Capitularea Eu-lui

eu

PDF – Capitularea Eu-luiJoe Crews

Ai dori sa privesti în inim a ta, chiar acum, si sa raspunzi la o întrebare foarte importanta, care ti se adreseaza în mod personal? Consideri ca esti mai puternic ca oricând în lucrurile lui Dumnezeu? Sper sa fie asa, deoarece aceasta este starea în care ar trebui sa te afli. Fiecare zi cu Isus trebuie sa fie mai placuta decât ziua trecuta. Fiecare clipa trebuie sa ne gaseasca într-o continua înaintare în experienta noastra, cu o credinta mai profunda si mai placuta decât credinta pe care am avut-o cu un moment înainte.

Cu toate acestea, sper ca nimeni nu a ajuns la multumire de sine, crezând ca Dumnezeu si-a încheiat lucrarea de crestere si sfintire în viata lui. Chiar în acest moment, El doreste sa ne conduca spre noi profunzimi ale predarii si consacrarii noastre. Înca mai sunt biruinte de câstigat; înca mai sunt pacate de parasit si înca exista tinte spre care suntem atrasi si care trebuie sa fie atinse prin Duhul Sfânt. Iar aceasta lucrare trebuie sa aiba loc chiar acum. Îngaduiti-mi sa va pun o întrebare. Oare Dumnezeu a vorbit serios când a rostit fagaduintele uluitoare din Romani sase? Nu exista nici un alt capitol în Biblie care sa ofere cu atâta generozitate asigurarea biruintei în lupta crestina. Gânditi-va la câteva dintre acele expresii neobisnuite:

“Sa pacatuim mereu? … Nicidecum!” Versetele 1,2 “Noi, care am murit fata de pacat”. Versetul 2. “Ca sa nu mai fim robi ai pacatului”. Versetul 6. “Izbavit de pacat”. Versetul 7.

“Morti fata de pacat”. Versetul 11.

“Pacatul sa nu mai domneasca”. Versetul 12 “Ati fost izbaviti de pacat”. Versetul 18.

Nimic nu pare sa fie ambiguu în aceste texte. Dar exista cumva vreun secret ascuns, sau vreo aluzie discreta care sa ne sugereze ca anumite aspectele ale acestor fagaduinte nu se aplica în mod literal? Suntem înclinati sa credem astfel, deoarece la fiecare rând si verset întâlnim un element de certitudine aproape fanatica.

Unii sunt înspaimântati de cartea Romanilor, pur si simplu pentru ca descrie lucrarea desavârsita pe care Dumnezeu doreste sa o realizeze în sfintirea si curatirea noastra de pacat. Multi se tem de cuvântul “desavârsire”. Ei se tem ca Dumnezeu le va cere sa faca lucruri pe care nu sunt dispusi sa le faca.

Înainte de a înainta, haideti sa clarificam aceasta problema odata pentru totdeauna. Dumnezeu nu va face niciodata ceva cu care noi sa nu fim de acord si pe care sa nu-l dorim în viata noastra spirituala. El nu forteaza niciodata vointa si nici nu ne obliga la vreo actiune careia noi sa nu-i fi acordat consimtamântul nostru. Prin urmare, putem sa ne eliberam definitiv mintile de orice teama ca am fi obligati sa luam decizii care sa ne prejudicieze libertatea si suveranitatea aspra propriilor vieti.

Dar acum ajungem fata în fata cu radacinile fundamentale ale slabiciunii ce a condus milioane de oameni la descurajare si înfrângere. Pur si simplu, ei nu s-au decis sa renunte la placerea oferita de pacatele lor. Exista o anumita satisfactie superficiala, placeri trecatoare ale pacatului, care stârnesc emotii si cauta sa înrobeasca mintea prin intermediul simturilor trupului. Cu privire la fiecare dintre acestea este necesara decizia vointei de a curma “placerile de o clipa” ale trupului. Pâna când aceasta alegere nu este facuta si pusa în aplicare, nu poate exista nici o biruinta reala asupra pacatului din viata.

Îngaduiti-mi sa va întreb chiar acum, daca v-ati hotarât sa va debarasati de poftele voastre dragi. Sunteti pregatiti sa acceptati toate rezultatele unei predari depline lui Hristos? Sa dati mortii toate relele trupesti? Sunt convins ca exista numai doua cauze posibile pentru care cineva se retrage si esueaza în câstigarea biruintei asupra pacatului. Fie nu este dispus sa renunte la satisfactia oferita de pacat, fie nu crede ca Dumnezeu îi va oferi eliberarea. A fi dispus sa renunti la pacat este, desigur, problema noastra, dar realizarea biruintei este în exclusivitate partea lui Dumnezeu. Noi trebuie sa dorim, dar nu vom fi niciodata în stare sa biruim. Sa analizam aceste doua mari obstacole mintale care au lipsit atât de multi din poporul lui Dumnezeu de biruinta pe care ar fi putut sa o aiba.

Eul – Marele Vrajmas

Cred ca, probabil, cei mai multi dintre noi au descoperit ca cel mai mare vrajmas cu care ne confruntam este eul. Odata ce am învins vechiul om firesc, care cauta sa ne guverneze, toate celelalte victorii vor veni de la sine.

Dumnezeu a daruit fiecaruia dintre noi o arma personala puternica în combaterea propriei firi. Singura arma pe care o posedam si care se afla la dispozitia noastra este vointa si absolut totul depinde de folosirea corecta a acestei resurse. Cel mai mare pacat în ochii lui Dumnezeu, factorul decisiv care va face ca un suflet sa fie în cele din urma pierdut, este acela de a spune în mod deliberat “nu” vointei lui Dumnezeu. Noi devenim ceea ce alegem sa fim. Noi nu suntem ceea ce simtim sau ceea ce am dori sa facem sau sa spunem într-un moment de impulsivitate al vietii. Noi suntem ceea ce alegem sa fim. Nu ne putem controla întotdeauna emotiile, dar ne putem determina vointa.

Sentimentele nu au nimic de a face cu adevarul lui Dumnezeu. Nu simtamintele sau emotiile noastre sunt cele care te fac sa fi un copil al lui Dumnezeu, ci înfaptuirea voii lui Dumnezeu. Poate ca ati avut vreodata dureri de cap sau de încheieturi când v-ati trezit dimineata, dar a schimbat aceasta faptul ca Dumnezeu va iubeste? A schimbat cu ceva adevarul ca ziua a saptea este Sabatul? Indiferent daca va simtiti bine sau rau, adevarul ramâne acelasi.

Unii oameni se pot simti minunat în timpul unei campanii de evanghelizare sau al unui program special de reînviorare spirituala de la sfârsitul saptamânii, dar când adunarile s-au încheiat, credinta lor cade la pamânt. Este ca o minge cu elastic, legata de emotiile produse de circumstante.

Trebuie sa recunoastem faptul ca, la un moment dat, vointa noastra si vointa lui Dumnezeu trebuie sa ajunga într-o confruntare violenta. Fie Îl lasam pe Dumnezeu sa-si împlineasca vointa, fie alegem propriile noastre cai. Ceea ce se întâmpla de obicei este ca majoritatea oamenilor nu sunt dispusi sa recunoasca adevarata cauza ce se ascunde dincolo de acest conflict teribil. Ei nu înteleg ca lupta are de a face în primul rând cu propria fire.

În lucrarea de evanghelizare am auzit sute de “motive” pentru a nu-L urma pe Hristos pâna la capat. Unii mi-au spus ca este vorba de munca în Sabat, altii ca au îndoieli cu privire la Biblie, sau ca nu pot înfrunta opozitia familiei. Dar nici una dintre aceste afirmatii nu constituie adevaratele motive. Ele se afla dincolo cuvintele pe care le rostesc oamenii. Dincolo de lipsa lor de decizie exista o problema de natura fundamentala. Ei vorbesc despre ramuri si frunze, în timp ce adevarata problema se afla la radacina. Adevarul este ca Dumnezeu doreste un lucru la care eul nu vrea sa renunte. Este un lucru pe care ei îl iubesc mai mult decât pe Dumnezeu.

V-ati întrebat vreodata de ce a rostit Domnul Isus acea declaratie ciudata din Matei 16:24, “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze”. De ce nu a încheiat Domnul propozitia enuntând lucrul care trebuie parasit? “Sa se lepede de sine” – ce sa lepede? Drogurile, alcoolul, tutunul, calcarea Sabatului? Nu. Sa se lepede de sine, si atât. Domnul Isus stia ca, dincolo de lupa crâncena împotriva adevarului, se afla eul. Odata obtinuta biruinta asupra acestuia, toate celelalte victorii vor fi câstigate. Motivul pentru care exista atât de multi oameni se afla departe de vointa lui Dumnezeu si de biserica este acela ca nu sunt dispusi sa renunte la lucruri pe care le iubesc mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu. În acelasi timp, în biserica sunt alte mii de credinciosi cât se poate de nefericiti, deoarece exista ceva în viata lor care lupta de ani de zile împotriva vointei lui Dumnezeu. Ceea ce ma straduiesc sa spun este ca: pentru a fi un adevarat crestin mai presus de toate este necesara predarea.

Va amintiti timpul în care dorinta voastra si vointa lui Dumnezeu au ajuns într-un conflict încrâncenat? A fost o lupta titanica. Vechea natura fireasca se înversuna si se împotrivea fiecarui impuls spre îndepartarea de razvratire si pacat. Ati luptat cu profunda hotarâre, agonizând împotriva puterilor firii, dar fara nici un rezultat. Apoi, în cele din urma, vointa voastra încapatânata a cedat si lupta a luat sfârsit. Pacea s-a revarsat în inima, iar victoria plina de glorie a fost realizata imediat.

Ce anume a schimbat întreaga situatie? Ati reusit pâna la urma sa-l învingeti pe Diavol? Categoric nu. Batalia s-a dat cu eul, si când ati început sa doriti victoria asupra vrajmasului numit fire, Dumnezeu v-aoferit-o. “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Corinteni 15:57.

Poate sa para ciudat, dar este adevarat ca: înainte de a avea, trebuie sa renunti; înainte de a fi plin, trebuie sa fi gol; înainte de a trai, trebuie sa mori; si înainte de a câstiga biruinta, trebuie sa capitulezi.

Nu cred ca exista cineva care sa se fi simtit vreodata atât de învins, de deprimat si de tradat, precum au fost cei unsprezece ucenici în acea noapte de vineri, cu aproape doua mii de ani în urma. Domnul Isus le promisese lumea. Ei asteptau sa ocupe tronul si sa conduca imperii. Viata avea sa fie minunata pentru ei. Se simteau importanti. Apoi, deodata, Isus a fost arestat, torturat si crucificat. Lumea se sfârsise pentru ei. Nimic nu ne-ar putea lovi atât de cumplit, precum i-a lovit pe ei crucea. Nici macar bolile ascunse, falimentul financiar, tradarea prietenilor, moartea cuiva drag sau nedreptatile vietii. Dar a fost aceea o înfrângere? Dimpotriva, a fost cel mai glorios moment al victoriei pe care a cunoscut-o vreodata aceasta lume.

Este straduinta secretul biruintei?

Dar, acum sa revenim la problema ridicata de pacatele noastre. Trebuie sa recunoastem ca luptam împotriva unui vrajmas mai puternic decât noi. În slabiciunea firii, ne dam seama ca mintea si trupul nostru sunt înlantuite de puterea superioara a vrajmasului. Ne hotarâm sa luptam pentru a ne elibera de sclavie, dar cu cât ne straduim mai mult, cu atât ne adâncim în noroi. În cele din urma, când suntem complet epuizati de efort, un prieten bine intentionat se apropie de noi si ne spune “Stiu care este problema ta. Trebuie sa te straduiesti mai mult”. Ascultati, daca acesta este singurul raspuns la problema pacatului, ar trebui sa încetam sa trimitem misionari în India. Niciodata nu am cunoscut pe cineva care sa se straduiasca pentru mântuire mai mult decât un hindus. Am vazut penitentii nenorociti care se aruncau în praful fierbinte la fiecare kilometru, calatorind în pelerinaj spre întruniri tinute pe malurile unui fluviu sfânt. Acolo aveau sa se scufunde în apa murdara, sa priveasca spre soarele arzator, si sa se roage – repetând apoi procesul din nou si din nou.

Oameni de afaceri milionari ar fi gata sa renunte la toate bogatiile lor, sa ia în mâini un bol de cersit si sa-si petreaca tot restul vietii mâncând firimituri primite de pomana – toate acestea în efortul de a-si câstiga mântuirea. Nu am vazut niciodata un crestin care sa se straduiasca atât de mult pentru a fi salvat, asa cum o fac hindusii. Cu toate acestea, nu am întâlnit niciodata, nici macar un singur hindus care sa fi descoperit siguranta sau pacea mintii – nici macar în rândul fratietatii Brahmane din cea mai înalta casta.

Stiti de ce “straduinta” nu va sfarâma lantul pacatului? Pentru ca tendintele pacatoase sunt profund înradacinate în natura fiecarui copil nascut în lume. Venim pe lume cu o slabiciune mostenita, care ne predispune la neascultare. Nici macar o singura fiinta umana, cu exceptia lui Isus, nu s-a nascut cu o natura convertita si sfintita. “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”. Romani 3:23.

Nu avem nevoie de instruire în domeniul teologiei pentru a întelege problema naturii noastre cazute. Fiecare dintre noi s-a luptat cu amintirea esecurilor si a compromisurilor lui. Ne-am straduit cu disperare sa stergem scenele necredintei din mintea noastra, dar fiecare dintre aceste eforturi s-a încheiat cu o înfrângere categorica.

Am auzit despre un sfânt din India care calatorea din sat în sat pretinzând ca are o putere creatoare deosebita. Ca rezultat al peregrinajului sau prin Himalaya, acest sadhu sustinea ca detine secretul facerii aurului. El umplea o caldare cu apa si apoi amesteca energic în ea, în timp ce-si incanta formulele magice. Dar, în timpul procesului de agitare a apei, lasa sa se strecoare discret în vas câteva bucatele de aur, fara a fi sesizat.

Odata, seful unui sat a dorit sa cumpere secretul facerii aurului, iar sfântul a fost de acord sa i-l vânda pentru suma de 500 de rupii. Dupa ce i-a explicat cum sa amestece apa si sa cum sa se roage, preotul si-a luat rupiile si s-a pregatit de plecare. Dar, în ultima clipa, s-a întors si i-a soptit un ultim avertisment, “Niciodata când amesteci apa si rostesti incantatiile, sa nu te gândesti la maimuta cu fata rosie, pentru ca nu va mai apare nici o urma de aur!”

Va dati seama ca seful n-a mai reusit sa aplice niciodata formula, deoarece, de fiecare data când amesteca apa, în mintea lui dansa maimuta cu fata rosie, râzând.

Noi nu avem absolut nici o abilitate naturala prin care sa ne pastram gândurile si imaginatia sub control, pentru simplul motiv ca acestea provin din însasi natura noastra pacatoasa. Noi nu ne putem controla însusirile josnice ale fiintei si nu le putem aduce sub controlul Duhului Sfânt, decât daca mintea noastra este regenerata printr-un proces de convertire. Numai în acest fel pot fi sfintite adevaratele motivatii ale inimii si pot fi aduse în armonie cu Domnul Hristos. Fara harul transformator al nasterii din nou este cu neputinta, “fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamântesti este vrajmasie împotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sa se supuna”. Romani 8:7.

Am studiat timp de trei ani limba indiana sub îndrumarea unui preot hindus care venea în fiecare zi la mine acasa cu bicicleta. Aceasta mi-a oferit ocazia sa-i pun întrebari cu privire la diferitele practici ale închinarii hinduse. Dupa ce au trecut câteva luni, s-a legat între noi o mica prietenie, ca între elev si instructor, si am îndraznit sa-l întreb despre un aspect mai ciudat din religia sa straveche. “De ce”, l-am întrebat, “în cele mai multe temple exista gravuri obscene chiar pe portalul de la intrarea edificiului?”

Preotul parea de-a dreptul socat de întrebarea mea si a negat vehement ca ar exista asemenea gravuri. La încheierea orei, l-am invitat la o plimbare pe o strada din apropiere, unde tocmai se construia un nou templu. Am privit constructorii gravând obscenitatile chiar pe portalul de la intrare, iar profesorul nu a mai putut nega nimic. Dar profesorul s-a aratat iarasi surprins si a declarat categoric ca nu mai vazuse niciodata asa ceva. Urma sa descopere explicatia si sa mi-o împartaseasca data viitoare.

În dupa-amiaza urmatoare, pe când urca pe bicicleta, pregatindu-se sa plece, l-am întrebat din nou despre gravuri. “O, da”, a spus el, “am descoperit de ce le pun deasupra intrarii în temple. Vedeti, când oamenii merg sa se închine zeilor, nu trebuie sa se gândeasca la acele lucruri rele, asa ca asezam acele gravuri la intrare, ca sa le aducem aminte sa nu se gândeasca la ele în timp ce se închina înauntru”.

Am râs în sinea mea de explicatia lui nostima si mi-am dat seama ca nici unul dintre noi nu are nevoie sa i se aminteasca de pericolul infiltrari acelor gânduri. Fara puterea lui Dumnezeu, ele vor fi întotdeauna cu noi. Ceea ce ne trebuie este harul divin, care sa le supuna si sa le biruiasca. Mintea înnoita constituie raspunsul, atât pentru ispitele interioare, cât si pentru cele exterioare, care ne conduc la faradelege.

Puterea conducatoare a Duhului dinauntru

Ati observat, totusi, ca întotdeauna este mai usor sa tratezi actiunile exterioare, decât dispozitiile sufletului? Oamenii bine educati îsi pot impune sa actioneze corect în exterior, chiar daca dorintele interioare sunt în razboi cu comportamentul. Biblia ne învata ca acest conflict dintre ceea ce gândim si ceea ce facem trebuie sa înceteze. Un adevarat crestin va fi acelasi în minte si trup.

Toti am observat soferi care încetinesc pâna la cinzeci de kilometri pe ora în preajma scolilor. Ei par sa respecte cu atâta docilitate legile circulatiei când trec prin fata politistului care supravegheaza traficul. Totusi, în sufletul lor, acesti soferi sunt de obicei revoltati si plini de furie, gândindu-se ca nu ajung la timp la o întrunire. Dincolo de acea batalie furioasa este eul si vointa încapatânata care pur si simplu refuza sa cedeze în fata ideii de a se supune si de a asculta. Iata unde se regaseste nevoia disperata a celor care pretind ca fac parte din familia lui Dumnezeu. Majoritatea celor care detin o minima stapânire de sine, îsi pot impune sa se conformeze fata de reguli (în special atunci când se gândeste ca cineva o supravegheaza), dar aproape nimeni nu-si poate impune sa-i placa lucrul acesta. Putem sa ne straduim pâna la ultima suflare si nu vom reusi niciodata sa schimbam prin forta deciziei vreuna dintre dispozitiile noastre sufletesti neconvertite. O asemenea schimbare necesita o atitudine noua si un nou mod de a gândi.

Multi sunt convinsi de faptul ca sunt crestini, numai pentru ca actioneaza într-o anumita maniera si se conformeaza unor reguli si principii biblice. Cu alte cuvinte, modul lor de viata si comportamentul lor îi atesta ca nefiind din aceasta lume. Dar oare reusesc? Recunoastem întotdeauna un adevarat copil al lui Dumnezeu dupa comportamentul sau? Probabil ca putem reusi pentru un timp, iar cei care stiu sa se prefaca sunt capabili sa ne însele pe cei mai multi dintre noi pentru o perioada destul de lunga. Este posibil ca natura care se ascunde dincolo de faptele bune începe sa apara la un moment dat si întreaga sarada este vazuta asa cum este în realitate.

Isaia scria: “De veti voi si veti asculta, veti mânca cele mai bune roade ale tarii”. Isaia 1:19. Unii asculta fara sa voiasca, iar roadele se dovedesc curând a fi artificiale. Ce ne învata aceasta? În considerarea celor care pazesc cu atentie legea lui Dumnezeu se por face doua greseli. Putem presupune, în mod gresit, ca sunt legalisti, deoarece privesc cu atât gravitate cele mai mici acte de neascultare, sau putem presupune, în mod gresit, ca ei sunt adevarati crestini, doar pentru faptul ca manifesta zel fata de conformarea cu legea.

Judecarea actiunilor exterioare

Nimeni nu poate cunoaste motivele altuia. Prin urmare, a deprecia valoarea atentiei aparente pe care o manifesta semenul credincios fata de pazirea poruncilor, constituie o atitudine critica periculoasa. Daca faptele lui sunt cu adevarat întemeiate pe principiul meritelor si al mântuirii prin propriile eforturi, aceasta se va vedea destul de curând. Dar daca acesta este motivat de o iubire curata în relatia cu Domnul Hristos, care îl determina sa fie meticulos în ascultare, atunci, în locul criticilor, merita toata aprecierea.

Deci, trebuie sa recunoastem ca a te baza pe eforturi grele si pe lupte tot mai staruitoare pentru câstigarea biruintei asupra pacatului constituie o eroare fatala. Secretul este încrederea si nu straduinta, iar timpul nu va face altceva decât sa transforme un tânar pacatos într-un pacatos batrân. În cele din urma, trebuie sa admitem ca nu suntem la fel de puternici ca vrajmasul nostru, si, în timp ce renuntam la dependenta noastra de puterea si efortul omenesc, Dumnezeu ne ofera darul glorios al victoriei.

Isus a spus: “Despartiti de Mine, nu puteti face nimic”. Ioan 15:5. Aceasta este un adevar coplesitor, dar trebuie sa trecem dincolo de aspectul negativ al declaratiei si sa experimentam realitatea pozitiva din Filipeni 4:13, “Pot totul prin Hristos care ma întareste”. Deosebirea dintre “nimic” si “totul” este Hristos.

Aceasta nu înseamna ca noi ne asezam relaxati pe spate, în timp ce Dumnezeu îsi asuma toate responsabilitatile pentru eliberarea noastra. Exista un echilibru între posibilitatea si responsabilitatea biruintei pacatului. Una îi apartine lui Dumnezeu, iar cealalta noua.

Posibilitatea depinde de Dumnezeu, dar responsabilitatea este a noastra. Si în timp ce începem sa actionam împotriva pacatului din viata noastra, Dumnezeu ne asigura puterea de a realiza despartirea de pacat.

Cât de departe putem înainta în prin metoda credintei care revendica biruinta? Ioan declara ca “ceea ce câstiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra”. 1Ioan 4:4. Când se preda acelei puteri mai înalte, care vine din cer, sufletul este în stare sa aduca fiecare gând în supunere fata de Hristos.

Probabil ca acest gând poate fi înteles mai bine printr-o ilustratie. Sa presupunem ca un fermier se plimba pe aleea din gradina si, privind la pamântul de sub picioare, se întreaba cu glas tare daca este posibil ca minerale din tarâna sa se transforme vreodata în vegetale. Raspunsul logic îi rasuna îndata în minte. “Sigur ca nu. Exista doar trei categorii: vegetale, minerale si animale; iar acestea ramân definitiv distincte si separate”.

Curând dupa aceea, fermierul întinde niste sfori de-a lungul cararii, si planteaza cu grija seminte de varza, în conformitate cu instructiunile de pe pachet. Apoi, ploaia blânda cade usor si înmoaie pamântul, iar razele calde ale soarelui încep sa-si faca efectul magic asupra minusculelor seminte. Acestea germineaza si cresc, si sub influentele binefacatoare din exterior, radacinile încep sa extraga elementele minerale si sa le transforme în frunze de varza. Printr-un proces misterios, înca neînteles pe deplin de catre savanti, fierul, fosforul si magneziul sunt incorporate în planta si transformate în foile de varza. Mineralul a devenit vegetal.

Mai târziu, în timp ce fermierul se afla în gradina, admirând rândurile încarcate de capatânile rotunde de varza, îi vine în minte o alta întrebare: Ar putea vreodata aceste vegetale sa devina animale? Iar raspunsul logicii sale omenesti este clar, “Nicidecum. Vegetalele sunt vegetale, iar animalele sunt animale. Acestea sunt doua categorii separate si distincte”.

Dar, câteva zile dupa aceea, din neatentie, fermierul lasa deschisa poarta spre pasunea de primprejur si vacile se ratacesc în gradina. În timp ce manânca verzele suculente si proaspete, în trupul lor se întâmpla ceva cu adevarat remarcabil. Frunzele vegetale sunt asimilate în organele digestive si printr-un proces foarte scurt, vegetalul a devenit literalmente animal. Ce miracol! Dar acest miracol nu s-a întâmplat datorita vreunui efort depus de varza. Ci pur si simplu s-a lasat în voia unei puteri mai înalte care a coborât din cer, si transformarea miraculoasa s-a realizat.

Cât de departe putem înainta în victorie?

Acum sa facem un pas înainte în ilustratie si sa ne întrebam: Este posibil ca elementul animal, sau fizic, sa devina vreodata spiritual? Din nou, raspunsul evident ar fi: “Categoric nu. Aceasta este o alta sfera, si nu se poate întâmpla în aceasta lume”. Dar va spun ca acest gen de transformare nu numai ca este posibil, ci s-a produs realmente cu toti cei ce l-au acceptat pe Isus ca Domn si Mântuitot.

Daca ne supunem vointa fata de puterile mai înalte din cer, putem fi eliberati din sclavia firii. Întreaga fiinta este luata în stapânire de Duhul lui Dumnezeu, iar noi devenim capabili sa gândim asa cum gândeste El. Apostolul Pavel declara ca noi ajungem partasi ai naturii divine si avem gândul lui Hristos. Iarasi si iarasi, procesul este descris ca predarea vointei, sau renuntarea la propriile noastre cai. “Sa nu dati în stapânirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi însiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca niste unelte ale neprihanirii”. Romani 6:13. Pavel descrie mai departe procesul predarii ca pe o crucificare literala a naturii firesti. El spune: “Am fost rastignit împreuna cu Hristos”; si din nou: “În fiecare zi mor”. Aceasta supunere constanta a vointei nu este înfaptuita printr-o decizie sau un efort pe care îl putem realiza prin noi însine. Eul nu va lua niciodata decizia de a-si provoca moartea. Numai Duhul Sfânt poate crea dorinta de a scapa de dominarea firii iubitoare de pacat. Doar El ne poate duce în punctul de a fi dispusi sa renuntam la orice satisfactie a acelei firi corupte si decazute. Când mintea si vointa coopereaza cu Duhul Sfânt, actul constient al credintei trimite la moarte vechiul om al pacatului. Viata se deschide pentru a primi revarsarea placuta si triumfatoare a unei noi puteri spirituale. Odata detronati din inima, micii idoli dispar. Nu mai exista secrete fata de Dumnezeu, nu mai exista nimic de ascuns sau de care sa ne fie rusine, înfrângerea înceteaza a fi un mod de viata. Podoabele eului si lumea sunt parasite cu bucurie, pentru a face loc dezvaluirii depline a caracterului lui Hristos.

Desi viata de pacat aduce câteva placeri superficiale, aceste placeri nu pot fi comparate cu satisfactia traita când Îl urmam pe Isus. Eul face ca viata crestina sa para întunecata si periculoasa; dar când eul capituleaza si este crucificat, calea îngusta se umple de o bucurie inexprimabila.

Enigma crestinilor nefericiti

De fiecare data când vedeti un crestin nefericit, priviti la cineva al carui eu nu a capitulat la picioarele crucii lui Hristos. Acea natura fireasca a fost lasata sa supravietuiasca înauntrul fiintei; dar într-o loialitate împartita nu poate exista pace. Cei care nu s-au predat, pentru a fi rastigniti împreuna cu Hristos, continua sa-si traiasca religia ca si când ar purta o povara. Ei îmi amintesc de o procesiune hindusa la care am asistat de atâtea ori pe drumurile aglomerate ale Indiei. Preotii si devotii se târau, carând idoli grei pe umerii lor. Din când în când se opreau ca sa se odihneasca, si era o usurare vizibila sa-si dea jos dumnezeii, pentru a se elibera de povara câteva clipe.

Cu siguranta ca Isaia a vazut scene asemanatoare când a descris aceleasi lucruri în zilele sale. El scria: “Ei varsa aurul din punga, … tocmesc un argintar sa faca un dumnezeu, si se închina si îngenuncheaza înaintea lui. Îl poarta, îl iau pe umar, îl pun la locul lui; acolo ramâne, si nu se misca din locul lui. Apoi striga la el, dar nu raspunde, nici nu-i scapa din nevoie”. Isaia 46:6, 7.

Cu câta acuratete descriu aceste cuvinte ceea ce am vazut eu în India. Dumnezeul lor era atât de neajutorat, încât trebuiau sa-l care din loc în loc. Ei se încarcau cu povara si depuneau eforturi ca sa-l mute în alta parte. Era o povara de care se simteau bine sa scape când se opreau sa se odihneasca.

Cel fel de religie este aceea pe care trebuie sa o suporti cu durere si sa o porti ca pe o greutate nedorita? Am vazut asa-zisi crestini care traiesc o experienta asemanatoare. Religia lor pare ca nu face altceva pentru ei, decât sa-i împovareze si sa-i nemultumeasca. Sunt asemenea omului pe care îl durea capul. Nu voia sa-si taie capul, dar îl durea sa-l pastreze. Acesti oameni nu doresc sa renunte la religia lor, dar este dureros sa o pastreze.

Aceasta situatie neobisnuita are o singura explicatie. Dusa la extrem, devine ciudata. Crestinii ar trebui sa fie cei mai fericiti oameni din lume. Daca nu sunt, aceasta se datoreaza faptului ca eul lor nu a fost predat si crucificat.

Sa revenim acum la textul din Isaia, unde profetul descria procesiunea de transportare a idolilor din zilele sale. De fapt, cel care vorbeste nu este Isaia, ci Domnul Dumnezeu Însusi. În versetul 7, spunea cu privire la idol, “ei îl poarta”. Acum, sa citim versetul 4 unde Dumnezeu îi declara lui Israel: “pâna la batrânetea voastra Eu voi fi Acelasi, pâna la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat, si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mântuiesc”.

Carui dumnezeu îi slujiti azi? Ce fel de religie practicati? Nu puteti sluji decât, fie lui Dumnezeu, fie eului. Daca renuntati fara rezerve la acel eu lacom, usuratic si ruinat si daca îl trimiteti la moarte, va puteti socoti morti fata de pacatele pe care le favoriza eul. A te stradui din greu sa traiesti o viata de crestin, fara sa mori fata de eu, înseamna o nefericire tot atât de mare ca si când te-ai lupta sa cari un zeu pagân în spinare. De fapt, când eul nu a fost dat mortii pe cruce, el se aseaza între voi si Mântuitorul, devenind un adevarat dumnezeu. Straduinta continua de a învinge prin efort omenesc acest eu zeificat, poate istovi complet, chiar si pe cel mai hotarât dintre sfinti.

Ce se întâmpla când credinta proclama victoria asupra diavolului, asupra firii si lumii? Noi suntem eliberati povara, deoarece Dumnezeu fagaduieste sa o poarte pentru noi. “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos!” 1Corinteni 15:57. “Si ceea ce câstiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra”. 1 Ioan 5:4. “V-am purtat, si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mântuiesc”. Isaia 46:4.

Nu este greu sa ne dam seama ca cele mai teribile ispite ale Satanei sunt destinate înaltarii eului. El nu poate conduce decât persoanele care continua sa hraneasca natura fireasca. Adesea mi-am imaginat ca marele nostru dusman are în computer o lista cu toate placerile eului, pe care le scoate în calea neamului omenesc cazut. Fiecare categorie a fost rafinata si adaptata, astfel încât sa exploateze slabiciunile specifice ale slabiciunilor naturii firesti, pe care Satana le identifica atât de usor, în fiecare membru al familiei lui Adam. Probabil ca printre cele mai atragatoare subcapitole ale listei lui sunt incluse neprihanirea prin propriile merite, dependenta de sine, auto-descoperirea, satisfactia personala, vointa personala, apararea eului, înaltarea de sine.

Deoarece este printul temporar al acestei lumi, diavolul a inspirat o avalansa lucrari literare care se concentreaza asupra iubirii de sine. Sfatuitori de orice fel si culoare ne învata sa ne dezvoltam simtamântul valorii personale. Chiar si pastorii tin predici pe tema iubirii semenilor nostri ca pe noi însine. Sunt acestea niste pervertiri ale avertizarii Bibliei de a ne “crucifica eul” si de a “da mortii eul”? Cum putem dezvolta valoarea personala si cum putem înalta ceea ce ni s-a spus sa trimitem la moarte?

Exista, desigur, un înteles în virtutea caruia trebuie sa ne recunoastem valoarea în ochii lui Dumnezeu. El ne pretuieste pe fiecare dintre noi considerându-ne, mai valorosi chiar decât propria Lui viata. Dar aceasta întelegere obiectiva este cu totul diferita de egocentrismul fundamental al neamului omenesc decazut. Dumnezeu ne poate iubi în ciuda slabiciunilor noastre genetice si a poftelor noastre cultivate, dar cu cât ne apropiem de Isus, cu atât suntem mai putin fermecati de ceea ce am putea fi prin intermediul propriilor noastre resurse. De fapt, când începem o viata schimbata prin Duhul Sfânt, încrederea pe care o acordam eului va fi orientata în totalitate spre Mântuitorul. În descrierea nasterii din nou, apostolul Pavel compara aceasta experienta cu circumcizia spirituala. “Caci cei taiati împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne laudam în Hristos Isus, si nu ne putem încrederea în lucrurile pamântesti”. Filipeni 3:3.

Asa cum am mentionat deja, marele apostol echivala experienta convertirii cu crucificarea eului. Adevarul este ca natura egocentrica a fiecarui nou nascut, copil si adult îi îndeamna sa- si urmeze propriile lor cai. Aceasta natura trebuie crucificata si, sub domnia unei naturi spirituale noi, sentimentele sunt dedicate Domnului Isus. Eul înceteaza a mai fi important. Firea nu are puterea de a conduce viata sau de a aduce la îndeplinire propria vointa. De acum, cântecul sufletului este “Voia Ta Doamne, faca-se voia Ta”. Tu esti Olarul; eu sunt lutul”. Dumnezeu ne acorda privilegiul acestei experiente.

Joe Crews