Scrisori către Biserică – Desconsiderarea sorei White – Scrisoarea 3

scrisoare

M.L. Andreasen, 1957

Scrisori Catre Biserica – Scrisoarea 3 – PDF

Cu ani în urmă, în timp ce călătoream în Minnesota de Nord, am petrecut un sfârşit de săptămână într‐un oraş mic în care trenul nu circula duminica şi nu existau autobuze. Nu mi‐a plăcut să stau inactiv, aşa că am aranjat să ţin un serviciu public într‐o sală a primăriei. Am pus un afiş scris de mâna, în care spuneam că voi vorbi după amiază despre Adventiştii de Ziua a Şaptea. Vă mărturisesc că aş fi preferat mai degrabă să nu vorbesc, pentru că simţeam nevoia să mă odihnesc. Cu siguranţă anunţul meu nu va atrage prea mulţi oameni.

Spre surpriza mea, sala era aproape plină. De vreme ce oamenii arătau interes pentru subiect, am hotărât să mai anunţ încă un serviciu pentru acea seară. Imediat, un domn bine îmbrăcat a ieşit din rândurile auditoriului, s‐a prezentat ca fiind, temporar, pastorul singurei biserici din oraş şi m‐a invitat să merg la biserica sa şi să vorbesc în acea seară. I‐am amintit care este subiectul meu, dar el a afirmat că este acceptabil şi pot să merg să vorbesc despre Adventism. I‐am mulţumit şi am urmat invitaţia sa. Dupa întâlnire, în acea seară, mi‐a spus că‐i pare rău ca m‐a invitat.
‐ Când v‐am auzit după amiază, mi‐a spus el, am crezut că sunteţi un om inteligent. Acum ştiu că nu sunteţi.
‐ Ce v‐a determinat să vă răzgândiţi?
‐ Aţi spus că dumneavoastră credeţi în Geneză, nu‐i aşa?
‐ Sigur că nu. Niciun om inteligent nu crede povestea din Geneza despre creaţiune.
‐ Deci nu credeţi în Vechiul Testament?
‐ Niciun om inteligent nu ar crede.
‐ Dar în Noul Testament credeţi?
‐ Da, sigur, sunt multe lucruri bune în el. Dar când ajung la scrierile lui Pavel, mă opresc. El este cauza tuturor problemelor.
‐ Ce credeţi despre Hristos?
‐ A fost un om bun, un om foarte bun. Desigur, a avut şi el lipsurile lui. Dar a fost un om bun.
‐ Sunteti pastor?
‐ Da, într‐un fel. Sunt directorul seminarului. Sunt în vacanţă şi îl înlocuiesc temporar pe pastorul din acest oraş, un fost student de‐al meu.
A urmat o conversatie revelatoare pentru mine, care s‐a prelungit până noaptea târziu. Cunoşteam câte ceva despre acel seminar şi unul dintre profesorii mei urmase acolo nişte cursuri.
‐ Le predaţi studenţilor dumneavoastră ceea ce mi‐aţi spus în această seară?
‐ Da, şi încă multe altele.
‐ Şi studenţii dumneavoastră prezintă aceste lucruri în bisericile lor?
‐ O, nu! Niciodată. Oamenii nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Sunt mult mai conservatori decât pastorii. Trebuie să‐i luăm cu binişorul.

Acest episod îmi vine în minte când privesc la situaţia din biserica noastră în ultimii ani. Am fost tulburat când am auzit prima dată că liderii noştri au purtat negocieri cu evanghelicii; dar am sperat că oferta celorlalte biserici de a ne considera ca fiind de‐ai lor nu‐i va atrage pe oamenii noştri. Auzisem atât de multe predici pe baza textului din Numeri 23:9 “Este un popor care locuieşte la o parte, şi nu face parte dintre neamuri” încât am fost amăgit. Întrucât negocierile au fost considerate secrete de top, a trecut ceva timp până să se scurgă vreo informaţie exactă. Când a aparut, a fost răscolitoare. Washingtonul a furnizat prea puţine ştiri, iar ceilalţi m‐au informat că nu au nimic de spus. În orice caz, se părea că liderii noştri erau influenţaţi şi că se făceau paşi care cu greu ar mai fi putut fi retraşi.

Prima ştire autentică n‐a venit de la conducătorii noştri sau prin publicaţiile noastre, ci dintr‐o publicaţie evanghelică datată septembrie 1956, care, într‐o ediţie specială, relata cele întâmplate. Această relatare era atât de incredibilă încât am ezitat sa o i-au în onsiderare. Eram sigur că cele relatate n‐au avut loc, şi că liderii noştri vor publica imediat o dezminţire. Am aşteptat un an, am aşteptat doi. Dar până astazi nu s‐a publicat niciun protest şi nicio dezminţire. Trebuie deci să accept, dezgustat, că cele relatate sunt adevărate. Haideţi să vedem ce s‐a întâmplat.

Principalele noastre publicaţii

În vreme ce citeam Review and Herald săptămână de săptămână, am constatat că articolele te ajută în general. Atât colaboratorii, cât şi redactorii şi autorii articolelor citează liber din Spiritul Profetic. Sunt momente când nu sunt de acord cu unele poziţii pe care le consider nefondate, dar nu sunt dese. Dar am învăţat să nu ia prea în serios anumite probleme minore. Am citit Review cu încredere, m‐am bucurat de ea. Pot să spun acelaşi lucru despre Semnele Timpului.

Dar nu este cazul revistei Ministry, revista noastră pastorală. Articolele generale sunt de acelaşi tip şi calitate ca şi în Review, dar nu este întotdeauna aşa cu chestiunile specifice şi editorialele. Pe acestea trebuie să le citesc cu grijă şi precaut. Uneori conţin ceea ce eu numesc erezie şi o pervertire periculoasă a adevărului. Aceasta poate fi o acuzaţie serioasă. Şi într‐adevăr aşa e. Pot să ilustrez ce am în minte prezentând un exemplu concret.

Ministry

În ultimii ani s‐a produs o schimbare clară a accentelor din Ministry, şi nu într‐un sens bun. Această schimbare coincide cu perioada în care conducătorii noştri au avut contacte şi rapoarte strânse cu evanghelicii. Tendinţa aceasta era evidentă mai dinainte, dar acum a ajuns să dea roade. Ca să dau un exemplu, vă voi îndrepta atenţia asupra unui articol din feburarie 1957, intitulat “Aplicarea preoţească a actului ispăşitor.” Se pretinde că aceasta este “înţelegerea adventistă a ispăşirii, confirmată, ilustrată şi clarificată de Spiritul Profetic.” Dat fiind faptul că nu s‐a renunţat la această idee sau nu s‐a protestat împotriva ei, nu putem decât să concluzionăm just că ea este aprobată oficial.

Ispăşirea

Autorul oferă un mic tribut “lupei,” adică Spiritului Profetic, apoi face acea afirmaţie despre ispăşire: “Pe de o parte, nu este limitată doar la sacrificiul morţii lui Hristos pe cruce. Pe de altă parte, nici nu este restrânsă la slujba Marelui nostru Preot ceresc în sanctuarul de sus, în ziua antitipică a ispăşirii sau în ceasul judecăţii lui Dumnezeu, aşa cum unii dintre înaintaşii noştri au crezut şi au scris în mod greşit” (Ministry, februarie 1957, pagina 9). Autorul insistă asupra faptului că Spiritul Profetic învaţă în mod clar că ambele aspecte sunt incluse: “Un aspect fiind incomplet fără celălalt şi fiecare completându‐l pe celălalt” (Idem). Cu alte cuvinte, şi moartea pe cruce, şi slujba lui Hristos în cea de‐a doua despărţitură sunt necesare pentru ispăşire. Până aici suntem în deplin acord. Moartea a constituit o parte indispensabilă a ispăşirii. Una este incompletă fără cealaltă.

Acest lucru trebuie reţinut, deoarece după câteva propoziţii autorul va spune că moartea pe cruce este suficientă; să citez: “Jertfa de pe cruce (este) o ispăşire completă, perfectă şi finală pentru păcatul omului” (pagina 10). După ce la început a spus că moartea ispăşitoare a fost incompletă, acum spune că este completă, perfectă şi finală. Nu consideră că moartea este doar o ispăşire parţială, ci una completă, perfectă şi finală. Aici nu putem fi de acord. Cele două afirmaţii sunt ireconciliabile. Aceasta este mai mult decât o greşeală de exprimare. În timp ce în următorul paragraf autorul recunoaşte de formă nevoia unei slujbe în sanctuarul ceresc, el lasă deoparte orice caracteristică esenţială a ispăşirii şi omite datele esenţiale ale conceptului adventist despre ispăşire, care justifică existenţa noastră ca popor distinct care are o solie pentru lume în prezent.

În explicarea lui asupra lucrării lui Hristos în sanctuar, el nu face referire şi nici nu menţionează Daniel 8:14: “Apoi sanctuarul va fi curăţit.” Fără acest text, lucrarea lui Hristos în sanctuar devine lipsită de sens. El nu menţionează anul 457 î.Hr, cele 70 de săptămâni sau mijlocul săptămânii care precizează vremea jertfei de pe cruce, şi care este “ca un drug într‐un loc tare” (Is. 22:23) de care fixăm întreaga schemă cronologică a profeţiei şi care, de asemenea, justifică data, 1844.

Îndepărtaţi sau schimbaţi aceste date şi adventiştii sunt fără ancoră pentru sistemul cronologic care culminează cu anul 1844, şi sunt incapabili să‐şi motiveze existenţa ca popor ce trebuie să vestească lumii cea mai importantă solie pentru acest timp: “Temeţi‐vă de Dumnezeu, şi daţi‐I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apoc. 14:7). Fiecare dintre aceste date pe care autorul le lasă deoparte, şi tot restul, în cuvintele dr. Barnhouse, este “perimat, răsuflat şi nefolositor” (Eternity Extra, septembrie 1956, p. 4).

O colecţie cuprinzătoare

În Questions on Doctrine, începând de la pagina 661, există o secţiune care este formată din citate extrase din scrierile sorei White asupra subiectului ispăşirii, în total 30 de pagini. Se susţine că este o “colecţie cuprinzătoare” a învăţăturilor sorei White referitoare la ispăşire. Când am întâlnit cuvântul “cuprinzătoare,” m‐am aşteptat să descopăr o colecţie completă şi vastă. Dar consultând materialul, am fost dezamăgit de caracterul lui incomplet şi părtinitor. Am descoperit că este o colecţie cu multe lipsuri şi fără substanţă, în care nu au fost introduse numeroase citate care în mod corect ar fi trebuit introduse chiar şi într‐o compilaţie mică, ca să nu mai spunem de una cuprinzătoare. Şi, destul de ciudat, citatele care au fost omise erau de aşa fel încât sub nicio formă nu ar fi trebuit lăsate deoparte.

Mai întâi de toate, am vrut să ştiu ce a spus sora White referitor la anul 1844, care este “anul crizei.” Am vrut să ştiu dacă acest an avea vreo legătură cu ispăşirea, sau dacă putea fi lăsat deoparte fără probleme. Am descoperit că autorul l‐a omis. Aşa că am căutat alte citate, în afara celor care fuseseră introduse în colecţie. Am citit afirmaţia: “La finalul celor 2300 de zile în 1844… Marele nostru Preot… intră în sfânta sfintelor şi acolo stă în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a… îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare, şi pentru a face ispăşire pentru toţi cei care beneficiază de ea.” Se afirmă că aceasta este “marea zi a ispăşirii finale” (Tragedia veacurilor, p. 480). Am căutat această afirmaţie importantă în colecţia cuprinzătoare, dar nu am găsit‐o. Am mai căutat o afirmaţie asemănătoare: “…la sfârşitul celor 2300 de zile în 1844, Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a împlini lucrarea de finală a ispăşirii, care pregăteşte venirea Sa” (Idem, pagina 442). Nu am găsit‐o. Am căutat această afirmaţie: “…aceasta este slujba care a început la sfârşitul celor 2300. Atunci, aşa cum i se spusese mai dinainte profetului Daniel, Marele nostru Preot a intrat în Sfânta Sfintelor, pentru a împlini ultima parte a lucrării Sale solemne ‐ curăţirea sanctuarului.” Nu am putut‐o găsi. Am căutat afirmaţia: “Sfârşitul celor 2300 de zile în 1844 a marcat o criză importantă” (Idem, pagina 429). Nu am găsit‐o.

Am căutat alte afirmaţii, cum ar fi: “Lucrarea sfântă a lui Hristos (care) se desfăşoară în prezent în sanctuarul ceresc,” “…lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul ceresc,” “Astăzi El realizează ispăşirea pentru noi înaintea Tatălui” (Mărturii, vol. 5, pagina 520; White Board Minutes, p. 1483; Mss. 21, 1895, citat în Ministry, februarie 1957, pagina 30). Nu am găsit niciuna dintre acestea.
La început am crezut că în această carte, Questions on Doctrine, nu a fost loc pentru aceste paragrafe, şi nici în Ministry. Dar a trebuit să renunţ la această idee când am observat că numai un anumit tip de afirmaţii erau omise. Toate citatele omise erau legate de data acelei “crize” importante, 1844, judecata de cerceteare, intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor pentru ispăşirea finală; lucrarea Lui de ispăşire din prezent; lucrarea de ispăşire pe care o face El “astăzi înaintea Tatălui.” Acestea sunt afirmaţiile pe
care dr. Barnhouse le‐a luat în râs şi despre care a spus că liderii noştri le‐au “respins în totalitate.” De asemenea, el a ridiculizat experienţa lui Hiram Edson în lanul de porumb
şi a numit judecata de cercetare nu numai o idee “ciudată,” dar o “idee omenească, scornită pentru salvarea prestigiului.” De fapt, “fenomenul psihologic cel mai colosal din istoria religioasă, inventat pentru salvarea prestigiului” (Eternity Extra, septembrie 1956, pp. 3,4). Şi acum descoperim că toate aceste afirmaţii jignitoare nu fac parte din “colecţia cuprinzătoare.” Să fie aceasta doar o simplă coincidenţă?

Ne întrebăm ce efect a avut ridiculizarea evanghelicilor asupra conducătorilor noştri şi asupra autorului articolului din Ministry, despre care discutăm. Singurul lucru care i‐a împiedicat pe fraţii noştri să treacă, trup şi suflet, la evanghelici, au fost, în mod ciudat, scrierile sorei White. Ea a pus un foarte mare accent pe problema sanctuarului, şi nu ar fi uşor să converteşti poporul nostru la un nou punct de vedere, atâta timp cât ei au Mărturiile care îi susţin în vechea poziţie. Credinţa poporului nostru în Spiritul Profetic ar trebui să fie slăbită sau, şi mai mult, distrusă, înainte de a se parcurge un drum lung pentru a‐i aduce la o nouă viziune. Articolul din Ministry serveşte exact acestui scop.

Însuşi editorul, în cercetările sale “a devenit extrem de conştient la declaraţiile sorei White, care indică faptul că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul ceresc” (P.V. White, pagina 1483). Aceasta nu se potrivea deloc cu noul punct de vedere în care se susţinea că ispăşirea a fost făcută pe cruce, aşa că el a sugerat că “vor apărea cu siguranţă note de subsol sau apendice la cărţile lui Ellen G. White care să clarifice în general în cuvintele ei înţelegerea noastră asupra diferitelor faze ale lucrării de ispăşire a lui Hristos” (Idem). Şi el a sugerat grăbirea în “pregătirea şi introducerea unor asemenea note în viitoarele tipăriri ale cărţilor lui Ellen White.” Când planul a devenit cunoscut, a fost abandonat. Autorul articolului din februarie 1957, Ministry, a preluat controlul şi a publicat articolul despre care discutăm acum.

Nici măcar o singură dată

Autorul pune următoarea întrebare: “De ce, în primele zile, în lumina acestor lucruri, sora White nu a scos la suprafaţă acest lucru şi nu a corectat conceptul limitat sau uneori greşit al primilor noştri scriitori referitor la ispăşire? Şi de ce a folosit ea unele dintre frazele lor exclusive fără să le pună în contrast cu înţelegerea ei mai largă, mai plină de adevăr, atunci când le‐a folosit?” (Ministry, februarie 1957, pagina 11). Aceasta era dilema. Unii dintre primii noştri scriitori aveau concepte greşite despre ispăşire. Sora White nu i‐a corectat, ci chiar a folosit unele dintre frazele lor. Cum poate fi explicat acest lucru? Răspunsul pe care îl dă autorul este cel mai surprinzător şi uluitor răspuns care a fost dat vreodată la o astfel de întrebare. Fiţi atenţi:
“Ca răspuns: Este esenţial ca înainte de toate să ne amintim un lucru fundamental: Nici un adevăr doctrinal sau interpretare profetică nu a fost transmisă vreodată acestui popor mai întâi prin Spiritul Profetic ‐ nici măcar o singură dată.” Citiţi din nou acele cuvinte. Şi reţineţi că acesta este un articol despre care se pretinde că prezintă adevărata semnificaţie a ispăşirii, interpretarea oficială care are aprobarea conducerii şi pe care editorul a acceptat‐o. Nu a fost retractată sau modificată. Este păstrată mai departe.

Acestea sunt cuvinte îndrăzneţe, aproape incredibile, şi în întregime neadevărate. Afirmaţia că sora White nu a contribuit iniţial în nici un singur caz cu niciun adevăr doctrinal sau interpretare profetică, nu va fi crezută de miile şi milioanele de cititori ai ei care au beneficiat cu toţi de lucrările ei. Cât despre mine, am găsit mult ajutor şi instruire în învăţătura ei doctrinală şi în interpretarea ei profetică. Autorul însuşi, care la pagina 11 din Ministry, februarie 1977, spune: “Noi suntem fundamental protestanţi, luând Biblia ca singură regulă a credinţei şi a practicii,” luna următoare, într-o scrisoare semnată, afirmă: “Consider toate învăţăturile Spiritului Profetic referitoare la un anumit subiect a fi învăţături cu autoritate în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.” Credinţa noastră nu poate fi întărită de un scriitor care în public spune “Biblia şi numai Biblia,” iar în particular neagă acest lucru. Evident, o afirmaţie este făcută pentru lume; iar cealaltă este făcută pentru a potoli temerile poporului nostru. Se impun nişte explicaţii.

Cititorul a observat că autorul nu spune că sora White nu a contribuit niciodată cu vreun adevăr doctrinal sau interpretare profetică. El spune că ea nu a contribuit cu nimic iniţial, cu alte cuvinte, ea nu a avut nici o contribuţie originală. Contribuţia ei a fost preluată de la altcineva; ea a “dus‐o mai departe.” Adversarii noştri au afirmat acest lucru ani de zile, dar niciodată nu m‐am gândit că aşa ceva va fi transmis lumii întregi cu acceptul conducătorilor. Dar aşa stau lucrurile. Orice ar fi scris sora White, fie sfatul Tatălui şi al Fiului, fie gândurile rebele ale lui Satana, “cineva i le‐a spus.” Ea nu a contribuit cu nimic, iniţial. Nici măcar o singură dată! Daţi‐mi voie să va dau un exemplu. Următorul paragraf este preluat din Mărturii pentru comunitate, Seria B, nr. 2, pp. 56, 57.

“Mulţi din poporul nostru nu realizează cât de solidă este fundaţia pe care a fost construită credinţa noastră. Soţul meu, fratele Joseph Bates, fratele Pierce, fratele Edson şi alţii au fost entuziaşti, nobili şi adevărul a fost în mijlocul celor care după trecerea vremii în 1844, au căutat adevărul ca pe o comoară ascunsă. M‐am întâlnit cu ei, am studiat şi ne‐am rugat cu zel. Deseori rămâneam împreună până târziu în noapte, şi uneori întreaga noapte, rugându‐ne pentru lumină şi studiind Cuvântul. Aceşti fraţi au adunat împreună iar şi iar ca să studieze Biblia, pentru ca să o putem înţelege şi pentru a fi pregătiţi să o predicăm cu putere. Când în studiul lor au ajuns la acel punct în care au spus: ‘Noi nu putem să facem nimic,’ Duhul Domnului a venit asupra mea. Am fost luată în viziune şi mi‐a fost dată o explicaţie clară a pasajelor pe care noi le studiasem, fiind îndrumată cum să lucrăm şi cum să predicăm eficient. Astfel ne‐a fost dată lumina care ne‐a ajutat să înţelegem Scriptura referitor la Hristos, misiunea Sa şi lucrarea Sa de preoţie. Mi‐a fost arătat un fir neîntrerupt al adevărului întinzându‐se din acea vreme până în momentul când vom intra în cetatea lui Dumnezeu, şi le‐am dat şi altora îndrumarea pe care mi‐a dat‐o Dumnezeu.”

În acest caz nu a existat nici un intermediar omenesc. Sora White a obţinut îndrumarea de sus, doar dacă nu considerăm că ea minte. În situaţia respectivă, îndrumarea era privitoare la “Hristos, misiunea Sa şi lucrarea Sa de preoţie,” chiar acele subiecte pe care le analizăm acum. Oricare ar fi lucrul de care suntem siguri sau de care ne îndoim, ştim acum că îndrumarea care i‐a fost dată sorei White referitoare la subiectul lui Hristos, misiunea Sa şi lucrarea Sa de preoţie, a venit direct de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că autorul învăţăturii sanctuarului, aşa cum au crezut‐o şi au predicat‐o pionierii noştri, este Dumnezeu. Ea venit printr‐o viziune, ceea ce nu cred că se mai poate spune despre vreunul dintre punctele noastre de doctrină.

O criză

Am intrat într‐o perioadă de criză în această denominaţiune, când conducătorii noştri încearcă să impună o doctrină falsă şi îi ameninţă pe cei care se opun. Întregul program este incredibil. Oamenii încearcă acum să dea la o parte temeliile multor generaţii şi au impresia că pot reuşi. Dacă nu am avea Spiritul Profetic nu am şti de abaterea de la doctrina sănătoasă care ne ameninţă acum şi de apariţia mişcării Omega care ne va decima rândurile şi va produce răni dureroase. Situaţia actuală a fost clar conturată. Ne apropiem de punctul culminant.

Cunosc faptul că au fost date viziuni în mod repetat pentru a confirma studiul anterior. Cunosc faptul că o anumită perioadă mintea sorei White a fost “blocată,” după cum s‐a exprimat ea, şi că în felul acesta i‐au fost date viziuni, întocmai ca în situaţia amintită mai sus. Ea însăşi spune că “timp de doi sau trei ani mintea mea a continuat să fie blocată în ceea ce priveşte înţelegerea Scripturii.” În această perioadă Domnul i‐a dat viziuni. Apoi i s‐a întâmplat ceva, despre care ea a scris: “…din acel moment am devenit capabilă să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu” (Idem, p. 58). Timp de “doi sau trei ani” mintea sorei White a fost blocată. Evident, în felul acesta Dumnezeu a intenţionat să‐I întărească credinţa în darul pe care îl are; pentru că oamenii şi‐au dat seama că ea însăşi nu avea nicio cunoştinţă. Apoi, când au ajuns la capătul cunoştinţei şi nu au ştiut ce să facă, lumina a venit printr‐o sursă despre care ei credeau că nu le poate rezolva problemele. În mod clar, Domnul era Cel care le arăta calea, şi ei au mărturisit acest lucru şi “au acceptat descperirile oferite ca fiind lumină din cer.”

Încercând să se protejeze, autorul îşi schimbă complet poziţia şi spune că ea a întrecut “cu mult poziţiile luate de primii cercetători, iar sfaturile ei au fost mereu aşa de clare, aşa de complete şi aşa de adecvate încât s‐au dovedit a depăşi cu mult conceptele tuturor contemporanilor săi ‐ fiind uneori în avans cu cincizeci de ani faţă de acceptarea lor de către unii.” Mă întreb pe cine a copiat ea în aceste condiţii.

Pregătind cartea Questions on Doctrine, a devenit necesar să se cerceteze puţin prin manuscrisele publicate şi nepublicate al sorei White pentru a şti cu siguranţă ce a spus ea referitor la anumite lucruri. Această activitate a fost oferită autorului din Ministry, care declară următoarele în Ministry din februarie 1957, p. 11:

Articolul din Ministry

“S‐a ridicat următoarea întrebare: “Din ce cauză sfaturile, clarificările şi expunerile despre ispăşire şi efectele preoţiei ei nu au fost prezentate înaintea noastră până acum?” Răspunsul, credem noi, este simplu şi extrem de clar: Nimeni nu şi‐a luat timpul pentru un efort susţinut necesar unei astfel de activităţi laborioase, spre a le găsi, analiza şi organiza.

„Deoarece conducătorii noştri ignoră în mare măsură această mărturie latentă de o nepreţuită valoare, nu s‐a simţit nevoia, şi nu s‐a găsit timpul necesar unui proiect atât de vast. Accesul la colecţia completă a vechilor periodice care conţin cele două mii de articole ale lui Ellen White nu este uşor, deoarece o colecţie completă nu există nicăieri. În plus, valoroasele declaraţii din manuscrise nu sunt disponibile în formă publicată.”

„Şi apoi, ca biserică, suntem atât de ocupaţi să ducem lumii solia noastră specială, şi ca mişcarea noastră complexă să înainteze în multiplele ei sectoare de activitate, încât nimeni nu pare să aibă timp sau măcar interes pentru o aşa sarcină imensă. Se ştie că această cercetare ar fi una dintre cele mai laborioase, datorită enormei cantităţi de material care trebuie parcurs.” „Totuşi, când nevoia se va face simţită în mod clar şi va deveni evident că a sosit timpul pentru o asemenea cercetare, necesitatea ei va fi recunoscută şi se va găsi timp pentru a aduna nu numai declaraţiile din cărţile cunoscute, dar şi din vasta arie de periodice, articole şi sfaturi din manuscrise.”

Observaţi că autorul nu minimalizează sarcina care‐i stă înainte, şi este o sarcină enormă. Este regretabil că a ajuns să ne spună că liderii noştri nu simt nevoia unei astfel de lucrări, nu au timp pentru aşa ceva şi nici nu‐i interesează.

În această cercetare el a descoperit că sora White nu a contrazis, nici n‐a schimbat ceea ce a spus la începutul lucrării sale. Autorul spune, cu propriile cuvinte, că „Declaraţiile de mai târziu ale sorei White nu contrazic, nici nu schimbă afirmaţiile ei anterioare”. El spera desigur că dânsa îşi schimbase poziţia cu privire la ispăşire, poziţie pe care el a criticat‐o şi a încercat s‐o explice spunând că n‐a constituit, iniţial, o parte din doctrină sau din interpretarea profetică. Este clar că, dacă dânsa ar fi intenţionat săşi schimbe punctul de vedere, ar fi avut nenumărate ocazii să facă acest lucru în cei peste şaizeci de ani pe care i‐a trăit după ce clarificase poziţia cu privire la ispăşire. Dar ea nu a contrazis şi nici n‐a schimbat ceea ce scrisese odinioară. Aceasta este mărturia unuia care a combătut poziţia ei timpurie şi care este nevoit să mărturisească acum că ea nu s‐a schimbat. Era de aşteptat ca autorul articolului din Ministry să ajungă să recunoască, după ce a examinat întregul material, că nu există nici o dovadă că Ellen White s‐a răzgândit sau a contrazis ceea ce scrisese mai înainte.

Acest fapt îi creează autorului nostru o altă dilemă. Trebuia acum să rămână la cele scrise de ea, întrucât nu putea susţine că ea ar fi autorizat vreo schimbare, indiferent de ce natură ar fi fost. Ce putea face el acum? Avea o singură soluţie: să afirme cu seninătate că sora White intenţiona să spună altceva decât ceea ce afirmase. Observăm din nou limbajul său specific prin care evită o declaraţie directă, preferând o abordare pasivă: el spune „o clarificare distinctă a termenilor şi a înţelesurilor scoate în evidenţă faptul că este destinat să aibă o influenţă foarte întinsă”. Declaraţiile ei de mai târziu „investesc aceşti termeni timpurii cu un înţeles mai larg decât cel atribuit de obicei”. Şi, conform explicaţiei lui, când ea spune că Hristos face ispăşire (el omite cuvântul „acum”), ea „vrea desigur să spună că aplică individului ispăşirea deja făcută”. Aceasta este în deplină armonie cu declaraţia din Questions on Doctrine al cărei autor declară cu îndrăzneală că dacă cineva „aude pe un adventist spunând, sau citeşte în literatura adventistă, chiar şi în scrierile Ellenei White, că Hristos face acum ispăşire, trebuie să înţeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos aplică beneficiile ispăşirii pe care a făcut‐o la cruce.”

Asta este într‐adevăr o noutate. Am scris câteva cărţi, dintre care una despre serviciul din sanctuar, şi deci aceasta se încadrează în ceea ce numim „literature adventistă”. Şi acum, un individ neautorizat spune tuturor că, atunci când eu am spus că Hristos face acum ispăşire, nu am vrut să spun asta. Am vrut să spun că El aplică ispăşirea acum 1.800 de ani. Totuşi, nu‐i chiar atât de grav dacă el îndrăzneşte să‐şi asume rolul de interpret al meu şi să spună ce voiam de fapt să spun prin ceea ce am spus. Dar când încearcă să spună lumii, că atunci când Ellen White spune că Hristos face ispăşire, ea vrea de fapt să spună doar că El o aplică, este grav. Putem aplica aici reproşul pe care i‐l face Dumnezeu lui Iov când acesta vorbeşte prea mult: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?”(Iov 38:2) Nu se întâmplă des ca Dumnezeu să fie sarcastic. Dar în acest caz este. Şi Iov a meritat‐o.

Deci, când citesc „…chiar şi în scrierile lui Ellen White, că Hristos face ispăşire”, nu trebuie să cred asta. El a făcut ispăşirea acum 1.800 de ani; şi chiar dacă ea afirmă că Hristos face ispăşire acum, că „astăzi El face ispăşire”, că „suntem în marea Zi a Ispăşirii, şi lucrarea sfântă a lui Hristos în favoarea poporului lui Dumnezeu care are loc în ceruri trebuie să constituie studiul nostru statornic” (Mărturii, vol. 5, pagine 250), sunt nevoit să apelez la un interpret pentru a afla ce vrea să spună.

Un astfel de joc cu cuvintele este periculos, deoarece face posibilă orice interpretare. Dacă autorul acestui articol are dreptate, înseamnă că îmi pot permite să spun despre orice cuvânt al unui scriitor că înseamnă altceva decât ce spune de fapt. Aceasta ar face imposibilă comunicarea, şi ar transforma lumea într‐un Babel. Ce s‐ar alege din acorduri, sau contracte, sau din spusele cuiva, dacă mi‐aş putea permite să interpretez cum vreau cele spuse de alţii? Biblia spune că Sabatul este ziua a şaptea. Pare suficient de clar. Dar teoria autorului îmi permite să spun că Biblia nu vrea de fapt să spună aşa ceva. Absurd, veţi spune. Şi eu spun Amin. Când Biblia spune şapte, nu vrea să spună unu. În orice caz, conform filozofiei autorului, cuvintele ar deveni de neînţeles.

Iacov spune: „Da al vostru să fie da şi nu să fie nu”. A susţine că declaraţia clară că „Hristos face acum ispăşire” înseamnă de fapt că El o aplică acum, este inadmisibil din punct de vedere gramatical, filologic, teologic şi al bunului simţ. Iar a merge mai departe şi a construi pe o astfel de interpretare falsă o nouă teologie, iar aceasta să fie şi aprobată, este de necrezut. Asumarea necuvenită a autorităţii asociată cu încumetarea în virtutea poziţiei dobândite dă roade. Şi roadele sunt rele.

Încercările actuale de a micşora şi a distruge încrederea în Spiritul Profetic şi de a stabili o nouă teologie poate înşela pe unii, poate chiar pe mulţi, dar temeliile pe care am clădit atâţia ani încă rezistă şi Dumnezeul nostru este viu. Aceste avertismente sunt întemeiate:
„Dacă slăbiţi încrederea poporului în Dumnezeu, în mărturiile pe care El i le‐a dat, vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu asemenea lui Core, Datam şi Abiram” (Mărturii, vol. 5, pagina 66).

Într‐o cercetare neterminată pe care am condus‐o cu ani în urmă, am descoperit ceea ce a aflat şi autorul nostru, şi chiar mai mult decât atât. Printre alte lucruri, am găsit într‐un pamflet intitulat „Un cuvânt către Mica Turmă”, publicat de James White la Brunswick, Maine, în data de 30 mai 1847, o declaraţie a sorei White despre sanctuary care mi‐a atras imediat atenţia. Este datată 21 aprilie 1847 şi a fost scrisă în Topsham, Maine. La pagina 12 am găsit aceste cuvinte, pe care presupun că le‐a găsit şi autorul nostru. Sora White spune:
„Cred că sanctuarul care va fi curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile este Templul Noului Ierusalim, în care slujeşte Hristos. Domnul mi‐a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă că fratele Crosier avea adevărata lumină cu privire la curăţirea sanctuarului, etc…., şi a fost voia Lui ca fratele C (Crosier) să scrie părerea sa, pe care ne-a prezentat‐o în ediţia specială a publicaţiei Day‐Star din 7 februarie 1864. Am primit aprobarea deplină din partea Domnului, de a recomanda acest articol tuturor sfinţilor. Mă rog ca aceste rânduri să se dovedească a fi o binecuvântare pentru dumneavoastră şi pentru toţi scumpii copilaşi care le vor citi.” Semnat, E. G. White.

Am făcut repede o copie după această ediţie specială şi am citit‐o. În timp ce scriu aceste rânduri am în faţă această fotocopie şi, la paginile 40 şi 41 citesc articolul fratelui Crosier. După ce discută unele teorii în care nu credea, fratele Crosier observă:
„Dar ei spun că ispăşirea a fost făcută şi terminată pe Calvar când Mielul lui Dumnezeu a murit. Aşa ne învaţă oamenii, şi aşa cred celelalte biserici şi lumea, dar nu este nimic adevărat sau sfânt în această învăţătură, dacă nu este susţinută de autoritatea divină. Doar câţiva, sau poate chiar nimeni din cei care susţin această opinie n‐au verificat vreodată temeiurile pe care se sprijină.

1. Dacă ispăşirea a fost făcută la Calvar, cine a făcut‐o? Ispăşirea este lucrarea preotului; cine a oficiat‐o pe Calvar? Soldaţii romani şi evreii batjocoritori?
2. Ispăşirea nu constă doar în uciderea jertfei; păcătosul înjunghia animalul de jertfă (Levitic 4:1‐4, 13‐15 etc.), apoi preotul lua sângele şi făcea ispăşire (Levitic 4:5‐12,16‐21).
3. Hristos a fost numit Mare Preot pentru a face ispăşire, şi în mod sigur nu a acţionat în această calitate până după învierea Sa, şi nu avem nici o mărturie că ar fi desfăşurat, pe pământ, după înviere, vreo activitate care ar putea fi numită ispăşire.
4. Ispăşirea se oficia în Sanctuar, iar Calvarul nu era un astfel de loc.
5. Hristos nu putea, conform textului din Evrei 8: 4, să facă ispăşire câtă vreme era pe pământ. „Dacă ar fi pe pământ n‐ar putea fi preot.” Preoţia pământească a fost cea levitică; cea divină este cerească.
6. Deci, El nu a început lucrarea de mijlocire, de orice natură ar fi fost ea, decât după înălţarea Sa, când, cu propriul Său sânge, a intrat în Sanctuarul din ceruri, pentru noi.

Iată deci „adevărata lumină” despre care Domnul i‐a arătat sorei White în viziune, că are aprobarea Sa, şi pe care a fost deplin autorizată s‐o recomande tuturor sfinţilor. Numai dacă o desconsiderăm pe sora White putem respinge această mărturie a sa. Nu suntem gata să facem aşa ceva.

Avem acum în faţă următoarea situaţie: A găsit autorul nostru din Ministry, în cercetarea sa amănunţită, afirmaţia că fratele Crosier avea „adevărata lumină”? Dacă na găsit‐o nu prea are motive să fie mulţumit de munca sa. În orice caz, dacă aş fi fost profesor şi i‐aş fi dat să facă această muncă de cercetare, iar el ar prezenta drept raport colecţia din Questions on Doctrine, i‐aş fi acordat calificativul F, care în limbaj şcolar înseamnă greşeală. Oricum, avem în acest caz o cercetare de slabă calitate, sau o omisiune, care mai târziu, în funcţie de împrejurări, poate avea consecinţe grave.7