Neamul acesta

multime

PDF – Neamul acestade Vernon Sparks

În urma cu aproape 160 de ani, Mişcarea Milerită a propovăduit mesajul revenirii apropiate a lui Hristos. Prin studiul profeţiei biblice, membrii acestei mişcări au ajuns la concluzia că Hristos va reveni pe acest pământ la data de 22 octombrie 1844. Dar ei au fost puternic dezamăgiţi. Soarele a răsărit a doua zi şi nimic nu s-a întâmplat. Aceia care au rămas credincioşi şi au studiat Biblia ca să găsească motivul pentru care Hristos nu a venit, au descoperit că de fapt la acea dată Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul Ceresc pentru a oficia Ziua Antitipică a Ispăşirii – zi care simbolizează revenirea Sa glorioasă pentru a pune capăt păcatului din Univers.

Odată cu apariţia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, pastorii şi evangheliştii au predicat revenirea imediată a lui Isus Hristos.

La întâlnirile noastre de evanghelizare am explicat de nenumărate ori semnele celei de-a doua veniri care se găsesc în Matei 24:29-30: ” Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiul omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă”. Am spus la evanghelizările noastre că la data de 19 mai 1780 s-au împlinit cele două semne şi la 13 noiembrie 1833 stelele au căzut „din cer” într-un fel nemaivăzut până atunci. Timp de zeci de ani am accentuat revenirea imediată a lui Hristos referindu-ne la cuvintele Sale din Matei 24:33-35 „Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.

Şi totuşi timpul s-a scurs şi generaţii de-a rândul au trecut. Unii au ajuns să se întrebe:

„Ne mai putem oare încrede în aceste promisiuni?” Cu siguranţă, acest aspect al credinţei şi misiunii advente devine din ce în ce mai puţin credibil şi mai dificil de prezentat.

Este evident că aceeaşi generaţie care a trăit în timpul zilei întunecate şi a lunii de culoarea sângelui din 19 mai 1780 a putut fi martoră şi la căderea de stele care a avut loc 53 de ani mai târziu. Totuşi, până la anul 1876, acea generaţie a dispărut. În acel an, James White comenta cu privire la cuvintele lui Isus din Matei 24:

„Unii consideră că Domnul nostru a vrut să spună că o parte din generaţia celor care au trăit ziua întunecată din 1780 vor putea să fie în viaţă la cea de-a doua venire a Mântuitorului. Dar este încredinţarea noastră că Domnul a dorit ca oamenii ce vor trăi ultimele semne (căderea de stele din 1833) să audă şi proclamarea revenirii lui Hristos”

Trist însă, şi această generaţie descrisă de James White a ajuns până la hotarul anului 1933 – acum aproape 70 de ani – şi Hristos încă nu a venit. Ce se întâmplă? Există vreo explicaţie clară pentru acest aspect aparent ruşinos al mesajului nostru? Oricât de dureros ar fi acest lucru, noi trebuie să fim răspunzători pentru solia ce o avem de dat lumii.

Cuvintele lui Hristos „nu va trece neamul acesta” trebuiesc înţelese pe deplin. Poate fi ceva în acestă profeţie care ne-a scăpat din vedere? A fost oare acest verset prea puţin studiat? Este posibil ca să fie acesta un semn profetic care încă nu s-a împlinit?

Nu o întârziere reală?

Poziţia multor adventişti este aceea că de fapt nu există o întârziere reală a revenirii lui Hristos. Este numai o aparentă întîrziere şi noi nu o putem percepe corect datorită cunoşterii şi înţelepciunii noastre limitate. Dumnezeu are un timp bine stabilit, şi revenirea lui Hristos se va dovedi a fi fără întîrziere. În 1994, Casa de editură Review & Herald a publicat o carte de 120 de pagini, scrisă de pastorul Arnold Wallenkampf, initulată „Aparenta Întârziere”. El spune următoarele la pagina 91:

„Nici amânarea noastră, nici plantarea seminţelor evangheliei şi nici păcătoşenia noastră nu vor împiedica sau deraia planul lui Dumnezeu pentru planeta noastră sau univers. Dumnezeu ştie momentul secerişului, şi acesta va avea loc atunci când El consideră de cuviinţă şi nu când considerăm noi că ar trebui să aibe loc”.

Cu douăzeci de ani mai devreme, aceeaşi casă de editură a tipărit o vedere total diferită într-o carte de 126 pagini, intitulată „Prea târziu pentru a renunţa”. Autoarea acesteia, Marjorie Lewis Lloyd, scrie la paginile 54-55:

„Când eram copil expresia ‘neamul acesta nu va trece’, era spusă clar şi cu voce tare. Exista o înţelegere generală printre adventişti cu privire la ce înseamnă aceste cuvinte. Generaţia care a văzut căderea de stele nu va trece cu totul la nefiinţă până când va reveni Domnul Hristos. Multe predici accentuau aceeaşi temă.

„Dar apoi aceste cuvinte au început să dispară de la amvoanele adventiste ca un sunet de fanfară ce se îndepărtează. Ritmul tobei a dispărut.

„De ce? – se întrebau voci în şoaptă. A trecut prea mult de atunci. Dumnezeu nu poate ţine în viaţă pe cineva aşa de mult.

„Nu sunt de acord. Voi apăra cu toate puterile mele faptul că Dumnezeu este în stare să ţină pe cineva în viaţă şi o mie de ani dacă aceasta este necesar pentru a-Şi duce la îndeplinire voia Sa”

Este întârzierea lui Hristos aparentă? Sau este aceasta o întârziere reală? – Şi dacă este aşa, care este cauza? Răspunsul este de-o importanţă vitală.

Ce a spus Profetul modern?

Mesagerul Domnului ne spune că generaţia marii dezamăgiri ar fi putut fi martoră la cea de-a doua venire a lui Hristos:

„ Dacă Adventiştii, după marea dezamăgire de la 1844, ar fi stat neclintiţi în credinţă, şi ar fi urmat în unanimitate călăuzirea lui Dumneueu, primind şi acceptând mesajul întreitei solii îngereşti şi în puterea Duhului Sfânt l-ar fi proclamat lumii… Hristos ar fi venit până acum ca să-Şi primească poporul Său la răsplată!” (Mărturii Alese, vol.1, p.68)

În 1856, mesajul către Laodiceea a fost aplicat în mod primordial nouă ca popor advent. Spiritul Profetic spune că Hristos ar fi putut veni la numai câţiva ani, dacă reînviorarea ar fi început ca urmare a mesajului către Laodiceea din 1856:

„Mi s-a arătat în viziune că mărturia către laodiceeni se aplică poporului lui Dumnezeu de astăzi, şi motivul pentru care nu a produs rezultate mai mari este datorită împietririi inimilor lor… Aproape toţi au crezut că acest mesaj se va termina cu marea strigare a îngerului al treilea. Dar ei nu au reuşit să vadă lucrarea minunată dusă la capăt într-un timp scurt şi astfel au pierdut din vedere esenţa mesajului… Dacă sfatul Martorului Credincios ar fi fost acceptat, Dumnezeu ar fi lucrat pentru poporul Său într-o putere şi mai mare” (Mărturii vol.1, p.186).

În 1896, Ellen White a scris că în anul 1888 ne-am împotrivit mesajului care trebuia să lumineze întreg pământul:

„O încăpăţânare de a renunţa la idei preconcepute şi de a accepta acest adevăr, au stat la baza opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva mesajului lui Dumnezeu dat prin fraţii Waggoner şi Jones. Prin provocarea acestei opoziţii Satana a reuşit să oprească în mare parte manifestarea puterii speciale a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu atât de mult a dorit să le-o ofere. Duşmanul i-a împiedicat să obţină eficienţa care ar fi putut fi a lor în lucrarea de ducere mai departe a adevărului, după cum apostolii l-au dus mai departe după Ziua Cinzecimii. Lumina care ar fi trebuit să lumineze întreg pământul cu gloria ei a întâmpinat opoziţie, şi prin propria acţiune a fraţilor noştri a fost în mare parte ţinută departe de lume!” (Mărturii Alese, vol.1, p.234-235)

Mesagerul Domnului spune prin următoarele cuvinte că Hristos ar fi putut veni înainte de 1896 dacă poporul Său şi-ar fi dus la îndeplinire lucrarea însărcinată folosind metoda lui Dumnezeu:

„Dacă aceia care consideră că au o experienţă vie în lucrurile lui Dumnezeu, şi ar fi făcut lucrarea după cum a poruncit Domnul, întreaga lume AR FI FOST PÂNĂ ACUM AVERTIZATĂ, şi Domnul Hristos ar fi venit înconjurat cu putere şi glorie”

(Review & Herald, 8 Octombrie 1896).

În 1901, Dumnezeu, prin Ellen White, a spus că întârzierea lui Hristos este rezultatul nesubordinării noastre:

„Poporul care a avut lumină multă, nu a avut aceeaşi pietate, sfinţire şi zel în a duce la îndeplinire planurile specifice ale lui Dumnezeu. Ei au avut de pierdut spre dezavantajul lor ceea ce ar fi putut câştiga pentru avansarea adevărului dacă ar fi dus la îndeplinire planurile şi voia lui Dumnezeu. Omului îi este imposibil să se întindă peste abisul creat de lucrătorii care nu au urmat pe Liderul divin. Va trebui să rămânem aici în această lume datorită neascultării (nesubordinării) mulţi ani, după cum s-a întâmplat cu vechiul Israel, dacă de dragul lui Hristos, poporul Său nu va pune păcat peste păcat învinovăţindu-L pe Dumnezeu pentru faptele lor greşite” (Colecţia Spalding & Magan, p.202)

Sfinţirea grăbeşte revenirea lui Hristos

S-a evidenţiat deci că propria noastră neascultare şi neconformare cu principiile divine au întârziat revenirea Mântuitorului. Dar totuşi problema se adânceşte. Nesubordonarea este rezultatul nereuşitei noastre de a experimenta adevărata convertire, o neputinţă de a lăsa caracterul lui Hristos să fructifice Duhul Sfânt în vieţile noastre. Lăsând ca transformarea făcută de sfinţire să aibe loc, noi grăbim venirea lui Hristos. Când nu cooperăm cu procesul sfinţirii, noi de fapt întârziem revenirea Sa:

„…’şi când este coaptă roada, pune îndată secerea în ea, pentru că a venit secerişul’

(Matei 4:29). Hristos aşteaptă cu o dorinţă profundă pentru a se manifesta în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârşit în poporul Său, atunci va veni ca să-i cheme la El.

„Este privilegiul oricărui creştin nu numai să privească spre revenirea Domnului nostru Isus Hristos, ci să o şi grăbească. Vezi 2 Petru 3:12. Dacă toţi cei care poartă numele Său ar aduce roade, cât de repede s-ar planta seminţele evangheliei în întreaga lume. Într-un timp scurt recolta ar fi coaptă şi El ar veni să strângă grâul preţios” (Parabolele Domnului Hristos, p.69)

Chiar dacă adevărul despre Ziua Antitipică a Ispăşirii care a început în 1844 este unul dintre crezurile noastre distincte, noi nu am reuşit să experimentăm umilinţa din Ziua Ispăşirii în vieţile noastre (Levitic 16:29 – “să vă smeriţi sufletele”). Trebuie să realizăm seriozitatea luptei noastre împotriva păcatului:

“Noi trăim acum în marea Zi a Ispăşirii. În serviciul de la templu, când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, toţi trebuiau să-şi cerceteze sufletele printr-o regret adânc faţă de păcatul şi umilinţă înaintea Domnului – altfel ei erau nimiciţi din Israel. Tot astfel, astăzi, toţi cei care îşi au numele în cartea vieţii trebuie acum, în puţinul timp rămas de probă, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu printr-o părere de rău pentru păcatele comise. Este nevoie de o adâncă cercetare a inimii” (Marea Luptă, p.489-490).

Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie predat complet lui Hristos înainte ca ei să poată fi gata să-L întâmpine pe nori:

“Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului (purificatorului, ed. engl.), şi ca leşia nălbitorului” – Maleahi 3:2. Cei care sunt în viaţă pe pământ când Hristos va înceta în Sanctuarul Ceresc mijlocirea Sa, vor trebui să stea înaintea unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Veşmintele lor trebuie să fie fără pată, caracterele trebuies curăţate de păcat prin spălarea în sângele ispăşitor. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor serioase ei trebuie să fie învingători în lupta cu răul. În timp ce judecarea de cercetare are loc în ceruri, în timp ce păcatele credincişilor sunt curăţate din sanctuar, trebuie să aibe loc o lucrare specială de purificare, de renunţare la păcat printre poporul lui Dumnezeu de pe pământ…

“Când această lucrare va fi dusă la capăt, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru întâlnirea cu El” (Marea Luptă, p.425)

În mod tragic, prea multe generaţii de adventişti au fost mulţumiţi cu “…o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:2). Putem admite către noi înşine şi către Dumnezeu că noi – datorită păcatelor şi defectelor noastre laodiceene – am întîrziat venirea Domnului în glorie, timp de peste 160 de ani.

A fost Dumnezeu luat prin surprindere?

În pofida ezitării şi întârzierii noastre de a fi conlucrători cu Hristos în curăţirea sanctuarului, Dumnezeu nu este nepregătit.

Încă din zilele profetului Daniel, ceasul profetic a indicat că marea Zi Antitipică a Ispăşirii va începe la 22 octombrie 1844. În acea zi, Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a face ispăşire şi solia îngerului din Apocalips 10:6 a intrat în efect:

„…nu va mai fi nici o zăbavă” – engleză – „timpul nu se va mai prelungi”

„Acest timp, pe care Îngerul îl declară cu solemnitate, nu reprezintă sfîrşitul istoriei lumii, nici al timpului de probă, ci timpul profetic, care precede venirea Domnului noastru. Aceasta înseamnă că poporul advent nu va avea alt mesaj ce arată spre un timp definit. După această perioadă, de la 1842 la 1844, nu va mai exista un timp profetic definit. Perioada cea mai lungă ajunge până la toamna anului 1844.”

(Marea Luptă, p.425)

Chiar dacă cu mii de ani înainte Dumnezeu a descoperit timpul exact al începerii Zilei Antitipice a Ispăşirii, El nu a specificat un timp profetic care să ne arate sfârşitul acesteia.

Evenimente precum începutul acestei Zile a Ispăşirii sunt necondiţionate. În schimb, evenimente care sunt dependente de acţiunile omului sunt profetizate condiţionat. Astfel, profeţia lui Hristos, „neamul acesta nu va trece”, este condiţionată de posibilitatea formării unei generaţii doritoare să participe cu El la curăţirea Sanctuarului Ceresc de păcat.

Întunecarea soarelui la amiază, culoarea ciudată a lumii, căderea de stele din Matei 24:29, toate acestea preced începerea Zilei Antitipice a Ispăşirii. Generaţiile care au fost martore oculare la oricare dintre aceste semne, ar fi putut fi ’acest neam’ din versetul 34. După cum am văzut, Hristos ar fi putut curăţa sanctuarul şi reîntoarce la câţiva ani după 1844, 1856 sau 1888, dacă oricare dintre aceste neamuri-generaţii ar fi conlucrat cu El la eradicarea păcatului.

Încă un semn să fie împlinit

Este încă un eveniment menţionat în Matei 24:29 care ne ajută să înelegem şi mai profund „acest neam”din versetul 34: „puterile cerurilor vor fi clătinate” v.29. Serva Domnului ne spune că acestă frază nu se referă la cele trei evenimente menţionate anterior, ci mai degrabă la o clătinare separată a corpurilor cereşti provocată de vocea Domnului:

„Decembrie 16, 1848, Dumnezeu mi-a dat o viziune despre ceea ce înseamnă clătinarea cerurilor. Mi s-a descoperit că atunci când Domnul spune ‘cer’ în contextul semnelor din Matei, Marcu şi Luca, înseamnă literal ‚cer’, şi când El spune ’pământ’, înseamnă pământ… Puterile cerurilor vor fi zguduite de vocea Domnului. Apoi soarele, luna şi stelele vor fi mişcate de la locul lor. Ele nu vor dispărea, ci vor fi clătinate de vocea Sa” (Comentariu Biblic AZŞ, vol. 7A, p. 971)

Aceasta este vocea Domnului de la tron care anunţă solemn „S-a sfârşit”. Va zgudui cerurile şi pământul şi va scăpa pe cei 144,000 din timpul teribil al strâmtorării lui Iacov.(vezi ML, p.636-637). Aceata este generaţia care va experimenta cu Hristos lucrarea de ştergere a păcatului. Acesta este neamul care nu va trece până când nu se vor întâmpla toate aceste lucruri. Ziua Ispăşirii se va încheia şi „neamul acesta” – cei 144,000

– trec prin timpul de strâmtorare al lui Iacov fără Mijlocotor şi îl vor vedea pe Isus venind pe norii cerului, fără să guste moartea şi astfel ei vor fi întotdeauna cu Domnul. „Neamul acesta” va fi o grupare specială de-a lungul veşniciei.

Matei 24:29-35 spune că a fost planul lui Dumnezeu pentru generaţia credincioşilor din 1844, care au văzut ziua întunecată din 1780 şi căderea de stele din 1833, să fie deasemenea cei 144,000 care să vadă cerurile clătinate de vocea lui Dumnezeu şi fără să experimenteze moartea, să-L vadă pe Isus venind în glorie. Dar în acelaşi timp este o profeţie condiţionată de participarea voluntară a acelei generaţii în Ziua Antitipică a Ispăşirii.

PRINCIPIUL LIBEREI ALEGERI – CEL MAI NOBIL PRINCIPIU AL UNIVERSULUI!

Dumnezeu a oferit experienţa celor 144,000 fiecărei generaţii care a urmat de atunci. Mulţumiri lui Dumnezeu, căci El încă oferă şi astăzi aceeaşi experienţă. El o oferă mie şi dumneavoastră. Trebuie să luptăm să fim „neamul acesta”:

„Trebuie să privim la omul Hristos Isus, care este completarea perfectă a îndreptăţirii şi sfinţirii. El este Începutul şi Sfârşitul credinţei noastre. El este Omul Exemplu. Experienţa Sa este standardul experienţei pe care noi trebuie să o atingem. Caracterul Său este modelul nostru. Fie deci, ca noi să ne îndepărtăm minţile de le problemele şi dificultăţile acestei vieţi, şi să le aţintim asupra Sa, deoarece astfel putem fi schimbaţi în asemănarea cu El…În timp ce privim la El şi ne gândim la El, Hristos va deveni nădejdea slavei în interiorul fiinţei noastre.

„Să luptăm cu toată puterea ce ne-a fost dată de Dumnezeu ca să fim găsiţi printre cei 144,000” (Review & Herald, 9 Martie 1905)

Avem nevoie să ne punem faţă în faţă cu starea noastrălaodiceeană:

„Acele greşeli şi păcate care au adus pe poporul lui Dumnezeu în starea de ticăloşenie, orbire şi sărăcie spirituală, trebuie să fie descoperite şi să producă pocăinţă profundă. Ele sunt cauza acestei condiţii deplorabile de orbire şi rătăcire. Mărturia directă trebuie să fie vie în biserică. Numai acesta va fi soluţia pentru laodiceeni. Greşelile trebuiesc arătate, păcatele trebuiesc numite păcate, faptele nevrednice trebuiesc imediat mustrate şi puse de-o parte de noi ca popor” (Review & Herald, 16 septembrie 1873)

Prin harul şi puterea lui Dumnezeu, fie ca noi să fim neclintiţi în lupta cu păcatul şi să ne hotărâm ca generaţia noastrăsă nu piară deasemenea în pustie!

Amin