupra foamei, ne învaţă cum să tratăm înclinaţiile noastre păcătoase, atinge cu siguranţă limita inventivităţii în fabricarea unei teorii concepute cu scopul de a păstra o presupoziţie îndrăgită, dar nesusţinută de nici o dovadă. Dacă privim şi dintr-un alt punct de vedere evidenţa erorii este chiar mai convingătoare. În loc ca apetitul fără păcat al Domnului Isus să fie intensificat pentru a se asemăna poftei noastre păcătose; atât în timpul postului, cât şi în permanenţă după aceea, Domnul Hristos Şi-a supus propriul apetit păcătos, sub controlul absolut al Duhului Sfânt, arătând că, asemenea Lui, omul căzut poate câştiga biruinţa deplină.

În notele de subsol, Norman Gulley face referire la Steve Wallace, căruia îi acordă creditul pentru dezvoltarea acestei „viziuni” asupra ispitirii lui Hristos. Ar trebui subliniat aici că punctele de vedere exprimate de către Gulley şi Wallace cu privire la natura păcatului şi la natura lui Hristos sunt remarcabil de asemănătoare, atât de asemănătoare, încât nu există nici o deosebire semnificativă în ideile lor.

Asemănarea

Gulley crede că asemănarea Domnului Isus cu omul, pe care Romani 8:3 o descrie spunând că El S-a născut cu o fire „asemănătoare cu a păcatului” (asemănătore firii păcătoase – n.tr.), ar trebui comparată cu făurirea şarpelui de aramă pe care Moise l-a înălţat în pustie. „Întocmai precum şarpele de aramă semăna doar cu un şarpe adevărat, tot astfel Isus cel fără de păcat a preluat doar o natură ‚asemănătoare cu a păcatului’” (AR, 8 februarie, 1990). Este destul de important faptul că, exact acelaşi cuvânt, în aceeaşi formă originală din greacă, este folosit şi în Filipeni 2:7, în expresia „asemenea oamenilor”. Oare intenţiona Gulley să spună că Domnul Isus avea doar înfăţişarea unui om, dar nu era o fiinţă umană reală? În loc de a apela la un autor biblic total diferit şi la un context diferit pentru a explica acest termen, pare mult mai logic şi mai corect din punct de vedere contextual, să interpretăm Romani 8:3 cu ajutorul expresiei paralele din Filipeni 2:7. „Asemănător” este pur şi simplu opusul cuvântului „diferit”, indiferent cât de mult urmărim să ajungem la acest înţeles, prin intermediul presupoziţiilor noastre.

Ascultare desăvârşită?

Raţionamentele teologice ating punctul sensibil, în momentul în care sunt aplicate în mod practic în experienţa personală. Poate un creştin născut din nou, în a cărui inimă locuieşte Domnul Hristos, să asculte în mod desăvârşit de legea lui Dumnezeu? Poate un creştin îndreptăţit şi sfinţit prin credinţă, să trăiască o viaţă fără păcat? Răspunsul lui Gulley la aceste întrebări este clar: Nu înainte de proslăvire. „Legea pretinde, atât o natură fără păcat, cât şi o viaţă fără păcat” (AR, 8 februarie, 1990). Deoarece nu putem avea niciodată o natură fără păcat, rezultă că nu putem asculta legea în mod desăvârşit. „În mod evident, omul continuă să fie corupt, în ciuda vieţii şi a morţii Domnului Hristos” (AR, 15 februarie, 1990). Observaţi că omul este corupt deoarece are o natură coruptă. În ciuda biruinţei asupra ispitei, a oglindirii chipului lui Hristos şi a dispoziţiei de a muri, mai degrabă decât să comită o faptă greşită, omul are nevoie de „mijlocirea substitutivă”, până la cea de a doua venire. „Creştinii nu vor asculta niciodată aşa cum a făcut-o Adam cel desăvârşit. . . . Chiar şi cele mai bune fapte de ascultare şi închinarea noastră sunt pătate de corupţia păcatului. . . . Datorită naturii fireşti care afectează chiar şi cele mai bune fapte ale noastre” (AR, 15 februarie, 1990).

Gulley crede că, dacă Domnul Hristos ar fi avut o natură păcătoasă, nu ar fi putut asculta legea în mod desăvârşit. Singura cale de a avea un caracter desăvârşit, pentru a păzi o lege desăvârşită, a fost aceea de a prelua o natură liberă de orice păcat. Prin urmare, ascultarea desăvârşită este strâns legată de natura desăvârşită. Nici un om cu o natură păcătoasă, nu poate asculta legea în mod desăvârşit şi nici nu poate fi lipsit de păcat.

Oare aceasta este neprihănirea prin credinţă adventistă de ziua a şaptea? Să verificăm câteva cuvinte ale inspiraţiei. „Trebuie să aşezăm voinţa noastră de partea voinţei lui Dumnezeu şi să hotărâm în mod ferm ca, prin harul Său, să fim liberi de păcat” (RH, 1 august, 1893). „Tuturor celor care se predau pe deplin lui Dumnezeu, li se oferă privilegiul de a trăi fără păcat” (RH, 27 septembrie, 1906). Vă rog să reţineţi că toate aceste declaraţii îi descriu pe cei care nu au nici o altă şansă, decât aceea de a trăi până la cea de a doua venire, într-o natură păcătoasă. „El a dovedit că este posibil ca omul să asculte legea în mod desăvârşit” (FLB 114). „Hristos a luat asupra Sa natura umană . . . ca să le poată dovedi bărbaţilor şi femeilor că pot trăi fără păcat” (UL 303). „Hristos a venit pe acest pământ şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, pentru ca bărbaţii şi femeile să poată trăi, de asemenea, prin harul Său, o viaţă de ascultare desăvârşită” (RH, 15 martie, 1906). „Hristos a murit pentru a face posibil ca voi să încetaţi să păcătuiţi” (RH, 28 august, 1894). „Cei care sunt cu adevărat sfinţiţi prin cunoaşterea lui Dumnezeu vor aduce o ascultare desăvârşită de cerinţele lui Dumnezeu” (RH, martie, 1L4, 1895). Inspiraţia ne învaţă în mod clar, că oamenii căzuţi pot asculta legea în mod desăvârşit. Nu există nici o aluzie cu privire la necesitatea unei naturi fără păcat, înainte de a fi posibilă o ascultare desăvârşită.

Norman Gulley pune un mare accent pe declaraţia Ellenei White că „serviciile noastre religioase” sunt atât de întinate de „uneltele corupte ale umanităţii” încât nu pot avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu „dacă nu sunt curăţite prin sânge” (6BC 1078). Dar nu este posibil ca, presupunerea că unealta coruptă înseamnă natura noastră căzută, să nu fie validă? Ellen White spune că „Domnul Hristos a luat natura noastră, căzută, dar nu coruptă, şi nu putea fi coruptă, decât dacă ar fi acceptat cuvintele Satanei, în locul cuvintelor lui Dumnezeu” (Ms. 57, 1890; Ms. Release 1211). În lumina acestei descrieri, nu cumva corupţia morală este legată de neascultare şi nu de moştenirea ereditară? Cu alte cuvinte, ceea ce corupe uneltele căzute este o neascultare deliberată. Ellen White spune că adevăratul creştin „este fără orice urmă de vinovăţie asupra conştiinţei şi fără nici o urmă de imoralitate în suflet” (7BC 909). Chiar dacă trebuie să trăim în mod constant supuşi limitelor naturii căzute, putem fi liberi de orice urmă a corupţiei. Dacă uneltele corupte ale naturii noastre umane, se referă la posibilităţile noastre corupte şi nu la natura noastră căzută, atunci declaraţia ei are o logică perfectă.

Vă rog citiţi din nou declaraţiile lui Gulley de la începutul acestei secţiuni şi să le comparaţi atent cu declaraţiile inspirate. Discrepanţa este atât de evidentă, încât orice comentariu în plus ar fi inutil.

Înlocuitorul nostru fără păcat

Evrei 2:14, 15 ne spune că Domnul Isus avea „să-l nimicească pe cel ce are puterea morţii”, prin moarte, şi „să-i izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Versetul 17 ne spune că singura cale prin care Domnul Hristos putea face aceasta era „să se asemenea fraţilor Săi”, nu în anumite privinţe, ci „în toate lucrurile”. În continuare, inspiraţia declară: „Marea lucrare a răscumpărării putea fi realizată, numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut” (RH, 24 februarie, 1874). Domnul Hristos nu putea realiza această lucrare, dacă lua locul lui Adam cel necăzut, sau dacă lua locul unei fiinţe inexistente (parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă). Pentru a fi Înlocuitorul nostru fără păcat, El a trebuit să învingă înclinaţiile naturii noastre căzute. Ceea ce devenise o forţă ne neînvins pentru om, trebuia transformat de către Domnul Hristos într-o putere învinsă. Chiar dacă această declaraţie din Comentariul Biblic AZŞ nu este inspirată, ea demonstrează o profundă înţelegere a actului răscumpărător al Domnului Hristos. „Domnul Hristos s-a confruntat cu păcatul, l-a învins şi l-a condamnat păcatul în sfera în care acesta îşi exercitase mai înainte domnia şi stăpânirea. Trupul, terenul victoriilor trecute ale păcatului, a devenit acum terenul înfrângerii şi alungării lui” (Vol. 6, p. 562).

Problema centrală a subiectului întrupării este aceasta: A reuşit Dumnezeu să învingă păcatul în mod real, în cea mai puternică dintre fortăreţele Satanei, inima omenească decăzută? Dacă slăbiciunea omenească, înclinaţiile şi dorinţele ei ar fi putut fi supuse legii lui Dumnezeu, atunci Satana ar fi pierdut cea mai mare bătălie, iar deznodământul marii lupte ar fi fost hotărât cu adevărat. Dar dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Fiul Său de unele dintre înclinaţiile omeneşti, cum ar fi putut fi marea luptă mai aproape de încheierea ei, decât atunci când Satana a fost alungat din cer?

Când Domnul Isus a învins, în cer s-a auzit un glas tare care striga: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri a fost aruncat jos” (Apocalipsa 12:10). Dorim cu adevărat să-L lipsim pe Domnul Hristos de marea victorie câştigată, datorită pretenţiei de a-L face „Înlocuitorul nostru fără păcat”? Vom continua noi să negăm biruinţa desăvârşită pe care El a câştigat-o, nu numai asupra faptelor păcătoase, ci şi asupra naturii noastre umane căzute, slabe şi păcătoase, în care Satana a crezut că stăpâneşte pe deplin, după căderea lui Adam? Să-I îngăduim lui Hristos să fie cu adevărat Înlocuitorul nostru fără păcat şi Exemplul nostru desăvârşit. Să fim foarte atenţi, ca să păstrăm butucul credinţei noastre într-un centru echilibrat. Deoarece, altfel, vom fi în pericolul de a pierde întregul adevăr pe care în apără Adventismul. Numai adevăratul Hristos, care ne oferă o ispăşire adevărată, poate duce biserica Sa până la biruinţa finală.