Scrisori către Biserică – Tentative de imixţiune – Scrisoarea 2

scrisoare

M.L. Andreasen, 1957

Scrisori Catre Biserica – Scrisoarea 2 – PDF

La începutul verii anului 1957 am avut în mâinile mele, în mod providenţial, cred, un exemplar al proceselor verbale ale Consiliului Administratorilor Fondului White, din luna mai a acelui an. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu acest consiliu, pot spune că este un mic comitet căruia i s‐a încredinţat custodia tuturor scrisorilor, manuscriselor şi cărţilor rămase de pe urma sorei White. În colaborare cu oficialii bisericii, consiliul stabileşte cine trebuie să aibă acces la materiale, în ce masură şi cu ce scop; ce va fi publicat şi ce nu; şi ce materiale nu vor fi puse la dispoziţia oricui. Cea mai mare parte din munca acestui consiliu consta în examinarea şi publicarea acestor scrieri, cât şi recomandarea pentru publicare a unor material considerate ca având valoare permanentă. Această muncă are o mare importanţă pentru biserică, întrucât numai ceea ce este aprobat de către consiliu va vedea lumina zilei. În timpul vieţii sale, sora White însăşi a făcut o mare parte din munca de selectare şi editare, şi în toate cazurile ea supraveghea ceea ce se facea. Ştim că orice se publica era supravegheat de dânsa şi avea aprobarea ei. Consiliul a preluat munca aceasta.

Conform proceselor verbale ale Fondului White, în prima zi a lunii mai 1957, doi oameni, membrii ai comitetului desemnat pentru a scrie cartea care avea să apară sub numele de “Întrebari asupra Doctrinei” au fost invitaţi de consiliul să se întâlnească cu ei pentru a discuta o problemă asupra căreia se făcuseră unele consideraţii la o întâlnire din ianuarie a aceluiaşi an. Această problemă avea în vedere afirmaţiile sorei White cu privire la lucrarea de ispăşire care se desfăşoară acum în Sanctuarul din cer. Această concepţie nu se armoniza cu concluziile la care ajunseseră conducătorii noştri în discuţiile cu evanghelicii. Pentru a înţelege pe deplin importanţa celor întâmplate, este necesar să amintim câteva lucruri din istorie.

Conducătorii adventişti au fost pentru câtva timp în legătura cu doi slujitori ai unei biserici evanghelice, Dr. Barnhouse si Mr. Martin respectiv redactorul şef al publicaţiei religioase Eternity, care apare la Philadelphia, şi adjunctul său, şi au discutat cu ei diverse lucruri din doctrinele noastre. În aceste conversaţii, ca şi în numeroase scrisori care au circulat între ei, evanghelicii au ridicat obiecţii serioase asupra unor aspecte ale credinţei noastre. Cea mai importantă problemă a fost dacă adventiştii pot fi consideraţi creşţini câtă vreme susţin puncte de vedere cum sunt: doctrina sanctuarului, cele 2300 de zile, anul 1844, judecata de cercetare şi lucrarea de ispăşire a lui Hristos în Sanctuarul ceresc dupa 1844. Oamenii noştri şi‐au exprimat dorinţa ca Biserica Adventistă să fie recunoscută drept una dintre bisericile protestante, o biserică creşţină, şi nu drept o secta.

Cele două grupuri au petrecut “sute de ore” studiind şi s‐au scris multe sute de pagini. Evanghelicii au vizitat cartierul nostru general din Takoma Park, iar oamenii noştri au vizitat Philadelphia şi au fost oaspeţii Dr. Barnhouse acasă la el. Periodic, alţi oameni erau chemaţi la consultări asupra unor probleme cum ar fi Vocea Profeţiei şi periodicele noastre, toate acestea cu scopul de a descoperi ce obstacole stau în calea recunoaşterii bisericii noastre ca denominaţiune creşţină.

După discuţii lungi şi tergiversate, cele două părţi au ajuns în cele din urmă la un acord lucrativ, şi deşi evanghelicii au încă obiecţii asupra unora din doctrinele noastre, sunt dispuşi să ne recunoască drept creşţini. Noi trebuie să facem câteva schimbări în unele din cărţile noastre privind “semnul fiarei” şi, de asemenea, “privind natura lui Hristos pe când era în trup”. Eternity, septembrie 1956. A fost adus “în atenţia funcţionarilor Conferinţei Generale, ca situaţia să poată fi remediată şi astfel de publicaţii să poată fi corectate”. Corecturile au fost făcute şi “această acţiune a Adventiştilor de Ziua a Şaptea este sugestivă pentru alţi paşi similari care urmează să fie facuţi ulterior”. Ibid. Nu suntem informaţi care alte cărţi au fost “remediate şi corectate”. Evanghelicii au publicat un raport al discuţiilor lor cu adventiştii în revista Eternity, de unde au fost luate citatele de mai sus. Dr. Barnhouse afirmă că ei şi‐au luat precauţia de a prezenta manuscrisul adventiştilor, pentru a nu se strecura vreo eroare sau neîntelegere.

Adventiştii nu au publicat raportul. Pâna la Sesiunea Conferinţei Generale de anul trecut (1958), problema nu a fost discutată. Doar câţiva ştiu că au avut loc consultări cu evanghelicii. Se şopteşte că liderii noştri au avut convorbiri cu evanghelicii, dar unii considera că acestea sunt doar zvonuri. Cei câţiva care stiu se abţin să‐şi spună părerea. Pare să existe o conspiraţie pentru păstrarea secretului. Pâna acum nu ştim, şi nici nu bănuim cine a purtat convorbirile cu evanghelicii. Nu ştim, şi nici nu bănuim cine a scris “Întrebari asupra doctrinei”. Cercetări serioase n‐au dus la niciun rezultat. Nu ştim, şi nici nu bănuim ce schimbări s‐au făcut, şi în ce cărţi, cu privire la semnul fiarei şi la natura lui Hristos pe când era în trup. Nu ştim cine a autorizat scoaterea din Lecţiunile Şcolii de Sabat pentru trimestrul II din 1958, a capitolului 13 din Apocalipsa, care se referea la semnul fiarei. Dr. Barnhouse raportează că “pentru a evita acuzaţiile evanghelicilor” adventiştii “au elaborat aranjamente” care privesc Vocea Profeţiei şi Semnele Timpului. Ce s‐a pus la cale nu ştim şi nu ni se spune. Nu putem avea un raport detaliat? Ne miră, de asemenea, cum se poate întâmpla ca slujitori ai unei alte denominţiuni să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte modul cum ne conducem noi treburile. Au abdicat conducătorii noştri? Cum se face ca ei se consulta cu evanghelicii şi îşi ţin propriul popor în întuneric?

Pentru a raporta despre aceasta ne limităm aproape în întregime la cele publicate în Eternity. Subiectul cel mai discutat la aceste conferinţe a fost cel al Sanctuarului. Dr. Barnhouse a fost sincer în aprecierea sa asupra acestei doctrine. El a avut obiecţii mai ales asupra judecăţii de cercetare, pe care o caracteriza ca fiind “cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a aparenţelor din istoria religioasă”. Mai târziu, el a numit‐o “neînsemnată si aproape naiva doctrină a judecăţii de cercetare” şi spunea că “orice efort de a o susţine este perimat şi inutil”. Eternity, septembrie 1956.

Discutând despre explicaţia lui Hiram Edson asupra dezamăgirii de la 1844, Dr. Barnhouse spunea că presupunerea că Hristos “are de făcut o lucrare în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pământ… este o idee omenească, pentru salvarea aparenţelor (pe care) unii adventişti neinformaţi…au dus‐o la extreme fantastice. Domnul Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând, hotărât, că ei resping toate aceste idei extremiste. Au spus‐o în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred, aşa cum gândeau unii dintre înaintaşii lor, că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu s‐a încheiat la Calvar, şi că El ar oficia o slujbă preotească începând din 1844. Aceasta idee este de asemenea categoric respinsă”. Ibid.

Reţineţi aceste afirmaţii: Ideea că Hristos “are o lucrare de făcut în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe acest pământ… este o idee omenească pentru salvarea aparenţelor” şi “Domnul Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât ca ei resping toate aceste idei extremiste. Şi nu au spus‐o în termeni neclari”.

Cred că s‐ar cuveni ca biserica noastră să aibă o declaraţie clară din partea liderilor noştri, care să confirme dacă Dr. Barnhouse şi domnul Martin spun adevărul când susţin că i‐au auzit pe conducătorii noştri spunând că ei resping ideea că Hristos are de făcut o lucrare în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pământ. Această problemă necesită un răspuns foarte clar.

Înainte de a continua relatarea celor petrecute la conferinţe, haideţi să ne întoarcem la cei doi oameni care, în prima zi a lunii mai 1957 s‐au întâlnit cu Consiliul de Administraţie al Fondului White pentru a le cere sfatul şi, de asemenea, pentru a le face o sugestie. Aceşti oameni cunoşteau bine declaraţiile făcute de Dr. Barnhouse şi domnul Martin despre faptul că ideea slujirii lui Hristos în Sfânta Sfintelor fusese total renegată. Aceste declaraţii fuseseră publicate de câteva luni, la acea vreme, şi nimeni nu protestase. Oricum, cei doi oameni nu aveau nevoie de declaraţia publicată, deoarece amândoi luaseră parte la discuţiile cu evanghelicii. Mai ales unul dintre ei avusese o contribuţie remarcabilă la aceste conferinţe, îl vizitase pe Dr. Barnhouse la locuinţa sa şi vorbise în bisericile păstorite de Dr. Barnhouse, la invitaţia acestuia. El era unul dintre cei patru oameni care duseseră greul discuţiilor, şi a fost cel ales pentru a‐l însoţi pe domnul Martin în turul său pe coasta de vest pentru a vorbi în bisericile noastre. Era foarte apreciat de către Dr. Barnhouse. De altfel, sentimentul era reciproc.

În perioada în care cei doi oameni au vizitat pentru prima oara arhivele, în Ministry au apărut o serie de articole despre care se pretindea că ar prezenta “punctul de vedere adventist asupra ispăşirii, confirmat, iluminat şi clarificat de Spiritul Profetic”. În ediţia din februarie 1957 apare afirmaţia că “sacrificiul de pe cruce constituie ispăşirea completă, desăvârşită şi finală pentru păcatele omenirii. Această declaraţie este în armonie cu credinţa conducătorilor noştri, aşa cum îi citează Dr. Barnhouse. Este de asemenea în armonie cu o declaraţie semnată de un înalt slujitor al bisericii într‐o scrisoare personală: “Nu puteţi, frate Andreasen, să negaţi preţioasa învăţătură că Isus a făcut la cruce o ispăşire completă şi arhisuficientă… Noi o vom susţine mereu, şi vom continua să o proclamăm, întocmai ca şi scumpii noştri înaintaşi în credinţă”.

Ar fi interesant de văzut cum şi‐ar putea proba scriitorul această afirmaţie. Cert este ca înaintaşii noştri n‐au crezut şi n‐au proclamat niciodata acest lucru. Ei nu credeau că lucrarea de la cruce a fost completă si suficientă. Ei credeau ca preţul de răscumpărare a fost plătit şi aceasta este mai mult decât suficient; dar ispăşirea finală necesită intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor în 1844. Astfel au predicat şi au crezut întotdeauna adventiştii şi aceasta este cea mai veche şi mai solidă doctrină pe care înaintaşii noştri au crezut‐o şi au proclamat‐o. Ei nu puteau să predice că ispăşirea de la cruce a fost completă, desăvârşită şi finală, şi totuşi să creadă că o altă ispăşire, tot finală, va avea loc în 1844. Ar fi fost absurd şi de neînteles. Plătirea pedepsei pentru păcatele noastre a fost, desigur, o parte vitală a planului de mântuire, dar nu a fost totul. O putem compara cu plasarea în Banca Cerului a unei sume suficiente pentru orice situaţie şi care poate fi retrasă de către şi pentru orice individ care are nevoie de ea. Acest preţ este “sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19). Prin moartea Sa pe cruce, Isus “a plătit totul”; dar această preţioasă comoară devine eficientă pentru noi doar în măsura în care Hristos ne‐o atribuie, şi aceasta presupune venirea pe lume a fiecăruia din noi; deci ispăşirea trebuie să continue câtă vreme se vor naşte oameni. Ascultaţi cele ce urmează:
“Prin ascultarea Sa au fost acumulate resurse inepuizabile de ascultare desăvârşită. Cum se face ca un aşa imens tezaur nu este însuşit? În ceruri, meritele lui Hristos, renunţarea la Sine şi sacrificial Său sunt depozitate ca şi tămâia, pentru a fi jertfite împreună cu rugăciunile poporului Său”‐ Buletinul Conferinţei Generale, vol. 3, pag. 101, 102, trimestrul IV 1899.

Reţineţi expresiile: “resurse inepuizabile”, “tezaur imens … meritele lui Hristos”. Aceste resurse au fost depozitate la cruce, dar nu şi folosite acolo. Ele sunt depozitate şi jertfite împreună cu rugăciunile poporului lui Dumnezeu. Şi în mod special după 1844 acest fond este utilizat din belşug, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu creşte în sfinţenie; dar nu poate fi epuizat; este suficient şi disponibil.

Ascultaţi din nou:
“El, care prin ispăşirea Sa a pregătit pentru ei un nesfârşit tezaur de putere morală, nu va ezita să folosească această putere în folosul lor. El le va atribui propria Sa îndreptăţire… Prin ascultarea Sa au fost acumulate resurse inepuizabile de ascultare desăvârşită… când rugătorii sinceri şi umili înaintează la tronul lui Dumnezeu, Hristos împarte cu ei meritele propriei Sale vieţi de ascultare desăvârşită. Rugăciunile noastre sunt parfumate cu această tămâie. Hristos S‐a pus garant pentru a mijloci în numele nostru, şi Tatăl L‐a ascultat întotdeauna” ‐ Ibid.

În timp ce ne rugăm, acum în 1959, Hristos mijloceşte pentru noi şi “amestecă” cu rugăciunile noastre “meritele propriei Sale vieţi de ascultare desăvârşită. Această tămâie parfumează rugăciunile noastre… Şi Tatăl îl ascultă întotdeauna pe Fiul Sau”.

Comparaţi aceasta cu declaraţia din Questions on Doctrine, pagina 381: “(Isus) se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu pentru noi… Dar aceasta nu în speranţa de a obţine ceva pentru noi acum sau în viitor. Nu! El a obţinut‐o deja pentru noi la cruce”.

Reţineti imaginea: Hristos se înfăţişează înaintea Lui Dumnezeu pentru noi. El mijloceşte, dar nu obţine nimic. Oare nu cunoaşte El ceea ce are deja? Nu L‐a informat nimeni că nu mai are rost să mijlocească? El Însuşi “nu speră” să obţină ceva acum sau în viitor. Şi totuşi El mijloceşte, şi continua să pledeze. Ce privelişte pentru îngeri! Şi se pretinde că aceasta ar fi o învăţătură adventistă! Aceasta este cartea aprobată de conducătorii adventişti şi răspândită în toată lumea pentru a arăta ce credem noi. Dumnezeu să ne ierte! Cum putem noi să stăm înaintea lumii şi să convingem pe cineva că noi credem într‐un Salvator în stare să mântuiască, dacă îl prezentăm ca mijlocind fără rost înaintea Tatalui?

Dar, slava Domnului, aceasta nu este o doctrina adventistă. Ascultaţi ce spune sora White, citată mai sus: ” Hristos S‐a pus garant pentru a mijloci în numele nostru, şi Tatal Îl ascultă întotdeauna pe Fiul Sau”. Aceasta înseamna crestinism, şi nu altceva. În aceste condiţii, putem noi să tăcem? Sora White spune: “În ultimii patruzeci de ani fiecare fază a ereziei s‐a năpustit asupra noastră… în special în ce priveşte slujirea lui Hristos în Sanctuarul ceresc… Vă miraţi că, atunci când văd începuturile unei lucrari care ameninţă să schimbe unii dintre stâlpii credinţei noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: “Înfruntă‐l!” ‐ Seria B, nr. 2, pagina 58.

Şi din nou: “Vrajmaşul sufletelor a căutat să insufle presupunerea că o mare reformă urmează să aibă loc printre Adventiştii de Ziua a Şaptea şi că această reformă constă în renunţarea la unele doctrine care constituie stâlpii credinţei noastre, şi angajarea într‐un proces de reorganizare. Dacă această aşa‐zisă reformă ar avea loc, ce s‐ar întâmpla? Principiile adevărului pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, le‐a dat bisericii rămăşiţei, ar fi distruse. Adevăruri fundamentale, care au susţinut lucrarea în ultimii patruzeci de ani, ar fi considerate erori. Ar fi instituită o nouă organizaţie. Cărţile unei noi ordini ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuală ar fi introdus… Nimic nu ar putea sta în calea noii mişcări” ‐ Ibid, paginile 54 şi 55.

“Vom tăcea de frică să nu le rănim sentimentele? Vom păstra tăcerea de frică să nu le stricăm influenţa, în timp ce suflete sunt înşelate?…Mesajul meu este: Nu voi mai consimţi să asist fără a protesta la pervertirea adevărului” ‐ Ibid, paginile 9, 15.

Mă îndoiesc de faptul că liderii adventişti erau pe deplin conştienţi de multiplele referinţe din lucrările sorei White cu privire la lucrarea de ispăşire care se desfăşoară în Sanctuarul ceresc, de la 1844 încoace. Dacă ar fi fost aşa, cum ar fi putut îndrăzni să adopte poziţia pe care au luat‐o în ce priveşte problema Sanctuarului? Această idee îşi are suportul în aparenta surpriză a celor doi oameni care au vizitat arhivele şi au afirmat că, în cercetarile lor, au “devenit brusc conştienţi de declaraţiile sorei White care sugerau că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în Sanctuarul ceresc” ‐ Procesul verbal, 1 mai 1957, pagina 1483.

De ce au devenit ei brusc conştienţi? Descoperirea pare să‐i fi surprins. Folosind pluralul ‐ declaraţii ‐ ei se referă la mai mult de o singură referinţă. Nu ştiu cât de multe au găsit ei. Eu am găsit şaptesprezece, şi mai sunt, cu siguranţă, şi altele. Şi de ce folosesc ei cuvântul “sugerează”? Sora White face mai mult decât să sugereze. Ea face afirmaţii hotărâte. Iată câteva dintre acestea: “La sfârşitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt din sanctuarul ceresc, pentru a încheia lucrarea de ispăşire, în
pregătirea revenirii Sale” ‐ Tragedia Veacurilor, pagina 422.

“Hristos a sfârşit doar o parte a lucrării Sale ca Mijlocitor pentru a începe o altă parte a acestei lucrări, şi încă mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor”‐ Ibid, pagina 429.

La “deschiderea locului prea sfânt din sanctuarul ceresc, în 1844, Hristos a intrat acolo pentru a încheia lucrarea de ispăşire. Ei vedeau ca Isus slujea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoşilor”. Ibid, pagina 433. “Hristos este reprezentat ca stând continuu la altar, oferind neîncetat sacrificiul Său
pentru păcat ele lumii… Din cauza păcătuirii neîncetate, este nevoie de Mijlocitor… Isus prezintă meritele jertfei Sale pentru fiecare ofensă şi orice greşeală a păcătosului” ‐ Ms. 50, 1900.

Aceste afirmaţii sunt clare. La sfârşitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos intra în Sfânta Sfintelor “pentru a încheia lucrarea de ispăşir. “El TERMINASE DOAR O PARTE A LUCRĂRII SALE ca Mijlocitor al nostru” în prima despărţitură. Acum El “începe o altă parte a lucrării Sale”. El mijloceşte “cu sângele Său înaintea Tatălui”. E
“slujeşte continuu la altar”. Acest lucru este necesar “din cauza necontenitei păcătuiri”. “Isus prezintă meritele jertfei Sale pentru orice ofensă sau greşeală a păcătosului”. Aceasta argumentează faptul că ispăşirea este continuă, actuală. El slujeşte “neîncetat…Isus prezintă meritele jertfei Sale pentru orice ofensă”. “El trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” ‐ Evrei 7:25.

Putem presupune că, atunci când cei doi oameni afirmau ca au “devenit brusc conştienţi de declaraţiile lui Ellen White, care sugerau că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul ceresc”, ei citiseră fragmentele de mai sus şi poate şi altele. În lumina acestei cunoştinţe, ce au sugerat ei să se faca? Au dorit ei să‐şi schimbe vechile opinii eronate şi să le armonizeze cu afirmaţiile limpezi ale Spiritului Profetic? Nu, din contra, ei “au sugerat membrilor consiliului să introducă în anumite cărţi ale lui Ellen White unele note de subsol sau anexe care să explice pe larg înţelegerea noastră privind diferitele faze ale lucrării de ispăşire a lui Hristos” ‐ Proces verbal, pagina 1483.

Cântăriţi această uluitoare afirmaţie. Ei admit că sora White afirma că “lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul din ceruri” şi apoi propun să se insereze, în unele din cărţile dânsei, note care să prezinte înţelegerea noastră cu privire la ispăşire! Ei erau, în orice caz, de acord cu declaraţia oficială din “Întrebari despre doctrină” că atunci când citim “în scrierile lui Ellen White că Hristos face acum ispăşire, trebuie să se înţeleagă că ne referim doar la faptul ca Hristos o pune acum în aplicare” etc. , paginile 354, 355.

Dacă sora White ar trăi acum şi ar putea citi aceasta, în mod sigur s‐ar ocupa de îndrăzneţii scriitori în cuvinte foarte clare. Ea nu ar acorda nimănui, oricine ar fi acesta, dreptul să schimbe cele scrise de ea sau să le interpreteze astfel încât să strice înţelesul lor clar. Pretenţia pe care “Întrebari asupra doctrinei” o ridică, cum că dânsa ar fi intenţionat să spună altceva decât a spus, distruge efectiv autoritatea a tot ceea ce a scris. Dacă ar trebui să consultam un interpret inspirat din Washington pentru a şti ce a vrut ea sa spună, am putea mai bine să desfiinţăm complet Mărturiile. Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva!

La începutul acestui secol, când soarta bisericii atârna în balanţă, sora White a scris: “Satana a plănuit să submineze credinţa noastră în istoria cauzei şi lucrării lui Dumnezeu. Sunt adânc îngrijorată scriind aceasta: Satana lucrează prin oameni aflaţi în poziţii importante, pentru năruirea temeliilor credinţei noastre. Fraţilor, vom permite noi să se întâmple aşa ceva? ‐ Review and Herald, 19 noiembrie 1903. Răspunzând la întrebarea “vom permite noi să se întâmple aşa ceva?”, ea spune: “Mesajul meu este: Nu voi asista fără să protestez la această pervertire a adevărului… Am fost instruită să‐mi avertizez poporul; pentru că mulţi sunt în pericol să primească teoriile şi sofismele care subminează stâlpii de temelie ai credinţei” ‐ Scrisori catre medici si pastori, seria B, nr. 2, pagina 15.

“În ultimii patruzeci de ani fiecare fază a ereziei s‐a năpustit asupra noastră, pentru a ne întuneca înţelegerea cu privire la învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, în special la cele privind slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc… Dar învăţăturile fundamentale, care ne‐au făcut să fim ceea ce suntem, trebuie păstrate, aşa cum Dumnezeu le susţine în întreg Cuvântul Său şi în Mărturiile Spiritului Său. El ne cheamă să rămânem statornici, păstrând credinţa în principiile fundamentale a căror autoritate este indiscutabila” – Ibid, pagina 59. “Vă miraţi că, văzând începuturile unei lucrări care ameninţă să schimbe unii dintre stâlpii credinţei noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: “Înfruntă‐l!” – Ibid, pagina 58.

În afară de sugestia de a insera în unele din cărţile lui Ellen White note şi explicaţii care să dea cititorului impresia că ea nu s‐a opus noii lor interpretări, cei doi au mai făcut o propunere. “Este o problemă”, au spus ei, “care va lua o mare amploare în viitorul apropiat şi pe care dorim s‐o prevenim prin pregătirea şi includerea unor note în viitoarele ediţii ale cărţilor lui Ellen White” ‐ Proces verbal pagina 1483.

Îl las pe cititor să bănuiască de ce se grăbeau acei oameni să introducă note şi explicaţii în cărţile lui Ellen White. Ar putea aceasta să constituie un “fapt împlinit”, un lucru deja făcut şi care ar putea fi dificil sau imposibil de schimbat? Este o problemă importantă, pentru că ne‐ar da motive să credem că acest lucru s‐a întâmplat şi cu alte cărţi şi că există o mişcare hotărâtă de modificare a doctrinei şi în alte aspecte ale ei. Acest lucru ar trebui cercetat în continuare, înainte de a fi prea târziu.

În procesul verbal din data de 2 mai se raporteaza: “Întâlnirea Consiliului Administratorilor din data de 1 mai s‐a încheiat fără a se face ceva în problema discutată, despre oportunitatea inserării unor note de subsol sau explicaţii privind afirmaţiile lui Ellen White despre lucrarea de ispăşire a lui Hristos, care sugerau o lucrare continuă la timpul prezent în ceruri. Întrucât preşedintele consiliului nostrum este plecat din Washington pentru urmatoarele patru luni, şi implicaţiile acestei probleme impun cea mai atentă grijă si sfatuire, s‐a votat să amânăm pentru mai târziu consfătuirea asupra problemelor care au fost aduse în atenţia noastră de fraţii “X” şi “Y” privind afirmaţiile lui Ellen White despre continuitatea lucrării de ispăşire a lui Hristos.” ‐ Proces verbal pagina 1488.

Putem presupune că, patru luni mai târziu, când fratele Olson s‐a întors, s‐a votat împotriva propunerilor mai sus amintite. Aceasta se întâmpla la opt luni după prima lor întâlnire din ianuarie, când fusese expusă problema. Când mi‐a fost adusă la cunostinţă această situaţie, am început să mă rog. Care era responsabilitatea mea în această problemă, dacă aveam vreuna? Nu am discutat cu nimeni. Am hotărât ca am în primul rând o responsabilitate faţă de oficialii bisericii, deci am scris conducerii din Washington. Am fost informat atunci că nu aveam dreptul să deţin aceste informaţii. Erau considerate secrete şi nu aveam dreptul să citesc documentele. După ce am trimis patru scrisori, mi s‐a spus că ei nu doreau să discute mai departe această problemă. Problema fusese clasată. Când am întrebat dacă asta înseamnă că “uşa s‐a închis”, mi s‐a replicat: “Consider problema la care vă referiţi ca fiind închisă”, ca şi în articolul neadevărat si batjocoritor din Ministry “am discutat cu fraţii interesaţi şi dorim să încheiem discuţiile asupra acestei probleme”. Deci uşa se închisese.

Iată câteva din declaraţiile oficiale: “Procesele verbale sunt confidenţiale şi nu sunt destinate uzului public”. Dacă s‐a făcut ceva rau, este interzis să se discute doar pentru că unii vor să păstreze aceasta secret?

“Aţi făcut aceasta pe baza unor zvonuri şi pe baza proceselor verbale confidenţiale pe care nu aveaţi dreptul sa le cititi”. Nimeni nu‐mi vorbise despre aceasta sau să mă fi informat. Am citit procesul verbal şi am acţionat în consecinţă. Procesul verbal nu este zvon sau bârfă. Este un document oficial şi este semnat. “… nu aveaţi dreptul sa le citiţi”. Când am dovezi despre un fapt pe care îl consider distructiv pentru credinţă, să închid ochii asupra a ceea ce consider a fi eforturi premeditate de a înşela poporul prin inserarea de note, explicaţii şi note‐anexă în cărţile sorei White? Această atitudine ar fi aprobată oficial?

“Doresc să repet ceea ce am scris anterior, că oamenii au tot dreptul să meargă la comitete, inclusiv cel de la domeniul White, şi să facă sugestii fără teama de a fi pedepsiţi sau consideraţi eretici”.

Se subliniază din nou: “Reafirm declaraţia mea anterioară, că eu cred că aceşti fraţi au procedat corect mergând la persoanele responsabile pentru a discuta orice sugestie.” Aceasta arată clar că acţiunea celor doi fraţi este aprobată oficial, că ei n‐au făcut niciun lucru pentru care ar putea fi admonestaţi, ci au făcut ceea ce aveau tot dreptul să facă. Nu cred ca fraţietatea noastră va primi cu bucurie acest nou mod de a privi lucrurile. “A sugera că Adventişti de Ziua a Şaptea, buni şi credincioşi, s‐au apucat să distrugă stâlpii credinţei noastre, este complet neadevărat… să falsifice Mărturiile, când aşa ceva nu s‐a făcut, nici nu s‐a încercat vreodată.”

Las în seama cititorului să hotărască cu ce scop au mers acei oameni la comitet: n‐au intenţionat ei să introducă adăugiri, note, note‐anexă, explicaţii în “unele din cărţile lui Ellen White?” Deşi consiliul a decis în cele din urmă să respingă propunerea lor, aceasta nu anulează vinovăţia lor. Cât despre a considera acest fapt drept “o falsificare a Mărturiilor, când nu s‐a făcut şi nici nu s‐a încercat aşa ceva”, procesele verbale vorbesc suficient de clar.

Episodul de la arhive ne aduce în atenţie o situatie gravă. Problema nu constă numai în faptul că doi oameni au intenţionat să facă adăugiri la unele din cărţile sorei White. Mult mai grav este faptul că această acţiune este aprobată de conducerea noastră, care afirmă că aceşti oameni aveau tot dreptul să facă ceea ce au făcut. Această declaraţie deschide şi altora calea să‐i urmeze şi, dacă problema este ţinută în secret, pot rezulta cu uşurinţă mari abuzuri. Fără îndoială, dacă problema ar fi supusă imediat votului bisericii, nu s‐ar permite nimănui să modifice, sau să încerce să modifice scrierile lui Ellen White.

Oamenii care au vizitat arhivele în data de 1 mai au declarat clar, conform relatării, că au descoperit că sora White afirmă hotărât că “lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul din ceruri”. Pe de altă parte, revista Ministry din februarie 1957 susţine exact contrariul. Se afirmă că “sacrificiul de pe cruce constituie ispăşirea completă, desăvârşită şi finală pentru păcatele oamenilor”. “Întrebări despre doctrină” încearcă să împace aceste două păreri opuse afirmând că dacă “auzim pe un adventist spunând, sau citim în literatura adventistă, chiar şi în scrierile Ellenei White, că Hristos face acum ispăşire, trebuie să se înţeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos o pune în aplicare” ‐ paginile 354, 355. Este clar că, dacă ispăşirea a fost finalizată la cruce, nu mai poate avea loc mai târziu o alta ispăşire, tot finală. Când predicam, acum o suta de ani, că ziua ispăşirii începe în 1844, greşeam deci. Aceasta se încheiase cu 1800 de ani în urmă. Sutele de cărţi publicate, mai mult de un milion de exemplare din “Lecturi biblice” care au fost vândute, milioanele de broşuri distribuite, în care spuneam că “în ceruri este ziua judecăţii” erau doctrine false; învăţăturile biblice pe care le‐am dat copiilor si tinerilor, şi pe care le‐am prezentat drept adevăruri biblice, sunt basme. Uriah Smith, Loughborough, Andrews, Andross, Watson, Daniells, Branson, Johnson, Lacey, Spicer, Haskell, Gilbert şi mulţi alţii se fac vinovaţi de propagarea unor doctrine false; şi întreaga denominaţiune, a cărei contribuţie de căpătâi la credinţa crestină a fost doctrina sanctuarului şi lucrarea lui Hristos, trebuie să mărturisească acum că a greşit, şi că nu avem o solie pentru lume în aceste zile din urmă. Cu alte cuvinte, neam înşelat şi i‐am înşelat şi pe ceilalţi. Faptul că poate am fost cinstiţi nu schimbă cu nimic faptul că am răspândit o solie falsă. Daţi la o parte problema sanctuarului, judecata de cercetare, solia celor 2300 de zile, lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor, şi ne vom pierde dreptul de a exista ca denominaţiune, ca mesageri ai lui Dumnezeu pentru o lume pierdută. Dacă Spiritul Profetic ne‐a condus greşit atâţia ani, să‐l dăm la o parte. Dar nu! Opriţi‐vă! Dumnezeu nu ne‐a călăuzit greşit. Nu am predicat născociri viclene. Avem o solie care va rezista încercării şi va înfrânge teoriile uzurpatoare care încearcă să se strecoare printre noi. În acest caz nu poporul este cel care a mers pe calea greşită, cu excepţia celor care i‐au urmat pe conducatori. Este timpul pentru o schimbare hotărâtă. Sunt mai mult de patru ani de când apostazia a început să devina evidentă. În acest timp s‐au făcut încercari deliberate de a slabi credinţa în Spiritul Profetic, fiind clar pentru oricine că atâta timp cât poporul respectă darul care i‐a fost dat , nu poate fi călăuzit greşit. Dar nu este timp de vorbit. Este timpul pentru acţiune. Este timpul să facem lumină în ungherele întunecoase. Nu trebuie să mai existe înţelegeri secrete, nici acorduri cu alte denominaţiuni care urăsc Legea şi Sabatul şi care batjocoresc credinţa noastră sfântă. Să nu mai legăm prietenii cu duşmanii adevărului, să nu mai promitem că nu vom face prozelitism. Nu trebuie să‐i toleram pe conducătorii care acceptă modificarea scrierilor care ne‐au fost încredinţate şi îi stigmatizează ca extremişti pe cei care îndraznesc să nu fie de acord cu ei. Nu trebuie să mai stăm liniştiţi. La corturile tale, Israele!

Curaj, fraţilor! Dumnezeu este viu. Avem o lucrare de făcut. Să lucrăm toţi împreună. Să nu uităm că tăria noastră stă în apropierea de Dumnezeu, în rugăciune.

Fie ca toţi să ne consacrăm Lui din nou.