Ispăşirea – Scrisoarea 6

M.L. Andreasen

Cel care studiază în mod serios despre ispăşire va fi probabil mirat să găsească, întimpce consultă Spiritul Profetic,douăgrupe de afirmaţii, aparent contradictorii, privind ispăşirea. O va găsi pe cea care spune că Hristos „jertfindu‐Se pe cruce, a făcut ispăşire deplină pentru păcatele norodului.” (Semnele Timpului, 28 iunie 1899). Va maiaflacă Tatăl se înclinăîn faţa jertfei de pe cruce, „recunoscând perfecţiunea ei.„Estedestul”, spune El, „ispăşirea este completă” (Review andHerald, 24 septembrie 1901).

Dar în Tragedia Veacurilor va găsi următoarele: „La încheierea celor 2.300 de zile,în 1844, Hristosaintratîn Locul Prea Sfânt din sanctuarul din ceruri, pentru a încheia lucrarea de ispăşire.” La pagina 358 se afirmă că în „ispăşirea finală, păcatele celui pocăit sunt şterse din rapoartele cerului.” În Early Writings, lapagina 253 găsim că „Isus aintratîn locul prea sfânt din ceruri la sfârşitul celor 2.300 de zile din Daniel 8, pentrua încheia ispăşirea.”

Prima grupă de afirmaţii pare să spună că ispăşirea a fost făcută la cruce; cealaltă spune că ispăşirea finală va avea loc cu 1.800 de animai târziu. Am găsit şapte afirmaţii că ispăşirea a fost făcută lacruce; şi douăzeci şi două de afirmaţiică ispăşirea finală va fi făcută în ceruri. Ambelecategorii sunt desigur incomplete; s‐ar putea să maifie şi altelecareau scăpat atenţiei mele. Este evident, totuşi ,că nu pot să ajungla adevăr dacă accepto grupă de afirmaţii şi o resping pe cealaltă. Deci, problemaeste, care dintreaceste afirmaţii sunt adevărate? Care sunt false? Sau, ar putea fi adevărate ambele grupe? Dacă este aşa, cum pot fi ele armonizate? Am rămas uimit când,în revista Ministry din Februarie 1957, am găsit afirmaţia că „sacrificiul de pe cruce reprezintă ispăşirea deplină, perfectă şi finală.” Aceasta este în completă contradicţie cu declaraţia soreiWhitecă ispăşirea finalăa început la1.844. M‐am gânditcăar putea fi o greşeală de tipar, şi amscrisla Washington atrăgând atenţia asupraproblemei, dar amaflatcă nu erao greşeală, ci o afirmaţie aprobată oficial.Dacă susţinem încă autoritatea Spiritului Profetic, vom avea deci două credinţe contradictorii: că ispăşirea finală a fost făcută lacruce şi că ispăşirea finală aînceput în 1.844.

Definiţia ispăşirii

Amasistatlacâteva discuţii despreînţelesul cuvântului ebraickaphar‐cuvânt folosit în original pentru „ispăşire”, dar aceasta nu prea m‐a ajutat. Ceamai bună definiţie pe caream găsit‐o este o scurtă frază explicativă din Patriarhi şi profeţi la pagina 358, care afirmă simplucă ispăşirea, „marea lucrare a lui Hristos, sau ştergerea păcatelor, era ilustrată de serviciile din ziua ispăşirii.” Această definiţie esteîn armonie cutextul din Levitic 16:23 care spune că „preotul va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţească, şi să fiţi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.” Ispăşirea este definităaicicafiind „curăţirea de păcate.” Şiîntrucât păcatul este cauza despărţirii dintre Dumnezeu şi om, îndepărtarea păcatului creează posibilitatea unirii omului cuDumnezeu.Şiaceastaeste ispăşirea.

Hristos n‐a avut nevoie de ispăşire, pentrucăEl şi Tatăl au fost tot timpul una (Ioan 10:30). Hristos S‐a rugat pentru ucenicii Săi „caei să fie una, cum Tu, Tată, eşti înMine, şi Euîn Tine, ca toţi să fie una înNoi” (Ioan 7:21).

Definiţia ispăşirii ca fiind formată din trei cuvinte: at– one ‐ ment (punere laolaltă), este considerată de către unii ca fiind învechită sau demodată, dar exprimă totuşi un adevărvital (”ispășire” în limba engleză este ”atonement”). Sora Whitea folosit‐o. Ea spune: „doar dacă acceptă ispăşirea făcută pentrueiprin sacrificiul reparatoral lui Isus, care este ispăşirea, împăcarea noastră cu Dumnezeu” (MS 122, 1901).

Planul lui Dumnezeu este ca „la împlinirea vremii să unească iarăşi toate lucrurile într‐unul, în Hristos” (Efeseni1:10).Când se întâmplă aceasta,familia din ceruri şi familia de pe pământ sunt una” (Hristos Lumina Lumii, pagina 835). Atunci, „un puls de armonie şi fericire va străbate întreaga creaţiune” (Tragedia Veacurilor, pagina 678). În cele din urmă, ispăşirea este completă.

Două faze ale ispăşirii

O mare  parte  din  confuzia cu  privire la  ispăşire  se  naşte  din neglijarea recunoaşterii celor două părţi ale ispăşirii. Reţineţi ce s‐a spus despreIoan Botezătorul:

„El nu distingea clar cele două fazeale lucrării lui Hristos–ca jertfă suferindă şi carege învingător” (Hristos Lumina Lumii, pagina 136, 137). În carteaQuestions on Doctrine se face aceeaşi greşeală. Autorul nu distinge clar, de fapt nu facenicio distincţie între cele două faze pe care pare să nu lecunoască, şi de aici apare confuzia.

Prima fază

Primafazăa ispăşirii lui Hristosesteceaa sacrificiului. Aceasta începe înainte de a fi lumea, include întruparea, viaţa lui Hristos pe pământ, ispitirea din pustie, Ghetsemanii, Golgota, şi se sfârşeşte cândvocea lui Dumnezeu îl cheamă pe Hristos din

„temniţa  de  piatră a  morţii.”  Capitolul  53  din  Isaia  este o  ilustraţie  emoţionantă aacestora.

Satana l‐a învins pe Adamîn grădina Edenului, şi înscurttimp,aproape întreaga lumea ajuns în stăpânirea sa. În timpul lui Noe doar opt sufleteau intrat în corabie. Satan se proclamase prinţ al acestei lumi, şi nimeni nu contestaacestlucru.DarDumnezeu n‐a recunoscut pretenţiile de stăpânitor ale lui Satan, şi, când Hristosa venit pe pământ, Tatăl „a dat lumeaînmâinile Fiului, ca prin lucrarea Sa de mijlocire să poată dovedi sfinţenia şi obligativitatea fiecărui precept allegii divine” (Bible Echo,ianuarie 1887). Aceasta erao provocare adresată pretenţiilor Satanei, şi astfelaînceputîn mod serios Tragedia Veacurilor dintre Hristos şi Satana.

„Hristos aluat locul lui Adam, care căzuse.Eltrebuia să biruiască acolo unde Adam fusese învins” (ReviewandHerald, 24 februarie 1874). „Isus s‐a oferit voluntar să

satisfacă cele mai înalte pretenţiialelegii” (Ibidem, 2 septembrie 1890). „Hristos S‐a pus garant pentru orice bărbat sau femeie de pe pământ” (Ibidem 27 februarie 1900).

Întrucât Satana pretindea că lumea este proprietatea sa, era nevoie ca Hristos să‐l înfrângă, înainte de a‐Şi lua în stăpânire regatul. Satana ştia acest lucru, şi de aceea aîncercat să‐L omoare pe Hristos îndată după ce S‐a născut. Totuşi, întrucâto luptă între Satana şi un prunc neajutorat, culcat într‐o iesle, n‐ar fi fost cinstită, Dumnezeua zădărnicit‐o.

Primaconfruntare reală dintre Hristos şi Satana a avut loc înpustie. După patruzeci de zile de post, Hristos era slăbit şi sleit de puteri, la un pas de moarte. În acest timp,Satan l‐a atacat. Dar Hristos i‐a rezistat, chiar „până la sânge,” şi Satana fost silit să se retragă înfrânt. Dar n‐a renunţat. În tot timpul lucrării lui Hristos, Satana a fost pe urmele Sale, luptând cu înverşunare, înoricemoment, împotriva Lui.

Ghetsemani

Apogeullupteidintre Hristos şi Satana a avut loc în grădina Ghetsemani. Până atunci, Hristos avusese întotdeaunaasigurarea aprobării Tatălui. Dar acum El„era răpus de oteamăteribilăcăDumnezeu îşi întorsese faţa de la El.” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 95). Dacă Dumnezeu L‐ar fi părăsit, ar fi putut El să reziste Satanei, şi mai degrabă să moară,decât să cedeze? „Detrei ori omenescul Săua dat înapoi în faţa ultimului, supremuluisacrificiu… Soarta omenirii atârnaînbalanţă” (Ibidem, pagina 99). „Întrucâtprezenţa Tatălui îi fusese retrasă, ei L‐au văzut copleşit de întristare, o întristare care o depăşea pe ceaa ultimei lupte cu moartea” (Hristos Lumina Lumii, pagina 759).„El căzuse la pământ, pe moarte,dar,cuultima fărâmă de putere, murmura, „Dacă acest pahar nu poate fi îndepărtat fără să‐l beau, facă‐se voia Ta.” Opace cerească a coborât peste faţa Lui însângerată. El îndurase ceea ce nici ofiinţăumană n‐ar fi putut îndura; El gustase chinurile morţii pentru fiecare om” (Hristos Lumina Lumii, pagina 694). În moarteaSa,Elera învingător.

„Când Hristos a strigat„S‐a sfârşit!” Dumnezeua răspuns „S‐a sfârşit, rasaumană va aveao nouă şansă. Preţul de răscumpărare a fost plătit şi Satana a căzut ca un fulger din cer” (MS. 11, 1897).

„Privind lacruce, Tatăl era mulţumit. Ela spus „este destul, jertfa estedeplină” (Semnele Timpului, 30 septembrie 1899). Trebuia, totuşi să searate lumii omanifestareseverăa mâniei lui Dumnezeu, şi astfel„înmormânt, Hristos afost prizonierul justiţiei divine” (M.V.F. 24 februarie 1898). Trebuiau să existe destule dovezi cămoartea lui Hrisos afost reală, şi, de asemenea, Eltrebuia să rămână în mormântoperioadă de timp hotărâtă” (Reviewand Herald, 26 aprilie 1898). Cândaceastă perioadă s‐a sfârşit „unmesagera fost trimispentru a‐L elibera pe Fiul lui Dumnezeu de datoria pentrucareSe pusese garant şi pentrucare făcuse ispăşire deplină” (MS. 94, 1897).

„În rugăciunea de mijlocire a lui Isus înaintea Tatălui, El susţine căa îndeplinit condiţiile care‐L obligă pe Tatăl să‐Şi îndeplinească parteaSa din contractul făcut în ceruri, cu privire laomenirea căzută. El se roagă:„Am sfârşit lucrarea pe care Mi‐ai dat‐ o.” Sora White explică: „Aceasta înseamnăcăEl Şi‐a clădit un caracter drept, aici pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oamenii”(Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 260).

„Contractul” făcut în ceruri, între Tatăl şi Fiul, conţinea următoarele:

  1. Fiul trebuia să‐Şi clădească un „caracter drept, aici, pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oameni.”
  2. Hristosnutrebuia doar să‐Şi dezvolte un astfel de caracter, ci să demonstreze că şi omul poate faceacest lucru; şi astfel omul avea să devină „mai de preţ decât aurul.”
  3. Dacă Hristos reuşea astfel să‐l prezinte pe om cafiindo făptură nouă în Isus Hristos, atunci Dumnezeu trebuia „să‐l primească pe omul pocăit şi ascultător, şi să‐l iubească aşa cum L‐a iubit pe Fiul Său” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 260; TragediaVeacurilor, pagina 790).

Hristos„a împlinit ofazăa lucrării Sale preoţeşti, murind pe cruce. AcumEl îndeplineşte oaltă fază, mijlocind înaintea Tatălui pentru păcătoşii pocăiţi şi credincioşi, prezentând lui Dumnezeu jertfele poporului Său.” (Ms. 42,1901). „În întrupareaSa,Elamers până la capăt ca jertfă, dar nu ca răscumpărător.” (Ms. 111, 1897). Pe Golgota, Ela fost victima,jertfa. Ca jertfă, Elamers până la capăt. Daracum începe lucrarea Sa ca răscumpărător. „CândHristosastrigat: „S‐a sfârşit!” mâna nevăzută a lui Dumnezeuarupt materialul trainic din care era făcută perdeaua din templu, de sus până jos. Caleaspre Sfânta Sfintelor a fost deschisă”(Ibidem).

La cruce, prima fazăalucrării lui Hristos ca„jertfă”aluat sfârşit. El Îşi „dusese până la capăt” sacrificiul. Îşi împlinise lucrarea.Şiacum, după ce Tatăl aaprobatsacrificiul Său, a fost împuternicit să fie Salvatorul omenirii. La încoronarea care a avut loc patruzeci de zilemaitârziu,Elaprimit toată putereaîncer şi pe pământ şi a fost instalat oficialcaMare Preot.

 

A doua fază

„După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi‐a început lucrarea de Mare Preot…ca şi în serviciul tipic,El Şi‐a început slujba în Sfânta, iar la sfârşitul zilelor profetice, în 1844, Elaintrat în Sfânta Sfintelor pentru a desfăşura ultima parte a lucrării Sale solemne, pentrua curăţi sanctuarul.” (Spiritul Profeţiei, vol. 4, pagina 265, 266). Tot la pagina 266 sora White repetă, aparent pentru a sublinia, că „la sfârşitul celor 2300 de zile,în 1844, Hristosaintratîn locul Prea Sfânt din sanctuarul din ceruri,înprezenţa lui Dumnezeu, pentrua desfăşura lucrarea de încheiere a ispăşirii, în pregătirea venirii Sale.” Cititorul nu poate să nu observe cât de clar şi subliniat se afirmă acest lucru. Ioan Botezătorul „nu distingea  clar  cele  două faze ale  lucrării  lui  Hristos, ca jertfă  suferindă  şi ca rege victorios”(Tragedia Veacurilor, pagina 136, 137). Teologii noştri fac astăzi aceeaşi greşeală, şi nu aunicioscuză.Eiauolumină pe care Ioan Botezătorul nu a avut‐o.

Studiind această parte alucrării de ispăşire, intrăm într‐un domeniu specificadventist,care ne deosebeşte de toate celelalte denominaţiuni. Aceastaeste contribuţia noastră unică înreligie şi teologie, cea care „face din noi un popor deosebit şi conferă caracter şi putere lucrării noastre”(Sfaturi pentru Editori şi Scriitori, pag. 54). Tot aici, sora White ne avertizează să nu „facem fără valoare adevărul despre ispăşire, şi să distrugem încrederea îndoctrinele pe care le‐am considerat sfinte de când a fost primită solia celortrei îngeri.”

Acesta este un sfat vital, scrisp entru aceste timpuri, când unii dintre noi faceforturi pentru a crea impresia căsuntem asemenea bisericilor din jurul nostru, un corpevanghelic şi nu o sectă. În vremea sa, Pavela avut de înfruntat aceeaşi erezie. Ela fost acuzatcă este un „ciumat”, „mai marele sectei Nazarinenilor” (Fapte 24:5). În răspunsul său înaintea lui Felix, Pavel mărturiseşte că, după „calea pe care eio numesc sectă, slujesc Dumnezeului părinţilor mei, crezând tot ce esteîn acord cu Legea şi cele scrise înProoroci”(Fapte 24:14 R.V.). În zilele acelea oamenii vorbeau cu dispreţ despre biserica adevărată, considerând‐o o sectă, aşa cumfac şi astăzi. Pavel nu a fost deranjat de acest lucru.Nu ni se relatează căar fi încercat să facă ceva pentru ca Biserica Dumnezeului celui Viu să fie recunoscută drept un corpevanghelic de către ceicarecalcăîn picioare Legea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, oricum ar fi fost numiţi el şi „secta” lui, declară că el crede „tot ceestescris în Lege şi înProoroci”(versetul 14).

Publicaţia religioasă Christianity Today, în numărul din 3 martie 1958, afirmă că „astăzi adventiştii susţin cutăriecă sunt într‐adevăr evanghelici.Ei creează impresia că doresc să fie priviţi astfel.” Menţionând carteaQuestions on Doctrine, se spune că acestaeste „răspunsul adventiştilor la întrebarea dacă artrebui să fie priviţi caosectă sau ca una dintre denominaţiunile evanghelice.” Mai departe se afirmă că această carte a fost publicatăcu scopul de a convinge lumea religioasă că suntemevanghelici, deci de‐ ai lor.

Esteo situaţie foarte interesantă şi periculoasă. Aşa cumîmi spunea una dintreoficialităţilebisericii noastre, care nu era de acordcuacestelucruri,„suntem pe punctul de a fi vânduţi în josul râului” adicăa fi vânduţi casclavi.Ce privelişte pentruceruri şi pentru pământ! Biserica Viului Dumnezeu, căreia i‐a fost încredinţată misiunea de apredica Evanghelia oricărei făpturi de sub ceruri şi de achema pe oameni să iasă din Babilon, stă acumla uşa acestor biserici cerândpermisiunea de a fi primită înrândurile lor. Cât de jos am căzut! Dacă acest plan izbuteşte, am putea deveni nişte membri oarecare ai unei asociaţii evanghelice, şi nu obisericădistinctă, Adventistă de Ziua aŞaptea.Aceastaestemaimultdecâtapostazie.Este lepădarea adventismului. Esterăpirea unui popor întreg.Este negarea conducerii lui Dumnezeu din trecut.Esteîmplinirea celor scrise, cu aniînurmă,în Spiritul Profetic:

„Vrăjmaşul sufletelor caută să răspândească ideea căomare reformă urmează să aibă loc înrândul adventiştilor de ziua a şaptea, şi că această reformă constă în renunţarea ladoctrinelecareconstituiestâlpii credinţei noastre, şi înangajarea într‐un

proces de reorganizare.Dacăoasemenea reformă ar avea loc, ce ar rezulta? Principiile adevărului, pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, le‐a dat bisericii rămăşiţei, ar fi distruse. Religia noastră ar fi schimbată.Principiile fundamentale careau susţinut lucrareaînultimii cincizeci de ani vor fi socotiteerori.Ar fi întemeiată o nouă organizaţie. Cărţi de o nouă facturăar fi scrise. Un sistemde filozofie intelectuală ar fi adoptat. Nimic n‐ar putea sta încalea noii mişcări” (Mărturii Speciale, SeriaB, Nr. 2, pagina 54, 55).

„Nu vă lăsaţi înşelaţi; mulţi se vor abate de la adevăr, dând ascultare spiritelor înşelătoare  şi  doctrinelor  diavolului. Avem  înaintea  noastră  „alfa” acestui  pericol.

„Omega” va fi de onaturămultmaisurprinzătoare” (Ibidem, pagina 16).

„Când oameni care ocupă poziţii de conducători şi învăţători lucrează sub influenţa ideilor spiritualiste şi a sofismelor, să păstrăm oare tăcerea de frică să nu lelezăm influenţa, întimpce sufletele sunt înşelate?… Cei care se simtatât de liniştiţi privind lucrarea oamenilor care distrug credinţa poporului lui Dumnezeu, sunt conduşi de un sentiment iluzoriu” (Ibidem, pagina 9).

„Avem nevoie să ne împrospătăm forţele. Suntem chemaţi la acţiune vigilentă. Indiferenţa şi trândăvia vor aveacarezultat pierderea religiei personale şi a cerului… Mesajul meu către voi este:Să nu mai privim fără a protesta la pervertirea adevărului. Trebuie să refuzăm hotărât să fim împinşi de pe platforma adevărului veşnic, care de la 1.844 încoace şi‐a dovedit din plin valabilitatea”(Ibidem, pagina 14, 15,50).

„Amezitat şi am amânat să transmitceeace Duhul Domnului m‐a îndemnat să scriu.Nudoream să fiu nevoită să prezint influenţa înşelătoare a acestor sofisme.Dar,în providenţa lui Dumnezeu, erorile care arputea să apară trebuie întâmpinate” (Ibidem, pagina 55).

„Ce influenţă este cea care‐i conduce pe oameni, în acest moment al istorieinoastre, să lucreze pe ascuns şi cuputere pentru a sfărâma temeliile credinţei noastre, temelii care au fost aşezate la începuturile lucrării noastre prin studiul cu rugăciune al Cuvântului lui Dumnezeu şi prin revelaţie? Pe aceste temelii am clădit timp de cincizeci de ani. Vă miraţică, văzând începuturile unei lucrări care vrea să schimbe unii dintre stâlpii credinţei noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult porunca: „Înfrunt‐o!” (Ibidem, pagina 58).

Toate acesteaau fost scriseîn întâmpinarea perioadei Alfa aapostaziei.Acumsuntemîn perioada Omega,desprecare sora White spunea că va veni şi că va fi „deo natură surprinzătoare.”Acestecuvinte sunt mai actuale decât oricând. Este cititorul unul dintre„cei care se simt liniştiţi privind lucrarea oamenilor care distrug credinţa poporului lui Dumnezeu?” (Ibidem, pagina 11). „Vom păstra tăcerea de teama de a nu leleza influenţa, întimp ce sufletele sunt înşelate?” (Ibidem, pagina 9). Este timpul să ne ridicăm şi să leceremsocoteală. Sunt momentecând înclin să cred că am rămas singur, asemenea lui Ilie.DarDumnezeu i‐a spus cămaierau încă alţi şapte mii. Astăzi sunt şi maimulţi,mulţumesc lui Dumnezeu. Eitrebuie să se descopere singuri, şi o vor face.Scrisorile pe care le‐am primit sunt deosebit de încurajatoare. Regret foarte mult că nu pot să port o corespondenţă extinsă. Sunt supraaglomerat cu lucrul.

Moartea lui Hristos pe cruce corespunde momentului din ziua ispăşirii în care marele preot înjunghia ţapul pentru Domnul încurtea sanctuarului. Moarteaţapuluiera necesară deoarece pentru a se face ispăşire era nevoie de sânge.Darmoartea jertfei nu constituia ispăşirea, deşi era necesară şi reprezenta primul pas. Sora White spune că

„ispăşirea aînceput pe pământ” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 261). Scriptura spune:

„Sângele este cel care face ispăşire”(Leviticul 17:11). Şi,desigur, nu putemavea sânge până nu a avut loc moartea.Dar fără stropireasângelui, poporul ar fi în aceeaşi situaţie ca şi atuncicând, plecând din Egipt,ar fi înjunghiat mielul dar nu ar fi uns cu sânge uşorii uşii. „Când voi vedeasângele,” spune Dumnezeu, „voi trece pe lângă voi” (Exodul 12:13). Moarteaera ineficientă dacă nu era urmată de stropirea sângelui. Sângele estecel care contează.

Sângele este cel care trebuie aplicat, nu „unact,”„unact măreţ,” „unactjertfitor,”  „un act  ispăşitor,”  „actul  de  la  cruce,”  „beneficiile  actului  de  la  cruce,”

„beneficiile ispăşirii.” Toate aceste expresii sunt utilizate înQuestionsonDoctrine, dar orice referire la sânge este evitată cu grijă. Ceea ce trebuie aplicat nu este un act,oricare ar fi acesta.Estesângele.Şi totuşi, încele 100 de pagini ale cărţii, în care este tratată lucrarea de ispăşire, nu se vorbeşte niciodată despre sânge ca fiind aplicat sau folosit încadrulslujbei.Este vorba de o neglijenţă, sau este intenţionat? Susţinem noi o ispăşire fără sânge? Fratele Nichols afirma poziţia adventistă corectă când spunea: „Noi credem că lucrarea de ispăşire a lui Hristosa fost începută, şi nicidecum sfârşită pe Calvar.” (Răspunsuri la obiecţii, pagina 408). Această carte a fost publicată în 1952. Ar fi interesant de văzut ce va spune noua ediţie. Mulţi aşteaptă să aflece ar trebui să creadă despre această problemă.

Ispăşirea cu sânge

Iată câteva declaraţii din Spiritul Profetic privind ispăşirea cu sânge:

„Isus a fost îmbrăcat în haine preoţeşti. El priveşte spre rămăşiţă cumilă, şi cuovoce plină de compătimire strigă „SângeleMeu, Tată, sângele Meu; sângele Meu,sângele Meu!” (Early Writings, pagina 38).

„El vine înprezenţa lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru, gata să primească pocăinţa şi să răspundă rugăciunilor poporului Său, şi prin meritele propriei Luineprihăniri, să le prezinte înaintea Tatălui. El Îşi înalţămâinileSale rănite spre Dumnezeu şi cere iertarea plătită cusângele Său. I‐am săpat în palmele Mele, spune El.Aceste răni care amintesc umilinţa şi chinurile Mele constituie un izvor nesfârşit de putere pentru bisericaMea” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 261, 262).

„Chivotul care conţine tablele legii este acoperit de tronul harului, înainteacăruia Hristos mijloceşte cu sângele Său, în numele păcătosului” (Tragedia Veacurilor, pagina 415).

„Când,în serviciul tipic, marele preot părăsea Locul Sfânt în ziua ispăşirii, elmergea înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângelejertfeipentru păcat, înnumele tuturor israeliţilor care se pocăiseră cu adevărat de păcatele lor. Astfel,Hristosaîncheiat numai opartea lucrării Sale ca mijlocitor, pentruaîncepeo altă partea acestei lucrări, şi El încă mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui, în numele păcătoşilor” (Ibidem, pagina 429).

Hristos „slujeşte acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, prezentând sângele Său înnumele păcătoşilor.” (Ibidem, pagina 433).

„Hristos, adevăratul Mare Preot, prezintă sângele Său înaintea Tatălui în numele păcătoşilor, purtând în inima Sanumele fiecărui credincios pocăit” (Patriarhi şi Profeţi, pagina 351).

„După înălţarea Sa, Hristos amersînaintea lui Dumnezeupentrua prezenta sângeleSăuînnumele credincioşilor pocăiţi, după cum marele preot, în slujba sa zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, înnumele păcătosului” (Patriarhi şi Profeţi, pagina 357).

„Sângele lui Hristos, deşi îl eliberează pe păcătosul pocăit de condamnarea legii, nu şterge păcatul; acesta rămâne în rapoartele din sanctuar până la ispăşirea finală”(Patriarhi şi Profeţi, pagina 357).

Şi având în faţa lui toate aceste declaraţii, autorul cărţii Questions on Doctrine nu a menţionat nimic despre slujba cu sânge sau aplicarea lui.

Ispăşirea finală

„Tatăl aratificat legământul pe care‐l făcuse cu Hristos, că‐l va primi pe omul pocăit şi ascultător, şi îl va iubi aşa cum L‐a iubit pe Fiul Său.” Aceasta, după cum se afirmamai sus, cucondiţiaca „Hristos să‐şi sfârşească lucrarea şi să‐şi împlinească angajamentul de a‐l face pe om maicurat decât aurul” (Hristos lumina lumii, pagina 790). „Hristosagarantatacest lucru” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 250).

Când Hristos, în rugăciunea Sa de Mare Preot, spune: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi‐ai dat‐o s‐o fac,” sora White explică: „El îşi clădise un caracter desăvârşit înaceastă lume, ca exemplu de urmat pentruoameni” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 260).

Dezvoltându un caracter desăvârşit, Hristosa demonstrat că acest lucru este posibil. Darputeau ceilalţi să facă acelaşi lucru? Şiaceasta trebuia demonstrat. Hristos garantase că este posibil. Acum trebuia să‐Şi împlinească angajamentul.

Caracterul nu este înnăscut. El este făcut, dezvoltat, construit prin multiple teste, ispite şi încercări. Dumnezeu dă întâi un test uşor, apoi unulceva mai greu, şi altul cu încă puţin maigreu.Astfel,treptat, rezistenţa la ispite creşte, şi, după ovreme,unele ispite încetează să mai fie ispite. Cineva poate duce o luptă greacu tutunul; dar în cele din urmă învinge, şi victoria lui esteatât de completă, încât tutunul nu maiconstituieo ispită pentru el.

Aşa ar trebui să se întâmple cu orice ispită. Dar sfinţirea nu poate fi atinsă într‐o singură zi.„Mântuireaeste procesul prin care sufletul este pregătit pentru ceruri” (Hristos Lumina Lumii, pagina 330). Cineva poate obţine victorii înfiecarezi, şi totuşi să n‐o atingă. ChiarPavelatrebuit să admităcă nu „am atins‐o deja,saucăam şi ajuns desăvârşit.” Dar exclamă cu îndrăzneală: „Alerg înainte, căutând să‐l apuc,întrucât şi euam fost apucat de Isus Hristos” (Filipeni 3:12).

Hristos S‐a angajat să‐l facă pe om „curatca aurul.” În această lucrare omul nu trebuie să fie numai un instrument supus; eltrebuie să participe activ laea. Reţineţi următoarele citate:

„Răscumpărarea rasei umane a avut drept scop să ofere omului o nouă şansă” (Ms. 14, 1898). „Planul demântuirea fost conceputpentruaridicarasaumană căzută şi a da omului o nouă şansă” (Semnele Timpului, 26 aprilie 1899). Dumnezeu„a privit laCelcare murea pe cruce şi a spus: „S‐a sfârşit; rasa umană va avea o nouă şansă” (Youth’s Instructor, 21 iunie 1900). „Pentruaputeaoferi păcătosului o nouă şansă, Fiul lui Dumnezeu S‐a aşezat în locul lui şi a purtat pedeapsa fărădelegii” (Review andHerald,8februarie1898).„Ela suferit în locul nostru pentrua ne oferi o nouă şansă” (Special Instruction to the Review and Herald Office, pagina 28). „Lafelcum Hristos a fost acceptat ca înlocuitor şi garantal nostru, fiecare dintre noi va fi acceptat dacă vom trecetestul şi încercarea proprie” (Review andHerald, 10 iunie 1890). „Mântuitorul abiruit pentru aarăta omului cumtrebuie să biruiască.” „Omul trebuie să lucreze cuputerea sa omenească unită cu puterea divină a lui Hristos, pentrua rezista şi a birui cuorice preţ. El trebuie să biruiască aşa cumabiruit Hristos… Omul trebuie să‐şi facă partea sa; eltrebuie să fie biruitor îndreptul său, prin puterea şi harul pe care Hristos ile oferă.” (Mărturii vol. 4, pagina 32, 33).

Hristos S‐a angajat să‐i facă pe oameni biruitori; El S‐a pus garant pentru aceasta.Nuesteosarcină uşoară; dar lucrarea de ispăşire nu poate fi încheiată înainte, sau fără caEl să împlinească acest lucru.Şiastfel, Hristos continuă să‐Şi ducă la îndeplinire această sarcină. Dinultima generaţie de oameni, din rândulcelormai slabi dintre cei slabi,Hristosaales un grup care să demonstreze că omul poate birui aşa cum El a biruit. Hristos va fi îndreptăţit şi glorificat în cei 144.000. Ei vor dovedi căeste posibil ca omul să ducă oviaţă plăcută lui Dumnezeu sub toate aspectele, şi că omul poate,în cele din urmă, să stea „înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocitor”(Tragedia Veacurilor, pagina 614). Se spune despre ei că „vor sta fără mijlocitorînmijlocul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu.” (Tragedia Veacurilor, pagina 649). „Ei sunt aleşii, uniţi cuHristosînmarea familie din ceruri. Eiau biruit, după cum şi Ela biruit” (Ms. 28 noiembrie 1897). Neesteadresată invitaţia: „Acum, întimp de  Marele nostru Preot face ispăşire  pentru  noi,  să  căutăm  să  devenim  desăvârşiţi în  Hristos” (TragediaVeacurilor, pagina 623).

Taină

În Epistola sa către Efeseni, apostolul Pavel prezintă această lucrare cafiindo taină. Elspune:„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă‐sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceastaeste mare –vorbesc despre Hristos şi biserică” (Efeseni 5: 31, 32). Căsătoria simbolizeazăaiciunireadintre Hristos şi biserică, realizată prin ispăşire. În conformitate cu această imagine, la sfârşitul timpului de probă se face anunţul: „Avenit nunta Mielului, şi soţia Lui s‐a pregătit… I s‐a dat să se îmbrace cuin subţire, strălucitor şi curat; inul curat este neprihănirea sfinţilor” (Apocalipsa 19: 8).Dupăcum soţul şi soţia sunt una, tot astfelHristos şi biserica sunt acum una. Ispăşirea, adevărata ispăşire, ispăşirea finală, ispăşirea deplină a fost făcută.

„Familia din ceruri şi familia de pe pământ sunt una” (Hristos Lumina Lumii, pagina 835).

Cei 144000

Practic orice adventistacitit ultimele capitole din cartea Tragedia Veacurilor, care descriu înspăimântătoarea luptă princare va trece poporul lui Dumnezeu înainte de sfârşit. Aşa cum Hristos a fost încercatla culme în ispitirea din pustie şi în grădina Ghetsemani, tot astfel vor fi testaţi şi cei 144.000. Va părea că sunt lăsaţi să piară, că rugăciunile lor rămân fără răspuns, asemenea cererii lui Hristos din Ghetsemani. Dar credinţa lor nu va ceda. Asemenea lui Iov, ei exclamă: „Chiar dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui înEl” (Iov 13:15).

Demonstraţia finalăaceeace Dumnezeu poate face din om va avea loc în ultima generaţie, când omenirea este împovărată cu toate defectele şi slăbiciunile pe care rasaumană le‐a acumulatîntimpula şase mii de ani de păcat şi fărădelege. După cum spune sora White,ei suportă „rezultatele lucrării marii legi a eredităţii” (Hristos Lumina Lumii, pagina 48). Slăbiciunea umană va fi supusă celormai puternice ispite aleSatanei, pentru caputerea lui Dumnezeu să se descopere în mod minunat. „Va fi un ceas de teribilă agonie pentru sfinţi. Zi şi noapte ei strigă la Dumnezeu pentru eliberare. După toate aparenţele, nu auniciocale de scăpare” (Early Writings pagina 283).

Conform noii teologii pe care conducătorii noştri au acceptat‐o şi o susţin, cei 144.000 vor fi supuşi unor ispite incomparabil mai puternice decât cele întâmpinate de Hristos. Pentrucă,întimp ce ultima generaţie va purta slăbiciunile şi patimile strămoşilor, Eipretind că Hristosa fost scutit de toate acestea. Hristos, spunem noi, n‐a moştenit nici una dintrepatimile „care îi afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam” (Questions on Doctrine, pagina 383). De aceea El şi‐a îndeplinit lucrarea la un nivel mai înalt, cu totul diferit de celal oamenilor care sunt nevoiţi să lupte cu patimile moştenite, şi deci n‐a cunoscut şi n‐a experimentat adevărata putere a păcatului. Dar nu de un astfel de salvator ameu nevoie. Am nevoie de Unul care „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 4: 15). Acest „surogat” pe care ni‐l prezintă conducătorii noştri trebuie respins şi va fi respins. Mulţumim lui Dumnezeu că„nuavem un MarePreotcare să n‐ aibă milă de slăbiciunile noastre; căci în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4: 15).

Acuzaţie la adresa lui Dumnezeu

Darmai este o problemă cuaceastă nouă teologie;eaîl acuză pe Dumnezeucăar fi plănuit să‐i înşele şi pe oameni şi pe Satana. Iată situaţia:

Satana susţine în mod constantcăDumnezeuar fi nedrept în pretenţia Sa ca omul să împlinească legea, acest lucru fiind imposibil de realizat.

Dumnezeu susţine că este posibil, şi,pentru a‐Şi dovedi afirmaţia, S‐a oferit să‐L trimităîn lume pe Fiul Său. Fiul avenit,a împlinit Legea, şi l‐a provocat pe om să‐L convingă de păcat. El a fost găsit fără păcat, sfânt şi fără vină. El a dovedit că legea poate fi ţinută, şi poziţia lui Dumnezeu apărată; şi că pretenţia Saca omul să împlinească poruncile Sale este justificată. Dumnezeua ieşit învingător, iar Satana a fost înfrânt.

Dar apare o problemă; pentrucă Satana pretinde că Dumnezeu n‐a jucat cinstit. L‐a favorizat pe Fiul Său, L‐a scutit de „efectele marii legi a eredităţii” cărora le sunt supuşi toţi oamenii; L‐a „scutit de patimile şi întinăciunile care‐i afectează pe descendenţii naturaliai lui Adam” (Questions on Doctrine, pagina 383). El n‐a scutit întreaga omenire, ci doar pe Hristos. Acest fapt invalidează desigur lucrarea lui Hristos pe pământ. El nu mai este, de acum înainte, acela dintre noi care a demonstrat puterea lui Dumnezeu de a‐l păzi pe om de păcat. Ela fost un înşelător, pe care Dumnezeu L‐a tratat preferenţial, şi care n‐a fost afectat de patimile moştenite, asemenea celorlalţi oameni.

Satana nu prea întâmpină dificultăţi în a‐i face pe oameni să accepte această părere; Biserica Catolică o acceptă; la timpul cuvenit, evanghelicii şi‐au dat consimţământul, iar  în 1956  conducătorii Bisericii Adventiste au adoptat  şi ei acest punct de vedere.Problema „scutirii” esteceacare l‐a determinat pe Petru să‐L ia pe Hristos deoparte şi să‐I spună: „Departe de Tine lucrulacesta,Doamne, să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” fapt care L‐a mâniatatât de tare pe Hristos, încât i‐a spus lui Petru:

„Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16: 22, 23). Hristos n‐a dorit să fiescutit.El i‐a spus lui Petru:„Nu cunoşti lucrurilecare sunt de la Dumnezeu.” Tot astfel şi astăzi sunt unii care nu percep lucrurile lui Dumnezeu.Eigândesccă este doar o problemă de semantică. Dumnezeu să aibă milă de ei şi să le deschidă ochii asupra lucrurilor Sale. Prin această capitulare a  conducătorilor  adventişti în  faţa monstruoasei  doctrine a  unui  Hristos „scutit,” ultima „redută” din calea Sataneia fost abandonată.Ne rugăm din nou caDumnezeu să‐şi salveze poporul.

Am fost întrebatcemă aştept să obţin. Numă aştept să „câştig” vreo dispută. Sunt un pastor adventist de ziua a şaptea, a cărui lucrare este să predice adevărul şi să combată eroarea. Bibliaesteînmare parte orelatarea protestului martorilor lui Dumnezeu împotriva păcatelor bisericii şi a greşelilor ei evidente. Practic toţi protestatarii şi‐au semnat mărturiacusângele lor, iar biserica amers mai departe până cândDumnezeua intervenit. Tot cespera Pavel eracă poate „va salva pe unii” (1Corinteni 9: 22). Practic toţi apostoliiaumuritcamartiri, iar Hristosa fost atârnat pe lemn. Au trecut  patruzeci  de ani  până  să  vină  nimicirea. Dar  când  Dumnezeu aintervenit, El şi‐a făcut pe deplinlucrarea.

Această denominaţiune are nevoie să se întoarcă la instrucţiunile date în 1.888, careau fost dispreţuite. Avem nevoie de o reformă în organizaţie, care să nu permită câtorvaoameni  să  dirijeze orice  mişcare  din  orice  colţal  lumii.Avem nevoie  de  o reformă care să nu maipermită ca numai câţiva oameni să administreze toate fondurile, aşa cum se întâmplă acum. Avem nevoie de o reformă care să nu permită oamenilor să cheltuiască milioane pentru instituţii neautorizate prin votul constituantei,în timp cecâmpurilemisionaresuferă din lipsa minimuluinecesar. Avem nevoie de oschimbareînaccentul care se pune pe promovare, finanţe şi statistici.Avem nevoie să reaşezăm Şcoala de Sabat pe locul carei se cuvineîn lucrarea lui Dumnezeu.Avem nevoie să punem capăt spectacolelor şi meselor careau loc sub pretextul strângerii de fonduri în scopuri bune. Avem nevoie să terminăm cu anunţurile săptămânale din biserici, care abia maschează reclamele. Şiaceastă listă poate fi mult lărgită.

Dar toate acestea, deşi importante, sunt totuşi lucruri minore. Celmai mult avem nevoie de reformă în viaţa personală şi de naştere din nou. Dacăliderii noştri nu ne vor conducelaaceasta, „ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte” (Estera 4: 44). Eu sunt optimist, rugându‐mă pentru pacea lui Israel.