Scrisori către Biserică – De ce nu o audiere? – Scrisoarea 5

scrisoare

Scrisori Catre Biserica – Scrisoarea 5 – PDF

 M.L. Andreasen, 1957

În scrisoarea precedentă am relatat cum, în luna mai 1957, am intrat în posesia unor procese verbale oficiale ale Consiliului Administratorilor de la White Estate, considerate a fi secrete, care dezvăluiau o tentativă de falsificare a Mărturiilor prin inserarea în unele volume a unor note şi explicaţii cu scopul de a crea impresia că sora White era de acord cu noua teologie promovată în Ministry şi în Questions on Doctrine, sau măcar că n‐ar fi fost împotriva ei. Am fost uluit când am citit acest document oficial, şi de două ori uimit când am citit că acest plan era aprobat de conducerea noastră. Asta ar însemna că oamenii pot să încerce, fără teamă, să facă adăugiri la scrierile Spiritului Profetic prin care să modifice sau să schimbe înţelesul celor scrise de sora White. Ce siguranţă mai putem avea că scrierile ce urmează a fi publicate reprezintă învăţătura nealterată a autorului, şi că nu au fost „modificate şi corectate” cum s‐a întâmplat cu alte cărţi, conform relatării din revista Eternity din septembrie 1956?

În timp ce mă gândeam cu îngrijorare la ceea ce aceşti oameni încercaseră să facă, am fost profund tulburat dându‐mi seama că acest fapt era aprobat de administraţie, şi că urma să fie pe viitor o tactică acceptată. Oamenii vor putea, de aici înainte, să meargă la White Estate şi, cu aprobarea sa, să insereze în secret explicaţii şi note, înainte ca cineva să afle ceea ce se întâmplă. Şi vor putea face aceasta cu asigurarea că, dacă cineva află şi face cunoscut ce s‐a întâmplat, administraţia va discuta cu el şi‐l va ameninţa până când îşi va înceta „activitatea.”

În cazul meu, mi s‐a spus că procesele verbale erau confidenţiale şi că nu aveam dreptul să le procur şi nici măcar să le citesc. Deşi am citat direct şi corect din rapoartele oficiale (procesele verbale), mi s‐a spus: „Aţi făcut toate acestea pe baza unor zvonuri şi pe baza proceselor verbale confidenţiale pe care nici nu aveaţi dreptul să le citiţi” (Scrisoare, decembrie 1957). Deşi oamenii voiau să insereze „note,” „explicaţii,” „noteanexă,”  note de subsol,” „note favorabile,” „în viitoarele ediţii ale scrierilor lui Ellen White,” (reţineţi că toate aceste expresii sunt la plural), preşedintele minimalizează problema, declarând, într‐o scrisoare din 20 septembrie 1957 că toate acestea se rezumau la „o trimitere inserată la sfârşitul unei pagini.” Asta era, o trimitere, la sfârşitul unei pagini, în una din cărţile sorei White. Dar aceasta este în totală contradicţie cu raportul oficial. Cum poate fi explicată această discrepanţă?

Primul meu gând şi prima mea speranţă au fost că voi fi chemat imediat să dau socoteală, şi că mi se va cere să‐mi susţin sau să‐mi retrag acuzaţiile; că un grup de oameni imparţiali vor fi chemaţi pentru a conduce o audiere. Dar am fost dezamăgit în aşteptările mele.

Prima reacţie la „activitatea mea” a sosit într‐o scrisoare din data de 16 decembrie 1957. Mi se spunea: „Problema activităţii dumneavoastră a fost discutată de către funcţionarii Conferinţei Generale, care dezaprobă total ceea ce aţi făcut. De aceea, ei vă cer să încetaţi această activitate.” Înainte să fi avut ocazia să răspund, în data de 19 decembrie am primit următoarele: „Doresc să repet ceea ce am scris mai devreme, că oamenii au tot dreptul să meargă la comitete, inclusiv la White Estate, şi să facă sugestii fără să se teamă că vor fi puşi sub disciplină sau trataţi ca eretici. Dacă ne gândim că aţi făcut toate acestea pe baza zvonurilor şi pe baza proceselor verbale pe care nici nu aveaţi dreptul să le citiţi, se pare că nu aţi procedat ca un adevărat adventist. Nu aţi fost prezent la acea şedinţă a consiliului şi tot ce ştiţi despre ea sunt zvonuri şi scurtele note redactate de secretarul acestei întâlniri. Acum, faptul că aţi mers mai departe şi aţi creat o astfel de problemă, nu vă pune într‐o lumină de invidiat. Dacă faceţi aceasta, vom avea şi noi ceva de spus.

Aceasta vă va aşeza din nou în opoziţie cu biserica, şi va crea în mod sigur probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica. Având în vedere toate acestea, slujbaşii despre care v‐am scris anterior vă cer în mod serios să încetaţi activitatea dumneavoastră.” După cum observaţi, nu a fost sugerată vreo audiere, pentru a stabili dacă acuzaţiile mele erau întemeiate sau nu. Am fost pur şi simplu somat să‐mi încetez activitatea, sau dacă nu…

Cum am reacţionat? Ca orice om care a fost ameninţat. Am răspuns că sunt un om al păcii, că aş putea fi convins, dar nu ameninţat. Le‐am cerut să‐şi urmeze planurile. Eram pregătit pentru orice ar fi urmat.

Ce urma? Nu ştiam ce voia să însemne, la urma urmei, „relaţia mea cu biserica.” Puteam să înţeleg orice. Aflasem ce impresie îi lăsaseră ei lui Barnhouse, în ce priveşte cazul în care cineva s‐ar împotrivi autorităţii lor. Iată ce relatează el: „Poziţia adventiştilor, cel puţin pentru unii dintre noi, pare a fi o poziţie nouă; pentru ei ar putea fi doar poziţia grupului majoritar al conducerii înţelepte care este hotărâtă să „pună frână” membrilor care caută să susţină păreri diferite de cele ale conduceri responsabile a denominaţiunii.” (Eternity Extra, 1 septembrie 1956).

Este regretabil că liderii noştri au lăsat evanghelicilor o astfel de impresie. Această declaraţie a fost publicată acum trei ani. Conducătorilor noştri le‐a fost atrasă atenţia asupra ei şi li s‐a cerut să dezmintă o asemenea intenţie. Dar ei n‐au dat nici o dezminţire, n‐au protestat în nici un fel şi poporul nostru, cu oarecare neplăcere, a ajuns la concluzia că impresia Dr. Barnhouse cu privire la conducătorii noştri este corectă.

Adăugaţi la aceasta relatarea lui Martin că liderii noştri i‐au spus că „în rândul adventiştilor există unii „lunatici,” aşa cum există iresponsabili cu vederi ciudate în orice segment al creştinismului fundamental.” Conducătorii noştri le‐au spus evanghelicilor aceste lucruri în timpul discuţiilor asupra importantului subiect al naturii lui Hristos pe când era în trup. Eu consider aceste afirmaţii ca fiind o insultă. Ele arată dispreţul conducătorilor noştri faţă de cei care nu sunt de părerea lor. Cred că aceste afirmaţii constituie mari capete de acuzare. Poporul nostru este îndelung răbdător, dar este pentru prima dată când credincioşii adventişti sunt insultaţi de către conducătorii lor.

Scurtă întâlnire

Singura întâlnire pe care am avut‐o cu conducerea a avut loc în februarie 1958, când doi slujbaşi mi‐au cerut să mă întâlnesc cu ei în timpul celor câteva minute de pauză dintre şedinţele lor de lucru. Principala lor dorinţă părea a fi să afle dacă intenţionez să  ontinui „activitatea” mea. Le‐am spus că asta intenţionam. Am fost întrebat de ce nu am cerut o audiere. Nu mi‐a trecut niciodată prin minte să cer o audiere. Mă aşteptam să fiu convocat. Dar, meditând la aceasta, a doua zi am scris: „Nu am ştiut că aţi fi dorit să vin la Washington pentru o audiere sau o discuţie, întrucât nu aţi pomenit niciodată de aşa ceva. Dacă aceasta este dorinţa dumneavoastră, sunt gata să vin. Am o singură rugăminte, ca audierea să fie publică sau să fie prezent un stenograf şi să primesc o copie a procesului verbal” (Scrisoare, 5 februarie 1957).

În răspunsul pe care l‐am primit, datat 10 februarie, invitându‐mă să vin, se spunea: „Conform dorinţei dumneavoastră, fraţii nu au ridicat obiecţiuni asupra înregistrării conversaţiei noastre. Sugerăm că o înregistrare pe bandă de magnetofon ar putea fi modul cel mai practic de a face aceasta.”

Această propunere îmi convenea. Reţin totuşi că nu se menţiona că voi primi o copie a înregistrării. Mă gândeam că, probabil, asta era de la sine înţeles, întrucât pusesem această condiţie şi ei acceptaseră propunerea mea. Dar eram neliniştit. Dacă aş fi scris pentru a cere o nouă confirmare, aş fi creat impresia că pun la îndoială sinceritatea lor. Dar, neprimind nici o altă comunicare, la data de 21 februarie, am scris: „Cu sau fără intenţie, nu aţi răspuns la solicitarea de a‐mi da o copie a înregistrării. Aceasta este necesar deoarece , în orice discuţie despre ce s‐a spus ori nu s-a spus, va fi cuvântul meu contra cuvântului a doisprezece oameni. Nu‐mi pot permite să mă aşez într‐o astfel de poziţie. Voi veni doar dacă veţi îndeplini această condiţie.”

La aceasta am primit un răspuns pe 27 februarie: „În privinţa înregistrării, cred că am precizat în scrisoarea din 10 februarie că fraţii intenţionează să înregistreze pe bandă de magnetofon dezbaterile de la această întâlnire. Aceasta va furniza o înregistrare completă a celor ce se vor spune şi se vor face. Presupunem că veţi fi mulţumit de o înregistrare atât de amănunţită.” Cerusem o copie a înregistrării, şi această scrisoare mă asigura că va fi făcută o înregistrare pe bandă, care „va asigura o înregistrare completă a celor ce se vor spune şi se vor face.” Se presupunea că „o astfel de înregistrare amănunţită” îmi va fi pe plac. Aşa avea să fie. În sfârşit, eram asigurat că se va face o înregistrare completă şi, conform propriei lor sugestii, urma să fie o înregistrare pe bandă de magnetofon. Nici nu puteam să cer mai mult. Dar, citind cu atenţie Questions on Doctrine am observat că unele lucruri puteau fi afirmate pe o pagină, iar la numai câteva pagini distanţă să fie ignorate.

Am reţinut şi câteva expresii cu dublu înţeles, şi aceasta mi‐a creat o senzaţie de nesiguranţă. Nu‐mi puteam alunga din minte bănuiala că unele dintre aceste expresii au fost folosite cu scopul de a crea confuzie şi a deruta pe cititor. De aceea, am recitit scrisorile pe care le trimisesem şi pe cele primite, în special părţile care se refereau la cererea mea de a primi o copie a înregistrării. Am constatat că cererea mea nu era confirmată nicăieri şi că discutarea ei fusese evitată. Aceasta m‐a surprins. Oare exista intenţia de a nu mi se da o copie a înregistrării, în timp ce scrisorile erau gândite pentru a crea impresia că voi primi o copie? Dovezile păreau să‐mi întărească suspiciunea. Pentru a mă convinge, am scris în data de 4 martie că doresc asigurarea absolută, formulată clar, că mi se va da „o copie completă a înregistrării,” aşa cum se menţionase. Am încheiat spunând: „Asupra acestui punct trebuie să fiu absolut sigur.” Neprimind nici un răspuns până la data de 12 martie, am scris din nou: „Aştept încă o promisiune clară că nu se va face o singură înregistrare, şi că mi se va da o copie. După cum spuneam în prima mea scrisoare, este o condiţie esenţială.”

La 18 martie a sosit răspunsul: „V‐aţi referit la dorinţa de a se păstra o înregistrare, şi, de asemenea, o copie a înregistrării. Discutând aceasta cu funcţionarii, s‐au făcut următoarele propuneri, care ni s‐au părut corecte pentru toţi cei interesaţi: grupul va alege un secretar, care va scrie  concluziile la care vom ajunge, iar acestea vor fi supuse întregului grup pentru aprobare, după care fiecare va primi o copie. Credem, frate Andreasen, că această sugestie va fi pe placul dumneavoastră.”

Aceasta era o sugestie cu totul nouă şi complet diferită. După ce mi se spusese, în scrisoarea din 27 februarie, că se va face o înregistrare pe bandă, o înregistrare „completă… a celor ce se vor spune şi se vor face” şi se exprimase speranţa că o astfel de „înregistrare amănunţită va fi pe placul meu,” acum mi se prezenta o nouă şi neaşteptată propunere, cu totul diferită de cea anterioară. Nu avea să mai fie nici stenograf, nici înregistrare pe bandă, nici relatare completă, ci unul dintre ei avea să scrie concluziile la care vom ajunge. Şi se presupunea că aveam să fiu mulţumit cu aşa ceva! Dar nu eram deloc mulţumit. Era un abuz de încredere. Era, ca şi înlocuirea Rahelei cu Lea, o afacere ruşinoasă. Mă simţeam ca şi Iacov când a fost păcălit. Cu trei săptămâni înainte mi se promisese „o înregistrare completă” a întâlnirii, care se spera că va fi pe placul meu. Acum mi se oferea o copie a concluziilor, care se spera de asemenea că îmi va fi pe plac.

Scrisoarea din 18 martie descoperă faptul că n‐a existat niciodată intenţia de a mi se da o copie a înregistrării, şi că ei se prefăcuseră tot timpul, gândind că voi accepta sugestia lor, venind la o audiere sau discuţie fără a mi se garanta primirea vreunei înregistrări a discuţiei, ci doar a concluziilor. În Evul Mediu ereticii erau arestaţi şi condamnaţi în secret. Pe atunci nu exista o acțiune „habeas corpus.” Şi acum funcţionarii sugerau o şedinţă neînregistrată, la care să fie prezenţi doar câţiva oameni, şi să nu se facă nici un fel de înregistrare! Consider că aceasta este o sugestie imorală. De ce anume se temeau? Şi, pe deasupra, înainte de a veni la audiere, s‐a pus condiţia „să fiţi de acord, supunând cazul dumneavoastră comitetului Conferinţei Generale, să respectăm decizia comitetului” (Scrisoarea din 13 mai 1958). Aceasta descoperă clar intenţia comitetului. Avea să aibă loc o audiere, o audiere secretă, incluzând şi o discuţie, dar înainte de avea loc audierea sau discuţia trebuia să fiu de acord să accept concluzia şi verdictul lor! În aceste condiţii, ce ar mai fi putut face pentru a câştiga procesul?

Se pare că funcţionarii aveau de gând să se erijeze în postura de acuzatori, juraţi, judecători şi executori. Într‐un caz care implică puncte de doctrină şi care necesită discuţii pentru a se ajunge la concluzii sănătoase, un comitet de oameni neutri, neimplicaţi direct în controversă, trebuie să examineze cazul. Nici un judecător nu examinează vreodată un caz în care este personal interesat. El refuză să prezideze un caz în care este cât de puţin implicat. Dar slujbaşii noştri s‐au ales singuri pentru a examina cazul şi a arbitra o dispută care implică puncte de teologie, cu dreptul de a acţiona şi de a cere ca partea adversă să accepte dinainte orice decizie ar fi luată. Aceasta înseamnă de fapt a accepta pretenţia oamenilor aleşi ca administratori, executori, promotori, finanţatori, organizatori şi sfătuitori, că ar avea jurisdicţie asupra doctrinei, deşi nu au fost educaţi în acest scop. I‐am auzit pe fiecare spunând, în diferite ocazii: „Nu sunt teolog.”

La 26 martie 1958 am răspuns scrisorii care spunea că nu va avea loc nici o înregistrare, dar că voi primi o copie a concluziilor. Nu aveam nevoie de aşa ceva. Ştiam dinainte care ar putea fi acestea, întrucât fusesem deja judecat şi ameninţat. Mi se ascunsese intenţionat faptul că nu aveam să primesc o copie a înregistrării, pentru a putea fi judecat în secret. Aparent se intenţiona să nu se facă cunoscută această problemă, şi, dacă eram de acord de la început să accept concluziile lor, puteam fi acuzat că mi‐am călcat promisiunea dacă aş fi făcut ulterior vreun comentariu. Dacă aş fi putut fi determinat să vin la Washington în aceste condiţii, aş fi fost cu siguranţă „înfundat.” Cu toată această „poveste” în minte, cu repetatele „ocoliri” ale cererii mele de a primi o copie a înregistrării, mă simţeam înşelat şi încheiam scrisoarea mea spunând: „Încălcarea promisiunilor dumneavoastră anulează înţelegerea noastră.”

Încrederea mea în oameni fusese serios zdruncinată. La 3 aprilie am primit un răspuns care afirma că scrisoarea mea „a fost primită şi conţinutul ei a fost prezentat funcţionarilor.” Nu se menţiona nimic despre declaraţia mea: „Încălcarea promisiunilor dumneavoastră anulează înţelegerea noastră,” care era partea cea mai importantă. De altfel, se pare că această declaraţie nu a fost citită funcţionarilor, pentru că, o lună mai târziu am primit o scrisoare în care mi se spunea: „Am aflat de la alţii că dumneavoastră consideraţi că ne‐am încălcat promisiunea.”

Această denaturare a cuvintelor mele a fost răspândită printre fraţi, care au crezut desigur că scrisesem altora, nu persoanelor interesate. Nu făcusem aşa ceva. În aceeaşi scrisoare din 3 aprilie, cel care‐mi scrie declara: „Este adevărat, aşa cum afirmaţi, că mai întâi a fost sugerată o înregistrare pe bandă, însă nu vi s‐a promis o copie. După ce s‐a făcut această propunere, ne‐am mai gândit la această problemă şi credem că o asemenea înregistrare nu ar fi cea mai înţeleaptă soluţie. Să înregistrezi pe bandă orice remarcă, oricât de neînsemnată, n‐ar fi corect faţă de participanţi. În astfel de discuţii, nu este exclus ca omeni serioşi să aibă scăpări pe care mai târziu să le regrete şi să le corecteze. Omul muritor este supus unor astfel de greşeli; dar pentru ce le‐am păstra? Intenţia sinceră a acestei întâlniri este de a ajunge împreună la nişte concluzii… După cum reiese din scrisorile dumneavoastră, aceasta părea să fie în conformitate cu sugestia dumneavoastră de la început.”

Această scrisoare clarifică mai multe aspecte. Se admite că la început a fost sugerată o înregistrare pe bandă. De asemenea, este clar că nu a existat intenţia de a mi se da o copie, deşi scrisorile au fost concepute astfel încât să‐mi ascundă acest fapt. Se mai afirmă că slujbaşii s‐au răzgândit şi au hotărât că n‐ar fi înţelept să înregistreze totul, întrucât „n‐ar fi corect faţă de participanţi”‐ un motiv uluitor, care trădează intenţii „necurate.” Şi apoi, ultima afirmaţie falsă: „După cum reiese din scrisorile dumneavoastră, aceasta pare să fie în conformitate cu prima dumneavoastră sugestie.”

Asta este o minciună sfruntată. Îl provoc pe cel care mi‐a scris aceste rânduri să găsească măcar un loc unde am spus sau am sugerat aşa ceva. Şi totuşi, această impresie a fost răspândită printre fraţii din Washington. Fără să le treacă prin minte că Washington‐ul ar putea spune altceva decât adevărul absolut, fraţii care au fost sfătuiţi să „păstreze linia” aveau să creadă desigur că aceasta a fost „sugestia mea iniţială.” Nimic n‐ar putea fi mai departe de adevăr. Iar şi iar, am accentuat în toate scrisorile mele că doresc o copie a înregistrării, şi acum cel care‐mi scrie spune că reiese din scrisorile mele că o copie a concluziilor a fost sugestia mea iniţială. Care ar putea fi motivul acestei clare dezinformări? Cred că ştiu. Este oare posibil ca ştirile de la Washington să aibă nuanţe tendenţioase?

De ce această schimbare bruscă?

Trebuie să existe nişte motive serioase pentru care s‐a decis brusc să nu se mai facă nici o înregistrare, după ce, mai întâi, se luase hotărârea de a se face o înregistrare completă „a tot ce se va spune şi se va face.” Rapoartele despre criza apostaziei „Alfa,” cea din 1888, au dispărut în mare parte, şi relatările care au mai rămas sunt ascunse la loc sigur şi nu sunt disponibile. Nu dorim ca această situaţie să se repete în criza „Omega.” Deci, să fim deschişi.

Nu ştiu care a fost cauza acestei schimbări. Pot numai să presupun. Se ştia că „activitatea” mea urma să fie luată în discuţie, şi, de asemenea, şi relaţia mea cu biserica. Fraţii au sugerat că probabil am şi eu câteva probleme de discutat. Într‐adevăr, am aşa ceva . Am făcut şi o listă cu aceste subiecte. Iată‐le:

  1. Articolele fratelui Froom, în special cel apărut în Ministry în februarie 1957, în care sora White este desconsiderată.
  2. Vizita la arhive a fraţilor Anderson şi Reed cu intenţia de a introduce adăugiri în scrierile sorei White, şi politica generală pe care o dezvăluie acest fapt.
  3. O listă a subiectelor discutate cu evanghelicii timp de „sute de ore,” şi principalele concluzii la care s‐a ajuns.
  4. O listă detaliată a cărţilor „remediate şi corectate” la recomandarea lui Martin, şi o listă a cărţilor care vor fi corectate în viitor.
  5. Procesul celor 3.000 $.
  6. Prozelitismul. Ce se înţelege prin aceasta?
  7. Înţelesul expresiilor „a pune frână,” „extremişti” şi „lunatici iresponsabili.”
  8. Noua universitate şi lâncezeala din câmpurile externe.
  9. Schimbarea de bani.
  10. O revizie completă efectuată de către o firmă serioasă de contabili publici.

Nu am trimis această listă la Washington, pentru că ştiam bine că parcurgerea unui asemenea program ar putea dura luni de zile. Am sugerat numai câteva subiecte şi, desigur, ştiam care vor fi rezultatele. Dar, foarte curios, exact în acest timp, fraţii decid că n‐ar fi înţelept să facă o înregistrare. În aceste condiţii, le înţeleg decizia. Motivul pe care‐l invocă – faptul că fraţii ar putea să facă remarci pe care mai târziu să le regrete – este pur şi simplu stupid. Dar să nu înţelegem greşit. O socoteală va trebui totuşi dată. Şi peste toate acestea, la data de 3 aprilie mi se scrie: „Nu aţi cerut niciodată o audiere.” Rog pe cititor să judece singur această problemă. Am răspuns: „Vă rog să nu mă interpretaţi greşit. Nu numai că am dorit o audienţă, dar consider că o audiere este neapărat necesară dacă vrem ca această problemă supărătoare să fie în cele din urmă rezolvată. Spuneţi că vă îndoiţi că am fost într‐adevăr sincer atunci când am cerut o audiere. Ei bine, da, am vrut o audiere. Am cerut‐o. Nu o audiere secretă. Una deschisă, sau o audiere la care să se facă o înregistrare completă şi amănunţită a tot ce se va spune şi se va face. Aceasta a fost dorinţa mea de la început. Nu să fiu protagonistul unor dezbateri închise.”

Ultima mea comunicare către cartierul general a fost datată 28 iunie 1958. Am întrebat dacă îşi menţin hotărârea de a‐mi acorda o audiere şi o copie a înregistrării pe bandă. Un secretar mi‐a răspuns: „În ce priveşte înregistrarea pe bandă a întâlnirii, mi sa spus să vă transmit că, în corespondenţa noastră nu a existat nicio promisiune a unei astfel de înregistrări pentru dumneavoastră. Dacă doriţăi, se poate face una, dar va fi păstrată în acest birou ca document permanent, după cum am afirmat anterior.” Aceasta mă elibera de orice obligaţie. Epuizasem toate metodele de comunicare cu oamenii cărora trebuia să mă adresez. Acum pot să vorbesc bisericii, după cum şi Hristos spunea, întrucât celelalte metode au dat greş. Şi aşa voi face. Dar sunt gata oricând să merg la o audiere sau la un proces, dacă vor fi conduse şi înregistrate cum se cuvine. Ca totul să fie clar.

Patimi moştenite

La pagina 383 a cărții Questions on Doctrine, apare afirmaţia că Hristos „a fost scutit de patimile moştenite şi întinăciunile de care sunt afectaţi descendenţii naturali ai lui Adam.” Acesta nu este un citat din Spiritul Profetic. Este o nouă doctrină care nu a apărut niciodată în vreo Declaraţie de Credinţă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, şi este în contradicţie cu declaraţiile noastre de doctrină din trecut. Ea nu a fost adoptată la o „sesiune a Conferinţei Generale, de către delegaţii acreditaţi din toată lumea,” conform procedurii de oficializare descrisă în Questions on Doctrine la pagina 3. Deci nu este o doctrină aprobată sau acceptată.

Două afirmaţii

Există în Mărturii două afirmaţii la care se recurge în încercarea de a susţine ideea că Hristos a fost scutit de patimile moştenite. Prima spune că Hristos „este modelul nostru în toate lucrurile. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar fără a fi supus patimilor” (Mărturii vol. 2, pagina 202). Cealaltă afirmaţie este: „El a fost un puternic om al rugăciunii, nesupus patimilor firii noastre omeneşti, căzute, dar confruntat cu aceleaşi slăbiciuni, ispitit în toate lucrurile ca şi noi.” (Ibidem, pagina 509). Ambele afirmaţii menţionează patimile, dar nici una nu pomeneşte de „întinăciuni” – „înclinaţii corupte.” Nici cuvântul „scutit” nu apare aici. Afirmaţia sorei White că Hristos nu a avut patimi sau că nu a fost supus patimilor, înseamnă oare că El a fost scutit de ele? Nu, pentru că a nu avea patimi nu înseamnă neapărat a fi scutit de ele. Sunt două concepte total diferite. A fi scutit înseamnă a fi „absolvit sau cruţat de o obligaţie dificilă, împovărătoare; eliberat, exceptat de la o regulă pe care alţii trebuie s‐o respecte, care este obligatorie pentru ceilalţi; a fi imun faţă de ea.

A fost Isus exceptat de la o regulă pe care ceilalţi trebuie s‐o respecte, care este obligatorie pentru alţii”? Nu. „Dumnezeu a permis ca Fiul Său să vină, ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omeneşti (nu scutit de ele). El I‐a îngăduit să întâmpine pericolele vieţii asemenea oricărui om, să lupte ca orice copil al omenirii, cu riscul înfrângerii şi al pierderii veşnice.” (Hristos Lumina Lumii, pagina 4). „Pe când era un copil, El gândea şi vorbea ca un copil, dar fără ca vreo urmă de păcat să întunece chipul lui Dumnezeu din El. Totuşi n‐a fost scutit de ispite. El a fost supus (nu scutit) tuturor conflictelor pe care le întâmpinăm noi.” (Ibidem, pagina 71). „Dumnezeu n‐a cruţat nici chiar pe Fiul Său.” (Romani 8:32). „Nici un fiu al omului n‐a fost chemat vreodată să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unei lupte atât de crunte cu ispita, cum a fost Mântuitorul.” (Hristos Lumina Lumii, pagina 71). „El trebuia să fie tot timpul în gardă pentru a‐Şi păstra curăţia” (Ibidem). Un om poate să nu aibă cancer, dar înseamnă aceasta că este imun, scutit de aşa ceva? Sigur că nu. Anul viitor ar putea fi afectat de această boală. Sora White nu spune că Hristos a fost scutit de patimi. Ea spune că n‐a avut patimi, nu că ar fi fost imun la ele.

De ce n‐a avut Hristos patimi? Pentru că „sufletul trebuie să păcătuiască intenţionat  înainte ca patima să poată domina raţiunea şi ticăloşia să triumfe asupra conştiinţei” (Mărturii vol. 5 pagina 177). Şi Hristos nu a intenţionat să păcătuiască. Nici măcar o clipă n‐a existat în El înclinaţia spre păcat. El a fost curat, sfânt, nepătat. Dar asta nu însemnă că El a fost scutit de ispită sau păcat. „El ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea.” (Comentarii Biblice, vol. 5 , p.II 28). Sunt totuşi nedumerit cum ar putea cineva sa o facă pe sora White să spună că Hristos a fost scutit, când ea susţine exact contrariul, şi nici măcar nu foloseşte cuvântul „scutit.”

Este ispita păcat?

Ispita în sine nu este păcat; dar poate deveni păcat dacă îi cedăm. „Când gânduri necurate sunt nutrite, nu‐i nevoie să fie exprimate în cuvinte sau fapte, pentru a comite păcatul şi a pune sufletul sub condamnare.” (Mărturii vol. 4 pagina 623). „Un gând necurat tolerat, o dorinţă nesfântă nutrită, şi sufletul este contaminat… Orice gând nesfânt trebuie îndepărtat pe loc” (Mărturii vol.5 pag. 177).

Satan ne ispiteşte pentru a ne duce în păcat. Dumnezeu foloseşte ispite controlate pentru a ne întări şi a ne învăţa să rezistăm. Satana l‐a ispitit pe Adam în grădină; l‐a ispitit pe Avraam şi pe toţi profeţii; l‐a ispitit pe Hristos; îi ispiteşte pe toţi oamenii. Dar Dumnezeu „nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puteri” (1 Corinteni 10:13). „Hristos a fost un agent moral liber care ar fi putut păcătui dacă ar fi vrut. El avea libertatea de a ceda ispitelor Satanei şi de a zădărnici planurile lui Dumnezeu. Dacă n‐ar fi fost astfel, dacă n‐ar fi fost posibil ca El să cadă, n‐ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită familia umană” (Youth’s Instructor, 26 oct. 1899).

Marea lege a eredităţii

În Questions on Doctrine la pagina 383, se afirmă că Hristos a fost „scutit de patimile moştenite şi de întinăciunile care‐i afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam.” Fiecare copil care se naşte în această lume moşteneşte diferite trăsături de la înaintaşii săi. A moştenit Hristos, în acelaşi fel, asemenea trăsături? Sau a fost scutit?

Iată răspunsul: „Asemenea oricărui fiu al lui Adam, El a acceptat efectele marii legi a eredităţii” (Hristos Lumina Lumii, pagina 48). „Aceste efecte sunt vizibile în istoria strămoşilor Săi pământeşti” (Ibidem). Unii dintre aceşti strămoşi au fost oameni buni; alţii n‐au fost atât de buni; unii au fost oameni răi; alţii chiar foarte răi. Au fost printre ei hoţi, ucigaşi, desfrânaţi, înşelători. El a avut acelaşi fel de strămoşi ca şi noi. „El a venit cu o astfel de ereditate, să poarte suferinţele şi ispitele noastre” (Ibidem). „Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană era slăbită de patru mii de ani de păcat” (Ibidem).

În lumina acestor afirmaţii, şi a multor altora, cum mai poate spune cineva că Isus a fost scutit? Departe de a fi fost scutit, sau de a opune rezistenţă, El le‐a acceptat.

În citatele date aici se afirmă acest lucru de două ori. „El a acceptat efectele marii legi a eredităţii” şi „cu o astfel de moştenire (ereditate) El a venit să împărtăşească suferinţele şi ispitele noastre.” Un adventist sincer trebuie deci să aleagă între Questions on Doctrine şi Hristos Lumina Lumii, între minciună şi adevăr. „Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să vină, ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omeneşti. El I‐a îngăduit să întâmpine primejdiile vieţii asemenea oricărui alt suflet, să lupte aşa cum trebuie să lupte orice fiu al omului, cu riscul înfrângerii şi al pierderii veşnice” (Hristos Lumina Lumii, pagina 49). „Hristos ştia că vrăjmaşul va veni la fiecare fiinţă umană, pentru a profita de slăbiciunea ei… şi prin trecerea Lui pe acest pământ, ca om, Domnul a pregătit pentru noi o cale spre biruinţă” (Hristos Lumina Lumii, pagina 122,123). „Pe El, care şi‐a părăsit slava, şi a luat asupra Lui slăbiciunile omenirii, se bazează mântuirea întregii lumi” (Ibidem, pag. 11).

Puţini, chiar şi dintre pastorii noştri, cunosc ceea ce sora White numeşte „marea lege a eredităţii.” Totuşi, aceasta este legea care face efectivă întruparea şi‐L face pe Hristos om cu adevărat, asemenea fiecăruia dintre noi în toate lucrurile. Pavel consideră ca era o datorie morală din partea lui Dumnezeu să‐L facă pe fiul Său, în toate lucrurile, asemenea unuia din noi, şi afirmă aceasta cu îndrăzneală. El spune: „TREBUIA să fie, în toate lucrurile, asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în cele ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:17,18). Termenul folosit aici „trebuia” înseamnă „se cuvenea,” „se cădea,” în sensul unei datorii morale care‐i revine lui Dumnezeu.

Marea lege a eredităţii a fost instituită de Dumnezeu pentru a face posibilă mântuirea, şi  este una din legile elementare care n‐a fost nicicând abrogată. Daţi la o parte această  lege, şi nu vom mai avea un Mântuitor care să ne poată fi ajutor sau exemplu. De bunăvoie, Hristos „a acceptat” această lege, şi astfel a făcut posibilă mântuirea. A susţine că Hristos n‐a fost supus acestei legi neagă creştinismul şi face din întrupare o păcăleală religioasă. Fie ca Dumnezeu să‐i păzească pe adventiştii de ziua a şaptea de asemenea învăţători şi de astfel de învăţături.

Întinăciunea

Nu am tratat subiectul întinăciunii, deşi este menţionat în Questions on Doctrine alături de patimi. Hristos a fost supus marii legi a eredităţii, dar aceasta n‐are nimic de‐a face cu întinăciunea. Gândurile necurate tolerate, dorinţele nesfinte nutrite, pasiunile rele îngăduite, vor avea ca rezultat murdărie, întinăciune şi păcat. Dar Hristos n‐a fost afectat de nici una dintre acestea. El „nu S‐a întinat.” „Isus, venind să locuiască în trup omenesc, nu S‐a întinat” (Hristos Lumina Lumii, pagina 266).

Patimile şi întinăciunea sunt două lucruri diferite, şi nu pot fi aşezate pe acelaşi plan, aşa cum sunt alăturate în Questions on Doctrine. Patima poate fi asemănată cu ispita, şi deci nu constituie un păcat. Un gând necurat poate veni nepoftit chiar într‐o ocazie sfântă, dar aceasta nu întinează; nu este păcat, câtă vreme nu este tolerat şi păstrat. O dorinţă nesfântă poate licări brusc în minte, provocată de Satana; dar nu este păcat atât timp cât nu este nutrită.

Legea eredităţii se aplică în cazul patimilor, dar nu şi în cel al întinăciunii. Dacă întinăciunea ar fi ereditară, atunci Hristos ar fi fost întinat când a venit pe acest pământ, şi, de aceea, n‐ar putea fi „Sfântul” (Luca 1:35). Dacă copilul unui bărbat necredincios este numit sfânt, o asemenea afirmaţie va fi o consolare pentru soţia acestui om (1 Corinteni 7:14). Ca adventişti, oricum, noi nu credem în păcatul originar.

Despre această problemă a întinăciunii ar fi multe de spus. Dar câtă vreme problema care ne stă în faţă priveşte doar patimile, nu vom discuta mai departe despre întinăciune. Cu altă ocazie poate voi spune mai multe despre patimi, întrucât consider că afirmaţia din Questions on Doctrine este o erezie mortală, distructivă pentru doctrina ispăşirii.

Următoarea mea scrisoare va fi ultima din această serie. Dar dacă cititorul va consulta lista celor 10 subiecte pe care le‐am enumerat în această scrisoare, va vedea că mai sunt multe de discutat. Şi această listă nu este exhaustivă. Oricum, îmi voi lua timp pentru a aprofunda ceea ce am spus, pentru că lucrurile mari se mişcă încet, şi este nevoie de timp pentru a „dospi tot aluatul.” Dar drojdia îşi face lucrarea şi, la timpul potrivit rezultatul aşteptat va apărea. Dar nu mă grăbesc. Timpul este de partea adevărului, adevărul îşi face singur drum, şi nu depinde de niciun instrument uman. Am primit multe scrisori de încurajare, şi sunt recunoscător pentru ele; cu singurul regret că nu am putut să răspund la toate. Cineva care ocupă o poziţie destul de importantă la Washington mi‐a scris despre confuzia care există acolo, afirmând: „Urmărim evenimentele şi, când va sosi timpul, vom fi gata să acţionăm. Personal, nu cred că a sosit timpul, dar nici că ar fi departe. Suntem cu dumneavoastră, puteţi conta pe noi.” Sunt bucuros să pot spune că stau bine cu sănătatea, şi că mă bucur deplin de viaţă. Este minunat să trăieşti în aceste vremuri. „Sunt nemuritor până îmi voi isprăvi  ucrarea.” Aceasta s‐ar putea întâmpla mâine, şi, dacă va fi aşa, sunt mulţumit şi pregătit.

Salut pe toţi prietenii mei cu 1 Tesaloniceni 5:25.