Studii Din Cartea Lui Daniel

daniel2

PDF – Studii Din Cartea Lui Daniel de Jeff Wehr

Cartea lui Daniel este împărţită în două secţiuni practice. În prima parte se află istoriile despre Daniel şi prietenii săi, iar în cea de-a doua se află secţiunile profetice care descoperă viitorul. Cu privire la istoriile care se găsesc în Daniel, obiectivul nostru va fi acela de a înţelege trăsăturile de caracter care dau succesul sau eşecul fiecărui personaj. Obiectivul nostru pentru secţiunea profetică este să permitem Bibliei să se interpreteze pe ea însăşi. Procedând astfel vom descoperi profeţii care au fost deja împlinite cu o acurateţe uimitoare. În plus, vom afla că doar o mică parte din tabloul profetic mai rămâne de împlinit. Al treilea obiectiv este descoperirea mesajului acestei minunate cărţi cu privire la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.

O carte cu structură : Structura hiastică a cărţii Daniel

Cartea lui Daniel este o carte perfect structurată. Daniel a fost în mod evident condus să scrie cartea într-o structură hiastică. Cu alte cuvinte, cea de-a doua parte a cărţii este o oglindă a celei dintâi. Capitolele 10-12 reflectă în oglindă capitolul 1. Capitolele profetice 7-9 repetă şi amplifică prima secţiune profetică pe care o găsim în capitolul 2. Încercarea şi victoria lui Daniel din capitolul 6 oglindeşte încercările şi triumful celor trei evrei merituoşi din capitolul 3. Şi, în cele din urmă, istoria împăratului Babilonian din capitolul 4 oglindeşte o altă istorie despre un alt împărat Babilonian din capitolul 4.

Capitolul 4 Capitolul 5
Aici este vorba despre destinul veşnic a doi împăraţi – exemple cu privire la liberul arbitru
Împăratul Nebucadneţar Împăratul Belşaţar
Capitolul 3 Capitolul 6
Încercările şi biruinţele poporului lui Dumnezeu
Chipul de aur Legea cu privire la închinare
Închinare Închinare
Decretul de moarte Decretul de moarte
Încredere în Dumnezeu Încredere în Dumnezeu
Isus în mijlocul lor Proiecție îngerească
Capitolul 2 Capitolele 7-9
Visul profetic Viziunile profetice
Visul lui Nabucadnețar Visul lui Daniel (cap. 7)
Viziunea lui Daniel (cap. 8)
Rugăciunea lui Daniel (cap. 9)
Capitolul 1 Capitolele 10-12
Începutul exilului lui Daniel Sfârşitul exilului lui Israel
Credincioşia lui Daniel faţă de Dumnezeu Cei 144.000 neîntinaţi
Luaţi de acasă Lumea nu este casa lor

Principii de interpretare biblică:

Noi slujim unui Dumnezeu al ordinii, nu al confuziei. El ne-a dat Legea Morală, legile sănătăţii şi ne-a explicat legile naturii. Dumnezeu nu doar căa pus fiecare stea pe o traiectorie desăvârşită şi a aşezat temelia oştilor cereşti într-o ordine desăvârşită, ci a şi inspirat Cuvântul Său într-o manieră desăvârşită. Sunt principii sau legi pe care Dumnezeu le-a recomandat pentru înţelegerea Cuvântului Său. Biblia spune: „Fiindcă mai întâi de toate nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”

2 Petru 1:20, 21.

Când doi oameni au păreri distincte asupra interpretării profeţiilor, în general problema este faptul că ei folosesc principii sau reguli de interpretare diferite. Imaginaţi-vă căjucaţi un joc în care regulile dumneavoastră sunt diferite de ale celuilalt. Cu siguranţă că amândoi aţi avea o viziune diferită asupra felului în care trebuie jucat jocul. Acesta este, poate, principalul motiv pentru care există atât de multe interpretări diferite.

Biblia este propriul ei interpret. Este un lanţ desăvârşit inspirat şi creat împreună cu un set de principii pentru dezlegarea înţelesului său. Orice interpretare greşită sau personală vine din ruperea acestui lanţ desăvârşit sau din folosirea unor principii greşite.

Am inclus în aceste studii asupra cărţii lui Daniel principiile de interpretare pe care le-am folosit. De-a lungul aplicării acestor principii veţi înţelege cum am ajuns la concluziile următoare. Urmează să decideţi pentru dumneavoastră dacă principiile sunt sau nu biblice. Dacă sunt, atunci dumneavoastră şi cu mine trebuie să le aplicăm cu credincioşie şi să nu lepădăm vreunul din adevărurile pe care le vom găsi. Mai degrabă trebuie să lăsăm la o parte toate ideile preconcepute şi să nu le permitem să ne împiedice să descoperim adevărurile destinate acestor vremuri.

Trăim la sfârşitul timpului. Nu ne putem permite să ne lăsăm induşi în eroare de tradiţii bisericeşti sau interpretări personale. Creştinismul este străbătut de tot felul de învăţături. Aşa că ar fi nimerit să începem studiul asupra cărţii lui Daniel aruncând o privire asupra acestor principii de interpretare a Bibliei.

Primul principiu: scripturile sunt hristo-centrice

Isus a spus: „Cercetaţi Scripturile… ele mărturisesc despre Mine.” Ioan 5:39. Hristos este centrul Scripturilor. El este tema principală a Bibliei. De aceea, orice interpretare a profeţiilor lui Daniel şi a Apocalipsei trebuie să amplifice imaginea lui Hristos. De fapt, cartea Apocalipsei începe cu următoarele cuvinte: „Descoperirea (Apocalipsa) lui Isus Hristos.” Apocalipsa 1:1.

Al doilea principiu: comparătext cu text

Nu trebuie să suprapunem principii luate de la alte discipline peste principiile Bibliei, nici nu trebuie să interpretăm Scriptura bazându-ne pe fantezia noastră. Scriptura este explicată de către Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu este un tot unitar desăvârşit, iar porţiunile Sale se explică una pe alta. De exemplu, Dumnezeu compară adevărata Sa biserică cu o femeie curată sau o fecioară. Pavel a scris bisericii din Corint şi a spus „Căci sunt gelos de voi (biserica) cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit (pe voi, biserica) cu un bărbat, ca să vă înfăţişez (pe voi, biserica) înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” 2 Corinteni 11:2. Vezi şi Ieremia 6:2; Isaia 51:16; Efeseni 5:22-35.

Ceea ce urmează este o descriere extrem de importantă a adevăratei biserici a lui Dumnezeu din aceste zile din urmă. „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17. Există două semne de identificare specifice ale bisericii lui Dumnezeu din ultimele zile. În primul rând, ea va păzi toate cele Zece Porunci. În al doilea rând, ei vor dispune de „mărturia lui Isus Hristos”. Ce este „mărturia lui Isus Hristos”? Comparând text cu text putem descoperi înţelesul acestui lucru. În cartea Apocalipsei, citim: „căci mărturia lui Isus Hristos este duhul prorociei.” Apocalipsa 19:10 u.p. Biserica lui Dumnezeu din ultimele zile nu numai că va păzi toate cele Zece Porunci prin credinţă, dar va dispune şi de „duhul prorociei” („spiritul profeţiei”) sau darul profetic, şi anume, un profet sau o profetesă.

Al treilea principiu: profeţiile privind israelul se aplică acum la biserică

Toate profeţiile care privesc Israelul ultimelor zile se aplică bisericii, nu statului Israel şi evreilor. Pavel scria: „… nu copiii trupeşti (descendenţii biologici ai lui Avraam) sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei (care trăiesc prin credinţa în Isus) sunt socotiţi ca sămânţă (a lui Avraam)” Romani 9:8.

În alte pasaje, Pavel scrie: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos sunteţi sămânţa lui Avraam (urmaşi prin credinţă), moştenitori prin făgăduinţă… Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă (în Hristos).” Galateni 3:29, 7.

„Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.” Galateni 3:28.

„Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta (viaţa unui urmaş al lui Hristos) şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!” Galateni 6:16.

Naţiunea iudaică a fost biserica Vechiului Testament. Totuşi, odată cu respingerea lui Hristos, care este Capul Bisericii, ei au încetat să mai fie adevărata biserică a lui Dumnezeu. De aceea le-a spus Isus conducătorilor iudei: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” Matei 21:43.

Această nouă naţiune de credincioşi va include pe oricine crede că Isus este Mesia. Pavel scria „Aşadar, voi (Neamurile) nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” Efeseni 2:19, 20. Acesta este un principiu extrem de important. Dacă cădem în greşeala de a crede că “Israelul lui Dumnezeu” încă se referă la naţiunea iudaică, atunci interpretarea pe care o dăm profeţiilor se va concentra asupra Orientului Mijlociu. Totuşi, dacă înţelegem în mod corect faptul că profeţiile privind Israelul se aplică acum la biserică, atunci vom înţelege aplicarea lor pe o bază mai mult decât mondială.

Profeţiile care se referă la sfârşitul timpului nu se concentrează asupra rachetelor cu rază lungă de acţiune sau câmpurilor de luptă din Orientul Mijlociu. Ele se concentrează asupra celei mai mari lupte dintre toate câte au avut loc vreodată – lupta dintre sine şi păcat. Conflictul final al acestui pământ se dă între adevăr şi eroare, între libertate de conştiinţă şi intoleranţă şi între poruncile lui Dumnezeu şi tradiţiile oamenilor.

Al patrulea principiu: denumirile literale şi locale din Vechiul Testament sunt folosite simbolic pentru a descrie evenimente viitoare

Dumnezeu foloseşte denumirile literale şi locale ale trecutului pentru a ne ajuta să înţelegem mai deplin ce fel de evenimente vor avea loc în viitor la scară mondială. Aşa cum am văzut deja, biserica este descrisă în Biblie cu aceleaşi denumiri care erau aplicate naţiunii iudaice din vechime. De exemplu biserica este denumită “neam sfânt” (1 Petru 2:9), o “împărăţie de preoţi” (1 Petru 2:5, 9), un “popor sfânt” (1 Petru 1:15, 16) şi “Sion” (Romani 11:26; 1 Petru 2:6-8). Nu numai că biserica este simbolizată prin denumirile şi locurile Vechiului Testament, dar şi vrăjmaşul bisericii lui Dumnezeu de astăzi este reprezentat în mod simbolic prin denumiri şi locuri ale Vechiului Testament. De exemplu numele Babilon – un inamic de temut al vechiului Israel este folosit simbolic pentru a reprezenta pe vrăşmaşul poporului lui Dumnezeu de astăzi. Vezi Apocalipsa 14- 18.

Mulţi cred că Babilonul din aceste capitole se referă la Iran sau Irak. De ce? Pentru că ei cred că Israelul de azi este încă în legătură cu naţiunea iudaică – Israel. De aceea, toate interpretările lor sunt literale şi se concentrează asupra Orientului Mijlociu. Totuşi, nu mai există nici un Babilon literal. De fapt, Dumnezeu a spus că Babilonul nu avea să se mai ridice din nou: “Din pricina mâniei Domnului nu va mai fi locuită (Babilonul), şi va fi o pustietate. Toţi cei ce vor trece pe lângă Babilon se vor mira şi vor fluiera pentru toate rănile lui.” Ieremia 50:13. Acel unic imperiu vast şi puternic avea să nu mai vină niciodată la putere. În loc de aceasta, sunt astăzi multe neamuri care ocupă teritoriul vechiului Babilon. De aceea, căutăm o putere din zilele noastre care să poată fi comparată cu vechiul Babilon. Ar trebui să fie o putere care să reflecte vastitatea şi tendinţelor Babilonului literal din vechime.

Babilon înseamnă “confuzie”. De aceea, Babilonul spiritual sau simbolic determină multă confuzie în lumea noastră. Cartea Apocalipsei se referă la ea ca la o prostituată. Vezi Apocalipsa 17:5. Aşa cum am văzut, o “femeie” reprezintă biserica. Dacă este o femeie curată ea reprezintă biserica adevărată a lui Dumnezeu. Dacă este o prostituatăea reprezintă o bisericăapostaziată. Această biserică prostituată este numită şi “MAMA PROSTITUATELOR”. Apocalipsa 17:5. Aceasta ar însemna nu doar că este principala biserică apostaziată, ci şi că ar fiice – adică alte biserici apostaziate – care i s-au alăturat în apostazia ei de la Dumnezeu. Împreună ele “amăgesc” lumea. Dumnezeu prezintă această falsă biserică în mod simbolic ca “Babilon” deoarece ea seamănă atât de mult cu Babilonul din vechime, vrăşmaşul poporului lui Dumnezeu.

În Apocalipsa capitolul şaptesprezece, îi găsim pe împăraţii pământului sprijinind pe prostituata “Babilon”, biserica apostaziată. Apocalipsa 1:1-5. De aceea, putem să scoatem cu uşurinţă Iranul şi Irakul din această scenă. Nici unul dintre acestea nu reprezintă un bun candidat pentru o biserică apostaziată din interiorul creştinismului, nici nu dispune vreuna din ele de sprijinul naţiunilor. De fapt, Războiul din Golf a plasat întreaga lume împotriva lui Saddam Hussein şi a maşinii sale de război irakiene.

Apostolul Ioan a fost inspirat să folosească peste 300 de nume, locuri şi expresii din Vechiul Testament pentru a scrie cartea Apocalipsei. Aceste nume şi locuri ale trecutului sunt folosite pentru a descrie caracterul indivizilor şi al puterilor care există astăzi la scară mondială.

Al cincilea pricipiu: biblia îşi interpreteazăpropriile sale simboluri

Cartea Apocalipsei este o carte a semnelor şi a simbolurilor. Începe cu aceste cuvinte: “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut (KJV–“signified”, adică “simbolizat-o”) trimiţând prin îngerul Său la robul său Ioan. Apocalipsa 1:1. Să aruncăm o privire asupra câtorva dintre simbolurile pe care le găsim în cartea Apocalipsei împreună cu interpretarea biblică a acestor simboluri:

Babilon Apostazie religioasă (Geneza 10:8-10; Apocalipsa 17:1-5; 18:2, 3)
Balaam Compromis (Numeri 22:5-25; Apocalipsa 2:14)
Fiară Putere politică sau împărăţie (Daniel 7:23; Apocalipsa 13-19)
Negru Apostazie sau păcat (Exod 10:21-23; Ieremia 4:20-28; Apocalipsa 6:5)
Sânge Viaţă (Leviticul 17:11; Deuteronom 12:23; Apocalipsa 17:6)
Coroane Stăpânire sau biruinţă (Ezechiel 21:26, 27; Iacov 1:12; Apocalipsa 13:1)
Zi An literal (Ezechiel 4:6; Numeri 14:34)
Balaur Satan sau agenţii lui (Apocalipsa 12:7-9)
Egipt Simbolul ateismului (Exod 5:2; Daniel 11:40, 42; Apocalipsa 11:8)
Prostituată Biserică apostaziată (Isaia 1:21; Ieremia 3:1-9; Apocalipsa 17:5)
Capete Guverne (Daniel 7:6; Apocalipsa 17:3, 10)
Corn Împărat sau împărăţie (Daniel 8:5, 21, 22; Apocalipsa 17:12)
Chip Asemănare (Exod 20:4; Romani 8:29; Apocalipsa 13:14)
Israel Urmaşii lui Hristos, biserica (Romani 9:6-8; Galateni 3:9)
Izabela Apostazie, unirea bisericii cu statul (1 Împăraţi 21:25; Apocalipsa 2:20)
Untdelemn Duhul Sfânt (Zaharia 4:2-6; Apocalipsa 4:5)
Seceră Sfârşitul lumii (Matei 13:39; Apocalipsa 14:14)
Vreme An literal (Daniel 4:16, 23, 25, 32; 7:25; Apocalipsa 12:6, 14)
Doi martori Vechiul şi Noul Testament (Zaharia 4:1-14; Apocalipsa 11:3)
Ape Noroade, gloate, neamuri şi limbi (Apocalipsa 17:15)
Alb Puritate (Isaia 1:18; Apocalipsa 6:2; 19:11)

Există multe alte simboluri folosite în profeţii. Dar trebuie să ne ferim de încercarea de a le ghici înţelesul. Biblia însăşi ni le va interpreta.

Al şaselea principiu: semnificaţia denumirilor biblice

Un mare accent se pune pe denumirile biblice. De exemplu, “Adam a pus nevestei sale numele Eva (adică “Viaţă”); căci ea a fost mama tuturor celor vii.” Geneza 3:20. Numele lui Daniel înseamnă “Dumnezeu este judecător.” În cartea lui Daniel Îl găsim pe Dumnezeu judecând Babilonul literal (Daniel 5:26-28), Dumnezeu începându-şi judecata întregului neam omenesc (Daniel 7:9-10), şi judecata finală în cadrul căreia El răsplăteşte fiecăruia după faptele lui (Daniel 12:1, 2).

Acest principiu este foarte important când ajungem la Bătălia de la Armagedon, sau plaga a şasea. Vezi Apocalipsa 16:12-16. Armagedon înseamnă “Muntele uciderii”. Nu există în Orientul Mijlociu nici un loc care să se numească în mod literal “Armagedon”. Totuşi, în bătălia mondială a Armagedonului, când lumea încearcă să nimicească poporul lui Dumnezeu printr-o lovitură decisivă, Dumnezeu va interveni pentru a-Şi salva poporul. Vezi Daniel 12:1. Nici unul din poporul lui Dumnezeu nu va pieri în luptă, dar cei răi sunt opriţi şi încep să se ascundă de Isus care este în drum spre pământ pentru a-Şi salva poporul. Vezi Apocalipsa 19.

Al şaptelea principiu: aplicaţia spirituală

Biblia spune: “Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4. Biblia este nu doar o înregistrare adevărată a trecutului, ci a fost “scrisă pentru învăţătura noastră”, ca să înţelegem lucrurile care ni s-au întâmplat şi ni se vor întâmpla.

Pavel scria: “Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” 1 Corinteni 10:11. Experienţele vechiului Israel au fost consemnate “pentru învăţătura noastră”, în special pentru aceia “peste care au venit sfârşiturile veacurilor.”

Eliberarea vechiului Israel din Egipt, trecerea Mării Roşii, plăgile care au căzut peste egipteni, robia babiloniană a evreilor, construirea Templului şi serviciile acestuia au fost scrise ca “tipuri” care să ilustreze experienţele prin care biserica lui Dumnezeu va trece la o scară mondială.

Aplicaţiile spirituale sunt bazate pe lucruri literale. Aşa cum spune Biblia “Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc (sau spiritual–n.tr.), ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.” 1 Corinteni 15:46. Prin urmare, cartea Apocalipsei se referă la evenimente ale trecutului pentru a descoperi cititorului înţelesul simbolic şi spiritual al viitorului.

Unii au respins înţelesul şi aplicaţia spirituală. Biserica Romei a menţinut o literalizare a lucrurilor care acum sunt spirituale şi simbolice, precum, folosirea lumânărilor, a apei, pâinii şi a unui Mare Preot vizibil. Totuşi, nu trebuie să aprindem lumânări ca să facem lumină, ci trebuie să studiem Biblia, care este lumina care luminează cărarea fiecărui suflet. Vezi Psalmul 119:105; 2 Corinteni 4:4. Bucata de pâine de la Cina Domnului nu este trupul literal al lui Hristos, ci Îl simbolizează pe Hristos, pâinea din cer care Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru noi. Vezi Ioan 6:27-28. Pâinea este de asemenea în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu cu care trebuie să ne împărtăşim în fiecare zi ca hrană spirituală. Nu trebuie să atribuim vreo sfinţenie misterioasă apei obişnuite, ci să permitem Duhului Sfânt să lucreze prin Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne curăţi de păcatele noastre. Vezi Tit 3:5; Efeseni 5:25. Papa nu este Marele Preot al Bisericii. Hristos este Împăratul şi Marele Preot al Bisericii Sale. Vezi 1 Timotei 1:17; Evrei 8:1, 4; 4:14-16. Duhul Sfânt este reprezentantul pe care Şi l-a ales Hristos în biserica Sa de pe pământ în timp ce El lucrează pentru noi în Sanctuarul ceresc. Vezi Evrei 2:17, 18; 8:1, 2; 9:11, 24, etc.

A existat şi o literalizare a arderii de tămâie, a construirii de temple şi a ordinării în preoţie. Nu trebuie să ardem tămâie într-o închinare ritualistă, ci trebuie să ne rugăm frecvent. Vezi Psalmul 141:2; Apocalipsa 5:8. Nu edificiile de închinare cât mai ornamentate ne aduc mai aproape de Dumnezeu, ci Dumnezeu vrea să locuiască în noi ca în Templul Său. 1 Corinteni 3:16; 2 Corinteni 6:16, Efeseni 2:21, 22. Niciodată nu avea să fie stabilită o nouă preoţie. Dumnezeu ne cheamă pe toţi să fim preoţi, slujitori. Efeseni 4:11, 12; 1 Petru 2:9.

Al optulea principiu: repetă şi amplifică

Principiul repetării şi amplificării este folosit în mod frecvent atât în profeţiile lui Daniel cât şi în Apocalipsa. Aşa cum veţi vedea, sunt viziuni acre se repetă folosindu-se simboluri diferite. În timp ce aceste aceste profeţii se repetă imaginea profetică este amplificată oferindu-ne importante informaţii adiţionale. De exemplu, chipul din Daniel doi compus din patru materiale diferite, corespunde cu precizie celor patru fiare diferite din Daniel şapte. Cele patru materiale diferite reprezintă imperiile Babilonului (aur), Medo-Persiei (argint), Greciei (aramă) şi Romei (fier). Cele patru fiare diferite reprezintă aceleaşi imperii. Totuşi, prin această repetare căpătăm nişte informaţii în plus. În Daniel şapte aflăm despre judecată, un subiect despre care nu se pomeneşte nimic în Daniel doi.

Veţi observa de asemenea că informaţiile adiţionale se referă în special la ultima parte a viziunii. Cu alte cuvinte, se dă mai multă atenţie evenimentelor ultimelor zile pe măsură ce aceste profeţii sunt repetate şi amplificate. Principiul repetării şi amplificării se aplică la fel de bine şi la creşterea noastră spirituală. Pe măsură ce repetăm lecţiile pe care Dumnezeu deja ni le-a predat, vom primi mai multă lumină. Pe măsură ce repetăm lecţiile trecutului experienţa noastră creştină va căpăta mai multă lumină preţioasă.

Al nouălea principiu: importanţa numerelor

Trei reprezintă dumnezeirea, şi anume, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Totuşi, există şi o pseudo- trinitate în Apocalipsa, şi anume, balaurul, fiara şi proorocul mincinos. Vezi Apocalipsa 12, 13, 16:13, 19; 19:19, 20.

Patru reprezintă lucrurile care sunt mondiale precum “cele patru colţuri (vânturi) ale pământului”. Apocalipsa 20:8.

Şase este numărul Babilonului. Împăratul Babilonului, Nebucadneţar, a făcut un chip de aur care era înalt de 60 de coţi şi lat de 6 coţi. Vezi Daniel 3:1. Şase instrumente au fost folosite pentru a-i înşela pe oameni ca să se închine chipului de aur. Vezi Daniel 3:5. Împăratul Babilonului, Belşaţar, se închina la şase zei. Vezi Daniel 5:23. Când ajungem în cartea Apocalipsei, Babilonul spiritual este asociat cu numărul şase. Babilonul spiritual este biserica prostituată a Apocalipsei şaptesprezece. “Prostituata” este menţionată de şase ori în acest capitol. Vezi Apocalipsa 17:3, 4, 6, 9, 18. Sunt şase lucruri în legătură cu îmbrăcămintea ei. Vezi Apocalipsa 17:4. Se spune despre ea că “nu mai este” de şase ori. Vezi Apocalipsa 22, 23. Şi “adulterul” ei este menţionată de şase ori în Apocalipsa. Nu trebuie să ne surprindă deloc să aflăm faptul că această biserică prostituată – care este aceeaşi putere ca şi prima fiară din Apocalipsa treisprezece – are ca număr de identificare numărul 666.

Şapte este numărul desăvârşirii. Sunt şapte biserici în Apocalipsa doi şi trei care reprezintă istoria completă a erei creştine. Sunt şi şapte peceţi şi şapte trâmbiţe. Şi ele reprezintă istoria completă a erei creştine. Ultimele şapte plăgi reprezintă distrugerea completă a acestei lumi vechi. Sunt şapte zile în săptămâna creaţiei reprezentând lucrarea completă a lui Dumnezeu în crearea lumii noastre şi odihna în cea de-a şaptea.

Opt reprezintă ceva înviat sau înnoit. De exemplu sunt opt oameni în arca lui Noe care au păşit dintr-o lume veche într-o lume nouă. Isus a fost înviat într-a opta zi după Sabatul zilei a şaptea. Această lume va fi recreată într-al optulea mileniu. Vor fi şase mii de ani de păcat, un mileniu când lumea va zăcea pustiită şi apoi Domnul va face un cer nou şi un pământ nou la începutul celui de- al optulea mileniu. Vezi Apocalipsa 20-22.

Doisprezece reprezintă numărul împărăţiei lui Dumnezeu. Au fost doisprezece seminţii şi doisprezece apostoli. Noul Ierusalim va avea doisprezece temelii şi doisprezece porţi de mărgăritar. Vezi Apocalipsa 21:12, 14.

Treisprezece este numărul care reprezintă răzvrătire. Balaurul, care îl reprezintă simbolic pe Satana şi îngerii lui, apare de treisprezece ori în Apocalipsa. Vezi Apocalipsa 12:3, 4, 7 (de două ori), 9, 13, 16, 17; 13:2, 4, 11; 16:13; 20:2.

“Megido” care este rădăcina de la “Armagedon” este menţionat de treisprezece ori. Iosua 12:21; 17:11; Judecători 1:27; 5:19; 1 Împăraţi 4:12; 9:15; 2 Împăraţi 9:27; 23:29, 30; 1 Cronici 7:29; 2 Cronici 35:22; Zaharia 12:11 şi Apocalipsa 16:16. Cea de-a treisprezecea apariţie se referă la bătălia de la Armagedon, în care diavolul şi cei răi ajung la apogeul răzvrătirii lor împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său.

Al unsprezecelea principiu: tripla aplicaţie

Aşa cum am văzut, Vechiul Testament a fost o înregistrare literală a vechiului Israel, folosind denumiri şi locuri literale. În timpul epocii bisericii aceleaşi denumiri şi locuri au fost folosite în mod simbolic pentru a descrie biserica şi experienţa ei. Totuşi, după al şaptelea mileniu când Hristos creează un cer nou şi un pământ nou, lucrurile devin din nou literale. De exemplu, a existat un Israel literal într-un Ierusalim literal în Vechiul Testament. În Noul Testament există un Israel spiritual care este mondial, şi anume biserica. Vezi Apocalipsa 11:1, 2; 14:20; Ioel 2:32. Totuşi, după mileniu va exista un Israel literal într-un Nou Ierusalim literal. Vezi Apocalipsa 21:22.

Concluzie: Având aceste principii de interpretare biblică să începem acum studiul nostru asupra profeţiilor care se găsesc atât în cartea lui Daniel cât şi în Apocalipsa.

Daniel capitolul unu

Versetul 1: Daniel este luat rob cu ocazia primului dintre cele trei asedii ale Babilonienilor asupra Ierusalimului în 605 î.Hr.. Celelalte două asedii au fost în 597 şi 586 î.Hr. Atrocităţi teribile sunt consemnate de către alţi profeţi cu privire la aceste asedii:

Ezechiel 23:25, 26

Plângerile lui Ieremia 5:10-12

Isaia 39:7

Isaia 52:2

Când Daniel a fost luat rob el a trebuit să călătorească o mie de mile de la Ierusalim la Babilon. Putem estima că a fost o călătorie de aproape şase luni. Imaginaţi-vă cum ar fi să fii luat rob la frageda vârstă de cincisprezece ani şi să te afli în drum spre Babilon, oraşul unde a început idolatria prin Nimrod.

Trăsătura de caracter: de-a lungul acestui chin teribil, nu-l găsim vreodată pe Daniel plângându-se. De-a lungul întregii sale vieţi, el nu a uitat niciodată legământul, făgăduinţele şi eliberările lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să ne amintim întotdeauna eliberările şi făgăduinţele de neuitat ale lui Dumnezeu. Acestea se vor dovedi întotdeauna o forţă în vremuri de necaz şi strâmtorare.

Disciplinarea lui Israel: Dumnezeu i-a folosit pe babilonieni pentru a-i disciplina pe copiii Săi neascultători. Rugăciunea lui Daniel din capitolul nouă este o dovadă a apostaziei şi necredincioşiei lui Israel. Pedeapsa lor a fost pe măsura luminii şi avertizărilor primite, dar dispreţuite. Dar Dumnezeu îi întăreşte cu adevărat pe cei credincioşi. Vezi 2 Corinteni 12:9. Daniel şi poporul său aveau să rămână în captivitatea babiloniană timp de şaptezeci de ani. Vezi Daniel 9:2. În timpul robiei ei aveau să înveţe răbdarea şi dependenţa de Dumnezeu. În timpul acestor câteva zile preţioase de pace şi noi trebuie să învăţăm răbdarea şi dependenţa de Dumnezeu.

Versetul 2: Babilonienii au luat vasele sfinte de la templu şi le-au pus în propria lor casă de închinare. Unele dintre aceste vase şi alte articole au putut fi găsite expuse în muzeul babilonian. Aceasta demonstra superioritatea dumnezeilor lor faţă de cei ai învinşilor lor. Amestecând vasele Israelului cu cele ale Babilonului în templul lor, aflăm că Babilonul este un amestec de adevăr şi eroare. Chiar prin acest amestec de adevăr şi eroare Satana are o mai mare capacitate ca să înşele omenirea.

Versetele 3, 4: Babilonienii i-au luat robi pe cei mai înzestraţi dintre copiii lui Israel.

Acest lucru era menit săprevină potenţiale revolte. Aceştia aveau să fie pregătiţi ca săslujeascăla curtea împăratului. Ei au fost îndepărtaţi de rădăcinile lor, fiind astfel împiedicaţi să mai aibă contact cu obiceiurile şi religia compatrioţilor lor.

Versetele 6, 7: Babilonienii le-au dat nume noi.

Daniel “Judecătorul meu este Dumnezeu (El)”
Beltşaţar “Păzitorul comorii lui Bel”
Anania “Dumnezeu a fost îndurător”
Şadrac “Luminat de soare”
Mişael “Cel ce este ca Dumnezeu (El)”
Meşac “Unul care este ca Şac”
Azaria “Yahweh (Iehova) ajută”
Abed-Nego “Slujitorul lui [zeului] Nabu”

Un mesaj posibil al numelor ebraice.

*Dumnezeul nostru îndurător judecă în mod favorabil pe cei ce sunt asemenea Lui şi El este Acela care ne recreează după chipul Său.

Un mesaj posibil al numelor babiloniene.

*Aceia care devin ca Şac (anti-hrist) sunt aceia care caută comoara acestei lumi (semnul pe mână) şi acceptă obiceiurile şi credinţele unei lumi care se închină la soare (semnul pe frunte), iar făcând astfel devin slujitorii lui Satan.

Scopul schimbării numelor:

Despărţirea lor de rădăcinile lor.

Asocierea lor cu idei şi obiceiuri babiloniene.

Să indice că au un nou proprietar.

Să le arate că zeii babilonieni sunt mai mari.

Versetele 5, 8-16: Testul cumpătării

Daniel ar fi putut pretinde că, prizonier fiind, nu era altă cale de urmat. Dar el şi prietenii lui au avut o consfătuire. Ei s-au gândit la consecinţele împărtăşirii cu bucatele şi băuturile de la masa împăratului. Ei au considerat vinul împăratului o cursă a lui Satan. Ştiau că dacă vor folosi alcoolul simţurile lor se vor atrofia. Apoi nu vor mai fi capabili să deosebească sacrul de profan. Ei au refuzat şi hrana (carnea) împăratului deoarece ei nu doreau să strice în vreun fel umblarea lor cu Dumnezeu. În afară de aceasta, carnea împăratului era interzisă de către Dumnezeu. În primul rând, sângele nu era scurs aşa cum prescriau legile sănătăţii date de Dumnezeu. În al doilea rând, multe din cărnuri erau necurate, iar consumul lor interzis de Dumnezeu. Daniel şi prietenii săi au urmat fără îndoială dieta originală a lui Dumnezeu compusă din fructe, legume, nuci şi seminţe. Acesta este sensul cuvântului “zarzavaturi”.

Importanţa cumpătării în Noul Testament:

Galateni 5:22, 23 3 Ioan 2
Tit 1:7, 8 1 Corinteni 10:31
2 Petru 1:5-7 1 Corinteni 6:19, 20

Versetele 17-21: Dumnezeu a onorat credincioşia lor.

Ca rezultat al credincioşiei lor faţă de Dumnezeu, El i-a onorat cu înţelepciune şi pricepere. La sfârşitul celor trei ani de pregătire, împăratul i-a găsit de zece ori mai destoinici decât toţi ceilalţi înţelepţi de la curte. Când alegem să-L onorăm pe Dumnezeu în toate lucrurile, El ne va onora cu o mai mare pătrundere şi pricepere.

Concluzie

Lucruri care i-au făcut puternici:

v  Ataşamentul lor strict faţă de cumpătare i-a făcut puternici.

v  Asocierea lor cu credincioşii asemenea lor i-a făcut puternici.

v  Şi-au pus în gând în fiecare zi să nu fie întinaţi prin:

v  Dietă proastă

v  Comportament social greşit

v  Ştiinţă falsă

Daniel capitolul doi

În acest capitol, Dumnezeu i-a dat împăratului Nebucadneţar un vis. Împăratului i-a părut ca un coşmar. Visul l-a neliniştit. Însă acum nu mai putea să i-l reamintească deoarece Dumnezeu îl luase de la el. Adăugându-se înfrângerea recentă a împăratului de la Ascalon, presimţirile sumbre ale acestuia cu privire la vis s-au amplificat.

Versetele 1-9: Îşi cheamă toţi înţelepţii ca să-i spună visul şi să-i dea interpretarea.

Cine sunt aceşti înţelepţi? Cititor în stele vine de la “a tăia”. Aceşti “înţelepţi” cititori în stele tăiau cerul în zodii pentru a aduna înţelepciune. Vrăjitor vine de la “a şopti sau a se ruga”. Ei pretindeau că pot să intre în contact cu morţii. Adesea bolboroseau în incantaţiile lor.

Haldeii erau învăţaţii din cadrul grupului. Ei studiau istorie, matematică, astronomie şi medicină. Descântător vine de la “a tăia în bucăţi sau a împărţi”. Ei determinau viitorul tăind animale în bucăţi şi studiind diferitele organe ale acestora. Vrăjitor vine de la “stilet”. Aceştia se ocupau cu scrierea sacră (hieroglife). Ei se amestecau adesea în manipularea fenomenelor naturale şi supranaturale ca şi vrăjitorii din Egipt.

Versetele 10-11: Aceste cinci grupuri de înţelepţi nu au putut să descopere visul împăratului. Ei ştiau că nici un om nu poate să facă acest lucru. Doar zeii erau în stare să facă aşa ceva. Şi ei au recunoscut fără doar şi poate că ei nu aveau legături cu zeii. Dumnezeu plănuise această situaţia pentru a atrage atenţia împăratului către Sine. El dorea ca împăratul să înţeleagă zădărnicia zeilor Babilonului şi să demaşte limitele înţelepciunii omeneşti. Dar din moment ce Nebucadneţar tocmai îi învinsese pe evrei, el credea în mod natural că Dumnezeul evreilor era mai slab decât zeii Babilonului. De aceea nici măcar nu i-a trecut prin cap împăratului să-L caute pe Dumnezeul evreilor. Dumnezeu a aranjat lucrurile de aşa natură ca Daniel şi cei trei prieteni ai săi să nu fie prezenţi împreună cu înţelepţii. El îi va înfăţişa înaintea împăratului şi a publicului la momentul cel mai potrivit pe care l-a ales.

Versetele 14:30: Daniel cere răgaz.

Daniel merge înaintea împăratului şi cere un răgaz pentru a se ruga. Daniel nu a procedat ca ceilalţi înţelepţi cerând detalii cu privire la vis. El a cerut doar răgaz ca să se roage Dumnezeului cerului şi a promis că va descoperi visul şi interpretarea lui. Cererea politicoasă şi rezonabilă a lui Daniel este aprobată. Daniel şi prietenii lui au fost atât de serioşi în a-L onora pe Dumnezeu înaintea curţii păgâne încât s-au rugat şi au postit. În acea noapte Dumnezeu i-a dat lui Daniel o viziune care cuprindea visul împăratului şi interpretarea lui. Bucurându-se de această descoperire, Daniel L-a lăudat pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui. Daniel îi spune lui Arioc să-l ducă la împărat. Totuşi, Arioc îşi asumă găsirea lui Daniel ca un merit al său: “Am găsit un om.” Acum, imaginaţi-vă scena, Daniel stă în faţa împăratului celei mai puternice naţiuni. Aici avea ocazia de a se mări pe sine. Avea de asemenea ocazia de a-i umili pe înţelepţii şi zeii Babilonului.

Daniel îi aminteşte cu politeţe împăratului că nici unul dintre conducătorii religioşi nu a fost în stare să rezolve problema. Dar, adaugă el, există “un Dumnezeu în ceruri”. Daniel merge până acolo încât neagă existenţa oricărei capacităţi în el care să-l fi ajutat să descopere ceea ce ceruse împăratul.

Se pune întrebarea: A diminuat recunoaşterea credincioasă a lui Dumnezeu de către Daniel influenţa lui la curtea împăratului? Nicidecum, acesta fiind secretul puterii şi influenţei sale asupra oamenilor.

“Niciodată nu demonstrează omul o mai mare nebunie decât atunci când caută să-şi asigure acceptarea şi recunoaşterea în lume prin sacrificarea în orice grad a supunerii şi cinstirii cuvenite lui Dumnezeu. Când ne plasăm pe noi înşine acolo unde Dumnezeu nu poate coopera cu noi, puterea noastră se va dovedi slăbiciune. Tot ceea ce se face înspre restaurarea chipului lui Dumnezeu în om se realizează datorită puterii lui Dumnezeu. Doar puterea Lui poate să restaureze trupul, să vitalizeze mintea şi săînnoiască sufletul.” 7T 151.

Versetele 46-49

După ce Daniel a expus visul şi interpretarea lui, Nebucadneţar a mărturisit: “Cu adevărat Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descopere tainele.” Din nefericire, împăratul nu L-a acceptat pe Dumnezeul cerului ca dumnezeu al său. El a spus: “Dumnezeul vostru este…” Daniel are acum 18 ani şi i se acordă responsabilităţile conducătorilor religioşi şi politici ai Babilonului. Acum Dumnezeu are acces la împărat prin Daniel, martorul Său credincios. Această istorie unică din capitolul doi descoperă:

  1. importanţa rugăciunii şi a încrederii;
  2. suveranitatea lui Dumnezeu în cunoaşterea sfârşitului de la început
  3. că Dumnezeu este viu şi activ în evenimentele vieţii omeneşti
  4. Ce a văzut împăratul în visul său? A văzut un chip uriaş cu capul de aur, pieptul şi braţele de argint, coapsele de aramă şi picioarele de fier cu tălpile parte de fier şi parte de lut. Vezi Daniel 2:31-35.
  5. Ce împărăţie reprezenta capul de aur? Capul de aur reprezenta pe împăratul Babilonului sau împărăţia Babilonului. Vezi Daniel 2:36-38.
  6. Ce reprezentau pieptul şi braţele de argint şi coapsele de aramă? Ele reprezentau alte împărăţii care se vor ridica după Babilon. Vezi Daniel 2:39.
  7. Cine i-a înfrânt pe babilonieni? Daniel capitolul cinci înfăţişează căderea Imperiului babilonian realizată prin intermediul mezilor şi perşilor. “Împăratul (Babilonului) Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui şi a băut vin înaintea lor… Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om, şi au scris, în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris… Iată însă scrierea care a fost scrisă: MENE, MENE, TEKEL, UPHARSIN. Şi iată tâlcuirea acestor cuvinte. MENE1, înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei şi i-a pus capăt. TEKEL2 înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor. PERES3 înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită şi dată mezilor şi perşilor… chiar în noaptea aceea, Belşaţar împăratul haldeilor a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Darius Medul care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani. Daniel 5:1, 4–5, 25–28, 30–31. Mezii şi perşii i-au înfrânt pe babilonieni în anul 539 î.Hr. Mezii şi perşii sunt reprezentaţi de pieptul şi braţele de argint.
  8. Ce popor i-a înfrânt pe mezi şi perşi fiind reprezentat de coapsele de aramă? În cartea lui Daniel ni se spune în două rânduri că mezii şi perşii vor fi înfrânţi de către greci. În Daniel capitolul opt, mezii şi perşii sunt descrişi în mod simbolic ca un berbece cu două coarne, iar grecii reprezentaţi printr-un ţap cu un corn deosebit. “Berbecele pe care l-ai văzut cu cele două coarne sunt împăraţii mezilor şi perşilor. Ţapul este însăîmpărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat… a venit până la berbecele care avea două coarne şi pe care-l văzusem stând în râu şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbecele să i se fi putut împotrivi.” Daniel 8:20-21, 6-7. “Cornul cel mare” este Alexandru cel Mare care i-a înfrânt pe mezi şi perşi în 331 î.Hr. În Daniel capitolul unsprezece această istorie este repetatădin nou în versetele 1-3.
  9. Ce reprezintă picioarele de fier? Picioarele de fier reprezintă cel de-al patrulea imperiu mondial. Vezi Daniel 2:40. Istoria consemnează că grecii au fost înfrânţi în 168 î.Hr. de către romani. Roma este descrisăbine de inspiraţia ca un imperiu care zdrobeşte ca fierul.
  10. Ce reprezintă cele zece degete de la picioare? Vezi Daniel 2:41-43. Aceste zece degete de la picioare, parte de fier şi parte de lut, reprezintă cele zece diviziuni ale imperiului de fier. În 476 d.Hr. Imperiul Roman a căzut şi a fost împărţit între zece triburi barbare, şi anume: anglo-saxonii (englezii), alemanii (germanii), francii (francezii), burgunzii (elveţienii), suevii (portughezii), vizigoţii (spaniolii), vandalii (în Nordul Africii), lombarzii, ostrogoţii şi herulii (italienii). Au existat multe încercări de a aduna aceste triburi într-un singur imperiu, “dar nu vor fi lipiţi unul de altul”. Hitler a încercat aceasta prin forţă, iar alţii prin “legături omeneşti”4, dar încercarea a fost întotdeauna sortită eşecului.
  11. Ce reprezintălutul în Biblie? “Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.” Isaia 64:8. “Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? Zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!” Ieremia 18:6.

Visul lui Nebucadnetar

În Biblie “lutul” reprezintă adesea o biserică care pretinde că este poporul lui Dumnezeu. Astfel amestecul de fier şi lut reprezintă o biserică, un popor pretins creştin care îşi uneşte autoritatea sa religioasă cu aceea a statului. Acest simbol indicăfaptul că se va ridica o biserică pretins creştină care va exercita o autoritate civilă care va fi o continuare a tălpilor de fier ale Romei. “Odată cu distrugerea birocraţiei romane, structura vieţii zilnice a fost ameninţată cu dezintegrarea. Singura urmă rămasă din organismul roman a fost Biserica Catolică, şi singurii oameni cu experienţă administrativă au fost episcopii.” Katherine Scherman, The Birth of France: Warriors, Bishops, and Long-Haired Kings (Naşterea Franţei: Luptători, Episcopi şi Regi cu plete), New York: Random House, 1987, 25.
Această parte a viziunii va fi amplificată în capitolul şapte din Daniel.

  1. Ce se va întâmpla cu toate aceste imperii? Vezi Daniel 2:34-35, 44-45. Toate împărăţiile pământeşti vor avea un punct terminus. Daniel capitolul doi ne învaţă că omul nu va construi niciodată un imperiu veşnic – doar împărăţia lui Dumnezeu va stăpâni mereu şi mereu. Profeţiile nu au fost scrise doar ca o trestie de măsurat până la reînnoirea pământului. Sunt mai mult decât nişte indicatoare de drum. Daniel capitolul doi ne învaţă că toate împărăţiile vor fi distruse – fie că e vorba de monarhii, republici sau împărăţii eclesiastice. Daniel capitolul trei descrie încercarea lui Satana de a împiedica împlinirea profetică a capitolului doi.

Înainte de a studia capitolul al şaptelea din Daniel ar fi nimerit să ne amintim următorul principiu de interpretare biblică: principiul repetării şi amplificării este adesea folosit atât în profeţiile lui Daniel cât şi în cele din Apocalipsa. Aşa cum veţi vedea, viziunile sunt repetate folosindu-se simboluri diferite aşa încât să putem amplifica imaginea. De exemplu, chipul din Daniel capitolul doi compus din patru metale diferite corespunde exact celor patru fiare diferite din Daniel capitolul şapte.

Pe măsură ce aceste viziuni se repetă, o mai mare atenţie este acordată ultimei părţi a viziunii. De exemplu, picioarele de fier ale chipului sau cea de-a patra împărăţie, primesc mai multă atenţie în capitolul şapte unde împărăţia este prezentată sub forma celei de-a patra fiare.

Daniel capitolul trei

Nebucadneţar a fost impresionat de înţelepciunea lui Dumnezeu, dar anii de prosperitate au umplut inima regelui de mândrie, şi L-a uitat pe Dumnezeu – reluându-şi închinarea lui idolatră. În tot acest timp, sfetnicii regelui au început să-l invidieze pe Daniel tot mai mult. Pretenţiile lor la înţelepciune fuseseră dovedite gratuite de către un adolescent – care pe deasupra era şi străin. În secret au început să pună la cale răzbunarea. Bazându-se pe eul împăratului, sfătuitorii săi l-au convins să construiască un chip ca cel din visul său, dar să-l facă în întregime din aur. Chipul de aur, de 60 × 6 coţi va sta ca un exemplu desăvârşit al încercării omeneşti de a face eroarea şi învăţătura falsă magnifică şi atractivă. Ei vor face ca acest chip să pară mai puternic decât acela pe care Nebucadneţar îl văzuse în visul său.

(Notă: la sfârşitul timpului, Satan va face închinarea Mariei să pară mai magnifică prin mulţimea de apariţii. Dar amintiţi-vă, încă nu am văzut nimic. Spiritismul va părea magnific şi atractiv prin toate vindecările şi semnele false care vor avea loc.)

Următorul pas era forţarea poporului să se închine chipului de aur. Domnul a permis ca această urâciune a pustiirii să aibă loc ca un exemplu a ceea ce va face Satana la sfârşitul timpului, şi anume “chipul fiarei” din Apocalipsa 13. Scopul lui Satana era să distrugă pe cei neprihăniţi şi să aducă adevărul la tăcere din punct de vedere legislativ.

Pentru a începe închinarea la el, împăratul a adunat pe conducătorii regatului şi chiar mai mult – reprezentanţi ai tuturor neamurilor s-au adunat pentru inaugurare. Opt grupuri vor fi prezente la intrarea în această nouă eră: Prinţi, satrapi (conducători de provincii), guvernatori (de oraşe), căpitani (ai forţelor armate), cârmuitori (ai ţinuturilor), judecători, vistiernici şi toate căpeteniile ţinuturilor.

S-a decretat ca toţi să se plece şi să se închine chipului. Pedeapsa pentru refuz era incinerarea de viu. În timp ce Daniel şi cei trei prieteni evrei se rugau pentru vrăşmaşii lor, aceştia se bucurau la gândul distrugerii evreilor. Întrebare: ne bucurăm de eşecul altora?

Muzica: simpla menţionare a muzicii pentru o astfel de inaugurare arată faptul că muzicienii erau foarte talentaţi. Şase instrumente au fost folosite ca să stârnească simţurile mulţimii spre închinarea la chipul de aur. Amintiţi-vă, numărul şase este numărul Babilonului. Aceasta este muzică babiloniană. În aceste zile de pe urmă, muzica babiloniană (muzica de sărbătoare) va fi folosită pentru a întoarce pe cei credincioşi de la adevăr. Când muzica a început toţi s-au închinat chipului de aur–cu excepţia celor trei tineri.

Înţelepţii i-au pârât apoi înaintea împăratului. Ei au fost învinuiţi de trei lucruri (3:12):

  1. Nu ţin seama de tine, împărate
  2. Nu slujesc dumnezeilor tăi
  3. Nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălţat tu

Stând înaintea împăratului, Nebucadneţar le-a spus: “Înadins oare, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu slujiţi voi dumnezeilor mei şi nu vă închinaţi chipului de aur pe care l-am înălţat? Acum fiţi gata, şi în clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a tot felul de instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l- am făcut eu; dacă nu văveţi închina lui, veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul unui cuptor aprins! Şi care este Dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?” (3:14-15)

Împăratul spera să schimbe atitudinea lor prin ameninţările sale. Apoi, cu braţele întinse, a întrebat: “Şi care este Dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?”

Istoria se va repeta din nou. În zilele din urmă vor fi ameninţări şi se va spune: “cine vă va izbăvi?” Sunteţi pregătiţi pentru chipurile lor mânioase în aceste ultime zile? Singura noastră speranţă este să fim ascunşi în Hristos.

Inţelegând gravele implicaţii, ei au exclamat că ei se gândiseră şi hotărâseră să asculte de Dumnezeu mai degrabă decât de legile oamenilor (3:16-18). Ei şi-au amintit făgăduinţa: “Dacă vei trece prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde.” Isaia 43:2. Când împăratul a văzut că voia lui nu a fost primită ca voia lui Dumnezeu, s-a “umplut de mânie”. Într-un torent de furie, el a ordonat ca cuptorul să fie încins de şapte ori mai tare.

“Adevăratul principiu creştin nu se opreşte să cântărească consecinţele. Nu întreaba: “Ce vor crede oamenii despre mine dacă fac asta?” sau “Cum va afecta acest lucru perspectivele mele în această lume?” Având un singur scop, copiii lui Dumnezeu doresc să cunoască ceea ce El ar vrea ca ei să facă pentru ca faptele lor să-l slăvească pe El. Domnul a făcut pregătiri ample pentru ca inimile şi vieţile urmaşilor Săi să fie sub controlul harului divin, ca ei să fie nişte lumini arzând şi strălucind în lume.” Youth Instructor, 26 aprilie 1904.

Apoi au mers legaţi la cuptor. Căldura este atât de mare încât călăii au pierit imediat în căldura înăbuşitoare. Nebucadneţar se aşeazăsatisfăcut că a avut ultimul cuvânt. Dar stai! Deodată vede patru în mijlocul flăcărilor, unul dintre ei semănând cu Fiul lui Dumnezeu (3:24, 25). De unde ştia împăratul cum arată Fiul lui Dumnezeu? Aceşti robi evrei reprezentaserăadevărul în viaţa şi caracterul lor înaintea lui. Ei vorbiseră despre Hristos, Mântuitorul oamenilor. Întrebare: Este mărturia noastră la fel de convingătoare? Aflăm din această istorie că dacă Dumnezeu nu ne scoate din împrejurări grele, prezenţa Lui ne va sprijini în mijlocul celor mai teribile încercări.

Singurul efect al focului a fost acela că a ars frânghiile cu care erau legaţi credincioşii. Împăratul îi cheamă acum să iasă. Acest triumf al lui Dumnezeu este văzut de reprezentanţii întregii lumi (3:37).

“O schimbare a intervenit în mulţime. Marele chip de aur, ridicat cu atâta ostentaţie, a fost uitat. Oamenii s-au temut şi au tremurat înaintea Dumnezeului celui Viu.” Youth Instructor, 26 aprilie 1904.

Daniel capitolul patru

Versetele 1-9: “În providenţa lui Dumnezeu, lui Nebucadneţar i s-au oferit ocazii deosebite să acorde Domnului slava pentru splendoarea regatului său. Şi pentru un timp după viziunea chipului celui mare, L-a recunoscut pe Dumnezeu ca suprema zeitate. Întorcându-se la obiceiuri idolatre, prin eliberarea miraculoasă a celor trei evrei din cuptorul de foc, a fost condus din nou să recunoască că împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie veşnică, (nu ca a lui care fusese simbolizată prin capul de aur) şi domnia lui este din generaţie în generaţie.”

“Dar încă o dată împăratul a pervertit avertismentele pe care i le dăduse Dumnezeu şi s-a întors de pe cărarea umilinţei ca să urmeze fanteziile inimii sale mândră din fire. Gândindu-se că împărăţia lui ar trebui să fie mai întinsă şi mai puternică decât orice împărăţie care ar urma-o, a lărgit cetatea Babilonului şi s-a dedat unei vieţi de plăcere şi slăvire de sine.” Youth Instructor, 11 octombrie 1904.

Apropiindu-se sfârşitul vieţii sale, în jur de 570 î.Hr., Dumnezeu i-a oferit lui Nebucadneţar un al doilea vis îngrijorător. Dar spre deosebire de coşmarul chipului de metal, de data aceasta şi-a putut aminti fiecare detaliu. Încă o dată Dumnezeu i-a pus pe înţelepţii idolatrii în situaţia de a-şi demonstra incapacitatea de a pătrunde lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Când au recunoscut că nu erau în stare să fie de ajutor, împăratul a ordonat ca Daniel să fie adus înaintea lui şi i-a vorbit cu blândeţe: “Beltşaţare, căpetenia vrăjitorilor, ştiu că ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi, şi că pentru tine nici o taină nu este grea; deci tâlcuieşte-mi vedeniile pe care le-am avut în vis.” Chemându-l pe Daniel cu numele lui babilonian, împăratul refuza să recunoască autoritatea lui Dumnezeu.

Versetele 10-12: Localizarea copacului din vis “în mijlocul pământului” subliniază importanţa lui. Mărimea şi ramurile lui imense arătau influenţa lui puternică. Rodnicia şi capacitatea lui de a face umbră arată singurul fel de guvernare acceptabil din punctul lui Dumnezeu de vedere – unul care protejează, restaurează, elibereazăşi niciodată nu se gândeşte la opresiune.

Versetele 13-17: În visul său, împăratul a auzit înspăimântătoarele cuvinte: “Tăiaţi copacul!”

Împăratul nu reuşise săaducă roadă. Mântuitorul a identificat copacul cu un individ responsabil folosindu-Se de trei pronume personale: “Inima lui de om se i va preface într-o inimă de fiară; şi vor trece şapte vremuri peste el.” Versetul 16.

Copacul reprezintă astfel un personaj puternic şi bine-cunoscut care avea să cadă prin mândria lui. El va fi izolat de umanitate timp de şapte ani şi constrâns să locuiască cu fiarele sălbatice. Vezi şi Habacuc 1:11.

Versetele 18-27: Pe măsură ce Daniel asculta visul împăratului, a devenit tulburat şi tăcut. El a realizat că Dumnezeu îi încredinţa acum cea mai grea sarcină a vieţii sale – să comunice mustrarea cerului pentru mândria celui mai puternic dictator de pe pământ. El a început să explice semnificaţia copacului din vis şi avertismentul din el. “Eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic.” Totuşi, cerul a declarat că împăratul era gata să fie deposedat de tronul său. Totuşi, exista speranţă. Trunchiul, legat cu lanţuri de fier şi de aramă, prezicea că rădăcinile copacului vor fi păstrate pentru a răsări încă o dată. Daniel îl sfătuieşte pe împărat să se pocăiască de orice nelegiuire. Avertizarea lui Dumnezeu a fost amestecată cu un apel la pocăinţăşi reformă.

Nebucadneţar a fost adânc atins de acest apel solemn. Totuşi, a trecut o vreme şi un an mai târziu împăratul a alunecat înapoi în mândrie. Visul copacului celui mare şi mesajul puternic care l-a însoţit s-au şters din amintirea lui. De fapt, el a râs de temerile lui de la început şi în cele din urmă L-a uitat pe Dumnezeu şi a respins avertizarea Lui. Apoi, într-o seară, plimbându-se pe acoperişul grădinilor sale suspendate, admirându-şi lucrările de înfrumuseţare a oraşului, a exclamat cu cea mai mare satisfacţie: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească , prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele? În timp ce cuvintele lăudăroase erau încă pe buzele lui, Glasul ceresc i s-a adresat: “Află, împărate Nebucadneţar, căţi s-a luat împărăţia!” Pentru următorii şapte ani, împăratul a mâncat iarbă cu fiarele câmpului. Când împăratul s-a slăvit pe sine şi nu a dat laudă lui Dumnezeu a fost făcut un exemplu înaintea lumii arătând felul în care priveşte Dumnezeu acest spirit al înălţării de sine.

Versetele 34-37: Şapte ani mai târziu, facultăţile mintale ale împăratului i-au revenit şi l-a lăudat pe Dumnezeul cerului. Timp de patru decade Dumnezeu lucrase cu împăratul, conducându-l cu răbdare pas cu pas înspre convertire. Dumnezeu se ocupase de mândria şi afirmarea de sine a împăratului. Prin vieţile lui Daniel şi ale prietenilor săi, cât şi prin cele două vise şi prin apariţia lui Hristos în cuptorul de foc, Isus l-a transformat pe împărat.

Învăţăm că acea mândrie conduce întotdeauna la dezastru, în timp ce umilinţa şi predarea în mâinile lui Dumnezeu conduce la o inimă nouă şi pace în suflet.

În această ultimă generaţie, Babilonul spiritual sau simbolic va repeta aceeaşi mândrie şi aroganţă a vechiului Babilon. Profeţiile spun: “Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru ce zice în inima ei: “Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvăşi nu voi şti ce este tânguirea!” Apocalipsa 18:7.

Daniel capitolul cinci

În noaptea când Babilonul a căzut, 11 octombrie 539 î.Hr., Daniel avea 81 de ani. În 562 î.Hr., Nebucadneţar a murit, şi domnia lui de patruzeci de ani a luat sfârşit. Fiul lui Nebucadneţar, Evil- Merodac, i-a urmat, dar a domnit doar doi ani. A fost detronat de cumnatul şi succesorul lui Neriglisur care a fost urmat la rândul lui de fiul său Labaşi-Marduc. Labaşi-Marduc a domnit două luni după care a fost ucis de un altul dintre fiii lui Nebucadneţar. Nabonid a urcat pe tron. Era unul dintre nepoţii lui Nebucadneţar. În anul 553 î.Hr., Nabonid a încredinţat domnia sa celui mai mare dintre fiii lui, Belşaţar (care era şi nepotul lui Nebucadneţar), care avea frageda vârstă de cincisprezece ani. Cei doi au devenit co-regenţi.

Amintiţi-vă că atât Belşaţar cât şi Daniel apar în scenă la vârsta de cincisprezece ani. Dar cât de diferiţi erau din punctul de vedere al lumii şi al lui Dumnezeu. Acest lucru a împlinit profeţia lui Ieremia care spunea că doar trei generaţii vor mai domni în Babilon (Ieremia 27:7).

Profeţiile preziseserăcăderea Babilonului:

Isaia 41:2; 45:1; 48:20

Ieremia 50:8, 43

Ieremia 50:2, 3

Ieremia 51:11

Isaia 46:1, 2

Isaia 47:1-9

Ieremia 51:28-32

Isaia 47:8

Isaia 47:10

Belşaţar tocmai pierduse o încăierare cu Cir şi se retrăsese în Babilon împreună cu armata sa. În interiorul acelor ziduri duble masive, împăratul şi poporul lui se simţeau în siguranţă. În jurul lui, forţele Medo-persane începuseră un lung asediu având să dureze doi ani. Totuşi, toată lumea se simţea încrezătoare înăuntrul zidurilor deoarece aveau rezerve de mâncare pentru douăzeci de ani şi aveau apă la discreţie din Eufratul care străbătea mijlocul oraşului. Totuşi, iscoadele tot aduceau nişte veşti cum că inamicul făcea o excavaţie la vest de oraş. Belşaţar era la curent cu prezicerile făcute cu ani în urmă şi anume că:

  • râul Eufrat va seca
  • generalul forţelor inamice se va numi Cir

Totuşi, el le ignoră şi pune la cale un banchet pentru a se destrăbăla, dispreţuindu-i pe mezi şi pe Dumnezeu. În centrul măreţei săli, împăratul foloseşte vasele sfinte de la Ierusalim. Ei au luat lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi le-au dat cea mai nesfântă întrebuinţare.

Versetele 5-9: Fără ca împăratul sau oaspeţii săi măcar să bănuiască, ei întrecuseră limita probării lor. O mână palidă apare. Iar pe perete este scris cu litere de foc un mesaj al cerului. Belşaţar a amuţit. Într-o clipă puterile l-au părăsit cu totul. A realizat că era la mila Celui care era mai mare decât el. Conştiinţa lui a fost trezită, folosise lucrurile sfinte pentru întrebuinţări nesfinte. A realizat că avusese privilegiul să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu, dar nu o făcuse. Istoria convertirii bunicului său stătuse înaintea lui. Toate aceste simţăminte l-au străbătut într-o clipită. Belşaţar îşi cheamă înţelepţii, dar din nou aceştia nu reuşesc să interpreteze mesajul venit de sus.

Versetele 10-12: Regina îi sugereazăîmpăratului să trimită după Daniel.

Versetele 13-17: Daniel refuză darurile împăratului ca plată pentru a interpreta scrisul de pe perete

Versetele 18-23: Daniel a atras atenţia împăratului la lecţiile care erau înaintea lui şi care l-ar fi putut ajuta să devină un împărat mare. El fusese martor al locuirii bunicului său cu fiarele câmpului. Numai această lecţie era de ajuns ca să demonstreze că Dumnezeul cerului poate să dea şi să ia orice stăpânire de la orice împărat. Dar Belşaţar a neglijat aceste ocazii de aur de a cunoaşte adevărul şi pe Dumnezeul cerului. Şi acum era prea târziu.

Versetele 24-31: Interpretarea

Mene = terminat

Tekel = cântărit

Peres = împărţit şi dat perşilor

În chiar acea noapte Belşaţar a fost ucis. Mezii şi perşii au devenit noul imperiu mondial

Căderea vechiului Babilon

Oraşul Babilon era înconjurat de ziduri duble. Zidurile erau destul de largi pentru ca pe ele să aibă loc curse de care. Râul Eufrat putea fi asemănat cu sângele care dădea viaţă acestui oraş deoarece îl străbătea oferind apa potabilă şi apa pentru irigaţii în vremuri de pace sau de invazie. Mezii şi perşii au invadat în noaptea ospăţului lui Belşaţar. Ei au deviat cursul râului şi au intrat în cetate învingându-i pe babilonieni într-o singură noapte. Cir era generalul mezilor şi perşilor care a condus această campanie reuşită. Belşaţar se ocupa plin de încredere cu un banchet în timpul invaziei. El nu anticipează secarea albiei Eufratului in ciuda mesajului primit de avertizare cu privire la faptul căîmpărăţia lui se va sfârşi.

“Cir” înseamnă soare.

Cir este numit “unsul”, expresie adesea e HH tradusă “mesia” Isaia 45:1. El este un tip al lui Isus care distruge Babilonul. La sfârşit, Isus – Împăratul împăraţilor – va distruge Babilonul spiritual.

Căderea Babilonului spiritual

Babilonul spiritual este cunoscut ca o cetate puternică. “Vai, vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare!” Apocalipsa 18:10.

Apele care reprezintă sursa vieţii Babilonului spiritual sunt descrise ca sprijinul populaţiei mondiale, şi anume, o mare de oameni. Vezi Apocalipsa 17:15.

Cea de-a şasea plagă care cade asupra pământului descrie secarea simbolică a râului Eufrat pe care şade Babilonul spiritual. Vezi Apocalipsa 16:12. Când majoritatea lumii realizează că au fost înşelaţi de Babilonul spiritual “o vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc.” Apocalipsa 17:16. Ceea ce obişnuia să fie sursa vieţii ei devine acum mijlocul prin care este distrusă – exact ca în cazul Babilonului din vechime. Secarea Eufratului simbolic pregăteşte calea pentru “împăraţii de la răsărit” Apocalipsa 16:12. Pluralul “împăraţii” ne trimite înapoi la mezii şi perşii care au detronat vechiul Babilon. Acestea au fost două popoare care s-au unit pentru a distruge Babilonul. Cir, un persan, a fost generalul, dar Darius Medul a deveni primul rege. Distrugerea Babilonului spiritual din zilele noastre pregăteşte calea pentru Împăratul împăraţilor, Isus Hristos. La a doua venire a Sa Isus este descris venind cu oştile cereşti dinspre răsărit. Apocalipsa 16:12; 7:2; 19:14, 19; Isaia 41:1-4; Matei 24:27.

Babilonul spiritual nu anticipează distrugerea ei. Apocalipsa 18:7.

Isus este cunoscut ca “Soarele care răsare din înălţime” Luca 1:78. “Soarele neprihănirii” Maleahi 4:2. Isus este “Unsul” sau Mesia. Cir a fost numit “unsul” doar ca tip al lui Isus care va răsturna Babilonul spiritual. Este şi o avertizare destinată celor care se află în Babilonul spiritual. Apocalipsa 14:6-12; 18:4.

Daniel capitolul şase

Darius, regele Mediei, îl cheamă pe Daniel de la pensie la vârsta de 82 de ani şi îl pune Prim Ministru. Sub Daniel erau trei satrapi peste ţinuturile Babilonului, Lidiei şi Egiptului. Investirea lui Daniel a stârnit invidia subordonaţilor săi. Ei au început să caute ceva rău în viaţa lui Daniel, dar nu au reuşit să găsească vreun astfel de lucru.

Atunci Satana le-a impresionat minţile pline de prejudecăţi să folosească religia lui Daniel pentru a-l condamna. Aceşti prinţi vicleni au observat faptul că Daniel păzea cu stricteţe legile lui Dumnezeu. Apoi au pus la cale o legislaţie religioasă care să-l găsească pe Daniel vinovat de o crimă capitală. Mezii şi perşii nu considerau că împăraţii lor sunt dumnezei. Totuşi, acest nou decret îl va plasa pe Darius într-o astfel de poziţie. Apoi căpeteniile şi prinţii au venit la Darius şi l- au măgulit vorbindu-i despre inovaţia lor legislativă. Fără îndoială că l-au convins că în vremurile agitate în care trăiau, acest nou decret va aduce cu sine o mai mare unitate. Ei i-au amintit împăratului că legile mezilor şi perşilor nu pot fi schimbate odată ce au fost puse în aplicare. Încă o dată Satana îi inspirase pe oameni să lege biserica şi statul laolaltă. Când Daniel a aflat de legea cea nouă a ştiut că era ţintită spre distrugerea lui. Dar nu a protestat, şi nici nu s-a rugat lui Darius.

Ca şi mai înainte, s-a dus la casa lui de trei ori pe zi şi s-a închinat Dumnezeului cerului. În timpul acestui timp de încercare, s-a rugat ca să aibă putere să reziste. El a privit comuniunea cu Dumnezeu ca fiind mai necesară decât însăşi viaţa. Daniel nu a făcut nici o încercare de a ascunde devoţiunea lui faţă de Dumnezeu. Spionii aşteptau să-l prindă pe Daniel asupra faptului. Având martori siguri împotriva lui Daniel, s-au dus la împărat să aducă acuzaţii împotriva lui. Darius s-a întristat. Mândria lui a pus temelia distrugerii lui Daniel. A făcut tot ce a putut ca să prevină sentinţa. A fost dezgustat de el însuşi şi mâniat pe prinţii săi. Daniel este adus înaintea împăratului şi prinţii îl acuză de încălcarea legii. Daniel foloseşte această ocazie să mărturisească plin de curaj credinţa lui în Dumnezeul cel Viu. Din nefericire, exemplul său evlavios nu are nici un efect asupra prinţilor. Ei erau hotărâţi să-l distrugă pe acest om evlavios cu orice preţ.

Darius strigă: “Dumnezeul tău căruia necurmat Îi slujeşti să te scape!” (6:16) Darius ştia destule despre Dumnezeu ca săcreadăcă El putea să-l scape pe Daniel. Şi-a amintit istoria cuptorului încins. Acum spera într-un nou miracol. În noaptea aceea Darius nu a putut să doarmă. Duşmanii lui Daniel erau plini de bucurie. Apoi au venit zorile. Împăratul a strigat cu un glas plângător: “Daniele, robul Dumnezeului celui Viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat să te scape de lei?” (6:20)

Răspunsul este “Da.”

Ce contrast între aceia care cred în Dumnezeu şi aceia care cred în folosirea puterii civile. Ce contrast între cei care Îi slujesc lui Dumnezeu cu credincioşie şi cei care sunt călăuziţi de propriile ambiţii egoiste.

Concluzie: Aceste istorii ale lui Daniel şi ale celor trei prieteni evrei sunt destinate generaţiei noastre. Ca ultimă generaţie vom avea de întâmpinat multe împrejurări similare. Totuşi, vom da noi dovadă de aceeaşi credinţă ca aceşti evrei consacraţi? Îi pregătim noi pe copiii noştri pentru probele şi încercările zilelor din urmă? Fie ca toţi să ne punem toată armătura lui Dumnezeu şi să nu o dăm niciodată jos. Amin.

Acum ne vom îndrepta atenţia asupra secţiunii profetice a cărţii lui Daniel.

Daniel capitolul şapte: Hulă în biserică

  1. Ce a văzut Daniel ieşind din mare? El a văzut patru fiare mare diferite una de alta. Vezi Daniel 7:1-3.
  2. Ce reprezentau aceste fiare? Ele reprezentau patru împărăţii care se vor ridica pe pământ. Vezi Daniel 7:17.
  3. Ce înfăţişare avea prima fiară? Prima fiară semăna cu un leu cu aripi de vultur. Vezi Daniel 7:4. Vechiul Babilon folosea leul şi vulturul ca simboluri obişnuite. Leii aveau aripi de vultur. Biblia descrie Babilonul ca un leu. Vezi Ieremia 50:17.
  4. Ce înfăţişare avea cea de-a doua fiară? Cea de-a doua fiară semăna cu un urs care stătea într-o rână şi care avea trei coaste între dinţi. Vezi Daniel 7:5. Aşa cum am văzut, mezii şi perşii i-au învins pe babilonieni în 539 î.Hr. În capitolul doi, împărăţia medo-perşilor a fost reprezentată de pieptul şi braţele de argint. În capitolul opt, ea este reprezentată în mod simbolic ca un berbece cu două coarne. Motivul pentru care berbecele are două coarne este acela că un corn reprezintă pe mezi şi celălalt reprezintă pe perşi. Un corn a fost descris ca fiind mai mare, însă cornul mai mare a ieşit ultimul. La început, mezii au fost mai puternici dintre cele două neamuri. Totuşi, perşii vor deveni cei mai puternici. De aceea, cel mai mare a ieşit ultimul. În capitolul şapte, se spune că ursul stătea într-o rână, deoarece perşii vor deveni puterea dominantă dintre cele două.În capitolul opt, despre berbecele cu două coarne care reprezintă Medo-persia se spune că împungea cu coarnele “spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi.” Din punct de vedere istoric, între anii 547 şi 545 î.Hr. mezii şi perşii au înfrânt Egiptul (spre apus), Lidia (spre miazănoapte) şi Babilonul (spre miazăzi). De aceea ursul are trei coaste între dinţi.
  5. Ce înfăţişare avea cea de-a treia fiară? Cea de-a treia fiară semăna cu un leopard cu patru aripi şi patru capete. Vezi Daniel 7:6. Ştim că grecii i-au învins pe mezi şi pe perşi în 331 î.Hr. În capitolul doi Grecia a fost reprezentată prin coapsele de aramă. În capitolul opt este reprezentată ca un ţap. Alexandru cel Mare a cucerit lumea extrem de rapid. De aceea, leopardul este văzut nu doar cu două aripi, ci cu patru, acest lucru reprezentând realizările lui fulgerătoare. Într-o manieră asemănătoare, ţapul din capitolul opt este descris cutreierând “fără să atingă pământul”, deoarece Alexandru a cucerit lumea atât de repede. Când Alexandru a murit şi-a lăsat imperiul celor patru generali ai săi. De aceea, leopardul este descris cu patru capete. În cazul ţapului acest lucru este sugerat prin cele patru coarne ale sale.
  6. Ce împărăţie reprezintă cea de-a patra fiară? Cea de-a patra fiară reprezintă cea de-a patra împărăţie care se va ridica pe pământ. Vezi Daniel 7:23. Istoria identifică Roma ca devenind cel de-al patrulea imperiu mondial învingându-i pe grec în 168 î.Hr. În capitolul doi, Roma a fost prezentată ca picioarele de fier care ”sfărâmă şi rup totul în bucăţi.” În capitolul opt, Roma este reprezentatăca un corn mic care “s-a mărit nespus”.
  7. Câte coarne avea cea de-a patra fiară? Cea de-a patra fiară avea zece coarne (Daniel 7:7).
  8. Ce reprezintă aceste zece coarne? Coarnele reprezintă zece împăraţi sau împărăţii care vor ieşi din Imperiul Roman. Vezi Daniel 7:24. Când Imperiul Roman a căzut în 476 d.Hr. a fost împărţit în zece împărăţii mai mici: anglo-saxonii, alemanii, francii, burgunzii, suevii, vizigoţii, vandalii, lombarzii, ostrogoţii şi herulii.
  9. Ce a venit după, dar totuşi dintre cele zece coarne? Dintre cele zece coarne s-a ridicat un alt corn mic. Vezi Daniel 7:8.
  10. Ce s-a întâmplat cu trei dintre primele coarne datorită ridicării cornului mic? Trei dintre primele zece coarne au fost smulse de la locul lor sau distruse ca naţiuni. Vezi Daniel 7:8, 23. Trei dintre primele coarne, herulii în 493 d.Hr., vandalii în 534 d.Hr. şi ostrogoţii în 538 d.Hr. au fost distruse la instigarea acestui corn mic. Celelalte şapte împărăţii există încă şi astăzi ca naţiuni europene.
  11. Ce înfăţişare avea acest corn mic în comparaţie cu celelalte coarne? El avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. Vezi Daniel 7:20.

 

Ce se spune despre ochii cornului celui mic? Avea nişte ochi ca ochii de om. Vezi Daniel 7:8.

  1. Ce iese din gura cornului celui mic? Are o gură care rostea vorbe de hulă împotriva lui Dumnezeu. huleşte. Vezi Daniel 7:8, 20, 25.
  2. Ce este hula? Isus a acuzat de hulă deoarece El a pretins că este Dumnezeu (vezi Ioan 10:33) şi a pretins că are autoritatea de a ierta păcatele (vezi Luca 5:20-21). Isus nu a hulit deoarece El este Dumnezeu şi El poate ierta păcatele. Totuşi, când un simplu om, indiferent care ar fi poziţia sau rolul lui între oameni, pretinde că este Dumnezeu sau că are autoritatea de a ierta păcatele, el huleşte – rosteşte vorbe de hulă împotriva lui Dumnezeu.
  3. Pe cine va persecuta acest corn? El va încerca să-i nimicească pe sfinţi. El nu va cruţa turma lui Dumnezeu. Vezi Daniel 7:21, 25.
  4. Ce se va încumeta să schimbe acest corn? Se va încumeta să schimbe vremile şi legea. Vezi Daniel 7:25. Din moment ce huleşte şi persecută poporul lui Dumnezeu, atunci legea în care acest corn face schimbări este Legea sfântă a celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu.
  5. Cât va dura domnia cornului celui mic? El va domni pentru o vreme, vremi şi o jumătate de vreme. Vezi Daniel 7:25.

Cine este puterea reprezentată de acest corn mic? Ştim că fiara a patra reprezintă Imperiul Roman şi că cele zece coarne reprezintă cele zece popoare europene. Aceste zece naţiuni sau împărăţii au ieşit din Roma. Acest corn mic a ieşit tot din Roma. Să trasăm o descriere mai edificatoare a puterii reprezentate de cornul cel mic.

  1. Acest corn mic va fi o împărăţie ca şi celelalte coarne sau împărăţii, deoarece se spune: “iar după ei se va ridica un altul…” Daniel 7:24.
  2. Acest corn mic va ieşi din aceeaşi sursă ca şi celelalte zece coarne. De aceea, va ieşi din Roma, deoarece se spune “…un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor.” Daniel 7:8.
  3. Putem determina data aproximativă la care acest corn mic avea să se ridice ca o putere, deoarece se spune “după ei se va ridica un altul.” Daniel 7:24. Deci acest lucru nu poate avea loc până ce ultima dintre cele zece diviziuni ale Romei nu s-a format.
  4. El avea să smulgă trei coarne sau trei împăraţi – şi anume pe heruli, vandali şi ostrogoţi. Vezi Daniel 7:8, 24.
  5. Va fi diferit de primele zece coarne. Va fi o împărăţie total diferită. Vezi Daniel 7:8.
  6. Această împărăţie diferită încă avea să aibă un singur conducător de parte bărbătească, deoarece avea ochi ca ochii de om5 şi o gură. Vezi Daniel 7:8.
  7. Această gură avea să rostească hule împotriva lui Dumnezeu. Va huli pretinzând că este Dumnezeu şi că iartă păcatele. Vezi Daniel 7:25.
  8. Această putere va face schimbări în cele Zece Porunci şi va schimba vremile şi legea. Vezi Daniel 7:25.
  9. Ni se comunică şi lungimea timpului în care această putere va avea supremaţie. Se spune: “timp de o vreme, vremi şi o jumătate de vreme.” Daniel 7:25.

Cât de mult înseamnă “o vreme, vremi şi o jumătate de vreme”? Găsim răspunsul comparând text cu text. Să ne oprim asupra acestor versete găsite în cărţile lui Daniel şi Apocalipsa:

“El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.” Daniel 7:25.

“I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facărăzboi cu sfinţii şi să-i biruiască.” Apocalipsa 13:5-7.

“Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.” Apocalipsa 12:14.

“Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo timp de o mie două sute şaizeci de zile.” Apocalipsa 12:6.

În concordanţă cu Apocalipsa 12:6, 14 “o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi” echivalează cu “o mie două sute şaizeci de zile.” Cu alte cuvinte “o vreme” echivalează cu un an, “vremi” sau “două vremi” echivalează cu doi ani, iar “jumătatea unei vremi” echivalează cu şase luni. Trei ani şi şase luni înseamnă acelaşi lucru cu 42 de luni sau 1260 de zile. Un an calendaristic biblic are 360 de zile. De aceea, 360 + 360 + 360 + 180 =1260 de zile. Dacă divizăm cele 1260 de zile în luni de câte treizeci vom obţine patruzeci şi două de luni. Dar staţi! Cum ar putea vreo entitate să realizeze toate aceste lucruri dacă ar avea autoritate să guverneze doar 1260 de zile literale? În profeţia biblică o “zi” reprezintă un “an”. Săaruncăm o privire la aceste texte biblice:

“Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag mâna de la voi.” Numeri 14:33-34.

“Îţi voi socoti un număr de zile deopotrivă cu acela al anilor nelegiuirii lor, şi anume trei sute nouăzeci de zile în care să porţi nelegiuirea casei lui Israel. După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă şi poartă nelegiuirea casei lui Iuda pentru patruzeci de zile; îţi pun câte o zi pentru fiecare an.” Ezechiel 4:5-6.

Acest corn mic avea să domnească timp de 1260 de ani. Există o singură instituţie care se potriveşte întregii descrieri a cornului celui mic din capitolul şapte din Daniel. Aceasta este papalitatea. Să examinăm fiecare semn de identificare împreună cu dovezile istorice corespunzătoare.

Punctele A şi B: Este papalitatea o altă împărăţie? A ieşit ea din Roma?

Puterea papală nu a fost doar o religie, ci şi o împărăţie. La fel cum cornul cel mic a ieşit din cea de-a patra fiară, aşa şi papalitatea a ieşit din Imperiul Roman. “Cu multe veacuri în urmă, când datorită neglijenţei împăraţilor apuseni Roma a fost lăsată la mila hoardelor barbare, romanii s-au îndreptat spre un anumit personaj pentru a cere ajutor şi protecţie şi i-au cerut să-i conducă; şi astfel… a început suveranitatea seculară a papilor. Şi păşind cu umilinţă pe tronul lui Cezar, vicarul lui Hristos a luat sceptrul în faţa căruia împăraţii şi regii Europei aveau să se încline de-a lungul atâtor secole.” American Catholic Quarterly Review (Revista catolică americană semestrială), aprilie 1911.

“Biserica, având în spate umbra vechii autorităţi, este singurul simbol care a rămas din Roma imperială; iar episcopul ei, papa, a fost singura soluţie a cetăţii pentru conducere şi protecţie…

Imperiul Roman din Europa a fost înlocuit de imperiul spiritual – care a ajuns şi el să fie secular – al cărui conducător era episcopul Romei.” Scherman, The Birth of France (Naşterea Franţei), 164.

“Din ruinele Romei politice s-a ridicat marele Imperiu moral sub “forma măreaţă” a Bisericii Romane.” A.C. Flick, The Rise of the Medieval Church (Ridicarea bisericii medievale), 1909, pag. 150.

“Sub Imperiul Roman papii nu au avut putere seculară. Dar în momentul în care Imperiul Roman s-a dezintegrat şi locul lui a fost ocupat de câteva state barbare, sălbatice, Biserica Romano- Catolică nu doar că a devenit independentă de state în ceea ce priveşte problemele religioase, dar s- a impus şi în problemele seculare… Biserica bine organizată, unită şi centralizată, cu papa în fruntea sa, era independentă nu numai în problemele de natură bisericească, ci domina chiar şi problemele civile.” Carl Conrad Eckhardt, The Papacy and World Affairs (Papalitatea şi problemele lumii), The University of Chicago Press, 1937, 1.

Punctele C şi I: A apărut papalitatea la momentul corespunzător? A durat domnia ei 1260 de ani?

Papalitatea a început şi a domnit în strictă conformitate cu ceea ce fusese prezis. Ea s-a ridicat după apariţia celor zece coarne şi a domnit timp de exact 1260 de ani. “Recunoaşterea Scaunului Roman drept cea mai înaltă autoritate eclesiastică a rămas piatra unghiulară a politicii sale (a lui Iustinian) în relaţiile sale cu apusul.” G. Kruger, “Justinian I, Emperor of the East,” (Iustinian I, împăratul răsăritului) în The New Shaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge (Enciclopedia religioasă Shaff-Herzog), vol. 6, 286.

“Până în secolul al şaselea toţi papii sunt declaraţi sfinţi în cataloagele de martiri şi sfinţi. Virgiliu (537-555) este primul dintr-o serie de papi care nu mai poartă acest titlu, care este de aici înainte acordat sporadic. Din acest moment papii, din ce în ce mai implicaţi în problemele seculare, nu mai aparţin în exclusivitate bisericii, fiind şi oameni de stat şi apoi chiar conducători de stat.” Charles Bemont şi G. Monod, Medieval Europe from 395 to 1270 (Europa Medievală din 395 până în 1270), 120–121. (În general se recunoaşte că domnia lui Virgilius a început în anul 538 d.Hr., anul în care papalitatea a primit atât de multă putere de la Iustinian. Predecesorul său, papa Silverius, nu a murit până în luna iunie a anului 538 d.Hr.).

Cele zece naţiuni ale Europei erau deja formate în jurul anului 476 d.Hr. Papalitatea şi-a început domnia în anul 538 d.Hr., împlinind profeţia care spunea că se va ridica după ele. De aceea, dacăs- a ridicat în anul 538 d.Hr. atunci domnia ei seculară ar fi trebuit să se termine din punct de vedere istoric în 1798 d.Hr. Să vedem împreună ce s-a întâmplat în acel an. “Când în 1797, papa Pius al VI-lea a căzut bolnav, Napoleon a dat ordin ca în eventualitatea morţii sale să nu fie ales nici un succesor în slujba lui, şi papalitatea să fie desfiinţată. Dar papa şi-a revenit. Pacea a fost n curând încălcată: Berthier a intrat în Roma pe 10 februarie 1798 şi a proclamat republica (Romană). Vârstnicul pontif a refuzat să-şi violeze jurământul recunoscându-l şi a fost purtat din închisoare în închisoare prin Franţa. Împovărat de oboseală şi durere, a murit pe 17 august 1799 în fortăreaţa franceză de la Valence în vârstă de 82 de ani. Nu e de mirare că jumătate din Europa a crezut că veto-ul lui Napoleon va fi ascultat şi că odată cu papa murise şi papalitatea.” Joseph Rickaby, The Modern Papacy (Papalitatea modernă), 1. Papalitatea domnise timp de exact 1260 de ani – după cum prezisese profeţia.

Punctul D: A instigat papalitatea la distrugerea herulilor, vandalilor şi ostrogoţilor?

“Aş putea cita trei care au fost nimicite dinaintea papei din prima listă pe care am dat-o, şi anume herulii sub Odoacru, vandalii şi ostrogoţii.” Edward B. Elliott, Horae Apocalyptica, vol. 3, 139, nota 1. Arienii erau urâţi de catolici deoarece ei susţineau o învăţătură diferită în ceea ce priveşte natura Domnului Hristos. Arienii i-au persecutat pe catolici şi catolicii i-au persecutat pe arieni. Care a fost amestecul papalităţii în această situaţie? “Aproape toate războaiele pe care barbarii nordici le- au purtat în Italia, se poate remarca aici, au fost declanşate de pontifi; şi hoardele cu care a fost inundată ţara au fost în general chemate de către ei.” Niccolo Machiavelli, History of Florence (Istoria Florenţei), 14.

Punctul E: A fost papalitatea un altfel de împărăţie?

Papalitatea este o putere politico-religioasă, în timp ce primele zece au fost doar puteri politice.

Punctul F: Are papalitatea un bărbat în fruntea organizaţiei sale?

“Structura de putere a Vaticanului este o piramidă cu un vârf foarte ascuţit, în care papa este cocoţat pe o poziţie de o asemenea grandoare şi izolare încât este detaşat calitativ de restul maşinăriei puterii. Este atât de ult deasupra subordonaţilor săi încât se aseamănă mai mult cu un chip public decât cu o fiinţă umană.” La baza piramidei există poate un miliard de “catolici botezaţi din toată lumea care şi-au declarat supunerea faţă de Sfântul Scaun la un moment dat din viaţa lor… Papa este monarhul absolut al acestei întregi structuri. Ales pe viaţă de un comitet al prinţilor, cardinalii, are putere exclusivă să învestească noi prinţi atunci când apar locuri vacante şi prinţii nu au nici o putere să-l disciplineze sau să-l îndepărteze odată ce l-au ales.” Paul Blanshard, Communism, Democracy, and Catholic Power (Comunismul, Democraţia şi puterea catolică), 49– 51.

Punctul G: Huleşte papalitatea?

„Toate numele care sunt folosite în Scriptură cu referire la Hristos, în virtutea cărora El este deasupra bisericii, sunt acordate şi papei.” Robert Bellarmine, On the Authority of the Councils (Despre autoritatea conciliilor), ediţia 1628, cap. 17, 1, 266.

“Noi ţinem pe pământ locul Celui Atotputernic.” Papa Leo XIII, Enciclica din 20 iunie 1894.

“Pentru că nu omul, ci Dumnezeu îi separă pe aceia pe care pontiful roman (care exercită o funcţie nu doar omenească, ci a adevăratului Dumnezeu), după ce va fi cântărit necesitatea sau beneficiul bisericilor, îi dizolvă, nu prin autoritate omenească, ci mai degrabă divină.” Decretaliile lui Grigore al IX-lea, cartea I, titlul 7, capitolul 3, în Corpus Juris Canonici, ediţia 1555, vol. 2, col. 203.

“Papa este judecător suprem al legii pământului… El este vicarul lui Hristos şi este nu numai un preot veşnic, ci şi Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” La Civilta Cattolica, martie 1871.

Papa Bonifaciu al VIII-lea a spus în 1294 d.Hr. în celebra sa bulă Unam Sanctum: “Papa are o atât de mare demnitate şi excelenţă încât nu este un simplu om, ci ca Dumnezeu şi vicarul lui Dumnezeu. Doar papa este numit prea sfânt… Monarh divin şi împărat suprem şi regele regilor… Papa are atâta demnitate şi putere încât constituie unul şi acelaşi tribunal cu Hristos, aşa încât orice face papa pare să pornească din gura lui Dumnezeu… Papa este Dumnezeu pe pământ.”

“Papa nu este o putere dintre cele omeneşti ca să fie venerat ca ceilalţi. Ci el este o putere cu totul şi cu totul divină. El este iniţiatorul şi învăţătorul legii Domnului în întreg Universul; el este conducătorul suprem al popoarelor pentru a le conduce pe calea mântuirii veşnice; el este părintele comun şi păzitorul universal al tuturor raselor umane în numele lui Dumnezeu. Rasa umană a fost desăvârşită în calităţile sale naturale prin revelaţie divină şi prin întruparea Cuvântului şi a fost înălţată la un nivel supranatural, singurul la care îşi poate găsi fericirea vremelnică sau veşnică. Comorile revelaţiei, comorile harului supranatural de pe pământ au fost depozitate de către Dumnezeu în mâinile unui singur om, care este singurul lor administrator şi păstrător. Lucrarea dătătoare de viaţă a întrupării divine, lucrarea înţelepciunii, a iubirii, a milei, este continuată fără încetare în acţiunile neîncetate ale unui singur om, aşezat acolo de către providenţă. Acest om este papa. Acest lucru este implicat în mod evident în însăşi titlul său de vicar al lui Hristos. Pentru că dacă ţine locul lui Hristos pe pământ, aceasta înseamnă că el este continuatorul lucrării lui Hristos în lume şi este faţă de noi ceea ce ar fi Hristos dacă ar fi aici jos, El Însuşi guvernând în mod vizibil biserica.” Reverend William Arthur, The Pope, the Kings, and the People (Papa, regii şi oamenii), vol. 1, 211.

Punctul H: A schimbat papalitatea Legea lui Dumnezeu?

“Biserica Catolică cu mai bine de o mie de ani înaintea existenţei vreunui protestant, în virtutea misiunii sale divine, a schimbat ziua (de închinare – n.tr.) din sâmbătă în duminică.” Catholic Mirror, septembrie 1893.

“Întrebare: Aveţi şi un alt mod de a dovedi că biserica are puterea de a institui sărbători legale?

Răspuns: Dacă nu ar fi avut o astfel de putere, nu ar fi putut să facă lucrul în care toţi fanaticii religioşi moderni sunt de acord cu ea; nu ar fi putut înlocui păzirea sâmbetei, cea de-a şaptea zi a săptămânii, cu păzirea duminicii, prima zi – o schimbare pentru care nu există nici o autoritate scripturistică.” Stephen Keenan, A Doctrinal Catechism (Un catehism doctrinar), ediţia a treia, 174.

“Întrebare: Este păzirea duminicii ca zi de odihnă o problemă fundamentată cu claritate în Scriptură?”

Răspuns: Cu siguranţă că nu; şi totuşi toţi protestanţii consideră păzirea acestei zile ca esenţialmente necesară pentru mântuire. A spune că păzim duminica deoarece Hristos a înviat din morţi în această zi este egal cu a spune că acţionăm fără nici o garanţie a Scripturii; şi am putea la fel de bine să spunem că ar trebui să ne odihnim joia deoarece Hristos S-a înălţat la cer în această zi, şi S-a odihnit în realitate de lucrarea mântuirii.” Stephen Keenan, The Controversial Catechism (Catehismul controverselor), 160.

“Întrebare: Care este ziua sabatului?

Răspuns: Sâmbăta este sabatul.

Întrebare: De ce păzim duminica în loc de sâmbătă?

Răspuns: Păzim duminica în locul sâmbetei deoarece Biserica Catolică cu ocazia Conciliului de la Laodiceea (336 d.Hr.) a transferat solemnitatea sâmbetei asupra duminicii.” Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine (Un catehism catolic), 50.

“Întrebare: Care este ziua sabatului?

Răspuns: Sâmbăta.

Întrebare: Cine l-a schimbat?

Răspuns: Biserica Catolică.” Din Reverend Dr. Butler’s Catechism (Catehismul Reverendului Butler), ediţie revizuită, 57.

“În toate cărţile lor oficiale de învăţătură protestanţii pretind că religia lor este bazată pe Biblie şi numai pe Biblie şi că ei resping tradiţia chiar ca parte a regulii lor de credinţă… Nu este nici un loc în Noul Testament unde se afirmă în mod distinct că Hristos a schimbat ziua de închinare din sâmbătă în duminică. Totuşi, toţi protestanţii urmează tradiţia în păzirea duminicii.” Our Sunday Visitor, 11 iunie 1950.

“Dacă doar Biblia este singurul ghid al creştinului, atunci Adventiştii de Ziua a Şaptea au dreptate în păzirea sâmbetei împreună cu evreii… Nu este ciudat că aceia (Protestanţii de duminică) care fac din Biblie singurul lor învăţător urmează în mod inconsecvent în această privinţă tradiţia Bisericii Catolice?” Question Box, 1915, 179.

“Raţiunea şi simţurile cer acceptarea uneia singure dintre aceste alternative; fie protestantismul şi sfinţirea sâmbetei, fie catolicismul şi sfinţirea duminicii. Compromisul este imposibil.” Catholic Mirror, 23 decembrie 1893.

“Puteţi citi Biblia de la Geneza la Apocalipsa şi nu veţi găsi nici măcar un singur rând care să autorizeze sfinţirea duminicii. Scripturile impun păzirea religioasă a sâmbetei, o zi pe care noi nu o sfinţim niciodată.” Cardinalul Gibbons, The Faith Of Our Fathers (Credinţa părinţilor noştri), ediţia a nouăzeci şi doua, 89.

Vaticanul recunoaşte schimbarea sabatului în duminică şi o astfel de schimbare nu este biblică. Deşi papalitatea a avut ca scop schimbarea legii lui Dumnezeu, multe grupări creştine au continuat să păzească sabatul zilei a şaptea pentru sute de ani.

“Larg răspândită şi de durată a fost păzirea Sabatului zilei a şaptea printre credincioşii bisericii din răsărit şi creştinii indieni ai sfântului Toma care nu au avut niciodată vreo legătură cu Roma. A fost menţinută şi printre acele grupuri care s-au deprins de Roma după Conciliul de la Calcedon, şi anume abisinienii, iacobiţii, maroniţii şi armenienii.” Schaff-Herzog, The New Encyclopaedia of Religious Knowledge, articolul cu titlul “Nestorianer.”

“Celţii foloseau o Biblie latină diferită de Vulgata (Romano-Catolică) şi păzeau sâmbăta ca zi de odihnă.” Flick, The Rise of the Medieval Church (Ridicarea bisericii medievale), 237.

“În 1310, cu două sute de ani înainte de tezele lui Luther, fraţii boemieni constituiau un sfert din populaţia Boemiei, şi erau în legătură cu valdenzii care abundau în Austria, Lombardia, Boemia, Nordul Germaniei, Turingia, Brandenburg şi Moravia. Erasmus a accentuat cât de strict păzeau valdenzii boemieni Sabatul zilei a şaptea.” Armitage, A History of the Baptists (O istorie a baptiştilor), 313.

“Paulicenii, petrobusienii, pasaginienii, valdenzii, insabatatii au fost mari grupări păzitoare ale Sabatului în Europa până în 1250 d.Hr.” Coltheart, The Sabbath of God through the Centuries (Sabatul lui Dumnezeu de-a lungul secolelor), 1954.

“Dumnezeu a binecuvântat Sabatul şi l-a sfinţit pentru sine. Dumnezeu dorea ca porunca Sa privind Sabatul să rămână. El dorea ca în ziua a şaptea să fie predicat Cuvântul.” Martin Luther, Commentary on Genesis (Comentariu la Geneza), vol. 1, 138–140.

În continuare iată o listă de erori adoptate de papalitate de la păgânism, dar care şi-au asumat diferite nume:

300 a.d. — Rugăciunea către morţi

321 a.d. — Legile duminicale

375 a.d. — Venerarea îngerilor şi a sfinţilor morţi

394 a.d. — Celebrarea zilnică a liturghiei păgâne

400 a.d. — Persecutarea păzitorilor sabatului zilei a şaptea

431 a.d.— Înălţarea Mariei

450 a.d.— Decretul de moarte pentru păzitorii Sabtului

593 a.d.— Purgatoriul

600 a.d.— Limba latină devine singura limbă pentru rugăciune şi închinare, şi apar rugăciunile către Maria, sfinţii morţi şi îngeri

607 a.d.— Prima dată când este folosit titlul de papă sau prim episcop

786 a.d.— Adorarea crucii, a icoanelor, a relicvelor şi a moaştelor

998 a.d.— Posturile de vineri şi postul Paştelui

1090 a.d.— Rozariul şi rugăciunea mecanică cu mătănii

1184 a.d.— Inchiziţia

1190 a.d.— Vânzarea de indulgenţe

1215 a.d.— Biblia interzisă oficial laicilor (pusă pe indexul cărţilor interzise)

1534 a.d.— Fondarea ordinului iezuit

1854 a.d.— Proclamarea doctrinei imaculatei concepţii

Punctul I: I-a prigonit papalitatea pe sfinţii lui Dumnezeu?

Se estimează că Vaticanul este responsabil de martirizarea unui număr între 50 şi 100 de milioane de oameni nevinovaţi.

“Că Biserica Romei a vărsat mai mult sânge nevinovat decât orice altă instituţie care a existat vreodată printre oameni, nu este pus la îndoială de nici un protestant care cunoaşte istoria.” William E. H. Lecky, History of the Rise and Influence of the Spirit of Rationalism in Europe (Istoria ridicării şi influenţei raţionalismului în Europa), vol. 2, 35.

“Să ştiţi că interesele Sfântului Scaun şi acelea ale coroanei voastre fac o datorie din exterminarea husiţilor. Amintiţi-vă că aceşti indivizi neevlavioşi îndrăznesc să proclame principiile egalităţii, susţin că toţi creştinii sunt fraţi şi că Dumnezeu nu a acordat unor oameni privilegiaţi dreptul de a stăpâni popoarele; ei susţin că Hristos a venit pe pământ ca să abolească sclavia, cheamă oamenii la libertate, adică anihilarea împăraţilor şi a preoţilor! Cât mai este încă timp îndreptaţi-vă forţele spre Boemia; ardeţi, masacraţi, pustiiţi pretutindeni, deoarece nimic nu ar fi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu sau mai folositor pentru cauza regilor decât exterminarea husiţilor.” L. M. de Cormenin, The Public and Private History of the Popes of Rome (Istoria publică şi privată a papilor de la Roma), vol. 2, 116–117.

Papalitatea este puterea cornului cel mic din Daniel capitolul şapte. După descrierea teribilei ei influenţe asupra istoriei umane timp de 1260 de ani, care ne aduce până la anul 1798 d.Hr., Dumnezeu ne îndreaptă atenţia la judecată, “Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.” Versetul 26. Numele lui Daniel înseamnă “Dumnezeu este judecător”. În cartea lui Daniel, Dumnezeu judecă puterile care s-au aliat împotriva poporului lui Dumnezeu, de la Babilonul cel vechi la papalitate. Ultimul cuvânt va fi cu privire la felul în care Dumnezeu judecă pământul – şi nu cu privire la felul cum puterile intolerante îi judecă pe cei neprihăniţi.

Biblia se referă la judecată de mai mult de o mie de ori. Daniel capitolul şapte conţine câteva dintre cele mai descriptive imagini ale judecăţii lui Dumnezeu. “Îmbătrânitul de zile” este Dumnezeu Tatăl. Scaunele de domnie aşezate în jurul Tatălui sunt ocupate de fiinţe cereşti, “Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Daniel 7:10. Apoi “pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.” Versetul 13. “Fiul omului” este nimeni altul decât Isus Hristos. Isus este numit în Noul Testament “fiul omului” de mai bine de optzeci de ori. “Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului… Şi I-a dat putere să judece întrucât este Fiu al omului” Ioan 5:22, 27. Tatăl, Cel Îmbătrânit de zile, prezidează judecata, dar Isus, Fiul omului, execută judecata. Deoarece Dumnezeu Tatăl a “rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul (Isus Hristos)pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morţi…” Fapte 17:31. (Mai multe detalii despre judecată în capitolele opt şi nouă.)

Daniel capitolul opt

Profeţia celor 2300 de zile

Ce animal reprezenta Medo-persia? Un berbece cu două coarne. Daniel 8:3, 4, 20.

Ce animal reprezenta următorul imperiu mondial? Un ţap cu un corn mare. Daniel 8:5-7.

Ce imperiu era reprezentat de către ţap? Imperiul Greciei. Daniel 8.21.

Ce se va întâmpla după moartea primului său împărat? Se vor ridica patru împărăţii mai mici. Daniel 8:21, 22.

Imperiul Greciei a fost împărţit între cei patru generali ai lui Alexandru, şi anume Casandru (Macedonia), Ptolemeu (Egiptul), Lisimah (Asia Mică şi Tracia) şi Seleuc (Babilonul şi Siria). Apoi dintr-unul din cele patru vânturi se va ridica următorul imperiu mondial. Cât de puternic va fi? Va fi nespus de puternic. Daniel 8:9. Cât de puternic a fost cel de-al patrulea imperiu descris de Daniel în capitolul doi? Va fi la fel de puternic ca şi fierul. Daniel 2:40. Roma a fost cel de-al patrulea imperiu mondial care i-a învins pe greci în 168 î.Hr. În ce direcţii a făcut cuceriri? A făcut cuceriri înspre miazăzi, înspre răsărit şi înspre ţara cea minunată a Palestinei. Daniel 8:9. Descrierea iniţială a puterii cornului celui mic care “s-a mărit nespus” a fost Roma care a distrus pe orizontală. Totuşi, următorul corn mic la care se face referire acum distruge totul pe verticală. Cine este acest nou corn mic?

Ştim că în capitolul precedent papalitatea a fost descrisă ca un “corn mic”, putere care a ieşit din Roma. Mai ştim că este puterea mondială care urmează din punct de vedere profetic Romei păgâne. Să urmărim acum următoarele descrieri ale puterii cornului celui mic.

  • Papalitatea va huli.

“Şi el (cornul cel mic) s-a înălţat până la oştirea cerurilor…” versetul 10.

Notă: Am văzut aceeaşi calitate în papalitate aşa cum este descrisă în capitolul şapte unde se spune: “El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.” Daniel 7:25. În Apocalipsa capitolul 13, prima fiară – papalitatea – vorbeşte “vorbe mari şi hule;… şi şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer.” Apocalipsa 13:5, 6.

  • Papalitatea îi va persecuta pe sfinţi.

„… a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare.” versetul 10.

Notă: În capitolul şapte din Daniel papalitatea asuprea “pe sfinţii Celui Prea Înalt.” Daniel 7:25. În Apocalipsa capitolul treisprezece papalitatea “a făcut război sfinţilor şi i-a biruit: şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice norod.” Apocalipsa 13:7.

  • Papalitatea va pretinde că este Dumnezeu pe pământ

“S-a înălţat până la căpetenia oştirii…” versetul 11.

Notă: În Daniel capitolul şapte papalitatea “va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.” Daniel 7:25. De asemenea în Daniel, papalitatea este descrisă ca un rege care “se va înălţa, se va slăvi mai pe sus de toţi dumnezeii, şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor.” Daniel 11:36. Pavel a scris despre antihrist – papalitatea spunând: “care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:4.

“s-a înălţat” – de la verbul ebraic gadal. Când se referă la o fiinţă omenească înseamnă întotdeauna a se mări printr-un act arogant, încrezut şi chiar ilegal. Verbul exprimă faptul că puterea reprezentată de cornul cel mic şi-a asumat în mod ilegal, arogant şi cu îndrăzneală prerogativele care aparţin nimănui altcuiva decât “căpeteniei oştirii.”

  • Papalitatea va înălţa păgânismul asumându-şi credinţele şi obiceiurile păgâne

“…i-a smuls (Cuvântul ebraic “rum” înseamnă “a ridica” sau “a ridica în slăvi”) jertfa necurmată (în KJV “necurmatul” (pustiirea continuă a păgânismului)…” Versetul 11. Cu alte cuvinte, acest verset spune: “…şi prin el pustiirea zilnică a păgânismului împotriva poporului lui Dumnezeu va fi ridicată în slăvi.” Sanctuarul Romei păgâne a fost aruncat la pământ şi înlocuit de Roma papală. “… şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt…” versetul 11.

Însumând toate observaţiile, versetul 11 s-ar putea citi: “ (Papalitatea) S-a înălţat cu aroganţă şi cu îndrăzneală până la căpetenia oştirii (Isus Hristos) şi prin el (prin papalitate) pustiirea continuă a păgânismului împotriva poporului lui Dumnezeu de-a lungul secolelor şi mileniilor au fost ridicate în slăvi prin introducerea păgânismului în biserică ,iar sanctuarul (păgânismului) de la Roma a fost aruncat la pământ (surpat – Cornilescu) şi înlocuit de Roma papală.

  • Papalitatea a primit sprijin militar pentru tradiţiile ei false intenţionate.

“Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate…” (KJV – “Şi o oaste (armată) i-a fost dată împotriva zilnicului (păgânismul) din pricina fărădelegii.”) versetul 12.

“raţiune” – a admite, a alege, a primi, peste, împotriva, din pricina.

“Fărădelege” – o revoltă, rebeliune, păcat, călcare de lege.

După ce papalitatea a înălţat păgânismul amestecând sistemul ei de credinţă cu multe din religiile păgâne, următorul pas a fost să înlocuiască păgânismul ca putere conducătoare a Romei. Papalitatea primise sprijinul statului sub Constantin în secolul al IV-lea şi armatele francilor (francezii) sub Clovis în secolul al VI-lea. Toate acestea vor ajuta papalitatea la suirea ei pe tronul Romei din 538 d.Hr. Dar pentru a ajunge acolo va trebui ca “din pricina fărădelegii” “să arunce adevărul la pământ.” Versetul 12.

Pavel scria: “Ştiu bine că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru (al episcopilor) oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici de partea lor.” Fapte 20:29, 30. Este un pasaj foarte serios, deoarece declară că Roma a acceptat şi a propovăduit în mod intenţionat doctrine false şi rele pentru ca oamenii să o urmeze şi nu Hristos. Ea va face ucenici pentru biserica Romei.

Zilnic sau continuu

În 8:11 găsim papalitatea înălţând zilnicul.

În 8:13 găsim “zilnicul” şi “urâciunea pustiirii” călcând în picioare atât sanctuarul cât şi oastea poporului lui Dumnezeu. De aceea, zilnicul, ca şi urâciunea pustiirii este o putere pustiitoare faţă de sanctuarul lui Dumnezeu şi poporul Său. Ambele calcă în picioare sanctuarul şi oştirea.

În 11:31 găsim “oşti” sau o forţă militară necesară pentru îndepărtarea din cale a “zilnicului”, aşa încât urâciunea pustiirii să o poatăînlocui.

În 12:11 găsim că îndepărtarea “zilnicului” aşează domnia “urâciunii pustiirii”. O perioadă profetică este oferită ca să ne ajute să înţelegem evenimentele care au condus la îndepărtarea “zilnicului” şi aşezarea “urâciunii pustiirii”. Aşa cum vom studia mai târziu, profeţia celor 1290 de zile se referă de fapt la 1290 de ani. Ea se sfârşeşte atunci când puterea reprezentată prin urâciunea pustiirii, papalitatea, primeşte o rană de moarte sfârşind domnia ei de 1260 de ani. Domnia ei de 1260 de ani a început în 538 şi s-a sfârşit în 1798. Din moment ce cei 1290 de ani se termină tot atunci (în 1798), şi trebuie să-i preceadă pe cei 1260, care au început în 538, atunci se impune concluzia căcei 1290 încep în 508, pregătind astfel domnia de 1260 de ani a papalităţii.

Deci ce a avut loc în 508 care a pregătit sau a făcut posibilă domnia de 1260 de ani a papalităţii? În anul 496 d.Hr. Clovis, regele francilor (francezilor) s-a convertit de la păgânism la catolicism. În 508 el deja cucerise întregul teritoriu al francilor şi îşi dedicase naţiunea să lupte luptele papalităţii. În 508, francii au devenit prima naţiune catolică. Din moment ce francii au fost cea mai puternică dintre cele zece naţiuni ieşite din Imperiul Roman, această singură naţiune a întors placa şi i-a dat papalităţii avantaj în căutarea ei de a stăpâni Imperiul Roman din apus. Cu alte cuvinte, evenimentele din 508 au făcut posibile evenimentele din 538. Fără sprijinul celei mai puternice naţiuni europene, papalitatea nu ar fi ajuns pe tron.

În 2 Tesaloniceni 2 găsim nevoia luării unui ceva din cale (versetele 6 şi 7) pentru ca “omul fărădelegii” (versetul 3) să poată fi descoperit şi să vină la putere. Ştim că “omul fărădelegii… fiul pierzării; care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare; aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu.” este papalitatea. Deci ce reţinea papalitatea de la conducerea Imperiului Roman? Forţele păgânismului. Sub Roma păgână, atât biserica adevărată a lui Dumnezeu cât şi biserica Romei au fost persecutate. Când Constantin a venit la putere în 313 d.Hr., persecuţia îndreptată asupra bisericii Romei s-a oprit, dar biserica Romei a îndreptat forţele imperiului împotriva bisericii adevărate a lui Dumnezeu. În 538 d.Hr. biserica Romei era deja la cârma imperiului.

Cuvântul “zilnic” înseamnă pur şi simplu “continuu”. Deci ce a folosit Satana pentru a persecuta poporul lui Dumnezeu continuu de-a lungul secolelor? S-a folosit de puterile păgâne precum babilonienii, egiptenii, moabiţii, canaaniţii, filistenii, etc. scopul lui Satana a fost acela de a folosi religiile false ale acestor popoare pentru a-l atrage pe poporul lui Dumnezeu de la adevărata închinare a lui Dumnezeu. De aceea, Satana a folosit un atac în furculiţă, folosind atât forţa cât şi înşelarea prin intermediul falsei închinări.

Dar în momentul în care ajungem la era creştină, Roma păgână nu a putut distruge creştinismul nici prin forţă, nici prin înşelăciune. Cu cât îi persecutau pe credincioşi mai mult, cu atât creştinismul se răspândea mai repede în imperiu şi chiar dincolo de graniţele lui. Creştinii pur şi simplu nu erau tentaţi să se închine zeilor Romei păgâne. Şi nu s-ar fi lepădat de credinţa lor nici chiar în faţa morţii. De aceea Satana a trebuit să-şi schimbe strategia şi să-i persecute şi înşele pe urmaşii lui Hristos din interior. Şi-a găsit intrarea în biserica Romei, în care oamenii erau dispuşi să sacrifice adevărul pentru un câştig lumesc şi politic.

Astfel s-a ridicat papalitatea, urâciunea pustiirii care a fost responsabilă pentru persecutarea poporului lui Dumnezeu cu mult mai mult decât toate imperiile păgâne dinaintea ei puse la un loc. S-a estimat că peste 100 de milioane de oameni au pierit sub autoritatea papală. Atunci desigur că sunt milioane care vor fi pierduţi pentru veşnicie pentru că au fost induşi în eroare de doctrinele şi tradiţiile ei false.

De aceea, atunci când ajungem la Apocalipsa capitolul treisprezece, aflăm că “balaurul (Satana şi agentul său, Imperiul Roman păgân) i-a dat (papalităţii) puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.” Apocalipsa 13:2. Satana ştia că păgânismul nu lucra ca să distrugă adevărata biserică, de aceea, a făcut o mişcare îndrăzneaţă care a durat câteva secole ridicând biserica Romei pe tronul lui Cezar. În felul acesta, el a putut continua să folosească forţa şi înşelarea într-un mod mult mai subtil şi mai distructiv. El putea acum să încerce să distrugă biserica cea adevărată cu ajutorul unui creştinism apostaziat.

Curăţirea Sanctuarului, Daniel 8:14

Ziua a zecea a lunii a şaptea era Ziua Ispăşirii. În această zi, sanctuarul era curăţit de toate păcatele care fuseseră mărturisite de-a lungul întregului an. Leviticul 23:27. Dar care sanctuar sau templu va fi curăţit la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de zile/ani?

Era un sanctuar pământesc, dar perdeaua dintre locul sfânt şi locul prea sfânt a fost sfâşiată în două de sus până jos în momentul morţii lui Hristos. Matei 27:51. Aceasta a însemnat sfârşitul serviciului din sanctuarul pământesc. Pe lângă aceasta, acest templu a fost distrus în anul 70 d.Hr. şi nu mai exista atunci când profeţia celor 2300 de zile/ani a ajuns la timpul împlinirii. Atunci este vorba despre sanctuarul ceresc. Evrei 8:1-5; 1 Împăraţi 8:30. Din moment ce profeţia acoperă marea întindere de 2300 de ani, începând în 457 î.Hr. şi sfârşindu-se în 1844 d.Hr., sanctuarul la care se referă este sanctuarul ceresc în care Isus slujeşte pentru noi ca Marele nostru Preot. Vezi Evrei 2:17; 4:14-16.

Qodeş tradus “sanctuar”, înseamnă sfânt, şi se poate aplica atât la sanctuar cât şi la persoane. Prin urmare curăţirea sanctuarului includea curăţirea închinătorilor ale căror păcate fuseseră înregistrate în sanctuar prin stropirea sângelui.

Leviticul 16:16, 17, 30, 31 (o dublăcurăţire)

Niţdaq, care este forma pasivă a verbului ţadaq tradus prin “va fi curăţit” ar trebui şi poate fi tradus “va fi îndreptăţit” sau “răzbunat”. Dar cum poate să fie îndreptăţită sau răzbunată o clădire? Nu poate, pentru că doar oamenii sunt îndreptăţiţi. “Ţedeq”, substantivul de la “ţadaq” indică trăsăturile de caracter aprobate de Dumnezeu şi se referă la aspecte legale şi morale. La orice formă ar fi folosit, “ţadaq” nu se aplică niciodată la o clădire sau lucru per se. Sângele care picura zilnic pe perdea era registrul păcatelor mărturisite ale lui Israel. Marele Preot “curăţa” anual aceste registre din sanctuar stropindu-le cu sânge. La încheierea Zilei Ispăşirii, Marele Preot restaura sanctuarul la starea lui dreaptă pentru un alt ciclu anual înlocuind vechea perdea cu înregistrarea păcatelor de pe ea cu una nouă. Apoi declara că atât clădirea cât şi oamenii erau “curaţi”.

Îngerul Gavril i-a dat lui Daniel trei indicii care se leagă de profeţia celor 2300 de ani şi de curăţirea sanctuarului: 1. “vremea sfârşitului” versetul 17 (vedenie: mareh), 2. “vremea de apoi a mâniei” versetul 19, şi 3.”vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului” versetul 19.

Notă: Mareh – 8:16, 17, 26a, 27

Cuvântul ebraic “mareh” este unul din cele două cuvinte traduse “vedenie” în acest capitol. “Hazon”, celălalt cuvânt pentru “vedenie”, se referă la întreaga vedenie care include berbecele, ţapul şi cornul cel mic, etc. Totuşi, “mareh” se referă numai la profeţia celor 2300 de zile. De exemplu, “iar vedenia (“mareh”) cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată.” Daniel 8:26. Singurele “seri şi dimineţi” la care se face referire în acest capitol sunt cele 2300 de zile (2300 de seri şi dimineţi). Şi “mareh” este asociat cu “vremea sfârşitului”. Expresia “vremea sfârşitului” apare de cinci ori, întotdeauna cu o conotaţie escatologică. Daniel 8:17; 11:35, 40; 12:4, 9. De aceea, profeţia celor 2300 de zile trebuie să fie aproape de “vremea sfârşituluI”.

“Vremea sfârşitului” a început la încheierea profeţiei celor 1260 de zile în 1798. Ştim că Daniel trebuia să pecetluiască cartea până la “vremea sfârşitului”. Daniel 12:4. La vremea împlinirii profeţiei celor 1260 de ani, când papalitatea a primit rana de moarte bărbaţi şi femei de pe tot pământul au început să studieze profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa. Împlinirea acestei lungi perioade profetice a dat un puternic impuls studiului profeţiei şi cartea lui Daniel a fost desigilată. De aceea, curăţirea sanctuarului va avea loc curând după 1798.

“Vremea de apoi a mâniei”

“Vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului.” În ebraică “Lă-moed-qeiţ”. “Moed” se referă la o adunare festivă. (Vezi Strong’s 4150). Expresia s-ar putea referi la nimic altceva decât antitipica Zi a Ispăşirii.

Legături între capitolele 8 şi 9

Este important să înţelegem legăturile între capitolele opt şi nouă deoarece punctul de începere pentru profeţia celor 2300 de zile se găseşte în capitolul nouă.

  • Folosirea cuvântului ebraic “mareh” 8:16, 26a, 27; 9:23. De fapt, când Gavril vine la Daniel el spune: “… ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia! (“Mareh” – gândeşte-te la cele 2300 de zile). Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte (tăiate) asupra poporului tău…” Daniel 9:23, 24. Imediat după ce Gavril îi cere lui Daniel să se gândească la cele 2300 de zile (“mareh”), el spune “Şaptezeci de săptămâni…” Nu ar putea exista o legătură mai puternică între cele 2300 de zile şi cele şapte săptămâni, decât prin folosirea cuvântului “mareh”.
  • Figurile din Sanctuar sunt proeminente în ambele viziuni. 8:13-14; 9:24-27
  • Prezenţa lui Gavril este de asemenea o legătură. 8:16; 9:21-23
  • Ambele profeţii au scene auditive. Mai mult, aceste două scene auditive, 8:13-14 şi 9:24-27 au de asemenea de-a face cu timpul.
  • O legătură conceptuală. Daniel 9 este punctul culminant al ungerii sanctuarului (v.24) şi Daniel 8 este punctul culminant al curăţirii sanctuarului.

*Dacă prima imagine auditivă arată spre sfârşitul lungii perioade de timp a celor 2300 de zile (seri şi dimineţi) se pare că cele şaptezeci de săptămâni din Daniel 9:24-27 îi dau punctul de plecare.

Ezra 7:7-9

Decretul lui Cir (537 î.Hr.) Ezra 1:1-4

Darius I (520 î.Hr.) Ezra 6:1-12

Artaxerxes (457 î.Hr.) Ezra 7:1-26 acordă evreilor autonomie deplină.

Daniel 8:13, 14 este o prelungire şi amplificare a scenei judecăţii din capitolul şapte. Vezi Daniel 7:9-10, 13-14, 21-22, 25-27. Daniel capitolul opt ne oferă elementul timp care arată spre începutul curăţirii sanctuarului ceresc şi al judecăţii de cercetare, în timp ce capitolul nouă ne oferă acel punct critic de început pentru cele 2300 de zile.

Versetul 20: Aici Medo-persia este identificată pe nume.

Versetul 21: Aici Grecia este identificată pe nume.

Versetul 22: Împărăţia lui Alexandru este împărţită între cei patru generali ai săi.

Versetul 23: Similar cu felul în care Roma a mai fost menţionată în Deuteronom 28:47-53.

Versetul 24: Papalitatea a devenit puternică, dar nu prin propria sa putere”

Daniel 11:31 “şi nişte oşti (armate) vor sta de partea lui. . .” (KJV)

Apocalipsa 17:13, 17; 13:7 “Toţi (cei zece împăraţi) au acelaşi gând şi dau fiarei (papalităţii) puterea şi stăpânirea lor.”

Versetul 25: “viclenie” = înţelepciune (vezi Daniel 11:30; Apocalipsa 17:13)

Versetul 25: “viclenie” = înşelăciune, fraudă, falsitate, vorbire înşelătoare, bogăţie dobândită în mod necinstit.

Versetul 25: “se va îngâmfa”— Vezi Daniel 11:36; 2 Tesaloniceni. 2:3, 4.

Versetul 25: “şi prin pace” (KJV) (prosperitate, securitate, succes) va pierde pe mulţi.

Zenitul papalităţii este miezul nopţii acestei lumi.

Versetul 25: “se va ridica împotriva Domnului Domnilor” Vezi Daniel 8:11; 11:36

Versetul 25: “va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” Iov 34:20; Plângeri 4:6; Daniel 2:34, 45; 11:45; 2 Tesaloniceni 2:8

Daniel capitolul nouă

Profeţia celor şaptezeci de săptămâni

Versetul 1: Viziunea este primită în timpul lui Darius

Versetul 2: Daniel se axează pe cei şaptezeci de ani ai captivităţii Israelului aşa cum este profetizat de Ieremia (29:10) 605-536 î.Hr.

Versetul 3: Daniel se roagă. El a înţeles condiţionalitatea profeţiei şi poate că s-a temut că profeţia celor 2300 de ani ar putea să prelungească captivitatea lor.

Versetele 4-19: Rugăciunea lui Daniel.

Versetul 23: Viziune (mareh). Cele şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte sau “tăiate” asupra poporului tău (poporul evreu).

Versetul 24: “până la încetarea fărădelegilor” = până la umplerea măsurii fărădelegilor “până la ispăşirea păcatelor” = chiar asta!

“până la ispăşirea nelegiuirii” = implică îndreptăţire, şi anume crucea.

“până la aducerea neprihănirii veşnice” = împărtăşirea sfinţirii

“până la pecetluirea vedeniei şi prorociei” = confirmare sau ratificare. Împlinirea prezicerii este legată de prima venire a lui Hristos. Profeţia celor şaptezeci de ani arăta spre timpul lucrării/botezului lui Hristos în anul 27 d.Hr. şi al răstignirii Sale din anul 31 d.Hr.

“până la ungerea Sfântului sfinţilor” = Hristos se ridică la cer la înviere şi Îşi începe lucrarea preoţească.

Versetul 25: Porunca de restaurare şi rezidire a Ierusalimului. Ezra 7:1-26. Aceasta i-a dat statului evreu autonomie deplină, depinzând de dominaţia persană persană.

457 î.Hr. + 7 săptămâni + 60 săptămâni + 2 săptămâni ne aduce la Conducătorul Mesia

69 săptămâni = 483 zile/ani (Nu se spune căpână la răstignire, ci până la Mesia).

Marcu 1:15 “S-a împlinit vremea”

457 î.Hr. + 483 ani = 27 d.Hr.

În toamna anului 27 d.Hr., Hristos a fost botezat şi Şi-a început lucrarea la vârsta de 30 de ani. El S-a născut în anul 4 î.Hr. deoarece Irod a murit în anul 4 î.Hr.

Versetul 26: După cele 69 de săptămâni Unsul va fi stârpit.

Versetul 27: “El (Hristos) va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână (7 ani); dar la jumătatea săptămânii (3,5 ani în primăvara anului 31 d.Hr.) va face (Hristos) să înceteze jertfa şi darul de mâncare” Vezi Matei 27:51; Ioan 1:29.

Uciderea cu pietre a lui Ştefan de către sanhedrin marchează sfârşitul celor 490 de ani profetizaţi pentru naţiunea iudaică. Fapte 1:8; 8:1. Evanghelia este predicată iudeilor pentru primii 3 ani şi jumătate.

Daniel zece şi unsprezece

Următoarea profeţie este o repetare şi o completare a capitolelor doi, şapte şi opt din Daniel. Ea ne va desfăşura cronologic Imperiul Medo-Persan, Grecia, Roma păgână, Roma papală, prăbuşirea Uniunii Sovietice şi cea de-a doua ridicare a papalităţii.

“În anul dintâi al lui Dariu Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijinesc. Acum îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fi încă trei împăraţi în Persia. Cel de-al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei.”6 Daniel 11:1-2.

Care este primul regat pe care l-a văzut Daniel în viziune? Daniel a văzut întâi Imperiul Medo- Persan. Vezi versetele 1-2. Mezii au început domnia acestui imperiu şi apoi regii din Persia au început să domine. Câţi se vor mai ridica după Darius? Se vor ridica încă patru regi persani, şi anume Cambises, Smerdis, Darius I şi Xerxes. Vezi versetul 2.

Una din gravele greşeli ale persanilor a fost intenţia lor de a se extinde spre vest prin cuceriri. În strădaniile lor au stârnit “împărăţia Greciei”. “Dar se va ridica un împărat viteaz care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi. Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui, şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii afară de aceştia.” Versetele 3-4.

Se va ridica un împărat puternic (Cornilescu traduce “viteaz” – n. tr.), şi anume Alexandru cel Mare. El îi va înfrânge pe Mezi şi Perşi şi va întemeia noul imperiu mondial. După moartea lui, imperiul lui Alexandru se va împărţi între cei patru generali ai săi – şi anume, Ptolemeu, Seleuc, Lisimah şi Casandru.

“Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va şi mai tare decât el, şi va domni întemeind o mare împărăţie.” Versetul 5. Împăratul de la miazăzi se referă la Ptolemeu care controla Egiptul. Împăratul de la nord se referă la Seleuc care controla Babilonul şi Orientul Apropiat. Aceste două împărăţii şi-au disputat suprafaţa Israelului. Vezi versetul 5.

“După câţiva ani se vor uni, şi fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nici o putere şi nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea ţine piept, ci ea va fi dată la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei şi cu cel ce s-a legat cu ea.” Versetul 6.

Fiica lui Ptolemeu al doilea Filadelful, Berenice, s-a căsătorit cu Antioh al doilea Theos, rege al nordului, “fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la împăratul de la miazănoapte ca să facă o învoială.” Totuşi, prima soţie a lui Antioh, Laodice, i-a omorât pe Antioh, pe Berenice, pe fiul ei şi pe însoţitoarele ei egiptene, “dar ea (Berenice) nu va stăvili puterea braţului; nici el (Antioh) nu va sta în picioare, nici braţul său (fiul lor): ci ea va fi dată la moarte cu cele care au adus-o (însoţitoarele egiptene), cu cel care a zămislit-o (Ptolemeu al doilea moare în acest timp), şi cu cel care a întărit-o în aceste vremuri.” Versetul 6.

“În vremea aceea însă se va ridica în locul ei un lăstar din aceeaşi rădăcină cu ea şi va veni împotriva oştirii Siriei, da, va intra în cetăţuia împăratului de la miazănoapte, va face ce va voi cu ea şi va fi biruitor. Va ridica şi va strămuta în Egipt, odatăcu prinşii de război, chiar şi pe dumnezeii şi pe chipurile lor turnate, împreună cu vasele lor scumpe de argint şi de aur. Apoi va lăsa câţiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte.” Versetele 7-8.

Ptolemeu al treilea, fiul lui Ptolemeu al doilea şi fratele lui Berenice, a invadat nordul ca să se răzbune. El a avut succes în a redobândi idolii şi vasele pe care le-a adus înapoi din nord.

“Acesta va porni împotriva împărăţiei împăratului de la miazăzi, dar se va întoarce iarăşi în ţara sa.” Versetul 9.

Seleuc al doilea, împăratul nordului, a încercat să recâştige teritorii şi bogăţii, dar s-a întors cu mâna goală. “Totuşi fiii săi vor începe iarăşi războiul, şi vor strânge o mare mulţime de oşti care va înainta, se va revărsa ca un râu care iese din matcă şi-l vor împinge iarăşi înapoi până la cetăţuie. Împăratul de la miazăzi, mâniat de aceasta, va ieşi şi se va lupta cu împăratul de la miazănoapte; va ridica o mare oştire, dar oştile împăratului de la miazănoapte vor fi date în mâinile lui şi nimicite. Atunci inima împăratului se va îngâmfa, va doborî zece mii, dar tot nu va birui. Căci împăratul de la miazănoapte se va întoarce şi va strânge o oştire mai mare decât cea dintâi; şi după câtăva vreme, după câţiva ani, va porni în fruntea unei mari oştiri bine înarmate.” Versetele 10-13.

Fiii lui Seleuc al doilea se vor descurca mult mai bine. Antioh al treilea s-a pornit împotriva lui Ptolemeu al patrulea ca să recâştige Palestina şi Iordanul. Antioh al treilea a fost înfrânt de Ptolemeu al patrulea la Rafia în 217 î. Hr. Totuşi Ptolemeu al patrulea nu şi-a continuat victoria întărindu-şi imperiul egiptean. Antioh al treilea şi-a canalizat energiile înspre est şi a avut succes. Ptolemeu al patrulea a murit şi apoi Antioh al treilea a încercat din nou săînfrângă Egiptul.

“În vremea aceea se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor cădea. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului, nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească.” Versetele 14-15.

În anul 201 î. Hr. egiptenii s-au predat. “În vremea aceea se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi…. şi oştile de la miazăzi nu vor putea să ţină piept.” Tot în timpul acestei perioade a avut loc exterminarea aproape completă a poporului evreu. Templul a fost devastat şi Ierusalimul a fost jefuit de către Antioh al patrulea Epifanul, împăratul nordului. Totuşi, chiar şi Antioh al patrulea nu a putut să ţină piept următorului imperiu mondial care este prezentat în versetul 16. În sumarul versetelor 1-15 vedem domnia mezilor şi a perşilor. Versetele 1-2. Apoi Imperiul Greciei este descris în versetele 3-15. În prim-plan este Egiptul (împăratul de la miazăzi) împreună cu zona vechiului Babilon (împăratul nordului).

În aceastăluptă dintre împăratul de la miazăzi (Egiptul) şi împăratul de la nord (Babilonul), vedem cum în cele din urmă împăratul de la miazănoapte câştigă. Acesta este un lucru foarte important pe care trebuie să-l ţinem minte deoarece capitolul unsprezece din Daniel se închide cu o altă confruntare dintre împăratul de la miazăzi şi împăratul de la miazănoapte. Vezi versetele 40-45. În acest episod final îl găsim din nou pe împăratul de la miazănoapte înfrângându-l pe împăratul de la miazăzi. Totuşi în aceste ultime versete (versetele 40-45), Egiptul (împăratul de la miazăzi) şi Babilonul (împăratul de la miazănoapte) sunt folosite în mod simbolic în Biblie pentru a descrie puteri care au fost în luptă pe viaţă şi pe moarte în timpul secolului XX. Cine sunt acestea? Vom lăsa ca Biblia să le interpreteze pentru noi mai târziu în acest capitol. Să ne întoarcem acum la versetul 16 şi la introducerea următorului imperiu mondial – Roma.

Roma

“Cel ce va merge împotriva lui, va face ce va voi, şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână.” Versetul 16.

“Cel (Roma) ce va merge împotriva lui (Antioh), va face ce va voi, şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată (Palestina), nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână.” Versetul 16. În anul 65 î. Hr. Pompei a intrat în Ierusalim şi în 63 î. Hr. Iudeea era sub jurisdicţie romană.

“Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui, şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, ăi va da pe fiică-sa de nevastă, cu gând să-l piardă; dar lucrul acesta nu se va întâmpla şi nu-i va izbândi.” Versetul 17.

Iulius Cezar şi-a pus în gând “să ia în stăpânire toată împărăţia lui”. Romanii cuceriseră întreaga împărăţie a lui Alexandru. Femeia care “nu va sta nici lângă el, nici nu va fi pentru el” (KJV) nu este alta decât Cleopatra.

“Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele; dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă, şi o va întoarce asupra lui. Apoi se va îndrepta spre cetăţuile ţării lui; dar se va poticni, va cădea şi nu-l vor mai găsi.” Versetele 18-19.

Iulius Cezar şi-a îndreptat atenţia spre ţinuturile de coastă ale Africii, “apoi îşi va întoarce privirile spre ostroave şi va lua pe multe din ele; dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă….apoi se va îndrepta spre cetăţuile ţării lui; dar se va poticni, va cădea şi nu-l vor mai găsi.” Influenţa “corupătoare” a Cleopatrei asupra lui Iulius Cezar poate să fi condus la complotul pus la cale de căpeteniile lui, Cassius şi Brutus pentru a-l înjunghia pe Cezar în Forum-ul Roman.

“Cel ce-i va lua locul, va aduce un asupritor, în cea mai frumoasă parte a împărăţiei; dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război.” Versetul 20.

“Apoi se va ridica în locul său (Iulius Cezar) un strângător de impozite (Cezar Augustus) în slava împărăţiei.” (KJV). Din moment ce Iulius Cezar nu a avut nici un fiu, Octavius, nepotul pe care l-a adoptat, i-a urmat la tron. Când Octavius a ajuns împărat, Senatul i-a dat titlul de “Augustus”. Luca face referire la Cezar Augustus “În vremea aceea (naşterea lui Isus) a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea.” Luca 2:1. Augustus a murit în pace “nu prin mânie, nici prin război.” Daniel 11:20.

“În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără săaibă putere împărătească; dar se va ridica deodată, şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire.” Versetul 21.

“Omul dispreţuit” care i-a urmat lui Augustus a fost Tiberiu. Datorită beţiei sale, Roma nu i-a dat “putere împărătească”. Tiberiu nu a fost plăcut, dar a venit “în mod paşnic” (KJV) datorită “uneltirilor” (KJV) mamei sale, Livia. Versetul 21.|

“Oştile se vor revărsa ca un râu înaintea lui dar vor fi nimicite, împreună cu o căpetenie a legământului.” Versetul 22.

În timpul domniei lui Tiberiu (14-37 d. Hr.) au fost multe revolte, multe cuceriri şi a avut loc, desigur, răstignirea lui Hristos în anul 31 d. Hr., când Însăşi “căpetenia legământului” a fost nimicită. “Oştile se vor revărsa ca un râu înaintea lui dar vor fi nimicite, împreună cu o căpetenie a legământului (Isus Hristos).” Aceste “oşti ca un râu” au fost biruite de un râu şi mai mare – armatele romane. Armatele au fost nimicite şi râul revoltelor lor a fost oprit. Ni se reaminteşte desigur de râul armatelor romane care a distrus Ierusalimul în 70 d. Hr. Următoarele versete explică relaţia dintre Roma şi poporul lui Dumnezeu: “După ce se vor uni cu el, el va întrebuinţa o viclenie; va porni şi va birui cu puţină lume.” Versetul 23.

Naţiunea iudaică a făcut o alianţă cu Roma în 162 î. Hr., cu o sută nouăzeci şi doi de ani înainte de răstignirea Domnului nostru în 31 d. Hr. La vremea aceea romanii erau un popor cu “puţinălume” (sau “popor mic” – KJV). Romanii au promis protecţie faţă de invaziile străine în timp ce şi-au menţinut controlul asupra Palestinei. “Va intra pe neaşteptate (paşnic – KJV) în locurile cele mai roditoare ale ţinutului; va face ce nu făcuseră nici părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi la planuri împotriva cetăţuilor şi aceasta va ţinea o vreme.” Versetul 24.

Imperiul Roman a absorbit “locurile cele mai roditoare ale ţinutului” cucerit de Alexandru. Romanii au fost în stare să facă ceea ce “nu făcuseră părinţii lor, nici părinţii părinţilor lor.” Ei au dobândit teritorii întinse prin pacturi şi alianţe. Modul obişnuit de câştigare de teritorii era războiul şi cucerirea. “va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi la planuri împotriva cetăţuilor şi aceasta va ţinea o vreme.” Romanii au dobândit şi au răvăşit “pentru o vreme” fortăreţele din fortăreaţa lor de la Roma. Ştim că o vreme reprezintă un an. Sunt 360 de zile într-un an profetic. A cucerit şi a răvăşit Roma timp de 360 de ani profetici? Cezar Augustus şi-a început domnia de la vremea bătăliei decisive de la Actium în 31 î. Hr. Trei sute şaizeci de ani mai târziu capitala Imperiului Roman a fost mutată la Constantinopol – în anul 330 d. Hr. de către Constantin. Prin urmare, Imperiul Roman a stăpânit de la Roma timp de exact 360 de ani aşa cum se profetizase. După perioada de 360 de ani el a stăpânit pentru o vreme de la Constantinopol în răsărit.

“Apoi va porni în fruntea unei mari oştiri cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu şi morţii vor cădea în mare număr. Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă” Versetele 25-27.

Războiul împotriva Egiptului care i-a permis Romei să stăpânească de la Roma este descris în versetele 25-27. Este o revedere a victoriei lui Augustus asupra Egiptului – împăratul de la miazăzi fiind din nou învins. Cu Roma acum la putere “mulţi vor cădea ucişi” (KJV). Campania Romei împotriva Ierusalimului din 70 d. Hr. a distrus peste un milion de iudei într-un război de şapte ani şi un asediu de cinci luni împotriva Ierusalimului. “Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui.” Versetul 28.

Acum ajungem la “vremea hotărâtă” – versetul 27. Aceasta este în legătură cu Roma păgână stăpânind de la Roma timp de 360 de ani. Capitala este acum la Constantinopol, cunoscut astăzi ca Istambul, Turcia. “Apoi el (Constantin) se va întoarce în ţara lui (Constantinopol) cu mari bogăţii; şi în inima lui va fi împotriva legământului sfânt.” (KJV). Ce este “legământul sfânt”? “Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” Evrei 8:10; 10:16. Dumnezeu vrea ca legea Lui să devină o a doua natură pentru noi pe care s-o urmăm prin harul Său. Deoarece păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu. Vezi 1 Ioan 3:4. A fost Constantin împotriva Legii lui Dumnezeu, sfântul legământ? Da. Constantin a dat decretul duminical în 321 d. Hr. pentru a-i atrage pe păgânii închinători la soare în Biserica Romei.

“La o vreme hotărâtă va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi, dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca înainte.” Daniel 11:29.

După moartea lui Constantin, imperiul a continuat să se destrame şi apărarea intereselor sale în partea apuseană a devenit mai dificilă. Noile forţe invadatoare, şi anume herulii, goţii şi vandalii au slăbit imperiul. În consecinţă, “nu va fi ca primul, nici ca ultimul.” Daniel 11:29 (KJV). “Ci nişte corăbii din Chitim (vandalii şi alţii) vor înainta împotriva lui; iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân; ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt.” Versetul 30.

Împăraţii de la răsărit au fost mâniaţi de aceste forţe invadatoare răscolind Roma. Nefiind în stare să ţină imperiul unit, au decis săaibă“înţelegeri cu cei care au părăsit legământul sfânt.” O alianţă a continuat să se întărească între Vatican şi împăraţi, amândouă părţile fiind împotriva legământului celui sfânt. Împreună au impus legi religioase pentru cetăţenii imperiului. “Nişte oşti trimise de el, vor veni şi vor spurca sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului.” Versetul 31.

În timp ce Vaticanul a început să se mişte spre poziţia de a stăpâni atât civil cât şi religios în apus, a fost când “armele vor sta de partea lui.” (KJV). În 508 d. Hr. Clovis, regele francilor, şi-a dedicat sabia pentru a lupta luptele Vaticanului. În consecinţă, Franţa a devenit prima naţiune catolică. În 538 d. Hr. Vaticanul câştigase deja controlul complet asupra Imperiului Roman de Apus. Iustinian, împăratul Imperiului Roman a conferit acest control papalităţii. În acelaşi an, ostrogoţii, ultima din cele trei naţiuni ariene, a fost distrusă.

Cu sprijinul militar al acestor naţiuni înconjurătoare, papalitatea va “spurca sfântul locaş şi vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului.” (accentuat în original). Cuvântul “jertfă” apare aici din greşeală şi ar trebui redat mai degrabă prin “pustiire”. Pustiirea “necurmată” (zilnică – KJV) a Romei păgâne asupra creştinismului a fost absorbită şi înlocuită de “urâciunea pustiirii” a Romei papale. Că Roma papală a vărsat mai mult sânge nevinovat decât Roma păgână e o chestiune de istorie.

“Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă.” Versetele 32-35.

Papalitatea va “face rău legământului” (KJV) schimbând Legea lui Dumnezeu. Ei vor corupe prin linguşiri, precum numindu-l pe Clovis “Majestatea Sa prea Creştină” şi “Cel mai bătrân fiu al Bisericii.” Totuşi, au fost alţii care nu au vrut să accepte compromisul, şi care au luat poziţie pentru adevăr. Ei au învăţat pe mulţi cu riscul pierderii propriei vieţi. Această persecuţie a durat timp de “multe zile” (KJV – Cornilescu traduce “pentru o vreme”). Persecuţia adevăratei biserici a lui Dumnezeu a durat sute de ani. Totuşi, sfinţii vor primi ajutor de la stânci şi de la Reformaţiune. Încercările pe care le-au întâmpinat le-au curăţit caracterele şi i-au “albit”.

“Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţinea seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţinea seamă de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi.” Versetele 36-37.

“Împăratul va face ce va voi.” Ce voieşte papalitatea? Textul spune că se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii.” Aceasta înseamnă că toate religiile se vor pleca înaintea religiei catolice. El “va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor.” Pretinzând divinitatea pentru ea şi dreptul de a ierta păcatele oamenilor, a vorbit blasfemiator. Papalitatea “nu va ţinea seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţinea seamă de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi.” Petru şi restul apostolilor nu s-au închinat niciodată Mariei, sfinţilor morţi sau îngerilor. Ei au învăţat că este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi om – omul Isus Hristos. Vezi 1 Timotei 2:5. Apostolii nu ştiau nimic de politica şi bogăţia lumească a papalităţii. Papalitatea nu a ţinut seamă de dorinţa femeilor virtuoase – bisericile reformate – nici de dumnezeii altor religii. Toate eforturile ei sunt întrebuinţate pentru a se slăvi pe sine. “În schimb va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ.” Daniel 11:38.

Ea cinsteşte “pe dumnezeul cetăţuilor: acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ.” Aici este descris uzul ei de forţă în timpul Evului Întunecat şi al Inchiziţiei. Pentru a-şi finanţa căutarea de dominaţie mondială, ea va construi drumuri politic, religios şi literal care vor aduna bogăţia necesară pentru a reuşi. “Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte îi va da mare cinste, îl va face sădomnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată.” Versetul 39.

Este cu adevărat un “dumnezeu străin” acela căruia îi slujeşte papalitatea, care o inspiră să-i facă pe conducătorii ei să“domnească peste mulţi” şi “săîmpartă moşii ca răsplată.” Această lume veche nu este moştenirea sfinţilor. Isus va crea un cer nou şi un pământ nou. Deci, de ce şi-ar epuiza o biserică energiile pentru a cuceri şi controla o lume care va trece în curând?

Noul împărat de la miazănoapte şi noul împărat de la miazăzi

“La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el (papalitatea). Şi împăratul de la miazănoapte (papalitatea) se va năpusti ca o furtună peste el (împăratul de la miazăzi), cu care şi călăreţi şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca.” Versetul 40.

Acum ajungem la “timpul sfârşitului”. “Timpul sfârşitului” nu este “sfârşitul timpului”, ci perioada de timp care va precede sfârşitul timpului. Lui Daniel i s-a spus să “ţină ascunse cuvintele şi să pecetluiască cartea până la vremea sfârşitului: atunci mulţi o vor citi (KJV – vor alerga încoace şi încolo) şi cunoştinţa va creşte” Daniel 12:4. Porţiunile din profeţiile lui Daniel care fuseseră sigilate până la “vremea sfârşitului” sunt acele profeţii care indică la evenimentele de la sfârşitul timpului.

Când papalitatea a primit rana de moarte în 1798 d. Hr., simultan oamenii din toată lumea au început să deschidă cartea lui Daniel şi “cunoştinţa” a crescut în ceea ce priveşte ultima parte a profeţiilor lui Daniel. De aceea, “vremea sfârşitului” ne aduce la anul 1798 şi la sfârşitul domniei de 1260 de ani a papalităţii în timpul Evului Întunecat.

Ştim că Revoluţia Franceză ateistă a fost cea care a cauzat rana de moarte papalităţii în 1798. Se referă oare “împăratul de la miazăzi” la Revoluţia Francezăateistă care “s-a împuns” cu papalitatea în versetul 40? Ştim că papalitatea, simbolizată prin expresia “împăratul de la miazănoapte” este cea “împunsă”.

Putem, deci, să sprijinim cu Biblia faptul că Egiptul (împăratul de la miazăzi) poate săsimbolizeze cu acurateţe Revoluţia Franceză ateistă, iar Babilonul (împăratul de la miazănoapte) poate să simbolizeze cu exactitate papalitatea? Ştim că “împăratul de la miazăzi” se referea la Egipt la începutul capitolului. Mai ştim că nu Egiptul a fost acela care a provocat rana de moarte papalităţii în 1798. Deci unde găsim Revoluţia Francezăateistă descrisă simbolic sau spiritual ca Egipt?

“Când îşi vor isprăvi mărturisirea, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi îi va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari care în înţeles duhovnicesc se cheamă “Sodoma” şi “Egipt” unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oamenii din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte săfie puse în mormânt.” Apocalipsa 11:7-9.

Cele două trupuri care au fost moarte pentru trei zile şi jumătate profetice sunt Vechiul şi Noul Testament. În Apocalipsa 11:8 puterea care a persecutat Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a omorât pentru trei zile şi jumătate este numită spiritual Egipt. Este deci Egiptul simbolul unei puteri ateiste? Da. Această putere a venit dintr-o groapă fără fund, ceea ce înseamnă că nu avea temelia în Scriptură – este o putere ateistă întemeiată pe principii greşite. În Exod 5:2 “Faraon a răspuns: “Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece.” A manifestat vreo putere acest spirit în 1798? – “Prin decretul Guvernului Francez, declarând că naţiunea nu recunoaşte nici un dumnezeu, Vechiul şi Noul Testament au fost ucise între graniţele Franţei Republicane… Pe 1 noiembrie 1793, Gobet împreună cu preoţii republicani ai Parisului, şi-au aruncat robele şi au tăgăduit religia. Pe 11, o mare serbare dedicată “Raţiunii şi adevărului” a avut loc în Catedrala Notre Dame, care fusese desacralizată şi numită “Templul Raţiunii.” George Croly, Apocalipsa Sfântului Ioan, 175-177.

A fost Biblia interzisă timp de trei ani şi jumătate în Franţa? – “În 1793, decretul a trecut de Adunarea Franceză interzicând Biblia. Doar trei ani mai târziu, o hotărâre a fost introdusă în Adunare pentru a înlătura decretul şi pentru a acorda toleranţă Scripturilor. Acea hotărâre stătuse pe masă timp de şase luni, când a fost ridicată şi a trecut fără un singur vot împotrivă…. Pe 17 iunie.” George Storrs, Midnight Cry, 4 mai 1843, vol. 4, nr. 5-6; 47.

Revoluţia Franceză ateistă a fost aceea care a provocat o ranăde moarte papalităţii. Totuşi, observaţi că“împăratul de la miazănoapte (papalitatea) va veni împotriva lui (a ateismului) ca o furtună, cu care şi călăreţi şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca.” Daniel 11:40.

Când a venit papalitatea, după 1798, împotriva unei puteri ateiste ca o “furtună” (KJV – “vârtej”). S-a întâmplat chiar în faţa ochilor noştri. A fost căderea Uniunii Sovietice. Revista Newsweek şi-a intitulat articolul despre căderea Comunismului “Zilele Vârtejului” (numărul din 25 decembrie 1989).

Seminţele ateiste care au fost plantate în Revoluţia Franceză au dat naştere revoluţiei ruseşti (bolşevice) o sută de ani mai târziu – în 1917. În timp ce Comunismul se răspândea, a preluat controlul unor naţiuni care fuseseră odată controlate de papalitate. Majoritatea acestor ţări se găseau în Asia sud-estică, Europa Estică, America de Sud şi America Centrală. O adevărată luptă pe viaţă şi pe moarte s-a desfăşurat între Vatican şi Comunism, centrată în Uniunea Sovietică, dar, aşa cum a prezis inspiraţia, Vaticanul va învinge Comunismul.

“Dintre toate evenimentele care au zguduit blocul sovietic în 1989, nici unul nu este mai încărcat cu istorie – sau mai neverosimil – decât întâlnirea la nivel înalt care are loc în această săptămână în cetatea Vaticanului. Acolo, în spaţioasa bibliotecă de festivităţi din secolul XVI, cezarul ateismului mondial, Mihail Gorbaciov, va face o vizită Vicarului lui Hristos, Papa Ioan Paul al doilea.

“Momentul va fi electrizant nu doar pentru că Ioan Paul a ajutat la aprinderea dorinţei de libertate în Polonia natală care a măturat ca un tăvălug de foc întreaga Europă Răsăriteană. Dincolo de aceasta, întâlnirea celor doi oameni simbolizează sfârşitul celui mai dramatic război spiritual al celui de-al douăzecilea secol, un conflict în care aparent irezistibila forţă a Comunismului s-a luptat împotriva blocului de nemişcat al Creştinismului.” Time, 4 decembrie 1989. “Sesiunea de vineri a preşedintelui Sovietului cu papa Ioan Paul al doilea este ultima dezvoltare a unei revoluţii din lumea comunistă la aprinderea căreia papa contribuit şi pe care Gorbaciov a îngăduit-o să se întâmple.” USA Today, articolul de pe copertă.

“Până recent, batalioanele marxismului păreau să aibă mâna ridicată asupra soldaţilor Crucii. În trezirea Revoluţiei Bolşevice din 1917, Lenin pledase pentru toleranţă, dar a oferit teroare. “Rusia s-a înroşit de sângele martirilor.” Spunea părintele Gleb Yakunin, cel mai curajos agitator pentru libertate religioasă al ortodoxiei ruse. În timpul primilor cinci ani de putere bolşevică, 28 de episcopi şi 1200 de preoţi au fost seceraţi de secera roşie. Stalin a accelerat şi mai mult teroarea şi pe la sfârşitul mandatului lui Khrushchev, lichidarea clerului ajunsese la o cotă estimativă de 50.000. După cel de-al doilea Război Mondial, persecuţii grozave, dar în general mai puţin sângeroase s-au răspândit în Ucraina şi noul bloc sovietic, afectând milioane de romano-catolici şi protestanţi ca şi ortodocşi.” Time, 4 decembrie 1989.

“Graba spre libertate în Europa Răsăriteană este o dulce izbândă pentru Ioan Paul al doilea.” Life, decembrie 1989.

“Prin întâlniri particulare cu şefi de state, consultaţii secrete cu grupuri dizidente şi propagandă insistentă pentru cruciada sa împotriva tiraniei, el (Ioan Paul al doilea) a ajutat la îndeplinirea celei mai mari schimbări de la Revoluţia Rusă încoace.” Life, decembrie 1989.

“Turul său (al lui Ioan Paul al doilea) triumfător al Poloniei din 1979, spune episcopul polonez, a alterat mentalitatea fricii, frica de poliţie şi tancuri, de a-ţi pierde slujba, de a nu fi promovat sau de a fi dat afară din şcoală, de a nu primi un paşaport. Oamenii au învăţat că dacă încetau să se teamă de sistem, sistemul rămânea fără nici un sprijin.” Astfel s-a născut solidaritatea, sprijinită de biserică şi condusă de prieteni ai papei precum Lech Walesa şi Tadeusz Mazowiecke, care a devenit imediat primul Prim Ministru Creştin al Blocului Sovietic.” Time, 4 decembrie 1989.

“În 1935 Iosif Stalin, conducătorul absolut al Uniunii Sovietice a primit un sfat nesolicitat. Fă un gest împăciuitor spre Vatican, i s-a spus. Împinşi prea departe, catolicii din ţara lui ar putea deveni contrarevoluţionari. Mustaţa stufoasă a lui Stalin a amplificat surâsul său dispreţuitor. “Papa. Câte divizii are el?” Răspunsul de atunci a fost că nu are nici una. Răspunsul de acum este că nu are nevoie de vreuna. Structurile Comunismului se spulberă la o atingere.” Life, decembrie 1989.

“În mai 1981 înainte unui public larg în Piaţa Sf. Petru, papa Ioan Paul a fost împuşcat şi rănit grav de către Mehmet Ali Agea. Au fost speculaţii imediate că trăgătorul fusese trimis de conspiratori ai blocului Estic din Bulgaria, sponsorizaţi de poliţia secretă Sovietică. Scopul lor: să-l aducă la tăcere pe singurul om capabil să zguduie temeliile Comunismului internaţional.” Ibid.

Profeţia descrie chiar cum Vaticanul va duce la sfârşit Comunismul în Uniunea Sovietică. Papalitatea va răsturna Uniunea Sovietică prin “care şi călăreţi” şi “corăbii”. Ce reprezintă “carele şi călăreţii” şi “corăbiile” în profeţia biblică? Carele şi călăreţii reprezintă putere militară.

“Apoi Adonia fiul Hagitei s-a sumeţit până acolo încât a zis: “Eu voi fi împărat!” şi şi-a pregătit care şi călăreţi şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui… Şi Ben Hadad, împăratul Siriei, şi-a strâns toată oştirea: avea cu el treizeci şi doi de împăraţi, cai şi care. S-a suit, a împresurat Samaria şi a început lupta împotriva ei… Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă Cel credincios şi Cel adevărat şi El judecăşi se luptă cu dreptate.” 1 Împăraţi 1:5; 20:1; Apocalipsa 19:11.

Corăbiile reprezintă putere economică. “cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii şi făceau negoţ pe apele cele mari… Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit. Şi toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce câştigă din mare stăteau departe… Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: “Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu.” Psalmul 107:23; Apocalipsa 18:17, 19.

În mod logic se naşte întrebarea: cum a putut papalitatea să învingă pe Sovietici militar şi economic?

“În 1981, blocul Comunist a primit un alt şoc. Un nou preşedinte american, Ronald Reagan, a început să-şi împlinească promisiunea de a-i provoca pe sovietici, nu de a face pace cu ei. În timpul următorilor câţiva ani, el a accelerat dezvoltarea militară şi a anunţat SDI7, un sistem bazat pe spaţiul aerian pentru apărarea împotriva atacului cu rachete. El i-a sprijinit pe revoluţionarii anti-comunişti din Nicaragua, Angola, Cambogia şi Afganistan. Şi cu trupe americane a scăpat insula Groenlanda de bătăuşii ruşi.

“Încrederea sovieticilor a fost zguduită… Europenii vestici i-au presat de asemenea pe Sovietici. NATO a mers înainte cu modernizarea militară. Participanţii la vot germani au dat cu piciorul la “uverturile de pace” sovietice şi au ales un guvern care a votat la desfăşurarea noilor rachete cu rază medie de acţiune… Presiunea militară din partea Americii şi a aliaţilor săi vest-europeni îi făcuse pe sovietici să se clatine.” Reader’s Digest, martie 1990.

“Pentru Gorbaciov agitaţia din ţările baltice zguduie nu doar un colţ mic al imperiului construit de Lenin şi Stalin, ci înseşi temeliile imperiului. Chestiunea naţionalităţilor este o distilare puternică a multor altor semne, de la o economie care se sfărâmă la conflicte etnice violente… În timp ce economia se deteriorează şi lipsurile se acutizează, deziluzia publică faţă de Comunism şi Gorbaciov însuşi se ridică, şi republici, naţionalităţi şi grupuri de interese ostile concurează mai violent pentru putere politică şi pentru părţi din economia în scădere.” U.S. News & World Report, 15 ianuarie 1990.

“Reagan a venit cu vederi foarte simple şi susţinute puternic,” Spune Amiralul Bobby Inman, fost director reprezentant al CIA. “Este clar că a văzut prăbuşirea (Comunismului) venind şi a tras tare.” În timpul primei părţi a anului 1982, o strategie în cinci trepte a ieşit care era ţintită spre provocarea prăbuşirii economiei Sovietice…

  1. Dezvoltarea sistemului de apărare american, deja începută, ţintea la a face prea costisitoare pentru sovietici competiţia militară cu Statele Unite. SDI a lui Reagan – Războiul Stelelor a devenit un pion central al strategiei.
  2. Operaţiuni secrete ţinteau la încurajarea mişcărilor de reformă în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia.
  3. Ajutorul financiar acordat ţărilor membre pactului de la Varşovia calibrat în funcţie de dispoziţia lor de a proteja drepturile omului şi de a întreprinde reforme politice şi economice.
  4. Izolarea economică a Uniunii Sovietice şi retragerea tehnologiei vestice şi japoneze de la Moscova. Administraţia s-a concentrat asupra lipsirii USSR-ului de ceea ce spera să fie sursa ei principală de valută forte în secolul XX – profiturile dintr-o conductă transcontinentală de aprovizionare cu gaz natural a Europei de Vest.
  5. Folosirea crescută a Radio Libertatea, Vocea Americii şi a Radio Europa Liberă pentru a transmite mesajele administraţiei popoarelor sin Europa Răsăriteană.” Time, 4 februarie 1992, 29-30

Acum două mii cinci sute de ani, lui Daniel i s-a arătat în profeţie faptul că Uniunea Sovietică va cădea datorită presiunii economice şi militare din partea Vaticanului şi a Statelor Unite. Ce urmează?

“Va intra în ţara cea minunată şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui.” Daniel 11:41

Următorul mare eveniment care se profilează este intrarea papalităţii în “ţara cea minunată” a Americii. “Ţara cea minunată” nu este altceva decât acea ţară care a ajutat Vaticanul să răstoarne Uniunea Sovietică. Fără o alianţă ci Statele Unite, Vaticanul nu ar putea nici să înceapă să conceapă o Nouă Ordine Mondială bazată pe Creştinismul Romano-Catolic. Cuvântul ebraic pentru “minunată” din acest pasaj este tseb-ee. În Daniel 11:16 este în legătură cu vechiul Israel. Israelul din vechime reprezintă biserica din vechime. Israelul a fost bine situat la răscrucile lumii ca să fie un loc unde oamenii pot să vină şi să audă evanghelia. Israelul a fost o naţiune favorizată care a devenit un refugiu pentru poporul lui Dumnezeu. “Ţara cea minunată” de astăzi este Statele Unite.

“Domnul a făcut mai mult pentru Statele Unite decât pentru orice altă ţară peste care răsare soarele. Aici a oferit un refugiu pentru poporul Său, unde să I se poată închina după dictatul conştiinţei. Aici Creştinismul a progresat în puritatea sa. Doctrina dătătoare de viaţă a singurului Mijlocitor dintre Dumnezeu şi om a fost învăţată liber. Dumnezeu a proiectat această ţară ca să fie mereu liberă pentru ca toţi oamenii să I se închine în concordanţă cu ceea ce le dictează conştiinţa. El a proiectat ca instituţiile ei civile în lucrarea lor în extindere să reprezinte libertatea privilegiilor evangheliei.” E. G. White, Maranatha, 193.

Totuşi, papalitatea va intra în “ţara cea minunată” a Americii şi “zeci de mii (KJV – mulţi) vor cădea; dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui.” Versetul 41. Ce se va întâmpla în America încât mulţi vor cădea în timp ce alţii vor încerca să scape? – Răspunsul se află în parte într-o altă folosire a cuvântului ebraic tseb-ee. În Isaia 28:1, Efraim a început ca o frumuseţe strălucitoare, dar a devenit o floare veştedă. A binecuvântat Dumnezeu America deoarece a devenit în mod progresiv apărătorul libertăţii civile şi religioase. Totuşi, când în viitor va călca în picioare drepturile conştiinţei, va deveni o floare veştedă. Grija protectoare a lui Dumnezeu va fi îndepărtată şi această apostazie naţională va conduce la ruina naţiunii.

Nu este nici un conflict descris aici între papalitate şi ţara cea minunată. Aici este descrisă o intrare nu prin cucerire, ci prin redefinire, strângere de mână şi formarea unei coaliţii, găsirea unui teren comun, punerea de acord în puncte de doctrină şi formarea unui parteneriat. Totuşi, ţara cea minunată dă cinste papalităţii legitimizând şi sprijinind rolul ei spiritual în lume.

Protestanţii din America devin politici. Aşa cum am văzut, ei formează o coaliţie cu Vaticanul, dar nu toţi vor susţine această alianţă nesfântă. Edomul, Moabul şi copiii lui Amon aleg să scape acestei corupţii. Cine sunt Edomul, Moabul şi copiii lui Amon? În vremurile vechi aceştia erau trei duşmani ai anticului Israel. Există trei duşmani care înfruntă biserica lui Dumnezeu de astăzi? Da. În Apocalipsa, capitolul 16, ei sunt descrişi ca balaurul, fiara şi prorocul mincinos. Vezi Apocalipsa 19:19-20. Biblia spune: “Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apocalipsa 12:9. Balaurul reprezintă felul în care Satana şi îngerii lui au înşelat pe împăraţii pământului prin spiritism. Pavel a spus: “Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.” 1 Timotei 4:1. Există un mare număr de oameni înşelaţi astăzi prin multiplele feţe ale spiritismului. Unii cred că ei pot comunica cu morţii. Alţii cred că anumite daruri ale “Duhului” şi manifestări sunt dovezi ale spiritualităţii. Satana poate să înşele şi chiar înşeală prin acestea şi multe alte exerciţii spiritiste.

Cine este prorocul mincinos? Biblia spune “Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei.” Apocalipsa 19:20. Descrierea “prorocului mincinos” este aceea cu descrierea Statelor Unite ca a doua fiară din Apocalipsa, capitolul treisprezece. “Ea (cea de-a doua fiară) lucra cu toată puterea fiarei dintâi (papalitatea) înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care le dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia… şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.” Apocalipsa 13:12-14, 16

Protestanţii apostaziaţi din America reprezintă prorocul mincinos şi fiara reprezintă Vaticanul. În această întreită uniune a spiritismului, protestantismului apostaziat şi catolicismului, Satana va conduce această lume într-un timp de necaz cum nu a mai fost niciodată de când există naţiunile. Totuşi, nu toţi cei care sunt în legătură cu aceste instituţii vor participa la persecutarea altora. Dumnezeu are poporul Său în toate bisericile. Este o distanţă între Vatican şi catolicul obişnuit. Este o mare diferenţă între protestanţii care-şi iubesc aproapele şi aceia care şi-ar impune crezul asupra altora.

Mulţi vor scăpa acestei alianţe nesfinte dintre protestantismul apostaziat din America şi Vatican. Ei răspund chemării: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei.” Apocalipsa 18:4. Ei vor ieşi afară din corupţia din biserici, dar unde intră ei? Biblia spune: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus…Şi balaurul (Satana), mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 14:12; 12:17. Aceste suflete preţioase scapă fără îndoială prin urmarea lui Dumnezeu şi păzirea tuturor poruncilor Lui. Ei aleg să asculte de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni. Ei aleg să “se închine celui ce făcut cerurile şi pământul”, mai degrabă decât să “se închine fiarei”. Apocalipsa 14:7, 9. Porunca lui Dumnezeu care ne îndreaptă să ne închinăm Creatorului este cea de-a patra – Sabatul zilei a şaptea. Ziua care determină loialitate faţă de Roma este Duminica. Vor trece oare legile duminicale în ţara cea minunată a Americii cauzând persecuţie?

“El îşi va întinde mâna peste felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu va scăpa.” Daniel 11:42.

În acest verset începem să vedem Vaticanul preluând controlul politic mondial. “El îşi va întinde mâna peste felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu va scăpa.” Această parte a viziunii va fi extinsă mai deplin în Apocalipsa şaptesprezece. Nu este nici măcar o ţară care să scape acestei noi ordini de Biserică şi Stat – nici chiar China ateistă. Vaticanul va da la o parte suveranitatea tuturor naţiunilor. El a început deja să umple spaţiul creat de căderea Comunismului. Am văzut aceasta în Polonia. Totuşi, toate îl vor cinsti. El va domni, dar va conduce lumea în rătăcire. Egiptul în toatele formele lui ateiste va fi înfrânt. De atunci despre Egipt nu se poate spune că se referă doar la forţele ateiste. De fapt, când toate naţiunile urmează călăuzirea Statelor Unite în impunerea legilor duminicale, atunci se poate spune că toate naţiunile vor rămâne fără o temelie când se vor afla în faţa lui Dumnezeu la judecată. Acest verset implică faptul că întreaga lume va fi deja prinsă în Noua Ordine Mondială, deoarece “îşi va întinde mâna peste felurite ţări.”

“Şi se va face stăpân pe visteriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului.

Libienii şi Etiopienii vor veni în alai după el.” Versetul 43.

În acest verset începem să vedem Vaticanul preluând frâiele economice. “Şi se va face stăpân pe visteriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi Etiopienii vor veni în alai după el.” Nu se poate presupune că Vaticanul preia economiile sănătoase. Această nouă faţetă economică se datorează în parte dificultăţilor economice. Prosperitatea temporală va înceta foarte brusc. Fiecare ţară nu numai că va căuta o soluţie naţională, dar lumea întreagă va căuta o soluţie pentru criza economică. De ce cred că aceasta descrie o criză economică. Când şi-a pierdut Egiptul literal toate “lucrurile de preţ” în Vechiul Testament? – Dumnezeu a pedepsit Egiptul cu o plagă după alta deoarece nu-l lăsase pe Israel să plece.

Când cea de-a zecea plagă a lovit Egiptul, egiptenii au devenit nerăbdători ca evreii să-şi ia lucrurile de preţ şi să părăsească ţara. Pe măsură ce dezastrele se înmulţesc în aer, pe căile ferate sau pe mare în zilele noastre, economiile mondiale se vor prăbuşi. Lumea va privi la înalt centralizatul, multi-naţionalul şi multi-culturalul Vatican pentru a coopera cu Statele Unite şi Naţiunile Unite pentru rezolvarea acestor probleme globale. Toate ţările vor fi implicate şi vor saluta această Nouă Ordine a Bisericii şi a Statului. De ce cred asta? Versetul spune că Etiopienii şi Libienii vor fi la picioarele lui. Etiopienii au fost vecinii bogaţi ai Egiptului, în timp ce Libienii erau consideraţi vecinii cei săraci. Biblia spune: “şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte: şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta. Adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13:16-17. Toate naţiunile, fie bogate sau sărace, vor fi prinse în semnul fiarei, al cărei număr este 666.

Papalitatea are deja o agendă economică. “Pe scurt, acea hartă contemporană a ruşinii va fi expresia grafică a atrocităţii pe care am ajuns să o descriem atât de blând ca divizarea lumii în nord şi sud, cu alte cuvinte, divizarea naţiunilor şi a populaţiilor din interiorul naţiunilor, în bogate şi sărace, respectiv bogaţi şi săraci… Tocmai o astfel de hartă a ruşinii expune Ioan Paul în faţa lumii în aprecierea sa morală a aranjamentelor geopolitice care ne pregătesc viitorul… Pe harta modernă a ruşinii lumii care este atât de mult subiectul atenţiei lui Ioan Paul, nordul şi sudul nu figurează ca termeni geografici precişi. În loc de aceasta, ei sunt frontiere globale unde bogăţia şi sărăcia divid nu doar naţiuni, ci şi societăţi din interiorul naţiunilor… Fie că este aplicată în limitele Statelor Unite, sau în lumea largă, aprecierea morală a lui Ioan Paul cu privire la Nord şi Sud este simplă şi clară. Într-o economie ajustată moral, insistă el, bogaţii nu ar trebui să se îmbogăţească dacă săracii sărăcesc.” Martin Malachi, Keys of This Blood, 163-164, 171.

“Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădeascăşi sănimicească cu desăvârşire pe mulţi.” Daniel 11:44.

Mesajul care a inspirat Edomul, Moabul şi Amonul să scape corupţiei alianţei nesfinte a ajuns acum la apogeu în versetul 44. Pentru că “zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi.”

Zvonurile venite dinspre “răsărit” sunt în legătură cu a doua venire a lui Hristos. “Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi la venirea Fiului Omului.” Matei 24:27. Biserica adevărată a lui Dumnezeu va predica apropiata întoarcere a lui Hristos, în timp ce lumea a primit deja pe hristosul cel fals. Pavel ne-a avertizat: “Şi nu este de mirare; căci Satana însuşi se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.” 2 Corinteni 11.14-15. Satana va veni şi va pretinde că este Isus. Sub această mare amăgire a lui Satana, lumea va fi înşelată în a se supune Romei.

Isus ne-a avertizat: “Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Pentru că vor veni mulţi în numele Meu zicând: Eu sunt Hristosul. Şi vor înşela pe mulţi…şi se vor ridica mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi…Atunci, dacă va spune cineva: Iată, Hristosul este aici, sau acolo, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni până acolo încât săînşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Matei 24:4-5, 11, 23-24.

În profeţia bilbică, “miazănoaptea” reprezintă judecata. “Apoi Domnul mi-a zis: de la miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării… Îmi voi rosti judecăţile împotriva lor din pricina întregii lor răutăţi, pentru că M-au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s-au închinat lucrării mâinilor lor.” Ieremia 1:14, 16. În timp ce poporul lui Dumnezeu declară că Dumnezeu judecă lumea (vezi Apocalipsa 14:7), lumea va fi judecat deja poporul lui Dumnezeu şi îl va fi pedepsit cu boicotul economic şi un decret de moarte. Vezi Apocalipsa 13:15-17. Cu dragoste de sus, poporul lui Dumnezeu trebuie să continue să avertizeze creştinismul apostaziat să se întoarcă de la căile lui rele înainte de a fi prea târziu. Oare nu au citit “nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” Matei 7:1-2; şi “cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie; cel ce ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia.”? Apocalipsa 13:10.

Din nefericire, acest creştinism apostaziat va face pasul final în “mare mânie să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi.” Vor fi mulţi martiri la sfârşitul timpului, dar amintiţi-vă mereu că persecutorul nu stă niciodată în dreapta. “Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.” Daniel 11:45.

Acest verset ne aduce la bătălia de la Armagedon. “Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.” Aici este descrisă o mare bătălie care se petrece în mod simbolic între mare (Mediterană) şi muntele cel slăvit şi sfânt (Ierusalimul). Ce câmp de bătălie a existat între aceste două puncte geografice? Profetesa Debora a fost instruită de Dumnezeu să-i spună lui Barak să conducă zece mii de oameni că să se lupte cu duşmanii lui Israel. Ei s-au luptat la apele Megido. Judecători 5:19. Aici au fost ucişi toţi cei răi. Vezi Judecători 4:16. Dumnezeu ne-a atras atenţia asupra bătăliei literale care a avut deja loc la apele Megido, că să putem înţelege mai bine bătălia mondială de la Armagedon.

Armagedon şi Megido vin de la aceeaşi rădăcină. Bătălia de la Armagedon nu este o bătălie literală în Orientul mijlociu. Cuvântul Armagedon înseamnă “muntele uciderii”.(…?)8 Rezultatul va fi acelaşi şi anume toţi cei răi vor fi omorâţi. Când cei răi vor încerca să şteargă poporul lui Dumnezeu printr-o lovitură decisivă, ei înşişi vor fi anihilaţi total de către intervenţia lui Dumnezeu. Hristos va veni şi rămăşiţa celor răi va fi “ucisă cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal, sabie care iese din gura Lui, şi toate păsările au fost săturate de carnea lor… Atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul îl va nimici cu suflarea gurii Lui şi pe care-l va distruge cu strălucirea arătării Sale.” Când Hristos vine să-şi elibereze poporul, el va ucide pe restul celor răi cu sabia şi strălucirea venirii sale. În mod interesant, numele lui Barak înseamnă “sabie fulgerătoare.” Numele lui descrie foarte bine felul cum Hristos va distruge pe cei răi.

Papalitatea poate să intre în ţara cea minunată a Americii, dar ea nu poate să intre în “muntele cel slăvit şi sfânt”. Poate să intre în minţile protestanţilor care sunt doritori să compromită adevărul

8 Este posibil ca aici să fie câteva cuvinte sau propoziţii lipsă. Există discontinuitate între aceste propoziţii, n.tr. pentru o platformă de partid, dar papalitatea nu poate să intre în minţile urmaşilor credincioşi ai lui Hristos care vor fi întemeiaţi în adevăr şi care nu vor putea fi clintiţi. “Ei (cei 144.000) nu s-au întinat cu femei (bisericile apostaziate), căci sunt verguri (ascultă de Dumnezeu) şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu…care fuseseră pecetluiţi cu pecetea Dumnezeului Celui Viu.” Apocalipsa 14:4-5; 7:2-4. În timp ce lumea va primi semnul fiarei, cei 144.000 vor primi pecetea viului Dumnezeu. Când Isus va veni, El va învia marea mulţime credincioasă în El de-a lungul veacurilor şi va transforma pe sfinţii în viaţă. Cei răi care vor fi primit semnul fiarei sunt pierduţi pentru veşnicie. Ce este semnul fiarei? Acesta va fi subiectul nostru din Apocalipsa treisprezece şi paisprezece.

Daniel doisprezece

“În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceea. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” Versetul 1.

Evenimentele din Daniel 11:44, 45 sunt spectaculoase şi se derulează cu rapiditate. Când „zvonurile de la răsărit şi de la miazănoapte” îşi vor fi făcut lucrarea proclamării celor trei solii îngereşti prin puterea Ploii Târzii, atunci va veni momentul când timpul de probă va lua sfârşit şi Mihail se va ridica. Mihail înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”. Răspunsul la numele care pune întrebarea este „Isus”. Numele Mihail apare numai în pasajele apocaliptice (Daniel 10:13, 21; 12:1; Iuda 9; Apocalipsa 12:7), în secvenţe în care Isus se află în conflict direct cu Satana. Ultimul conflict dintre Hristos şi Satana va fi unul cumplit. Cel care a încercat să se urce pe tronul lui Dumnezeu – Satana – se va afla faţă în faţă cu cel care a justificat caracterul lui Dumnezeu Tatăl.

Când timpul de probă se închide şi toate cazurile vor fi fost hotărâte, atunci grozavul timp al strâmtorării va veni asupra pământului. Ultimele şapte plăgi vor fi devastatoare. Va fi “o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceea.” În acest timp inimaginabil poporul lui Dumnezeu este, însă, mântuit.

“Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.” Versetul 2.

Ceea ce urmează grozavului timp de strâmtorare este învierea. Va fi o înviere specială la care “mulţi”, nu toţi, vor veni la viaţă, atât dintre drepţi cât şi dintre nedrepţi. Isus i-a spus lui Caiafa şi celor responsabili de răstignirea Mântuitorului că ei Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe nori de îngeri. Vezi Marcu 14:62. Atunci se vor împlini cuvintele: “Iată că El vine pe nori. şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui. Da, Amin!” Apocalipsa 1:7. Cei privilegiaţi să-L vadă pe Isus printre înviaţii mântuiţi sunt aceia care au murit în solia îngerului al treilea. Această solie este cea care a pregătit lumea pentru cea de-a doua venire a lui Hristos.

“Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe alţii să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.” Versetul 3.

La învierea celor drepţi sfinţii vor primi trupuri nemuritoare de slavă. Din ţărână ne vom transforma în stele strălucitoare.

“Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.” Versetul 4.

Aici este o concluzie naturală a viziunii anterioare. Desigur, nu a fost pecetluită toată profeţia lui Daniel şi nici chiar întreaga parte finală a viziunii profetice. O mare parte din cartea lui Daniel a constituit o binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu începând chiar de la scrierea ei. Dar acele fragmente care se ocupau în mod specific cu timpul sfârşitului au fost pecetluite. Dar la sfârşitul profeţiei celor 1260 de ani, când papalitatea a primit rana de moarte, cartea lui Daniel a fost desigilată. Concomitent cărţile Daniel şi Apocalipsa au fost studiate aşa cum nu mai fuseseră vreodată pe tot cuprinsul globului. O lumină nouă începea să se răspândească. Ultima secţiune din Daniel 12 va dezvălui acum cheia desigilării cărţii lui Daniel.

Ştim din istorie că desigilarea profeţiilor lui Daniel cu privire la ultimele zile s-a centrat atât în jurul profeţiei de 1260 de ani, care se sfârşeşte în 1798, cât şi în jurul profeţiei celor 2300 de zile care se sfârşeşte în 1844. Vezi Daniel 7:25; 8:14. La urma urmei, cartea lui Daniel a fost desigilată în “timpul sfârşitului” de la 1798. Prin urmare pare justificat faptul că Daniel 12:5-13 accentuează aceste perioade profetice şi apoi ne atrage atenţia asupra acelor oameni care vor găsi cheia înţelegerii acestor profeţii ale ultimelor zile.

“Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu, şi altul dincoace de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: ”Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?” Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt se va sfârşi de tot.” Versetele 5-7.

În aceste versete avem scena unui râu cu doi îngeri pe malurile opuse ale acestuia şi Isus deasupra apelor râului. Apoi este întrebarea: “Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?” Întrebarea este nu “Ce sunt aceste minuni?”, ci “Cât durează minunile?” De vreme ce sunt trei perioade profetice în partea rămasă a acestui capitol, putem doar să presupunem că sunt trei minuni. Fiecare perioadă profeticăindică o anumită minune.

Prima minune are de-a face cu o perioadă profetică. Deja studiată în capitolul 7 şi anume, “o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” Daniel 7:25. Dumnezeu începe cu o perioadă profetică cu care suntem deja familiarizaţi. Este o minune pe care am descoperit-o deja în profeţie. “O vreme, două vremi şi jumătate de vreme are de-a face cu împrăştierea şi persecutarea poporului lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut, peste 100 de milioane de oameni au fost martirizaţi sub Roma papală în timpul domniei ei atât civile cât şi religioase din 538 până în 1798.

Minunile Bibliei nu sunt ca cele şapte minuni ale lumii. Cele şapte minuni ale lumii se axează pe lucruri fizice, în timp ce minunile Bibliei se axează pe lucruri spirituale care privesc caracterul.

Prima minune – papalitatea – este o biserică care se pretinde creştină şi care se pretinde a fi Dumnezeu pe pământ şi apoi se întoarce şi ucide peste 100 de milioane din poporul lui Dumnezeu. Nu este o minune că un simplu om – papa – ar putea pretinde că este Dumnezeu pe pământ? Nu este o minune că o astfel de putere s-ar putea apoi întoarce la persecutarea celor nevinovaţi? Nu este o minune că o instituţie pur omenească ar forţa conştiinţa celorlalţi oameni când Dumnezeu Însuşi nu ar face-o? Nu este o minune că oamenii ar vorbi în mod intenţionat lucruri rele şi apoi ar pretinde că sunt adevărata biserică? Nu este o minune că o biserică ar accepta credinţe şi obiceiuri păgâne şi apoi ar spune că este Biserica Mamă?

Daniel capitolul şapte ne oferă amănunte în plus asupra motivului pentru care papalitatea este una din minunile profeţiei biblice. Va avea “o gură care vorbea cu trufie… Şi va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.” Daniel 7:8, 25. Imaginaţi-vă o instituţie vorbind în Numele lui Dumnezeu vorbe de hulă împotriva lui Dumnezeu. Apoi, se spune, “va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt.” Daniel 7:25. Instituţia responsabilă pentru martirajul poporului lui Dumnezeu mai mult decât orice altă putere este papalitatea. Apoi va avea îndrăzneala de “a se încumeta să schimbe vremile şi legea.” Imaginaţi-vă nişte simpli oameni care cred că au puterea de a schimba cele zece porunci ale lui Dumnezeu! Tragic! După cum vom vedea, următoarea minune este despre felul cum o putere ar putea să-l sprijine pe Antihrist – papalitatea.

“Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: „Domnul meu care va fi sfârşitul acestor lucruri?” El a răspuns: „Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului” Mulţi vor fi curăţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.” Versetele 8-10.

Daniel dorea să înţeleagă aceste ultime fragmente ale profeţiilor, dar s-a clarificat că numai aceia care au văzut împlinirea acestor profeţii vor înţelege importanţa lor. Şi nu doar aceia care vor trăi în timpul acestor profeţii, ci aceia care vor colabora cu Dumnezeu în curăţirea Templului sufletului lor de orice întinare. De aceea, ar trebuie să căutăm un popor sfinţit la vremea împlinirii acestor profeţii care ar înţelege cu adevărat importanţa acestor profeţii privitoare la ultimele zile.

“De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile!” Versetul 11.

Cea de-a doua minune are de-a face cu îndepărtarea pustiirii zilnice a păgânismului şi aşezarea “urâciunii pustiitorului”. Ar trebui să observăm că cuvântul “jertfă” din text este scris cu caractere italice ceea ce înseamnă că nu face parte din textul original. În textul ebraic original nu există nici un cuvânt care să însemne “jertfă”. Traducătorii înşişi au pus acest cuvânt, dar au făcut-o în mod eronat. Aşa cum am studiat mai devreme în capitolul opt, cuvântul “zilnic” înseamnă pur şi simplu “continuu” sau “obişnuit”. Ceva se petrecea în mod continuu până când a fost îndepărtat din cale pentru a fi înlocuit cu ceva mai rău, şi anume, “urâciunea pustiitorului”. Pustiirea continuă a Romei păgâne împotriva poporului lui Dumnezeu a fost înlocuită de ceva mai rău – pustiirea Romei papale – urâciunea pustiirii. Roma păgână a ucis mii de creştini. Roma papală a ucis milioane.

Prima minune – Roma papală – este urâciunea pustiitorului. In Daniel 11:31 citim “nişte oşti (o oaste) trimise de el (papalitatea) vor veni şi vor spurca sfântul locaş, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului.”

Acest autor crede că fraza aceasta – “vor spurca sfântul locaş” – se referă la papalitatea care profanează evanghelia prin acceptarea credinţelor şi obiceiurilor păgâne. Verbul “a spurca” are semnificaţia de profanare, încălcarea cuvântului cuiva sau începerea deschiderii unei spărturi pentru pătrunderea a ceva profan. Cele două lucruri care au făcut posibil ca papalitatea – urâciunea pustiitorului – să înlocuiască pustiirea zilnică a Romei păgâne au fost “oştile” trimise de papalitate (care au stat de partea papalităţii – KJV) şi compromisul papalităţii cu credinţele şi obiceiurile păgâne.

Oastea care a fost trimisă de papalitate (sau “a stat de partea papalităţii” – KJV) nu a fost alta decât francii sau francezii. In anul 496 d. Hr., Clovis, regele francilor, a fost convertit de la păgânism la romano-catolicism. El a devenit primul rege catolic. Şi francii sau francezii au devenit prima naţiune creştină în anul 508. Şi mai mult decât atât, francii erau cea mai puternică dintre cele zece subdiviziuni ale Imperiului Roman. Când Imperiul Roman s-a destrămat în zece regate mai mici în anul 476 d. Hr., francii s-au ridicat ca cei mai puternici dintre cele zece.

În special victoriile lui Clovis asupra naţiunilor gotice au pregătit calea pentru urcarea papalităţii pe tronul lui Cezar în 538. De aceea, evenimentele din 508 – apariţia primei naţiuni catolice – a pregătit calea pentru evenimentele din 538. În lipsa ajutorului militar şi sprijinului celei mai puternice naţiuni europene, papalitatea nu ar fi urcat pe tron în 538.

Dar de ce şi-ar folosi cea mai puternică naţiune europeană forţele sale pentru a plasa papalitatea deasupra ei? Este un mister, este unul din misterele profeţiei biblice. Intr-un anumit fel “omul fărădelegii, fiul pierzării” a convins naţiunea cea mai puternică a Europei că el era conducătorul de drept al creştinismului asupra conştiinţelor oamenilor. Si sistemul papal trebuie să-i fi convins că Biserica Romano-catolică era adevărata biserică şi că toate celelalte erau eretice. Cu toate cuvintele blasfemiatoare ale puterii papale nu mai este de mirare că o naţiune ar putea să cadă într- o astfel de înşelăciune.

Te-ai putea întreba cum ar putea vreun conducător să creadă că anihilarea unor grupuri întregi de oameni reprezintă lucrarea şi dorinţele lui Isus Hristos. Te-ai putea gândi că după anihilarea a, să zicem o sută de mii de oameni, Clovis şi-ar deschide ochii şi ar zice “Destul!” Dar apoi martirajul s-a ridicat la un milion şi aceste naţiuni înşelate care susţineau ierarhia papală au continuat să o sprijine. Apoi cifra martirilor s-a ridicat la zece milioane şi la cincizeci de milioane, şi ei încă sprijineau apostazia papală. Cifra martirilor s-a ridicat apoi la o sută de milioane şi în sfârşit s-a găsit cineva care să aibă destulă minte ca să pună capăt acestor atrocităţi. In 1798 Berthier, generalul lui Napoleon, l-a luat prizonier pe papă şi a declarat Roma republică. Francezii au ridicat papalitatea şi tot francezii au provocat rana de moarte. Dar aceasta abia după ce pieriseră peste o sută de milioane. Imaginaţi-vă naţiuni sprijinind această apostazie papală pentru mai mult de un mileniu. Asta da minune!

Din moment ce profeţia celor 1260 de ani – vremea, cele două vremi şi jumătatea de vreme – reprezintă Evul Întunecat al conducerii papale de la 538 la 1798, profeţia celor 1290 de ani care determină pe cele 1260 trebuie să înceapă înaintea ei. Dacă cei 1290 de ani încep înainte de cei 1260, atunci ambele profeţii trebuie să ia sfârşit la aceeaşi dată în 1798. Prin urmare, profeţia celor 1290 de ani trebuie să se întindă între 508 şi 1798. Evenimentele din 508 cu francii care au devenit prima naţiune catolică pentru a lupta luptele papalităţii au făcut posibilă începerea vremii conducerii papale în 538.

Şi ca şi când această a doua minune – de la 508 la 1798 – nu ar fi suficient de rea, cea mai puternică naţiune din zilele noastre va face posibilă repetarea atrocităţii papale. Cea de-a doua fiară din Apocalipsa capitolul treisprezece – Statele Unite – va fi responsabilă pentru vindecarea rănii de moarte a primei fiare – papalitatea. (Vezi Apocalipsa capitolul treisprezece). Fără superputerea mondială (Statele Unite), Vaticanul nu şi-ar putea recâştiga supremaţia ei pierdută. Dar ce tragedie, ce minune, că America protestantă va purta responsabilitatea pentru reaprinderea focurilor atrocităţilor papale. Cum poate o naţiune fundamentată pe libertatea de conştiinţă să sprijine cel mai intolerant dintre crezuri? Cum poate naţiunea principiilor protestante să-şi strângă mâinile cu omul fărădelegii – antihristul profeţiei biblice? Cum poate naţiunea cea mi favorizată de Dumnezeu să întoarcă spatele poruncilor Sale? Este o minune a profeţiei biblice!

Până acum am studiat două minuni ale profeţiei biblice, şi anume, urâciunea pustiirii papale de la 538 la 1798 şi aşezarea acestor pustiiri papale prin sprijinul puterii civile. În această profeţie accentul este pus pe Clovis şi franci care au făcut posibilă ridicarea supremaţiei papalităţii şi martirajul a peste o sută de milioane de oameni.

Înainte de a trece asupra celei de-a treia minuni din profeţia biblică aş vrea să trecem în revistă importanţa perioadelor profetice din Biblie. Cuvântul lui Dumnezeu acoperă istoria lumii noastre de la creaţie la înnoirea pământului în mai mult de o mie de pagini. Totuşi, de-a lungul întregii Biblii nu sunt decât puţine perioade profetice. De aceea, acele evenimente asociate cu perioadele profetice se ridică ca nişte mari pietre kilometrice în marele conflict dintre Hristos şi Satana.

Până acum în cartea lui Daniel avem profeţiile celor 1260 şi 1290 de ani. Aceste profeţii se concentrează asupra lucrării puterii antihristice – papalitatea. Profeţia celor 1260 de ani ne spune cât de mult a condus papalitatea întâi şi cea a celor 1290 de ani ne spune cum a fost posibilă aceasta. Apoi este profeţia celor 70 de săptămâni din Daniel capitolul nouă şi profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi din Daniel capitolul opt. Ştim că profeţia celor 70 de săptămâni reprezintă 490 de ani şi indică răstignirea lui Hristos. Ştim că cele 2300 de seri şi dimineţi reprezintă 2300 de ani şi indică lucrarea de mare preot a lui Isus Hristos în sanctuarul ceresc. La împlinirea acestei profeţii Hristos va intra în ultima fază a lucrării Sale în ziua antitipică a ispăşirii când cărţile vor fi deschise şi judecata de cercetare va începe.

Cele 70 de săptămâni şi cele 2300 de zile reprezintă cele mai importante evenimente din istoria omenirii, şi anume, răstignirea lui Hristos şi lucrarea de mare preot a lui Hristos în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Cele 1260 şi 1290 de zile reprezintă următoarea mare putere importantă care afectează istoria omenirii, şi anume, papalitatea. Mai mulţi oameni au fost înşelaţi de Roma papală decât de orice altă religie şi mai mulţi au fost martirizaţi decât de orice altăputere.

Acum ajungem la cea de-a treia minune. Va fi următorul cel mai important lucru pe lista acelora care afectează istoria omenirii. “Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” Versetul 12.

Al treilea cel mai important lucru care afectează istoria omenirii este lucrarea poporului lui Dumnezeu care vesteşte cea de-a doua venire a lui Hristos. Cei mai binecuvântaţi oameni sunt aceia care aşteaptă întoarcerea Domnului lor. Pavel scria “aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, să-şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Tit 2:13, 14.

Cuvântul pentru “aşteaptă” denotă un timp care poate fi schiţat prin scheme şi grafice. El poartă de asemenea cu el un sens de zăbovire şi aşteptare. Poate să accentueze şi faptul că profeţia celor 1335 de zile se va întinde dincolo de împlinirea celor 1290 de zile, de aceea, cele 1335 şi 1290 ar avea acelaşi punct de începere, 508, cea de 1335 terminându-se în mod natural 45 de ani mai târziu, în 1843.

Cuvântul pentru “ajunge” (ebraicul naga) poartă înţelesul “a atinge”, “a se apropia” sau “a ajunge sau a sosi”.

Oamenii care au fost atinşi de fericita nădejde a întoarcerii lui Hristos, aceia care aşteptau întoarcerea lui Isus şi cunoşteau prin schiţe şi grafice ziua arătării lui erau mileriţii. Când au aşteptat aceşti credincioşi mileriţi să apară Isus pentru prima dată? În 1843. Când îşi găseşte împlinirea profeţia celor 1335 de ani? Începând în 508, profeţia se va sfârşi în 1843. Chiar aşa! Profeţia celor 1335 de ani se sfârşeşte în 1843, anul în care credincioşii adventişti au aşteptat pentru prima datăîntoarcerea lui Isus.

Fericiţii sfinţi ai mişcării advente, cunoscuţi şi ca mişcarea milerită, au folosit scheme pentru a explica viziunea lor asupra profeţiilor. Aceste scheme învăţau în mod clar faptul că credincioşii adventişti vedeau sfârşitul profeţiei celor 1335 de ani în anul 1843. Acesta a fost anul în care primele două solii îngereşti au fost vestite împreună. Vezi Apocalipsa 14:6-8. Înainte de 1843, mileriţii au putut să predice în multe din bisericile protestante. Dar când ianuarie 1843 a venit şi Isus nu se arătase încă, amvoanele au fost închise pentru mileriţi, şi a început excluderea lor în masă. Atunci au început mileriţii să vadă diferitele biserici protestante ca fiind bisericile căzute ale Babilonului. Vezi Apocalipsa 14:8. Solia celui de-al doilea înger a fost cea care i-a scos afară din biserici. Dumnezeu i-a condus în cele din urmă pe aceşti foşti baptişti, metodişti, luterani, congregaţionalişti, episcopalieni şi catolici să formeze Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în 1863.

Această mişcare adventă a fost marcată de o consacrare cum nu s-a mai văzut de atunci. Ei erau mai aproape de cer decât suntem noi astăzi. Ei s-au sacrificat pentru a duce mesajul oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. Ei au fost cu adevărat cea mai binecuvântată mişcare până în ziua de astăzi. Ei au fost începutul unei mişcări care în cele din urmă va lumina lumea cu întreita solie îngerească. Vezi Apocalipsa 4:6-12. Şi astăzi, ne aflăm încă în acel binecuvântat timp de aşteptare. Acel timp binecuvântat a început în 1843, dar nu se va termina până când Domnul nu va apărea pe norii cerului.

Unii ar dori ca noi să plasăm profeţiile celor 1260, 1290 şi 1335 de ani în viitor. Ei ar dori ca noi să le înţelegem ca fiind 1260, 1290 respectiv 1335 de zile literale. Ei ar vrea să susţină că nu există nici un simbolism în Daniel capitolul doisprezece, şi prin urmare, perioadele profetice trebuie să fie înţelese ca perioade de timp literale şi nu ca perioade de timp profetice (o zi reprezintă un an). Problema cu argumentaţia lor este că nici Daniel capitolul nouă nu are vreun simbolism (în concepţia lor – n. tr.), dar acolo avem profeţia celor şaptezeci de săptămâni despre care toţi ştiu că reprezintă 490 de ani.

În mod tragic aceiaşi susţinători iau cele 42 de luni din Apocalipsa capitolul treisprezece şi învaţă că reprezintă tot 1260 de zile literale. Totuşi, oricine citeşte Apocalipsa capitolul treisprezece ştie că acel capitol este plin până la refuz de simbolism. De aceea, după propria lor definiţie ar trebui să reprezinte 1260 de ani. Dar din nefericire, nici măcar nu sunt consecvenţi în folosirea propriilor lor principii eronate.

Biblia învaţă cu claritate că o zi reprezintă un an în profeţia biblică. Şi noţiunea că o perioadă profetică trebuie să fie înţeleasă ca literală atunci când nu există simbolism pur şi simplu nu stă în picioare. Trebuie să observăm cu grijă şi faptul că nu putem separa profeţia celor 1290 de zile din Daniel 12:11 de profeţia de 2300 de zile din Daniel 8:14. Nu numai că ambele profeţii include acelaşi detaliu, dar ele sunt formulate în acelaşi cadru.

De exemplu, profeţia celor 1290 de ani este cu privire la necurmat care este luat din drum pentru ca urâciunea pustiitorului să fie aşezată. Amănuntele implicate în profeţia celor 2300 de ani sunt aceleaşi. Se pune atunci întrebarea “În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?” Daniel 8:13. Şi răspunsul este: “Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit.” Daniel 8:14.

Atât profeţia celor 1290, cât şi cea a celor 2300de zile vorbesc despre necurmat şi urâciunea pustiirii. Răspunsul din Daniel 12:11 este specific şi răspunsul din Daniel 8:14 este general. Cu alte cuvinte, Daniel 12:11 ne învaţă că punctul de cotitură sau de întoarcere de la pustiirea necurmată a Romei păgâne la urâciunea pustiirii a Romei papale a început în 508. Vremea pustiirii papale va continua până în 1798. În Daniel 8:14 ni se spune pur şi simplu că la timpul curăţirii sanctuarului ceresc în 1844, pustiirea necurmată a Romei păgâne şi urâciunea pustiirii a Romei papale vor fi avut deja loc. Dar observaţi acest fapt foarte important, dacă plasezi profeţia celor 1290 de ani în viitor, va trebui să faci acelaşi lucru şi cu profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi.

Aşa cum s-a observat mai devreme, cadrul acestor două perioade profetice este acelaşi. În Daniel capitolul doisprezece avem un râu cu două fiinţe cereşti pe fiecare parte a râului. Isus Însuşi este văzut deasupra apelor râului. Şi întrebarea care se pune este: “Până când… aceste minuni?” Care minuni? Urâciunea pustiirii (reprezentată de cele 1260 de zile), necurmatul (reprezentat de cele 1290 de zile) şi poporul lui Dumnezeu (reprezentat de cele 1335 de zile).

Ce avem în Daniel capitolul opt? Avem un râu. 8:2, 16. Avem două fiinţe cereşti. 8:13. Îl avem pe Isus deasupra apelor râului. 8:16. Avem o întrebare “până când”. 8:13. Avem aceleaşi minuni în capitolul doisprezece şi anume urâciunea pustiirii, necurmatul şi sanctuarul şi oastea (poporul lui Dumnezeu). 8:13. Simplu spus, avem acelaşi cadru atât în Daniel 8 cât şi în Daniel 12. Prin urmare, nu putem separa mesajul din Daniel 8 şi profeţia celor 2300 de ani de minunile din capitolul 12, în special de profeţia celor 1290 de ani. Dacă plasăm Daniel 12:5-13 în viitor, atunci ar trebui în mod logic să plasăm şi capitolul opt tot în viitor. “Iar tu du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi vei te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Versetul 13.

Cartea lui Daniel se încheie cu asigurarea că profeţiile privitoare la zilele din urmă vor fi înţelese şi proclamate. Atunci când aceste profeţii sunt proclamate şi Dumnezeu are un popor care îşi pune în inimă să nu fie întinat, Daniel va fi cu siguranţă în partea lui de moştenire. Este ziua pe care toţi patriarhii şi profeţii din vechime au aşteptat-o. Şi noi suntem generaţia privilegiată căreia îi este dată extraordinara şansă de a vesti ultima solie de milă unei lumi căzute. Fie ca noi să putem dovedi aceeaşi dragoste şi încredere faţă de Tatăl nostru ceresc ca şi Daniel din vechime. Fie ca noi să-l slăvim pe Mântuitorul nostru cu fiecare încercare. Fie ca noi să învăţăm lecţiile care sunt învăţate în aceste extraordinare cărţi profetice. Este acum privilegiul nostru să ne întoarcem atenţia asupra Apocalipsei – Descoperirea lui Isus Hristos – aşa cum a fost dată iubitului Ioan.