Zbateri în Țărână

furtuna de nisip

PDF – Zbateri în Țărânăde Kevin Paulson

Un răspuns lui Keavin Hayden, Lifestyles of the Remnant (Stiluri de viaţă al rămăşiţei) (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 2001).

Keavin Hayden a avut o contribuţie extrem de edificatoare la dezbaterea continuă asupra standardelor în adventismul contemporan. Şi îi putem mulţumi pentru ea.

În cele din urmă, cineva a recunoscut cu francheţe în mod public legătura directă dintre dezbaterea cu privire la standarde şi doctrina despre mântuire. Prea mult timp această legătură a fost negată în mod direct, în special de către persoane care îşi însuşesc viziunea lui Hayden asupra chestiunilor mântuirii şi desăvârşirii. Un autor adventist recent îi critică în mod deschis pe aceia care susţin o viziune post-cădere asupra naturii umane a lui Hristos şi asupra doctrinelor înrudite, pe baza convingerii lor că aceia care aderă la viziunea opusă încurajează flexibilitatea în standarde (1). După citirea cărţii lui Hayden, puţini ar trebui să se îndoiască cu privire la faptul că poziţia pe care cineva o ia în legătură cu problema curentă a mântuirii în adventism are implicaţii directe asupra felului în care se ocupă de standardele de viaţă. Recunoaşterea sa sinceră că problemele curente cu privire la stilul de viaţă şi închinare din cadrul denominaţiunii sunt direct influenţate de viziunea noastră asupra mântuirii şi desăvârşirii (p. 16, 24) este ceva pentru care toţi aceia care de mult timp caută limpezirea acestor discuţii pot să fie recunoscători.

Scrierile lui Hayden descoperă o nouă înălţime în dispreţul pentru soteriologia adventistă clasică. În cartea sa Sângele mântuitor, el atacă speranţa desăvârşirii caracterului în această viaţă ca fiind produsul “spiritelor înşelătoare şi al învăţăturilor dracilor” (2). În Stiluri de viaţă ale rămăşiţei el afirmă aceeaşi doctrină ca fiind învăţătura lui Antihrist (p. 18-19, 21). Te minunezi de aceia din poziţiile de responsabilitate care au aprobat publicarea acestor cărţi. Dacă ar scrie cineva o carte care să condamne în termeni asemănători teologia pe care o predă Hayden, putem cu uşurinţă să ne dăm seama că ar fi respinsă pe motiv că dă naştere la disensiuni. Gândindu-ne la mulţimea de conducători, pastori, evanghelişti şi laici care aderă la poziţia condamnată de Hayden, suntem uimiţi că astfel de cuvinte incendiare cum sunt ale sale au fost primite de o editură denominaţională.

În analiză finală nu putem condamna dispoziţia lui Hayden de a fi deschis cu privire la vederile sale. Însă îndepărtarea sa de cuvântul inspirat în realizarea acestor vederi este o altă chestiune.

Teologia condusă de experienţă

Ca şi diferiţi alţi autori adventişti contemporani (3), teologia lui Hayden este o dovadă a realităţii de a fi condus mai mult de către propria experienţă decât de un studiu obiectiv al Scripturii şi al Spiritului Profeţiei. Într-un articol recent din Review, Hayden aminteşte mai vechea sa incursiune în extremism, abandonarea unei cariere de vânzător bazată pe eşecul său de a lua în considerare totalitatea cuvintelor Ellenei White şi împărtăşirea într-o vreme a unui spirit extrem de critic (4). Ca şi alţii de o înclinaţie asemănătoare, el pune salvarea lui din fanatism pe seama doctrinei mântuirii doar prin neprihănirea atribuită şi prin negarea faptului că ascultarea desăvârşită este posibilă în această viaţă (5).

La un moment dat în Stiluri de viaţă ale rămăşiţei, Hayden citează o afirmaţie a Ellenei White care spune: “Există în natura umană o tendinţă de a alerga la extreme şi de la o extremă la alta cu totul opusă.” (p. 86) (6). Din nefericire, chiar teologia lui Hayden pare să urmeze acest tipar. O multitudine de dovezi inspirate în ceea ce priveşte mântuirea cât şi chestiunile privitoare la stilul de viaţă la care se referă, sunt ignorate în cartea sa. Oponenţii teologici ai lui Hayden dintre care mulţi sunt cercetători atenţi ai Scripturii şi ai Ellenei White, vor observa imediat dezechilibrul şi dovezile neglijate de-a lungul discursului său. Această deficienţă, alături de logica inconsistentă prezentă de-a lungul cărţii posibil că vor anula orice beneficiu pe care cititorii conservatori ai lui Hayden l-ar putea altfel primi din valoroasele aprofundări pe care cartea lui le cuprinde.

Mântuire şi desăvârşire

Axa argumentaţiei lui Hayden împotriva diferitelor standarde adventiste este credinţa lui în mântuirea pur juridică [juridică, aici şi peste tot unde apare, n.tr.] şi negarea în consecinţă a doctrinei desăvârşirii fără păcat în această viaţă. El insistă în mod repetat că “meritele substitutive” şi “caracterul substitutiv” ale lui Hristos sunt singura neprihănire în care credincioşii pot avea încredere (p. 17, 19, 21), opusă încrederii în colaborarea cu puterea Duhului Sfânt în scopul desăvârşirii caracterului – pe care o denunţă ca “o învăţătură tradiţională care împovărează adventismul de mulţi ani.” (p. 18).

Următoarele puncte vor demonstra felul în care soteriologia lui Hayden se izbeşte frontal cu mărturia Scripturii şi a Spiritului Profeţiei.

1.Condiţiile vieţii veşnice

Hayden se plânge de felul în care adventiştii au prezentat adesea standardele: “Atât de adesea am prezentat subiectul prin metoda legalistă “fă-o sau îţi pierzi mântuirea”” (p. 7). În altă parte el scrie:

“Vorbesc despre aceasta deoarece înainte de a contempla standardele vieţuirii sfinte, avem nevoie de a recunoaşte dependenţa noastră totală de Isus. Altfel am putea cădea în cursa de a crede că mântuirea noastră depinde până la urmă de performanţele noastre de a trăi la înălţimea standardelor divin inspirate.” (p. 24)

“Noi nu includem standarde biblice în vieţile noastre pentru a obţine mântuirea.” (p. 110). Hayden este destul de corect în a ne aminti de nevoia noastră de o dependenţă totală de Isus. Locul unde greşeşte, aşa cum vom vedea, este afirmaţia lui că “dependenţa totală de Isus” înseamnă dependenţa doar de îndreptăţire pentru mântuire şi deloc de sfinţire.

Nimeni nu va nega, fără doar şi poate, că uneori abordarea imperativelor stilului de viaţă ale credinţei noastre a fost lipsită de o perspectivă hristocentrică şi de conştiinţa permanentă că numai Dumnezeu oferă puterea de a asculta. Totuşi, Biblia este limpede că în timp ce doar credinţa produce ascultarea cerută de Dumnezeu în vieţile creştine (Ioan 15:5; Romani 14:23; Filipeni 4:13; Evrei 11), această ascultare nu este totuşi condiţia clar-afirmată pentru dobândirea de către noi a vieţii veşnice.

Când tânărul bogat l-a întrebat pe Isus “Ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Matei 19:16), Isus a replicat: “Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile” (versetul 17). Desigur a mers mai departe şi a spus că “la oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (versetul 26) clarificând încă o dată faptul că doar puterea divină poate să împlinească această condiţie a mântuirii. Când învăţătorul Legii căruia Isus i-a spus parabola Samariteanului milos l-a întrebat acelaşi lucru (Luca 10:25), Isus l-a întrebat “Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” (versetul 26). După ce învăţătorul Legii a citat cele două principii ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, Hristos a declarat: “Bine ai răspuns: fă aşa şi vei avea viaţa veşnică.” (versetul 28).

Apostolul Pavel învaţă acelaşi lucru. El scrie despre un Dumnezeu “care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume va da viaţa veşnică celor ce prin stăruinţa în bine caută slava cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.” (Romani 2:6-8). În altă parte scrie: “Dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii pământeşti, n.tr.] veţi muri, dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Romani 8:13). Vedem din nou că Pavel afirmă cum doar prin Duhul, şi nu prin puterea noastră nesprijinită, poate avea loc această omorâre a firii pământeşti. Iar în cartea Evrei el scrie: “Şi după ce [Hristos] a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice.” (Evrei 5:9)

Este greu să conciliezi aceste cuvinte ale Scripturii cu obiecţia lui Hayden faţă de ceea ce el numeşte abordarea standardelor de tipul “fă-o sau îţi pierzi mântuirea.” (p. 7). Inimile neconvertite pot într-adevăr să se lupte pentru ascultare şi mântuire din motive egoiste, dar noi nu putem să lăsăm acest lucru să umbrească adevărul Bibliei că ascultarea prin puterea Duhului este condiţia mântuirii noastre.

Hayden scrie: “Isus ne oferă mântuirea în momentul în care Îl acceptăm pe El ca înlocuitor al nostru desăvârşit – înainte chiar ca noi să începem să facem vreo schimbare exterioară.” (p. 110). Dar nu schimbările exterioare sunt problema aici. Ascultarea, ca şi neascultarea, este în primul rând o stare a inimii. După cum Scriptura ne învaţă că intenţia inimii de a comite păcatul este acelaşi lucru cu acţiunea exterioară care provine din ea (Matei. 5:21-22, 27-28; 1 Ioan 3:15), acelaşi lucru este valabil şi pentru neprihănire. Tâlharul de pe cruce nu era în stare să dea înapoi ceea ce furase, aşa cum porunceşte Biblia (Ezechiel 33:15), dar Domnul ştia că el ar fi făcut acest lucru dacă ar fi avut ocazia şi astfel l-a iertat.

Această părăsire a păcatului, când el este scos din inimă este clar afirmată în Scriptură ca o cerinţă a primirii iertării lui Dumnezeu (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7; Romani 2:13). Fără o clarificare, afirmaţia lui Hayden că suntem mântuiţi înainte ca orice “schimbare exterioară” să fie realizată, ar putea să fie înţeleasă ca implicând faptul că pocăinţa – definită de inspiraţie ca o “adâncă durere faţă de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face.” (7) – nu este necesară înainte ca iertarea să fie primită.

2.Îndreptăţirea şi sfinţirea

Hayden insistă că Ellen White vorbeşte despre mântuirea “numai prin neprihănirea lui Hristos” (p. 19) (8) şi descrie veşmântul de nuntă din parabola lui Isus (p. 19) (9) ca referindu-se numai la îndreptăţirea atribuită, în contrast cu sfinţirea despre care Hayden neagă că ar putea să fie vreodată desăvârşită aici pe pământ. Dar Biblia nu doar că afirmă că suntem mântuiţi prin sfinţire şi prin lucrarea lăuntrică a Duhului; ea ne învaţă şi faptul că această lucrarea lăuntrică va fi desăvârşită în pregătirea pentru venirea lui Isus:

“De la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2 Tesaloniceni 2:13).

“El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” (Tit 3:5).

“Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fărăprihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:239

Observaţi contrastul din Tit 3:5 între “faptele făcute de noi în neprihănire” şi ceea ce Duhul înfăptuieşte în şi prin credincios.

Din nefericire Hayden confundă aceste două lucruri, insistând că “datorită stării noastre fireşti (chiar şi după convertire) toată neprihănirea noastră (faptele bune) este ca o haină mânjită” (Isaia 64:6) (p. 19). În altă parte el înfăţişează falsa dilemă de a alege dintre încredere exclusivă în “caracterul substitutiv al lui Hristos” şi încrederea într-o “zidire a caracterului care ne auto-îndreptăţeşte” (p. 20). Dar unde numeşte inspiraţia sfinţirea “zidire a caracterului care ne auto-îndreptăţeşte”?

Realitatea este că nicăieri nu echivalează Scripturile sau Ellen White sfinţirea cu haina mânjită a auto-îndreptăţirii! Ellen White afirmă adevărul Scripturii declarând că nu doar că sfinţirea va fi desăvârşită în această viaţă, ci ea constituie într-o mare măsură o parte a temeliei mântuirii noastre ca îndreptăţire.

Ce este sfinţirea? Este predarea deplină şi fără rezerve – suflet, minte şi trup – lui Dumnezeu; să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău; să cunoşti şi să faci voia lui Dumnezeu fără a privi la tine sau la interesele personale, să ai o gândire cerească, să fii curat, neegoist, sfânt şi fără pată sau zbârcitură (10).

“Adevărata sfinţire constă în îndeplinirea voioasă a îndatoririlor zilnice în ascultare desăvârşită de voia lui Dumnezeu.” (11).

“Deci nu avem nimic în noi înşine cu care să ne lăudăm. Nu avem nici o bază pentru înălţare de sine. Singura temelie a speranţei noastre este neprihănirea lui Hristos atribuită nouă, şi ceea ce lucrează Duhul Lui în şi prin noi.” (12).

Hayden citează o afirmaţie a Ellenei White care vorbeşte despre oameni care se laudă cu propria desăvârşire, pe care ea o numeşte o “falsă haină a neprihănirii” (p. 19) (13). Hayden vede acest pasaj ca avertizându-i pe credincioşi să nu se încreadă în sfinţire. Dar afirmaţia Ellenei White de mai sus clarifică faptul că soluţia pentru lăudăroşie şi auto-îndreptăţire nu este doar îndreptăţirea, ci şi sfinţirea. În afirmaţiile următoare, în care ea defineşte aceşti termeni, lucrurile devin chiar mai limpezi:

“Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi este atribuită, neprihănirea prin care suntem sfinţiţi este împărtăşită. Prima este titlul nostru pentru cer, ceea de-a doua este pregătirea noastră pentru el.” (14).

“Inima mândră se luptă ca să câştige mântuirea; dar atât titlul nostru cât şi pregătirea noastră pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos.” (15).

Cu alte cuvinte, atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea constituie neprihănirea lui Hristos şi ambele sunt soluţia pentru lăudăroşie şi auto-îndreptăţire. Ca Hayden să sugereze că afirmaţiile Ellenei White despre a fi mântuit “doar prin neprihănirea lui Hristos” (p. 19) (16) se referă numai la neprihănirea substitutivă înseamnă să contrazici învăţătura clară atât a Scripturii cât şi a Spiritului Profeţiei. Nici Biblia nici Ellen White nu înalţă vreodată curăţia îndreptăţirii deasupra celei a sfinţirii, nici nu descriu neprihănirea absolută a lui Hristos ca fiind ceva mai mult sau mai puţin decât cealaltă.

Hayden atacă doctrina desăvârşirii creştine după cum urmează:

“Dar dacă aceasta (desăvârşirea absolută) este posibilă, atunci tot ceea ce avem nevoie este Duhul Sfânt ca să ne facă suficient de buni. Nu mai avem nevoie de caracterul substitutiv al lui Hristos, nu-i aşa?”

“Isus a lovit la rădăcina acestei înşelăciuni în parabola hainei de nuntă (vezi Matei 22:1-14). “Haina de nuntă este neprihănirea lui Hristos şi reprezintă caracterul acelora care vor fi acceptaţi ca oaspeţi la ospăţul nunţii Mielului.” (YI 21 octombrie 1897). Într-un sens practic, ce este această neprihănire pe care ne-o oferă? Este caracterul desăvârşit pe care l-a lucrat în viaţa Sa pământească. Când noi acceptăm prin credinţă Îl acceptăm ca înlocuitor al nostru, Cerul consideră caracterul Lui desăvârşit, infinit, ca şi cum ar fi al nostru. Cerul ne socoteşte ca atingând standardul desăvârşit, infinit al legii divine, chiar dacă în vieţile noastre acest lucru nu se realizează cu adevărat.” (p. 19).

Dar contrar viziunii lui Hayden, nici Isus şi nici Ellen White nu echivalează haina de nuntă doar cu îndreptăţirea. Chiar afirmaţia pe care Hayden o citează din Ellen White descrie această haină ca fiind “caracterul acelora care vor fi acceptaţi ca oaspeţi la ospăţul nunţii Mielului.” (17). În Parabolele Domnului Hristos, unde comentează pe larg această parabolă, cu privire la haina de nuntă scrie:

“Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul curat, fără pată pe care îl vor avea adevăraţii uraşi ai lui Hristos… Este neprihănirea lui Hristos, caracterul Său nepătat, care prin credinţă este împărtăşit tuturor celor care Îl primesc pe El ca Mântuitor personal… Hristos în umanitatea Sa a lucrat un caracter desăvârşit, iar El se oferă să ne împărtăşească acest caracter. “Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6)). Tot ceea ce noi înşine putem să facem este întinat de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu “S-a arătat ca să ia păcatele, şi în El nu este păcat.” Păcatul este definit ca “fărădelege”. (1 Ioan 3:5, 4). Dar Hristos a ascultat de fiecare cerinţă a Legii… Prin ascultarea lui desăvârşită a făcut posibil ca fiecare fiinţă umană să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem pe noi înşine lui Hristos inima ne este unită cu inima Lui, voinţa noastră se identifică cu voinţa Lui, mintea devine una cu mintea Lui, gândurile sunt făcute roabe ascultării de El; trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale.” (18).

Observaţi că Ellen White spune că acest caracter nepătat este împărtăşit credinciosului, că această neprihănire împărtăşită este în contrast cu haina mânjită a neprihănirii noastre şi că ascultarea desăvârşită pe care a realizat-o Isus în viaţa Sa pământească face posibilă pentru creştini trăirea în aceeaşi ascultare în vieţile lor pământeşti.

Aici vedem contrastul biblic dintre neprihănirea prin fapte condamnată în Scriptură (Romani 3:20, 28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9) şi porunca biblică de a înfăptui mântuirea noastră prin puterea lui Dumnezeu lucrând în noi (Filipeni 2:12-13; Coloseni 1:27-29). Primul set de fapte implică auto-îndreptăţire, făţărnicie şi lăudăroşie (Romani 2:17-23; Efeseni 2:9). Cel de-al doilea set implică roada Duhului Sfânt care include blândeţe (Galateni 5:23). Nicăieri nu echivalează nici Scripturile, nici Ellen White neprihănirea prin fapte condamnată de Pavel cu ascultarea sfinţită.

3. Umbrela harului veşnic

Din ce în ce mai mult în adventismul contemporan cuvântul “har” este folosit ca un sinonim pentru o mântuire uşoară, lipsită de efort (despre care Biblia nu spune nimic!). Hayden descrie caracterul substitutiv al lui Isus ca o “umbrelă a harului veşnic” care lasă loc ca noi să cădem şi să fim mai toleranţi faţă de căderile celorlalţi (p. 24). În altă parte el foloseşte expresia “harul acoperitor al lui Dumnezeu” referindu-se la aceeaşi idee (p. 118).

Dar inspiraţia nu descrie niciodată caracterul substitutiv al lui Isus ca fiind ceva dincolo de un acoperiş pentru păcatele trecute. Ioan scrie că iertarea este disponibilă dacă păcătuim (1 Ioan 2:1), nu când. Ellen White vorbeşte despre felul în care “neprihănirea lui Hristos este acceptată în locul eşecului omului” (19), nu în locul succesului său sfinţit. În altă parte ea scrie:

“Hristos poartă pedeapsa pentru păcatele trecute ale omului, şi împărtăşind omului neprihănirea Sa face cu putinţă ca omul să păzească Legea cea sfântă a lui Dumnezeu.” (20). Vom demonstra pe scurt cum câteva afirmaţii ale Ellenei White au fost distorsionate pentru a învăţa această teorie “umbrelă” a îndreptăţirii şi cum, atunci când sunt citite în context şi în comparaţie cu alte afirmaţii inspirate, ele nu învaţă aşa ceva.

3.Reproducând caracterul lui Hristos

Hayden atacă fără nici un dubiu speranţa potrivit căreia creştinii pot reproduce în mod desăvârşit caracterul lui Isus în vieţile lor pământeşti:

“El [un invitat de la una din întâlnirile lui Hayden] a fost victima unei învăţături tradiţionale care împovărează adventismul de mulţi ani – că Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne unim cu puterea Duhului Sfânt şi să dezvoltăm în această viaţă un caracter care este absolut desăvârşit ca şi al lui Hristos.” (p. 18).

“Nu spun că creştinii nu experimentează o transformare în caracterele lor… Ceea ce încerc să evidenţiez, totuşi, este faptul că nu ar trebui niciodată să ne aşteptăm să ajungem în postura de a ne potrivi nivelului de desăvârşire a caracterului Lui (al lui Hristos)… Trebuie să ne amintim întotdeauna că chiar şi acele fapte bune pe care Hristos le creează în noi încă nu reuşesc să atingă standardul infinit al Legii” (p. 20-21).

Nimeni nu poate să înţeleagă greşit comentariile lui Hayden ca fiind îndreptate către aceia care se bizuiesc pe propria lor putere pentru a fi desăvârşiţi. El este destul de clar că în viziunea lui, chiar şi când ne unim cu puterea Duhului Sfânt, desăvârşirea lui Hristos rămâne în afara oricăror posibilităţi ale noastre.

Dar ceea ce îndepărtează Hayden ca fiind o “învăţătură tradiţională” este de fapt o învăţătură biblică. Următoarele versete vorbesc fără să mai fie nevoie de alte comentarii:

“Veniţi-vă în fire, cum se cuvine [treziţi-vă la neprihănire, versiunea KJV, n.tr.] şi nu păcătuiţi” (1 Corinteni 15:34).

“Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).

“Şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” (1 Petru 2:21-22).

“Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 14:5; vezi şi Ţefania 3:13).

“Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte după cum El este curat… Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele: Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit.” (1 Ioan 3:2-3, 7).

“Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul lui de domnie” (Apocalipsa 3:21).

“Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” (Efeseni 4:13-15).

Fiecare dintre aceste versete, aşa cum poate vedea oricine, afirmă cu claritate că viaţa lipsită de păcat a lui Isus trebuie să fie reprodusă prin puterea cerului în vieţile urmaşilor Săi. Afirmaţia Ellenei White că “atunci când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârşit în poporul Său, atunci va veni ca să-i pretindă ca fiind ai Săi.” (21) este bazată cu totul pe aceste pasaje ale Noului Testament.

La un moment dat Hayden citează 1 Ioan 3:2 care afirmă “când Se va arăta El, vom fi ca El”. El foloseşte acest verset ca o dovadă că “abia la măreaţa venire a doua oară a lui Hristos vom realiza în cele din urmă speranţa noastră de fi într-o stare desăvârşită, fără păcat” (p. 23). Dar dacă Hayden s-ar fi dus mai departe citând şi versetul următor, teoria lui ar fi fost aruncată în aer, deoarece următorul verset afirmă că “Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte după cum El este curat.” (versetul 3). Cu alte cuvinte, noi ne curăţim aşa cum Hristos este curat în timp ce încă avem nădejdea revenirii Lui, nu atunci când credinţa devine vedere şi Îl vedem venind. Hayden urmează acest tipar într-un capitol ulterior unde citează afirmaţia lui Isus făcută femeii prinsă în adulter: “Nici eu nu te osândesc” (Ioan 8:11), şi se opreşte acolo (p. 109). Sfârşitul versetului distruge cu totul poziţia doctrinară a lui Hayden, pentru că Isus a continuat spunând: “Du-te şi să nu mai păcătuieşti!”

Făgăduinţa biblică că caracterul lui Hristos poate şi va fi multiplicat în vieţile creştine îşi găseşte ecou în următoarele afirmaţii ale Ellenei White:

“Isus nu a dat pe faţă nici o calitate, nu a exercitat nici o putere de care oamenii nu ar fi putut prin credinţa în El. Umanitatea Sa desăvârşită este un lucru pe care toţi urmaşii Lui pot să-L aibă, dacă se vor supune lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o El.” (22).

“Nutriţi acele lucruri care sunt adevărate, cinstite, drepte, curate, demne de iubit şi bine văzute, şi îndepărtaţi tot ceea ce este altfel decât Răscumpărătorul nostru… Fiecare suflet care câştigă viaţa veşnică trebuie să fie ca Hristos “sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (evrei 7:26)” (23).

În lucrarea noastră trebuie să ne amintim felul în care Hristos a lucrat. El a făcut lumea. El l- a făcut pe om. Apoi El Însuşi a venit în lume ca să arate locuitorilor ei cum să trăiască nişte vieţi lipsite de păcat.”(24).

“Hristos a venit în această lume şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, pentru ca bărbaţii şi femeile, prin harul Său să poată şi ei să trăiască vieţi de ascultare desăvârşită. Aceasta trebuie pentru mântuirea lor.” (25).

“Mântuitorul este rănit din nou şi batjocorit atunci când poporul Său nu dă nici o atenţie cuvântului Său. A venit în această lume şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca în puterea lui, poporul Său să poată şi el să trăiască o viaţă fără păcat. El doreşte ca ei practicând principiile adevărului să arate lumii că harul lui Dumnezeu are putere să sfinţească inima.” (26).

Ellen White oferă o foarte serioasă avertizare împotriva teologiei anti-desăvârşire, clarificând faptul că nu este un lucru de mică importanţă:

“În ziua judecăţii drumul omului care a păstrat slăbiciunea şi imperfecţiunea specific omenească nu va fi achitat. Pentru el nu se va găsi nici un loc în cer. El nu ar putea să se bucure de desăvârşirea sfinţilor din lumină. Cel care nu are suficientă credinţă în Hristos ca să creadă că îl poate păzi de a păcătui, nu are credinţa care îi va oferi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.” (27).

Hayden critică eşecul unor creştini de “a distinge între idealism şi realism” afirmând că atunci când inspiraţia prezintă standardul ascultării desăvârşite are numai scopul de a ne arăta cât de multă nevoie avem de “meritele substitutive” ale lui Hristos care se presupune că “ne oferă singura speranţă de a satisface ceea ce ne cere legea” (p. 17). Aici avem cazul unor ipoteze pur omeneşti, fără cel mai mic spijin din partea scrierilor inspirate. Cele zece iscoade care au considerat uriaşii şi cetăţile împrejmuite de ziduri ale Canaanului prea puternice pentru a fi învinse încercau în mod evident să fie “realişti”, şi fără îndoială că l-au privit pe Caleb şi Iosua ca fiind prea idealişti. Am văzut deja multiple pasaje inspirate care afirmă dincolo de orice neînţelegere că în timp ce neprihănirea care îndreptăţeşte este necesară pentru a acoperi păcatele trecutului (28), neprihănirea sfinţitoare va fi cu adevărat desăvârşită în această parte a cerului (29). Ca să vorbim de “idealism” contra “realism”, e drept că poate suna inteligent, dar cuvintele inspiraţiei nu mai au nevoie de comentarii.

4.Argumente înşelătoare

Hayden foloseşte argumente împotriva doctrinei desăvârşirii pentru care “înşelătoare” este cea mai blândă denumire. El citează o afirmaţie a Ellenei White din Mărturii, vol. 6, p. 60 care vorbeşte despre faptul că Isus a dezvoltat “un caracter infinit de desăvârşit” (p. 22), pretinzând că aceasta dovedeşte că ascultarea fără păcat este imposibilă pentru fiinţele căzute (p. 18, 21, 22). La un moment dat el scrie:

“Cum pot fiinţele mărginite să creadă vreodată că pot atinge starea spirituală a unui Dumnezeu infinit? Astfel de gânduri l-au transformat pe îngerul Lucifer într-un demon numit Satana (vezi Isaia 14)” (p. 22).

Gândirea ilogică şi sucită aici este uimitoare! Locuitorii necăzuţi ai universului nu sunt infiniţi, şi totuşi ei sunt cu siguranţă desăvârşiţi. Înainte de cădere Adam nu era o fiinţă infinită, totuşi era fără păcat. Singura Fiinţă infinită din univers este Dumnezeu, totuşi El nu este singura fiinţă fără păcat. Cu siguranţă că Isus Şi-a dezvoltat, aşa cum spune Ellen White, “un caracter infinit de desăvârşit” pentru că S-a bazat pe prerogativele infinite ale Dumnezeirii pentru a lua umanitatea şi a deveni Mântuitorul nostru. Dar aceasta nu înseamnă că numai fiinţele infinite pot să fie fără păcat! Hayden pretinde că “avem nevoie de un caracter desăvârşit care să atingă desăvârşirea infinită a caracterului lui Dumnezeu pentru a dobândi intrarea în cer.” (p. 18). Dacă este aşa, chiar şi îngerii au nevoie de neprihănirea substitutivă. Şi cu siguranţă că Lucifer nu a aspirat să fie “ca cel Prea Înalt” în caracter, ci în poziţie! Astfel de argumente din partea lui Hayden nu pot să fie decât în defavoarea convingerilor sale.

Abilitatea lui Hayden de a întoarce adevărul pe dos atinge cote noi odată cu afirmaţia lui că dacă creştinii pot să trăiască fără nevoia continuă a neprihănirii atribuite, fără un Mijlocitor ceresc, ei au adoptat spiritul lui Antihrist. În propriile sale cuvinte:

“Gândiţi-vă. Să nu ceri meritele substitutive ale lui Hristos înseamnă că noi înşine trebuie să avem calificările Mijlocitorului. În loc de a deveni ca Hristos, prin astfel de gânduri noi devenim antihrist.” (p. 21).

Chiar “gândiţi-vă”! Oricine cântăreşte această afirmaţie cu grijă va înţelege cât e de absurdă. Nici un înger sau fiinţă necăzută nu ar putea fi mijlocitorul nostru, şi totuşi ele sunt cu siguranţă fără păcat. Chiar consideră Hayden că e hulă ca cineva să se lupte pentru a nu mai avea nevoie de iertare? Trebuie să păcătuim pentru a nu mai huli? El şi alţii de convingerea lui în adventism par să înveţe prea greu faptul că a trăi fără Mijlocitor nu înseamnă în nici un fel să trăieşti fără să ai nevoie de Hristos sau de Duhul Sfânt. Înseamnă doar să trăieşti fără disponibilitatea continuă a iertării. Ce nebunie să crezi că a depinde într-un singur aspect de neprihănirea lui Hristos este siguranţa Evangheliei, în timp ce a depinde de alt aspect este hulă! Neprihănirea lui Hristos este neprihănirea lui Hristos, fie că este atribuită sau împărtăşită. Iar sfinţii după încheierea harului, ale căror vieţi sunt libere de orice păcat, vor fi încă dependenţi pentru veşnicie de puterea susţinătoare a Mântuitorului pentru a rezista acelei teribile încercări.

Pe scurt, a nu avea nevoie de un Mijlocitor nu este acelaşi lucru cu a nu avea nevoie de Isus. Înseamnă pur şi simplu că nu mai avem nevoie de disponibilitatea continuă a iertării lui Isus. Un mijlocitor este necesar doar atunci când apar diferenţe. Când Chrysler şi United Auto Workers se înţeleg foarte bine, nu este nevoie de mijlocitor. Doar atunci când se naşte o dispută se cere un mijlocitor. Singurele dispute care apar între Dumnezeu şi om se numesc păcate. Şi dacă aceste păcate au dispărut complet din vieţile credincioşilor, nu mai este nevoie de Hristos ca mijlocitor, deşi încă este nevoie de El pentru a oferi putere.

Hayden citează o afirmaţie a Ellenei White care vorbeşte despre persoane care “se compară cu Hristos, ca şi cum ar fi egali cu El în desăvârşirea de caracter. Aceasta este hulă. Dacă ar putea să aibă o viziune a neprihănirii lui Hristos, ar fi cuprinşi de un simţământ al propriei păcătoşenii şi nedesăvârşiri.” (p. 21) (30). Hayden comentează asupra acestui pasaj în cuvintele: “să crezi că vom putea vreodată să ne potrivim cu caracterul lui Hristos este o gândire hulitoare.” (p. 21). Dar acest lucru nu este ceea ce spune Ellen White. Ea vorbeşte despre aceia care pretind că sunt desăvârşiţi, ceea ce nici unul dintre noi nu are dreptul să facă deoarece Dumnezeu cunoaşte inima (1 Împăraţi 8:39). Iov declara la un moment dat: “Oricâtă dreptate aş avea, gura mea mă va osândi. Şi oricât de nevinovat aş fi, El mă va arăta ca vinovat. Nevinovat! Sunt; dar nu ţin la viaţă, îmi dispreţuiesc viaţa.” [deşi aş fi desăvârşit, totuşi nu mi-aş cunoaşte sufletul: mi-aşdispreţui viaţa, versiunea KJV, v. 21, n.tr.] (Iov 9:21- 22). Dar în timp ce Iov nu pretindea că este desăvârşit, Biblia spune cu claritate că era (Iov 1:8) şi că în ciuda groaznicei tragedii adusă asupra lui, “Iov nu a păcătuit” (Iov 1:22; 2:10). Acesta este principiul la care se referă Ioan când scrie. “Dacă zicem că nu avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Hayden citează acest verset ca dovadă că starea fără păcat este imposibilă pentru creştin (p. 24). Dar după cum vedem în cartea lui Iov, chestiunea nu este că vieţuirea fără păcat este imposibilă, ci că noi nu putem şti când am ajuns la această stare. Mai mult, citând 1 Ioan 1:8 pentru a dovedi că noi nu putem păcătui este o nebunie extremă. Versetul anterior spune: “Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (versetul 7). Versetul următor spune: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (versetul 9). Ceea ce spun versetele 8 şi 10 este că dacă spunem că nu avem nevoie de curăţirea Lui ne înşelăm pe noi şi-L facem pe Dumnezeu mincinos, din moment ce Dumnezeu spune că “toţi au păcătuit” (Romani 3:23; 5:12). Dar versetele 7 şi 9 ne învaţă cu claritate că putem fi spălaţi de păcate prin puterea pe are o oferă Isus.

Deoarece doar Dumnezeu ne cunoaşte inimile (1 Împăraţi 8:39), numai El poate să declare cu privire la sfinţii Lui: “Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12). “Vin! Vin! Sfinţi, nevinovaţi, nepătaţi! Ei au păzit cuvântul răbdării Mele; ei vor umbla în mijlocul îngerilor” (31). A pretinde că ştim dacă am atins în realitate această stare este încumetare, şi deci hulă. Dar este cât se poate de sigur că nu este o hulă să afirmăm că puterea lui Dumnezeu ne poate face să atingem această stare.

Unii întreabă adesea: ”Dacă nu putem şti când este dobândită desăvârşirea, atunci de ce să mai vorbim despre ea? Ajută numai la descurajarea oamenilor.” Vorbim despre ea pentru că este o nădejde glorioasă pentru inima convertită. Deşi ne vom simţi chiar mult mai deficienţi pe măsură ce ne apropiem de Isus, ne amintim totuşi că Dumnezeu doreşte ca nici unul să nu piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă (2 Petru 3:9). În timp ce experimentăm bucuria cărării care duce spre biruinţă, ştim că Dumnezeu nostru iubitor va oferi toată puterea oricâte lupte şi biruinţe ar rămâne înaintea noastră.

Ellen White ne ajută să înţelegem diferenţa dintre pretenţia hulitoare de a nu mai avea păcat şi nădejdea glorioasă că de fapt putem fi fără păcat prin puterea cerului. Într-o afirmaţie ea scrie cu privire la Isus: “Înaintea îngerilor, oamenilor şi demonilor, spusese, fără să fie provocat, cuvinte care de pe orice alte buze ar fi fost o hulă: “Eu totdeauna fac ce-I este plăcut.” (32). Totuşi într-o altă afirmaţie ea declară că această realizare trebuie să fie şi a noastră:

“El [Hristos] spune: “Eu am păzit poruncile Tatălui Meu. Eu totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 15:10; 8:29. Urmaşii lui Hristos trebuie să devină ca El – prin harul lui Dumnezeu să-şi formeze caractere în armonie cu principiile Legii Sale celei sfinte. Aceasta este sfinţirea biblică.”

“Această lucrare poate să fie împlinită doar prin credinţa în Hristos, prin puterea Duhului lui Dumnezeu locuind înăuntru.” (33).

Hayden pare să nu-şi amintească faptul că teologia vieţuirii fărăun Mijlocitor după încheierea harului, căreia i se opune atât de puternic, este bazată pe dovezi inspirate deosebit de clare: “Aceia care trăiesc pe pământ când mijlocirea lui Hristos va înceta în sanctuarul din cer, trebuie să stea înaintea unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi eforturile lor serioase trebuie să fie biruitori în lupta cu răul. În timp ce judecata de cercetare înaintează în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatului, printre copiii lui Dumnezeu de pe pământ… Când această lucrare va fi fost realizată, urmaşii lui Hristos vor fi pregătiţi pentru venirea Lui.” (34).

Hayden continuă să citeze o afirmaţie a Ellenei White care vorbeşte despre creşterea în desăvârşire de-a lungul eternităţii (p. 22). Nimeni nu pune la îndoială acest lucru. Dar aceasta nu dovedeşte ceea ce încearcă să demonstreze de-a lungul cărţii – că vieţuirea fără păcat este imposibilă în această parte a cerului. Bineînţeles că vom experimenta o creştere a caracterului de-a lungul veacurilor de părtăşie cu Domnul nostru. Dar în nici un caz acest lucru nu neagă adevărul biblic că înainte de a ajunge în cer, puterea cerului trebuie cerută ca să îndepărteze toate păcatele din vieţile noastre (Ţefania 3:13; 1 Tesaloniceni 5:23; 2 Petru 3:10-14; 1 Ioan 3:2-3; Apocalipsa 14:5).

5.“Doar meritele lui Hristos”

Hayden vorbeşte despre nevoia de a ne încrede numai “în meritele lui Hristos, fără eforturile mele de a trăi o viaţă sfântă” (p. 120). Această afirmaţie, combinată cu referirile sale frecvente la “meritele substitutive ale lui Hristos” şi “caracterul substitutiv” implică faptul că referirile frecvente ale Ellenei White la “meritele lui Hristos” se referă doar la îndreptăţire.

Scriptura nu foloseşte termenul merit ca un sinonim pentru neprihănire, deci singurul scriitor inspirat care foloseşte acest termen este Ellen White. Meritele lui Hristos, în teologia ei, sunt doar o altă denumire pentru neprihănirea lui Hristos. Aceste merite ne sunt atribuite pentru a acoperi eşecurile noastre trecute (36) şi ne sunt împărtăşite pentru a obţine biruinţa asupra acelor eşecuri. Următoarele pasaje clarifică acest lucru:

“Împărtăşindu-ne cu natura Lui divină, trebuie să învăţăm să discernem ispitele lui Satana şi, în puterea harului Său să învingem stricăciunea care este în lume prin pofte. Cel care a fost cândva o fiinţă umană păcătoasă poate să fie curăţit şi lămurit prin meritele împărtăşite ale lui Hristos şi să stea înaintea semenilor săi ca un împreună lucrător cu Dumnezeu.” (37).

“Cu cât vom contempla mai mult aceste bogăţii, cu atât vom intra mai mult în posesia lor, şi cu atât mai mult vom descoperi meritele sacrificiului lui Hristos, protecţia neprihănirii Sale, iubirea Sa nespusă, plinătatea înţelepciunii Sale şi puterea Sa de a ne prezenta înaintea Tatălui fără pată sau ceva de felul acesta.” (38).

“Când Legea lui Dumnezeu este astfel implantată în sufletul credinciosului, el se apropie de viaţa veşnică prin meritele lui Hristos…”

“Aici, în această viaţă are loc timpul încercării, al probării. Îngerii lui Dumnezeu urmăresc dezvoltarea caracterului şi cântăresc valoarea morală. Întreaga chestiune stă în aceasta: “Este ascultător sau neascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu? A fost păcătosul transformat în această lume prin meritele lui Hristos, aşa încât să fie potrivit ca să se alăture societăţii cereşti?” (39).

“Prin meritele lui Hristos omul poate să fie capabil să exercite cele mai nobile puteri ale fiinţei sale, şi să înlăture păcatul din inima lui.” (40)

“Prin meritele sângelui Său, poţi să biruieşti orice vrăşmaş spiritual şi să îndrepţi orice defect de caracter.” (41).

Aceste afirmaţii demonstrează cu claritate că nici Hayden şi nici altcineva, citind sfaturile Ellenei White cu privire la încrederea doar în meritele lui Isus, nu poate să interpreteze aceste sfaturi ca referindu-se numai la meritele substitutive. Ca şi în cazul afirmaţiei ei despre încrederea numai în neprihănirea lui Hristos, totalitatea mesajelor şi scrierilor ei clarifică faptul că sfinţirea este luată ca ideal şi ţintă în aceeaşi măsură ca şi îndreptăţirea.

Hayden încearcă să forţeze întreita solie îngerească în tiparul Evangheliei sale pur judiciare când scrie: “Apocalipsa 14:6 declară că Evanghelia meritelor substitutive ale lui Hristos este un adevăr veşnic, nu unul temporar” (p. 21). Dar acest verset nu spune absolut nimic despre meritele substitutive, nici Noul Testament nu defineşte vreodată Evanghelia ca în primul rând o chestiune de neprihănire atribuită.

7. Afirmaţii distorsionate ale Ellenei White

De-a lungul cărţii sale Hayden distorsionează învăţături şi afirmaţii ale Ellenei White, dar niciunde mai mult decât în discuţia sa cu privire la desăvârşire. Am citat deja câteva exemple. Urmează altele, cazuri la fel de flagrante de distorsionare:

La pagina 17 el scrie despre acei adventişti care se presupune că “au pierdut contactul cu realitatea şi se conving singuri că ei chiar pot să trăiască legea la fel de desăvârşit ca şi Hristos. Astfel ei creează o tentativă de a trăi într-o lume ireală, deoarece ei nu reuşesc să realizeze că o astfel de desăvârşire există doar în imaginaţia lor. (vezi 2MCP 636).” Referinţa de aici este la volumul 2 al cărţii Minte, caracter, personalitate, p. 636. Hayden nici măcar nu citează afirmaţia. Iată ce se spune în contextul volumului amintit:

“Poţi să creezi o lume ireală în mintea ta şi să-ţi imaginezi o biserică ideală unde ispitele lui Satana nu mai cheamă la păcat, dar desăvârşirea există doar în imaginaţia ta. Lumea este căzută, şi biserica este un loc reprezentat printr-o ţarină în care creşte şi neghină şi grâu. Ele trebuie să crească împreună până la seceriş.” (42).

Nicăieri în acest context, sau în afirmaţia însăşi, nu neagă Ellen White adevărul biblic că indivizii pot să asculte în mod desăvârşit de legea lui Dumnezeu prin puterea lui Dumnezeu. Ea spune pur şi simplu că până biserica va fi curăţită, neghina şi grâul vor fi văzute crescând împreună, şi de aceea nu putem să aşteptăm ca biserica să fie desăvârşită până la această curăţire finală. În altă parte clarifică când va avea loc “secerişul” despre care este vorba aici – “secerişul este sfârşitul timpului de probă.” (43). Când acest timp soseşte, zguduirea va fi curăţit biserica aşa încât este perfect unită (44) şi complet pregătită pentru ploaia târzie. Şi, după acelaşi autor, care este natura acestei pregătiri?

“Am văzut că nimeni nu putea să se împărtăşească de “înviorare” dacă nu obţinea victoria asupra fiecărei ispite, asupra mândriei, egoismului, iubirii de lume şi asupra fiecărui cuvânt rău şi acţiuni rele.” (45).

De-a lungul unor rânduri similare Hayden citează o altă afirmaţie a Ellenei White în care ea scrie: “Eu nu mă aştept ca alţii să fie desăvârşiţi, şi dacă aş putea să nu mă asociez cu fraţii şi surorile mele care nu sunt desăvârşiţi, nu ştiu ce ar trebui să fac.” (p. 23) (46).

Tema acestui pasaj, ca şi a celor anterioare, este pur şi simplu faptul că biserica este compusă din oameni nedesăvârşiţi care nu ar trebui să fie evitaţi din pricina nedesăvârşirilor lor. Ellen White nu neagă sub nici o formă faptul că desăvârşirea de caracter este atât posibilă cât şi necesară.

Ca şi alţii care neagă doctrina desăvârşirii, Hayden citează afirmaţia Ellenei White că “Noi putem fi desăvârşiţi în sfera noastră, aşa cum este Dumnezeu în sfera Lui.” (p. 17) (47). Implicaţia afirmaţiei lui Hayden este că “în sfera noastră” înseamnă că păcatul va fi întotdeauna prezent într-o oarecare măsură, şi astfel desăvârşirea va fi se presupune relativă la această “realitate”.

Dar iarăşi, Hayden violează contextul afirmaţiei. Iată ceea ce spune contextul în realitate:

“El ne spune să fim desăvârşiţi ca şi El, în acelaşi fel. Trebuie să fim focare de lumină şi binecuvântare în cercul nostru mic aşa cum este el în univers. Noi nu avem nimic de la noi înşine, dar lumina iubirii Sale străluceşte peste noi şi trebuie să reflectăm strălucirea ei. “în bunătatea Sa împrumutată” putem fi desăvârşiţi în sfera noastră, aşa cum Dumnezeu este în sfera Lui.” (48).

Cu alte cuvinte, “sfera” despre care vorbeşte Ellen White este mediul în care trăim, definit de limitările spaţial-temporale. Nu putem să slujim în aceeaşi măsură milioanelor de persoane care trăiesc pe această planetă, nici nu putem să ne folosim de ocazii necunoscute. Puterea noastră fizică, timpul la îndemâna noastră, ceasurile din zi merg sunt limitate. Aceasta este “sfera” de care vorbeşte ea în care trebuie să fim desăvârşiţi, aşa cum este Dumnezeu desăvârşit în sfera Lui cu mult mai mare. În nici un caz nu spune ea, nici în acest context şi nici în altă parte că “desăvârşit în sfera noastră” înseamnă în limitele impuse de o presupusă de neînvins natură firească.

De fapt, mai devreme în acest context, găsim următoarele cuvinte care sunt un comentariu la Matei 5:48. “Voi fiţi dar desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” “Condiţiile vieţii veşnice, sub har, sunt exact acelea care erau în Eden – ascultare desăvârşită, armonie cu Dumnezeu, conformare perfectă faţă de principiile legii Sale. Standardul de caracter prezentat în Vechiul Testament este acelaşi şi în Noul Testament. Acest standard nu este unul pe care nu îl putem atinge. În fiecare poruncă sau interdicţie pe care ne-o dă Dumnezeu este o făgăduinţă, cea mai pozitivă, care o însoţeşte. Dumnezeu a făcut pregătiri ca noi să putem deveni asemenea Lui, şi El va înfăptui aceasta pentru toţi cei care nu interpun o rea voinţă şi zădărnicesc harul Său.” (49).

Din nou vedem că desăvârşirea făgăduită aici nu este vreun decret judiciar, ci o realitate extrem de practică. Citim despre a deveni asemenea Lui, lucru care se va realiza dacă nu interpunem o rea voinţă. Sfinţenia practică este evident aici focarul, şi nu o pată de pe un registru la ani-lumină distanţă.

Ca şi în studiul Scripturii, avem nevoie să comparăm afirmaţiile inspirate între ele pentru a cunoaşte adevăratul lor înţeles. Ellen White vorbeşte despre felul în care “mărturiile însele vor fi cheia care va explica mesajul dat, aşa cum Scriptura este explicată de Scriptură.” (50).

Când folosim această metodă de interpretare, devine uimitor de uşor să liniştim prea multele discuţii din adventismul contemporan care se nasc în general din a nu permite Inspiraţiei să determine ceea ce să credem.

Hayden citează Romani 7:18 “Ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească.” Apoi el scrie: “Ellen White a declarat că starea firească din Romani 7:18 ne va însoţi până la cea de-a doua venire. (2 SM 32, 33)” (p. 17-18).

Dar pasajul la care trimite, din Mărturii selectate, vol 2, p. 32-33, se referă la mişcarea Holy Flesh şi la falsa ei pretenţie că natura firească a credincioşilor ar putea şi ar trebui să fie eradicată aici pe pământ. Referirea ei la Romani 7:18 afirmă pur şi simplu că natura noastră firească nu conţine nimic bun şi că va fi nevoie să fie supusă atâta timp cât vom trăi pe acest pământ. Dar ea nu învaţă, nici aici, nici altundeva, că natura firească nu poate să fie supusă prin puterea Duhului. Nici nu învaţă că experienţa omului din Romani 7 este aceea a unui creştin născut din nou – o învăţătură negată cu claritate de Romani 8, dar şi de ansamblul scrierilor pauline (vezi Galateni 2:20; 5:16-24; 1 Corinteni 9:27; 2 Corinteni 10:5). Ea spune doar că natura firească nu va fi eradicată până la venirea lui Isus. Ea nu neagă aici desăvârşirea de caracter, ci desăvârşirea firii, pe care Hristos Însuşi nu a avut-o în natura Sa umană (Romani 1:3; 8:3; 15:3).

De-a lungul unor rânduri similare, Hayden citează (fără semnele citării) o afirmaţie din Faptele Apostolilor p. 560-561 (p. 24) care spune: “Atâta timp cât Satana domneşte, vom avea un eu de supus, păcate care ne vor asalta de biruit; atâta cât va dura viaţa, nu va fi nici un loc de oprire, nici un loc în care să ajungem şi să spunem ‘am învins pe deplin’.” Prea adesea această afirmaţie este greşit citită ca şi cum ar spune că creştinii vor experimenta căderi ocazionale şi eşecuri până la venirea lui Isus. Dar ea spune doar că lupta continuă până la venirea lui Isus. Nu neagă posibilitatea biruinţei neîntrerupte. Aşa cum au văzut ruşii în cel de-al doilea război mondial, între victoria de la Stalingrad şi cucerirea Berlinului, biruinţa continuă nu înseamnă absenţa luptei continue şi grele.

Răspunsul decisiv şi cel mai potrivit pentru erezia Holy Flesh este recunoaşterea adevărului întrupării – că Isus nu a avut nevoie de o carne sfântă ca să trăiască o viaţă de biruinţă, ci de fapt a biruit răul în aceeaşi natură pe care o moştenim cu toţii la naştere (Romani 1:3; 8:3-4; Evrei 2:14-18; 4:15). Deşi Hayden atacă acest adevăr ca o doctrină a diavolului (51),

Inspiraţia nu învaţă ceva diferit

Hayden citează o afirmaţie din Calea către Hristos, p. 62, ceva de aici, ceva de dincolo, pentru a dovedi că ascultarea desăvârşită rămâne imposibilă chiar şi pentru un creştin convertit (p. 18). Iată întreaga declaraţie în context:

“A fost posibil ca Adam, înainte de cădere, să-şi formeze un caracter neprihănit prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el nu a reuşit acest lucru, şi din cauza păcatului său naturile noastre sunt decăzute şi nu ne mai putem face pe noi înşine neprihăniţi. Din moment ce suntem păcătoşi, nesfinţi, nu putem să ascultăm în mod desăvârşit de legea cea sfântă. Nu avem nici o neprihănire a noastră cu care să îndeplinim pretenţiile Legii lui Dumnezeu. Dar Hristos a făcut o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi ispitelor de felul celor pe care şi noi trebuie să le înfruntăm. El a trăit o viaţă fără de păcat. El a murit pentru noi, şi acum Se oferă să ia păcatele noastre şi să ne dea neprihănirea Lui. Dacă vă predaţi Lui şi-L acceptaţi ca Mântuitorul vostru, apoi, oricât de păcătoasă poate să fi fost viaţa voastră, de dragul Lui sunteţi socotiţi neprihăniţi. Caracterul lui Hristos stă în locul caracterului vostru şi sunteţi acceptaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cum nu aţi fi păcătuit niciodată.”

“Mai mult decât atât, Hristos schimbă inima, El locuieşte în inima voastră prin credinţă. Trebuie să menţineţi această legătură cu Hristos prin credinţă şi predarea continuă a voinţei voastre Lui; iar atâta timp cât veţi face acest lucru, va lucra în voi după plăcerea Lui voinţa şi înfăptuirea. Aşa că puteţi spune: “viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Galateni 2:20. Aşa că Isus a spus ucenicilor Săi: “fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Matei 10:20. Apoi, avându-L pe Hristos lucrând în voi, veţi manifesta acelaşi duh şi veţi face aceleaşi fapte – fapte de neprihănire şi ascultare.”

“Deci nu există nimic demn de laudă în noi înşine. Nu avem nici o bază pentru înălţare de sine. Singura temelie a speranţei noastre este în neprihănirea lui Hristos atribuită nouă şi în ceea ce Spiritul său înfăptuieşte în şi prin noi.” (52).

Observaţi cum această afirmaţie învaţă atât de clar faptul că problema creată de păcat, care a făcut imposibilă ascultarea desăvârşită, este rezolvată atât prin neprihănirea atribuită pusă în contul nostru pentru a acoperi trecutul nostru (“oricât de păcătoasă va fi fost viaţa voastră”) şi prin neprihănirea transformatoare care ne face în stare să facem aceleaşi fapte ca şi Hristos

– “fapte de neprihănire, ascultare” (53). Hayden alterează serios acest pasaj izolând propoziţia “Nu putem să ascultăm în mod desăvârşit de legea cea sfântă” (p. 18) de contextul care clarifică faptul că Ellen White vorbeşte despre omul dinainte de convertire. Lăsaţi-o pe Ellen White să îşi încheie ideea pe pagina următoare şi va fi clar că ea învaţă exact opusul doctrinei lui Hayden.

Într-o altă afirmaţie, Ellen White foloseşte un limbaj similar pasajului de mai sus din Calea către Hristos, limpezind şi mai mult faptul că incapacitatea omului decăzut de a păzi Legea lui Dumnezeu este corectată de îndoitul proces al neprihănirii legale care acoperă păcatele trecutului şi neprihănirii transformatoare care curăţă vieţile noastre de acele păcate.

“Legea cere neprihănire – o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit şi omul nu are aşa ceva. El nu poate să împlinească pretenţiile legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Hristos, venind pe pământ ca om, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El oferă aceste lucruri ca un dar fără plată tuturor acelora care îl vor primi. Viaţa lui stă în locul vieţilor oamenilor. Astfel ei au parte de iertarea păcatelor din trecutul lor, prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi îmbibă pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El construieşte caracterul omenesc după asemănarea caracterului divin, o structură caracterizată prin tărie spirituală şi frumuseţe. Astfel chiar neprihănirea legii este împlinită în cel care se încrede în Hristos.” (54).

Fără îndoială, după Ellen White, ascultarea care este imposibilă înainte de convertire este făcută posibilă prin convertire.

În altă parte Hayden citează un alt pasaj din Ellen White favorit al acelora care neagă faptul că desăvârşirea este posibilă. Fragmentul este acela în care scrie: “Aici este un exemplu desăvârşit şi sfânt, oferit nouă pentru a-l imita. Noi nu putem egala modelul, dar nu vom fi recunoscuţi de Dumnezeu dacă nu îl copiem şi, în măsura capacităţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ne asemănăm cu el.” (p. 21) (55). Aici din nou vedem cum inspiraţia este scoasă din context.

CD-ROM-ul Ellen White conţine cel puţin opt afirmaţii diferite care folosesc acest limbaj sau unul similar. Contextul tuturor este similar, dacă nu identic. Vom începe cu contextul afirmaţiei de mai sus şi apoi vom mai arăta încă vreo câteva.

Înainte de afirmaţia de mai sus găsim următoarele cuvinte: “El (Hristos) a lăsat la o parte slava Sa, domnia Sa, bogăţiile Sale şi a mers să îi caute pe aceia care piereau în păcat. El S-a umilit până la circumstanţele în care ne găseam pentru a ne putea înălţa la cer. Sacrificiul, lepădarea de sine şi bunăvoinţa dezinteresată caracterizau viaţa Lui. El este modelul nostru.” (56).

Mai devreme în acelaşi volum găsim încă un lucru: “Domnul şi Mântuitorul nostru a lăsat la o parte puterea Lui, bogăţiile şi slava Lui şi ne-a căutat pentru ca să ne poată salva din mizerie şi să ne poată face asemenea Lui. El S-a umilit şi a luat natura noastră pentru ca noi să putem să învăţăm de la El şi, imitând viaţa Sa de bunăvoinţă şi lepădare de sine, să-L urmăm pas cu pas la cer. Nu puteţi egala modelul, dar puteţi să vă asemănaţi cu el, şi potrivit cu capacităţile voastre să faceţi la fel.” (57).

În acelaşi volum găsim ulterior cuvinte similare: “El [Hristos] a lăsat la o parte slava Sa, înalta Sa autoritate, onoarea Sa şi bogăţiile Sale şi S-a umilit până la situaţia noastră. Noi nu putem egala modelul, dar ar trebui să-l copiem.” (58).

În fiecare din aceste afirmaţii şi în altele similare, modelul despre care ni se spune că nu-l putem egala este acela al infinitei umilinţe şi al infinitului sacrificiu de sine, nu modelul ascultări lipsite de păcat. Nu putem egala modelul în discuţie deoarece noi nu putem renunţa la ceea ce nu avem, respectiv la tronul lui Dumnezeu. Nici îngerii fără de păcat nu pot egala acest model!

Hayden scrie: “Ellen White definea caracterul ca fiind atitudinea, şi nu cuvintele sau acţiunile întâmplătoare” (p. 24). Apoi continuă să citeze o afirmaţie a Ellenei White care este adesea folosită în sprijinul acestui lucru:

“O schimbare se va vedea în caracter, obiceiuri, scopuri. Contrastul va fi clar şi hotărât între ceea ce au fost şi ceea ce sunt. Caracterul este descoperit, nu prin fapte bune ocazionale şi greşeli ocazionale, ci prin tendinţa cuvintelor şi faptelor obişnuite.” (59).

Dar la pagina anterioară Ellen White clarifică faptul că chestiunea în discuţie din acest context este felul în care o persoană poate să ştie dacă a fost sau nu convertită. Ea scrie: “O persoană poate să nu fie în stare să menţioneze locul şi timpul exact, sau să descopere lanţul de împrejurări din procesul convertirii, dar aceasta nu dovedeşte că este neconvertită.” (60). Apoi merge mai departe şi face afirmaţiile pe care le citează Hayden despre contrastul dintre trecut şi prezent, “între ceea ce au fost şi ceea ce sunt.” Apoi scrie despre felul în care “tendinţa cuvintelor şi acţiunilor obişnuite,” mai degrabă decât faptele bune sau rele ocazionale, spune dacă procesul convertirii este sau nu autentic.

Cu alte cuvinte, subiectul aici este realitatea convertirii iniţiale a cuiva, nu ceea ce Dumnezeu cere în cele din urmă de la credinciosul convertit. În alte afirmaţii Ellen White clarifică care sunt aceste cerinţe:

“Hristos a făgăduit să-i facă armonioşi (pe cei din poporul Lui) în toate lucrurile, nu plăcuţi şi agreabili şi buni astăzi şi neciopliţi şi dezagreabili şi răi mâine, reprezentând în mod fals ceea ce pretind a crede.” (61).

“Sunt aici din aceia care au mers păcătuind şi pocăindu-se, păcătuind şi pocăindu-se, şi vor continua ei să facă la fel până la venirea lui Hristos? Fie ca Dumnezeu să ne ajute să fim cu adevărat uniţi în Hristos, adevărata Viţă şi să aducem roadă spre slava lui Dumnezeu.” (62). În altă parte Hayden se referă la o altă afirmaţie inspirată, aceasta folosită probabil chiar mai adesea de către aceia care cred că singura neprihănire desăvârşită disponibilă credincioşilor pământeşti este juridică. Aceasta este binecunoscuta afirmaţie care se găseşte Mărturii selectate, vol. 1, p. 344, pe care Hayden o citează (din nou fără ghilimele) la p. 19.

“Serviciile religioase, rugăciunea, lauda, mărturisirea îndurerată a păcatului se suie de la adevăraţii credincioşi în sanctuarul ceresc, dar trecând prin canalele corupte ale umanităţii, sunt atât de întinate încât dacă nu sunt curăţite prin sânge, ele nu pot avea niciodată preţ înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă într-o curăţie fără păcat, şi dacă Mijlocitorul, care este la dreapta lui Dumnezeu nu prezintă şi nu curăţeşte totul în neprihănirea Lui, nu este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Toată tămâia de la cortul pământesc trebuie să fie udată cu picăturile curăţitoare ale sângelui lui Hristos. El ţine înaintea Tatălui cădelniţa cu propriile Sale merite, în care nu este nici urmă de corupţie pământească. El adună în această cădelniţă rugăciunile, laudele şi mărturisirile poporului Său şi împreună cu acestea aduce şi neprihănirea Sa fără pată. Apoi, parfumată cu mirosul ispăşirii lui Hristos, tămâia se urcă la Dumnezeu cu totul acceptabilă. Apoi în schimb vin răspunsuri pline de har.”

Hayden crede că această afirmaţie dovedeşte că “putem să atingem standardul absolut al neprihănirii pe care o cere legea doar prin credinţă , acceptându-L pe Hristos ca neprihănirea noastră substitutivă.” (p.19). Cu alte cuvinte, ca şi alţii care împărtăşesc convingerile lui, el vede curăţirea descrisă în afirmaţia de mai sus ca un acoperământ legal, judiciar.

Dar din nou trebuie să ne amintim principiul Ellenei White pentru înţelegerea scrierilor ei: “Mărturiile însele vor fi cheia care va explica mesajul dat, aşa cum scriptura este explicată de scriptură.” (63). Alte afirmaţii ale Ellenei White care folosesc acelaşi limbaj sau unul asemănător celui de mai sus, trebuie să fie consultate pentru ca să ştii despre ce fel de curăţire este vorba.

Urmează câteva afirmaţii în care găsim folosit acelaşi limbaj sau unul similar: “Ascultarea omului poate să fie desăvârşită doar prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care

umple de mireasmă divină fiecare act de ascultare. Partea creştinului este aceea de a persevera în biruirea fiecărei greşeli.” (64).

“Omului i se dă voie să mânuiască bunurile Domnului. Astfel este încercat şi lămurit. Inima lui trebuie parfumată cu tămâia neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul trebuie să lucreze în el după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea.” (65).

“Să nu-i dăm deci lui Hristos lucrul pentru care a murit ca să-l răscumpere? Dacă veţi face aceasta, El vă va înviora conştiinţa, vă va înnoi inima, vă va sfinţi sentimentele, vă va curăţi gândurile şi va îndrepta toate puterile voastre în lucrarea Lui. Fiecare motiv şi fiecare gând vor fi făcute roabe ascultării de Isus Hristos.”

“Aceia care sunt fii ai lui Dumnezeu Îl reprezintă pe Hristos în caracter. Faptele lor vor fi parfumate cu delicateţea, mila, dragostea şi curăţia Fiului lui Dumnezeu. Şi cu cât mintea şi trupul sunt mai supuse Duhului Sfânt, cu atât mai plăcut va fi mirosul darului pe care I-l aducem.” (66).

“Meritele lui Hristos trebuie să însoţească rugăciunile şi strădaniile noastre, sau ele vor fi lipsite de valoare ca şi jertfa lui Cain. Dacă am putea vedea toată activitatea agenţilor umani, aşa cum apare ea înaintea lui Dumnezeu, am vedea că doar acea lucrare care este realizată prin multă rugăciune, care este sfinţită în meritele lui Hristos va rezista testului judecăţii.” (67).

“Nu este prea mult din partea nici unui lucrător, fie că are talanţi mai mari sau mai mici, să se predea lui Dumnezeu ca să fie sfinţit şi făcut potrivit pentru slujirea Lui. Daţi tot ceea ce aveţi şi sunteţi, şi este tot nimic fără meritele sângelui care sfinţeşte darul. Dacă cei care sunt în poziţii de responsabilitate şi-ar înmulţi de o sută de ori talanţii, slujirea lor nu ar avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu decât dacă Hristos a fost amestecat cu toate jertfele lor.” (68).

Toate aceste afirmaţii dovedesc în mod clar faptul că curăţirea prin sângele şi meritele lui Isus a cuvintelor, faptelor, rugăciunilor şi slujirii este un proces intern, sfinţitor. Ascultarea noastră nu ajunge necurăţită în ceruri, necesitând vreo acoperire juridică pentru a deveni acceptabilă. Mai degrabă, este curăţită în timp ce se suie prin canalele corupte ale naturii noastre căzute, fiind parfumată şi înmiresmată de neprihănirea lui Isus.

În sfârşit, la p. 13 Hayden citează un pasaj în care Ellen White spune: “Isus compensează deficienţele noastre inevitabile.” (69). În viziunea lui Hayden aceasta demonstrează că un anumit grad de păcătoşenie, de neîmplinire a legii lui Dumnezeu este ceva inevitabil chiar şi pentru creştinul sfinţit. Dar din nou ne vom duce la context:

“Isus este desăvârşit. Neprihănirea lui Hristos le este atribuită [celor din poporul Său] şi El va spune: “Dezbrăcaţi-l de haina murdară şi îmbrăcaţi-l cu o haină curată.” Isus compensează deficienţele noastre inevitabile. Când creştinii sunt credincioşi unii altora, şi loiali Căpitanului oştirii Domnului, fără să trădeze încrederea acordată în mâinile vrăşmaşului, ei vor fi transformaţi asemenea caracterului lui Hristos.” (70).

Ce vrea să spună Ellen White prin “deficienţe inevitabile”? Cheia acestui pasaj este secvenţa cu Iosua şi Îngerul din Zaharia 3 şi porunca de a înlocui haina noastră murdară cu o haină curată (versetul 4). În aplicaţia pe care o face pornind de la această secvenţă le experienţa poporului lui Dumnezeu de la timpul sfârşitului. Ellen White se referă în mod explicit la haina murdară care este îndepărtată ca fiind păcate trecute, nu prezente.

“Sunt aceştia, întreabă el [Satana], cei care vor lua locul meu în cer, şi locul îngerilor care s-au unit cu mine?… Priviţi la păcatele care au marcat vieţile lor. Priviţi egoismul, răutatea, ura lor unul faţă de celălalt. Poporul lui Dumnezeu a fost plin de greşeli în multe privinţe. Satana deţine o cunoştinţă corectă a păcatelor pe care i-a ispitit să le comită.” (71).

“Acum el [Satana] arată la raportul vieţilor lor, la defectele de caracter, la deosebirea de Hristos, care L-a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care i-a ispitit să le facă.”

“Israel a fost îmbrăcat într-o “haină nouă” – neprihănirea lui Hristos atribuită lui. Mitra curată pusă pe capul lui Iosua era de felul celor purtate de preoţi, şi purta inscripţia “sfinţenie Domnului”, semnificând faptul că fără să se ţină seama de fărădelegile trecutului era acum calificat ca să slujească înaintea lui Dumnezeu în sanctuarul Său.” (73).

Observaţi că fiecare dintre aceste afirmaţii se referă la păcatele credincioşilor la timpul trecut. Ellen White este limpede asupra faptului că acuzaţiile lui Satana, în timp ce sunt corecte cu privire la trecut, nu mai sunt valabile pentru momentul de faţă.”

“Dar în timp ce urmaşii lui Hristos au păcătuit, ei nu s-au predat în întregime controlului răului. Ei au lăsat deoparte păcatele lor şi L-au căutat pe Domnul în smerenie şi părere de rău, iar avocatul divin pledează în favoarea lor.” (74).

În ce sens sunt deficienţele “inevitabile”? Datorită faptului că trecutul nu poate fi schimbat. Poate doar să fie acoperit prin neprihănirea iertătoare a Mântuitorului. Dar aceasta nu înseamnă deloc că un anumit nivel de păcătoşenie este inevitabil pentru durata vieţii pământeşti a creştinului. Mărturia inspirată este limpede ca cristalul:

“Nu este nici o scuză pentru păcătuire. Un temperament sfânt, o viaţă asemenea lui Hristos, este accesibilă fiecărui copil al lui Dumnezeu care se pocăieşte şi care crede.” (75).

“Oricât de mare ar fi presiunea exercitată asupra sufletului, fărădelegea este propria noastră acţiune.”

Şi chiar mai puternic:“Fiecare necurăţie a gândului, fiecare pasiune carnală desparte sufletul de Dumnezeu; pentru că Hristos nu poate niciodată să-şi aşeze haina neprihănirii peste un păcătos pentru a ascunde diformitatea lui.” (77).

“Când omul păcătuieşte el este sub blestemul legii, şi ea devine pentru el un jug al robiei. Orice ar pretinde el nu este îndreptăţit.” (78).

Din nou observăm că teologia Ellenei White nu are în vedere neprihănirea obiectivă, îndreptăţitoare ca un acoperiş pentru fărădelegea continuă, “inevitabilă”.

Dificultăţi cu Ellen White

De când Desmond Ford a încercat să înlăture rolul doctrinar al Ellenei White în biserică ca neautoritativ, alţi adventişti care – ca şi Ford – învaţă numai mântuirea prin îndreptăţire şi neagă că desăvârşirea este posibilă au demonstrat dificultatea pe care o au în ceea ce priveşte autoritatea Ellenei White în problemele doctrinare. (79). În timp ce aceste persoane o citează pe Ellen White din când în când, ca şi Hayden, atunci când cred că ea sprijină poziţia lor, încercarea lor de a reduce rolul ei – şi uneori punând la îndoială consecvenţa ei (80) – ne conduce la concluzia că ei şi-au păstrat pentru ei înşişi opţiunea de a lăsa cuvântul ei deoparte dacă greutatea dovezilor ar indica în cele din urmă că ea se opune teologiei lor.

Desigur, aşa cum am văzut, doctrina mântuirii numai prin îndreptăţire şi gemena ei siameză, imperfectibilitatea caracterului creştin, au la fel de mult să se teamă de Biblie cât şi de Ellen White. Dar ca şi în vechime, este mai uşor să împodobeşti mormintele proorocilor mai vechi decât să dai atenţie sfatului celor mai noi ((Matei 23:29-20; Ioan 9:28-29). Mai mult, pentru cei mai mulţi dintre cei aflaţi în controversa actuală, Ellen White a scris în limba maternă, făcând imposibil faptul de a ne ascunde în spatele nuanţelor limbilor antice dacă cuvintele inspirate se pun în contra opiniilor noastre.

Deşi credinţa lui asupra acestui punct nu iese la iveală cu totul până la discuţia noastră asupra problemei bijuteriilor, următoarea afirmaţie a lui Hayden aruncă un nor întunecat peste pretinsa credinţă în Spiritul Profeţiei:

“Mai devreme sau mai târziu, adventiştii de ziua a şaptea trebuie să se întrebe: “O folosim pe Ellen White pentru a interpreta înţelesul Scripturii sau folosim Scriptura pentru a o interpreta pe Ellen White?” (p. 70).

Înspre finalul cărţii sale el face următoarea afirmaţie:

“Ceea ce doresc să fiu este un creştin cu bun simţ, care să mă identific cu ambele grupuri (liberal şi conservator) în ceea ce priveşte punctele care se aliniază cu Scriptura… Vreau să mă ţin de acele învăţături şi practici tradiţionale ale trecutului nostru pe care le putem extrage cu claritate din Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, intenţionez să rămân suficient de flexibil ca să îmi schimb poziţia odată ce realizez faptul că înţelegerea mea prezentă se bazează mai mult pe tradiţia adventistă decât pe Biblie.” (p. 120).

Autoritatea Ellenei White privind stilul de viaţă sau aspectele doctrinare atrage atenţia prin absenţa ei de aici. Oare o consideră Hayden pe Ellen White ca fiind o parte a “tradiţiei adventiste” pe care o consideră negociabilă?

Hayden citează două afirmaţii ale Ellen White care ne avertizează să nu punem Spiritul Profeţiei deasupra Bibliei (p. 70) (81). Toţi suntem de acord aici. Dar a pune scrierile Ellenei White înaintea Bibliei nu este acelaşi lucru care a o lăsa pe Ellen White să interpreteze Biblia. În următoarele afirmaţii ea stabileşte dincolo de orice îndoială rolul scrierilor ei ca fiind autoritative din punct de vedere doctrinar şi ca un interpret inspirat al Scripturii.

“În acel Cuvânt [Biblia], Dumnezeu a făgăduit că va da viziuni în zilele din urmă, nu pentru o nouă regulă a credinţei, ci pentru mângâierea poporului Său, şi pentru corectarea acelora care se îndepărtează de adevărul biblic.” (82).

“Nu este adus adevăr în plus, ci Dumnezeu a simplificat prin Mărturii adevărurile măreţe pe care le-a dat deja.” (83).

“Domnul mi-a dat multă lumină pe care vreau ca oamenii să o aibă; pentru că Domnul mi-a dat o învăţătură pentru poporul Său. Este o lumină pe care ar trebui să o aibă, poruncă peste poruncă, învăţătură peste învăţătură, puţin aici, puţin acolo. Aceasta trebuie să ajungă acum înaintea poporului, deoarece a fost dată pentru a corecta erori înşelătoare, şi pentru a specifica ce este adevăr.” (84).

“Îngerul care mă călăuzea a prezentat înaintea mea câteva dintre erorile celor prezenţi, şi de asemenea adevărul în contrast cu erorile lor. Că aceste vederi discordante, despre care se pretindea că sunt în concordanţă cu Scriptura, erau doar în concordanţă cu părerea lor despre Biblie, şi că trebuie să renunţe la erorile lor şi să se unească în solia îngerului al treilea. Întâlnirea noastră s-a încheiat triumfător. Adevărul a câştigat biruinţa.” (85).

“La momentul acela o eroare după alta veneau din toate părţile; slujitori şi doctori aduceau noi şi noi doctrine. Noi studiam Scripturile cu multă rugăciune, şi Duhul Sfânt aducea adevărul în minţile noastre… Puterea lui Dumnezeu venea peste mine şi eram făcută în stare să definesc cu claritate ce este adevăr şi ce este eroare.”

“Pe măsură ce punctele credinţei noastre erau stabilite, picioarele ne erau puse pe o temelie solidă” (86).

Chiar pe pagina alăturată din cartea Evanghelizare faţă de afirmaţia pe care Hayden încearcă să o folosească pentru a reduce rolul autoritativ al Ellenei White, (p. 70), găsim această afirmaţie:

“În învăţătura lui Pastorul _____ a arătat că Spiritul Profeţiei joacă un rol important în stabilirea adevărului.” (87).

Conducătorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea au recunoscut rolul doctrinar autoritativ al Ellenei White în declaraţia Glacier View din 1980, care spune că “noi credem că autoritatea ei o depăşeşte pe aceia a tuturor comentatorilor neinspiraţi” (88). Citind cartea lui Hayden, nu este deloc clar că el s-ar ţine de poziţia enunţată atât de Ellen White cât şi de conducerea denominaţiunii.

Fanatismul şi doctrina desăvârşirii

Hayden scrie: “Pe măsurăce am cercetat chestiunea, am ajuns la concluzia că o interpretare greşită a ceea ce a vrut să spună Ellen White când zice că trebuie să desăvârşim un caracter creştin îi mână pe unii să ia poziţii extremiste în ceea ce priveşte sfaturile privind stilul de viaţă pe care le-a lăsat rămăşiţei” (p. 16). În momentul când încheie capitolul, această critică devine universală, în timp ce scrie că doctrina desăvârşirii “determină o abordare prin fapte a mântuirii care conduce întotdeauna la extreme.” (p. 24, sublinierea noastră).

Această acuzaţie, deşi obişnuită printre adventiştii adepţi ai teoriei anti-desăvârşire, se bazează pe o înşelătorie uşor de combătut. Dacă Scriptura şi Ellen White sunt mijloacele prin care noi stabilim posibilitatea desăvârşirii fără păcat în această viaţă, urmează ca aceste surse să definească în locul nostru ce este desăvârşirea fără păcat. Şi dacă aceste scrieri ne avertizează de pericolele fanatismului şi extremelor, aşa cum Ellen White o face atât de puternic, trebuie să tragem concluzia că definiţia desăvârşirii fără păcat a Ellenei White nu include fanatismul în care câţiva au alunecat. Contrar faţă de mitul popular, problema cu astfel de persoane nu este prea mult Ellen White, ci nu destul! Dacă ar studia scrierile ei în ansamblu, fanatismul ar fi evitat. Aşa cum adesea spune când predic despre acest subiect, să vorbeşti despre “fanatici Ellen White” este ca şi cum ai vorbi despre apă uscată sau creştini “homosexuali”. Aceasta se întâmplă datorită faptului că dacă scrierile Ellenei White sunt urmate îndeaproape, fanatismul este imposibil. Şi dacă fanatismul este tolerat, aceasta se poate întâmpla doar printr-o ignorare a învăţăturilor clare ale Ellenei White.

Dar un alt punct, mai important este de asemenea ignorat de Hayden şi de alţii de convingerea lui. Dacă desăvârşirea este imposibilă în această viaţă, standardele de viaţă adventiste neobişnuite nu vor fi singura victimă. Dacă viaţa fără de păcat a Domnului nostru este dincolo de posibilităţile chiar ale creştinului sfinţit, cerceii şi hamburgerii şi muzica contemporană vor deveni doar o parte a problemei. Dacă această doctrină este acceptată, fiecare categorie de conduită creştină rămâne vulnerabilă faţă de vânturile schimbătoare ale unei firi care se presupune că nu poate fi biruită. Nervozitatea, pofta, mânia, discordia familială, ura rasială, lăcomia de averi îşi vor impune prezenţa lor ocazională la fel de adesea

– şi poate chiar mai mult decât atât – ca dorinţa noastră de a trece dincolo de tabu-urile unice ale adventismului clasic.

Acest aspect, mai mult decât oricare altul din biserica contemporană, loveşte în inima credibilităţii morale şi a mărturiei pentru omenire a creştinului adventist, din cauza cărui fapt atât de mult din răspunsul de faţă a fost menit să se adreseze acestei porţiuni de doctrină. Dacă acceptăm premisa că unele păcate vor fi prezente totdeauna în vieţile creştine, care vor fi acelea pe care ni se va permite să le comitem? Vor fi păcatele permise unuia diferite de păcatele permise altuia? Când vedem semnele abuzului pe trupul unui copil bătut, sau citim despre arderea din motive rasiale a unei biserici afro-americane, este posibil ca izbucnirea noastră de protest să fie adusă la tăcere de posibilitatea ca astfel de păcate să fie din numărul acelora asupra cărora răufăcătorul nu poate să câştige biruinţa deplină? Noţiunea că “greşelile ocazionale” vor fi întotdeauna o parte a vieţii creştinului trece cu vederea realitatea că cele mai multe păcate, chiar şi cele mai odioase şi mai brutale, sunt adesea comise doar ocazional.

Mă fac mic ori de câte ori văd inscripţia “Creştinii un sunt desăvârşiţi, ci doar iertaţi.” Lumea ştie asta prea bine. Fiecare faptă rea de la inchiziţie la sclavie şi brutalitate industrială a marcat cărarea nedesăvârşirii creştine. Şi dacă un fel de păcat este scuzabil pentru motivul că firea noastră este prea puternică chiar şi pentru Duhul Sfânt, atunci la fel se întâmplă cu orice alt fel de păcat. Hayden vorbeşte în mod favorabil de acei creştini care “nu reuşesc să atingă standardul deoarece au încercat, cu bune intenţii, să facă tot posibilul şi nu au reuşit” (p. 13). Problema este că lumea urmăreşte intenţiile bune ale creştinilor de două mii de ani şi este sătulă de continua noastră nereuşită.

Creştinismul Adventist de Ziua a Şaptea, cu întoarcerea sa la standardul biblic al ascultării desăvârşite, oferă o cale mai bună. Este timpul ca lumea să o cunoască.

Chestiunile de bază în polemica asupra standardelor

Deşi doctrina lui Hayden referitoare la imperfecţiune şi incapacitatea de a fi perfecţi este cea mai ieşită din comun eroare, ea nu este decât startul unei serii de erori conţinute în cartea sa. Următoarele principii stau la baza marii părţi a discuţiei lui Hayden cu privire la standarde.

Iar aceste principii sunt cele care lasă studiul său vulnerabil concluzionării greşite:

1.Naivitate

Hayden scrie: “Este uimitor cât de repede trecem peste lucrurile pe care le avem în comun ca popor, cum sunt cele 27 de puncte de doctrină fundamentale ” (p. 27).

Lucrul cel mai finuţ care se poate spune despre o astfel de afirmaţie este acela că autorul este incredibil de naiv. Cu siguranţă că a citit numai puţină literatură a adventismului contemporan, fie în revistele publicate, fie pe internet. El pare să nu ia aminte la faptul că sun pastori şi profesori din unele instituţii ale noastre care iau în derâdere primele capitole din Geneza, care neagă autoritatea doctrinală a Ellenei White, care pun sub semnul întrebării baza biblică a judecăţii de cercetare, care caută o poziţie mai tolerantă a bisericii faţă de problema homosexualităţii. Cu siguranţă că nu a citit articolul recent scris de un oficial adventist European care neagă viziunea noastră istorică privitoare la antihristul din profeţia biblică (89), şi nici articolul mult mai recent semnat de un proeminent pastor nord american care se apropie de negarea aceluiaşi lucru (90).

Hayden pare să nu înţeleagă adâncimea necredinţei faţă de doctrinele noastre de bază care caracterizează atât de mult din “gândirea creativă” care ocupă un loc acum în biserică. Atunci când el scrie: “Personal nu am vreo problemă cu aceia care aleg fie un stil de viaţă conservator, fie unul mai liberal” (p. 123), te poţi întreba cât de familiar este Hayden cu liberalismul adventist. Cineva ar putea să spere că o simplă pătrundere în paginile unor reviste ca Spectrum şi Adventist Today va destrăma orice iluzie favorabilă pe care ar fi putut- o nutri cu privire la acest curent de gândire particular din cadrul bisericii.

2.Plastilina

[În engleză este expresia “the lump of play-doh” care cel mai bine s-ar traduce astfel (plastilină), însemnând de fapt o grămadă de material maleabil, plastilină, cocă, lut care poate lua orice formă şi poate fi inserat în orice şablon, matriţă, tipar, n.tr.]

Hayden pare să cadă într-o mentalitate populară dar periculoasă din adventismul contemporan – tendinţa de a vedea pe Hristos şi dragostea Sa ca fiind ceva distinct de imperativele doctrinale şi morale ale sfatului scris venit din partea lui Dumnezeu. La un moment dat el scrie:

“Dacă acest capitol particular ajută măcar o persoană să fie mai pregătită să se concentreze asupra lui Isus în mijlocul ciondănelilor din Biserica Adventistă privitoare la chestiuni cum sunt bijuteriile, atunci preţul de a fi greşit înţeles a meritat ” (p. 74).

Puţini ar nega că este posibil să polemizezi pe teme teologice sau standarde în timp de pierzi din vedere realitatea dragostei lui Hristos aşa cum este ea descoperită prin toate învăţăturile şi standardele Cuvântului scris. Însă atâta vreme cât nu clarificăm faptul că tot adevărul inspirat este o descoperire a iubirii lui Hristos, şi că respingând un astfel de adevăr (fie în doctrină, fie în stil de viaţă) este acelaşi lucru cu a-L respinge pe Hristos, ne vom lăsa ascultătorii vulnerabili în faţa noţiunii atât de populare acum în anumite cercuri – aceea că atât claritatea doctrinală, dar şi cea şi morală sunt opţionale cât timp te bucuri de o “relaţie” cu Isus. Destul de mulţi dintre noi care am crescut în adventismul modern am crescut ascultând expresii ca “doctrina e frumoasă [bună, drăguţă, n.tr.], dar Isus e şi mai şi”, “Isus este mult mai important decât standardele”, “tot ceea ce avem nevoie este o relaţie cu Hristos”, “doctrinele şi standardele sunt bune, dar nu ele te vor mântui”. Este ceasul, şi a venit deja de mult timp, să subminăm aceste mituri iubite, şi să recunoaştem că singurul Isus cu care adevăraţii creştini pot avea o relaţie este acel Isus din Scriptură, definit şi în acelaşi timp supus adevărurilor eterne care se găsesc acolo.

Următoarele referinţe din Biblie şi Spiritul Profeţiei prezintă o imagine cu mult diferită a rolului adevărului divin în mântuirea noastră:

“Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa şi Eu te voi lepăda” (Osea 4:6).

“Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat.. 4:4).

“Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei” (Ioan 8:31).

“Căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tes. 2:13).

“Tot adevărul trebuie să fie primit ca viaţa ce vine de la Isus. Adevărul ne curăţeşte de orice impuritate şi ne pregăteşte sufletul pentru prezenţa lui Hristos ” (91).

“Primi această viaţă [a lui Hristos] prin primirea cuvântului Său, făcând acele lucruri pe care El le-a poruncit. Astfel devenim una cu El ” (92).

“Întreaga Biblie este manifestarea lui Hristos” (93).

Hayden ne avertizează pe drept că “dragostea este un cuvânt pe care îl folosim adesea asemeni plastilinei, aşezându-l oriunde dorim şi totuşi numindu-l dragoste” (p. 12). Din nefericire cartea sa demonstrează un efort consecvent pentru a atrage atenţia oamenilor de la claritatea standardelor inspirate către un tărâm în care binele şi răul sunt definite tot mai puţin de adevărul neschimbător şi tot mai mult de greşit structurate categorii de “dragoste”, “relaţii” şi “concentrarea la Isus.” Mereu şi mereu pe parcursul cărţii sale el ridică cu o mână anumite adevăruri istorice ale noastre, apoi cu cealaltă încearcă să le micşoreze forţa spunând că în realitatea ele ar trebui să fie lăsate la discreţia individului (pp. 74, 76-77, 88-89, 92). Indiferent dacă doreşte sau nu, Hayden a aşezat plastilina pe care o descrie în mâinile fraţilor săi de credinţă, oferindu-le libertatea de a o aşeza la rândul lor acolo unde doresc, în sau dincolo de parametrii Inspiraţiei.

Hayden are cu siguranţă dreptate atunci când spune că predicându-L pe “Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2) este cel mai bun mod de a-I conduce pe alţii la o schimbare care să rămână (p. 29). De asemenea citează câteva afirmaţii din Ellen White care vorbesc despre nevoia de a “pune securea la rădăcina pomilor”, nu de a smulge câteva frunze, mai ales în ceea ce priveşte chestiunile de îmbrăcăminte (pp. 29, 52, 72-73) (94). Însă nu trebuie să uităm că în timp ce Pavel nu ştia nimic altceva decât pe Hristos, şi El răstignit (1 Cor. 2:2), el ocupă următoarele 13 capitole ale corintenilor oferind o lecţie despre bine şi rău în materie de credinţă şi stil de viaţă. Şi cu siguranţă că grija Ellenei White privitoare la faptul că sufletele convertite sunt cele mai bune mijloace ale schimbării stilului de viaţă, nu a reţinut-o să prezinte, sub inspiraţie divină, o mare suită de sfaturi explicite cu privire la îmbrăcăminte, bijuterii, dietă şi multe alte aspecte.

Făcând astfel nici Pavel şi nici Ellen White nu au contrazis ţelul lor de a cunoaşte şi de a predica nimic altceva în afară de Hristos. Hayden observă pe drept faptul că “a promova standardele unui stil de viaţă fără a-L prezenta pe Hristos nu va aduce nimic în plus decât creşterea numărului fariseilor din cadrul bisericii” (p. 30). Însă atâta vreme cât nu urmăm porunca inspirată de “a-L predica pe Hristos în lege” (95), viziunea noastră faţă de Hristos şi lege va fi distorsionată. Mult prea mult din adventismul modern s-a concentrat asupra predicării lui Hristos fără lege, gândind că legea, doctrinele şi standardele vor veni de la sine, sau îşi vor purta singure de grijă. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Dimpotrivă mulţi au fost aduşi în biserica contemporană având o viziune foarte subiectivă asupra umblării lor cu Dumnezeu. Astfel de persoane practică o religie delimitată de doar câteva elemente absolute, dacă sunt şi acelea, unde identitatea de sine, exprimarea de sine şi capriciile experienţei deţin puterea ultimă.

3.Opiniile omeneşti vs. opiniile divine

Destul de frecvent în discuţiile sale referitoare la chestiunile de stil de viaţă, Hayden descrie polemica standardelor adventiste curente ca fiind o luptă între opiniile membrilor bisericii. De-a lungul cărţii sale el discută despre polemica standardelor în biserică drept o chestiune care ţine de ceea ce “noi credem”, “agenda noastră”, “tradiţia bisericii”, “gândire tradiţională”, “bariere făcute de om” şi alţi termeni similari (pp. 26, 27, 28, 33, 50, 59, 69, 74, 76, 119, 121, 122, 123, 125, 127). El citează un număr de afirmaţii ale Ellenei White care avertizează împotriva actului de a face din opiniile noastre norma pentru alţii (96).

Aici este un sfat bun, fără îndoială. Cu siguranţă că sunt momente în care opiniile omeneşti au devenit baza standardelor bisericii, şi nu sfatul inspirat. Pare a fi o minimă stare de alertă privitoare la cuvintele lui Hayden prin care afirmă că majoritatea chestiunilor legate de stil de viaţă sau închinare ce despart în aceste zile biserica – inclusiv multe dintre cele pe care el le abordează în cartea sa – nu sunt o problemă de genul “vederile noastre” versus cele ale altora, ci mai degrabă, vederile noastre versus cele ale Domnului. Cititorul poate fi tulburat de convingerea evidentă a lui Hayden care susţine că, pentru unitatea bisericii, cheia stă mai degrabă într-o toleranţă deschisă, fără limite stricte a diversităţii, şi nu într-o supunere necondiţionată a credincioşilor faţă de sfatul scris al lui Dumnezeu. Puţini par să realizeze că înainte ca Isus să se roage pentru ca ucenicii Săi să fie una (Ioan 17:21), El s-a rugat ca ei să fie sfinţiţi prin Cuvântul adevărului (v.17,19). Cartea lui Hayden pare să fie lipsită total de principiul care nu poate greşi – “puritate înainte de unitate”, aşa cum se desprinde din următoarele afirmaţii ale Ellenei White:

“Hristos cheamă la unitate. Dar El nu ne cheamă la o unire în practici greşite. Dumnezeul cerului trasează un contrast ascuţit între doctrinele pure, înnobilatoare şi cele false, amăgitoare. El numeşte păcatul şi nepocăinţa pe adevăratul lor nume. El nu lustruieşte pe făcătorul de ele cu o mantie de mortar întărit. Îndemn pe fraţii noştri să se unească pe o bază adevărată, scripturală ” (97).

“Avem un mesaj de dat, şi sunt instruită să spun poporului nostru: ‘Uniţi-vă, uniţi-vă’. Însă noi nu trebuie să ne unim cu cei care se depărtează de credinţă, care dau ascultare duhurilor înşelătoare şi învăţăturilor dracilor. Cu inimile noastre iubitoare, plăcute şi adevărate trebuie să mergem înainte pentru a proclama solia fără a da ascultare celor ce conduc departe de adevăr” (98).

“Isus s-a rugat ca urmaşii Săi să fie una; însă noi nu trebuie să sacrificăm adevărul pentru a ne asigura de această uniune, căci noi trebuie să fim sfinţiţi prin adevăr. Aici este temelia întregii păci adevărate. Înţelepciunea omenească va schimba toate acestea, spunând că această bază este prea îngustă. Oamenii vor încerca să asigure unitatea prin cedarea faţă de opinia populară, prin compromisul cu lumea, o jertfire a evlaviei vitale. Însă adevărul este baza lui Dumnezeu pentru unitatea poporului Său” (99).

Unde este oare în cartea lui Hayden acel spirit al convertitului Saul din Tars, cel care a întrebat de drumul Damascului: “Doamne, ce vrei să fac?” (Fapte 9:6)? Cum se face că pacea între unul şi altul prin toleranţă reciprocă este mult mai evidentă în cartea lui Hayden decât necesitatea împăcării cu Dumnezeu prin ascultarea călăuzită de Duhul Sfânt?

Referindu-se atât de adesea la opiniile omeneşti, “ideile noastre”, “tradiţia” şi altele asemenea, Hayden se lasă descoperit mai mult decât şi-ar fi dorit în faţa acuzaţiilor venite din partea teologiei liberale, un sistem de gândire care vede în marea parte a religiei, dacă nu toată religia drept un rival al presupoziţiilor omeneşti. Mintea adventistă liberală va citi astfel de afirmaţii ale Ellenei White ca fiind asemeni celei în care scris despre starea de a fi “gânditori, nu doar reflectori ai gândurilor altor oameni” (p. 32) (100), ca un efort de a reduce natura absolută a adevărului şi a face din “gândire” un exerciţiu de plasare a întregii religii sub ceaţa unei îndoieli fărărestricţii. Referinţa favorabilă a lui Hayden la studiul aşa-numit Valuegenesis study, care pretinde că tinerii adventişti nu vor, pasă-mi-te, ca biserica să fie un loc în care “să-şi lase creierele la intrare” (p. 127), îl lasă periculos de vulnerabil unei mentalităţi tip “căutare fără restricţii a adevărului”, o filozofie incompatibilă pe de-a întregul cu categoriile absolute ale realităţii spirituale ce se găseşte în Sfânta Scriptură.

În timp ce atât vârstnicii, dar şi tinerii pot fi asiguraţi, în cuvintele Ellenei White, că “existenţa lui Dumnezeu, caracterul Său, plinătatea adevărului Cuvântului Său, sunt bine întemeiate de mărturia care face apel la raţiunea noastră” (101), aceeaşi autoare ne aduce aminte că Scriptura conţine “adevăruri infinite pe care fiinţele finite nu reuşesc să le înţeleagă” (102). Doctrinele gemene privitoare la păcat şi mântuire nu pot exista fără un adevăr care să fie atât absolut, dar şi accesibil omului muritor. Nici păcatul şi nici mântuirea nu pot exista fără o lege care să definească lipsurile noastre şi astfel să ne dezvăluie nevoia noastră după un Mântuitor (Rom. 3:20; Gal. 3:24; 1 Ioan 3:4).

4.Mustrare şi spirit de judecată

Aproape total absentă din cartea lui Hayden este porunca divină care se găseşte de atâtea ori în scrierile inspirate, şi anume de a mustra şi condamna răul în timp ce arăţi dragostea faţă de făcătorul de rău. Ca atâţia alţii în biserica contemporană Hayden din nefericire înceţoşează distincţia inspirată între condamnarea inadecvată şi mustrarea potrivită.

Iată trei dintre afirmaţiile Ellenei White pe care el le citează pe acest subiect:

“Domnul doreşte ca poporul Său să urmeze alte metode decât acelea de a condamna răul, chiar dacă această condamnare este dreaptă. El doreşte ca noi să facem mai mult decât doar să reacţionăm faţă de acuzaţiile adversarilor noştri care îi vor depărta şi mai mult de adevăr.

Lucrarea pe care Hristos a venit să o facă în lumea noastră nu a fost aceea de a ridica baricade, de a aduce mereu aminte oamenilor faptul că sunt greşiţi. Cel care speră să lumineze pe oamenii înşelaţi trebuie să vină alături de ei şi să lucreze pentru aceşti oameni în dragoste. El trebuie să devină un centru de influenţă sfântă ” (p. 26) (103).

“Vorbiţi despre dragostea şi umilinţa lui Isus, dar nu-i încurajaţi pe fraţi şi pe surori să se angajeze în căutarea defectelor din îmbrăcăminte sau înfăţişarea celuilalt. Unii au o plăcere în a face acest lucru, iar când minţile lor sunt întoarse în această direcţie ei încep să simtă că trebuie să devină cârpacii bisericii. Se aşează pe scaunul de judecată, şi imediat ce văd pe unul dintre fraţii şi surorile lor, ei se uită după ceva pe care să îl critice. Acesta este unul dintre cele mai pline de efect moduri prin care să devii îngust la minte şi să ţi în loc creşterea spirituală. Dumnezeu ar vrea ca ei să coboare de pe scaunul de judecată, căci El nu I-a aşezat niciodată acolo” (p. 44) (104).

“Dacă Hristos este în voi ‘nădejdea slavei’ atunci nu veţi avea nici o dispoziţie de a-I privi pe alţii, de a le expune greşelile. În loc de a căuta să acuzi şi că condamni, scopul tău ar trebui să fie cel de a ajuta, de a binecuvânta şi de a salva” (p. 123) (105).

Cu siguranţă că acestea sunt afirmaţii bune, desăvârşite. Însă Hayden neglijează partea de a cita şi multe alte afirmaţii în care Ellen White, ca şi Scriptura (Isa. 58:1; Mat. 3:7-10; 23:2-39; Apoc. 3:19), arată nevoia de mustrare a păcatului, în dragoste dar cu fermitate. Bineînţeles că nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu interzice creştinului să arate fărădelegea. Ele ne îndeamnă pur şi simplu săfacem mai mult pentru păcătoşi decât doar a scoate în evidenţă greşelile lor, şi ne atrag atenţia că nu ar trebui să dezvoltăm tendinţa de a căuta greşelile altora. Următoarele afirmaţii, dacă ar fi fost citate de Hayden, ar fi oferit o mult dorită echilibrare a accentuării sale în această privinţă:

“Astăzi este nevoie de o mustrare fermă, căci păcate ieşite din comun au despărţit pe oameni de Dumnezeu. Infidelitatea devine foarte repede o modă. ‘Nu vrem ca Omul acesta să împărăţească peste noi’ se aude în mii de glasuri. Luca 19:14. Predicile moi predicate atât de des nu lasă o impresie care să rămână în timp; trâmbiţa nu dă un sunet hotărât. Oamenii nu sunt străpunşi la suflet de către adevărurile pe faţă şi ascuţite ale Cuvântului lui Dumnezeu” (106).

“Cei care au prea puţin curaj pentru a reprima greşeala, sau care prin indolenţă sau lipsă de interes nu fac nici un efort hotărât pentru a curăţi familia sau biserica lui Dumnezeu, sunt consideraţi responsabili pentru răul care poate lua naştere din neglijarea datoriei lor. Suntem la fel de responsabili de răul pe care l-am fi putut împiedica în alţii prin exercitarea autorităţii părinteşti sau pastorale ca şi cum ar fi fost propriul nostru rău” (107).

“În fiecare generaţie Dumnezeu a trimis pe slujitorii Săi pentru a mustra păcatul, atât cel din lume, cât şi cel din biserică. Însă oamenii doresc să li se spună lucruri netulburătoare [moi, gâdilătoare, n.tr.] iar adevărul curat, neprefăcut nu este acceptat. Mulţi reformatori, intrând în câmpul lucrării lor, erau hotărâţi să manifeste o mare prudenţă în atacarea păcatelor bisericii şi naţiunii. Ei sperau că prin exemplul unei vieţi creştine curate îi vor conduce pe oameni înapoi la doctrinele Bibliei. Însă Duhul lui Dumnezeu a venit peste ei asemeni lui Ilie, pe care el-a mişcat pentru a mustra păcatele unui rege nelegiuit şi ale unui popor apostaziat, ei nu s- au putut reţine de la predicare pe faţă a cuvintelor Bibliei – doctrine pe care altfel ar fi fost reţinuţi să le prezinte. Ei au fost îndemnaţi să declare cu zel adevărul şi pericolul care ameninţau sufletele. Cuvintele pe care Domnul li le-a dat ei le-au rostit, fără frica de consecinţe, iar oamenii au fost siliţi săia aminte la avertizare.

“Astfel solia celui de-al treilea înger va fi proclamată” (108).

Într-o frază frumoasă, cuprinzătoare şi totuşi scurtă Ellen White descoperă echilibrul biblic în această privinţă:

“A rosti Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie este o lucrare de cea mai mare importanţă. Însă aceasta este o lucrare cu totul diferită de continua critică, de gândirea de rău, de depărtarea unuia de celălalt. Judecarea şi mustrarea sunt două lucruri diferite. Dumnezeu a aşezat asupra slujitorilor Săi lucrarea de mustrare în dragoste a celor care greşesc, însă a interzis şi a denunţat judecata lipsită de raţiune atât de obişnuită între cei ce se mărturisesc a fi credincioşi în adevăr” (109).

Într-una dintre afirmaţiile Ellenei White pe care le citează Hayden, el pare să treacă cu vederea sublinierea aspectului central pe care Ellen White o face în această discuţie asupra spiritului de judecată. Ea scrie: “Din moment ce Tatăl ‘toată judecata a dat-o Fiului’ (Ioan 5:22), oricine îndrăzneşte să judece motivele celorlalţi uzurpă încă o dată prerogativele Fiului lui Dumnezeu” (p. 122) (110). De observat că judecata care este interzisă oamenilor are de-a face cu motivaţiile, pe care numai Dumnezeu singur le poate citi din moment ce numai El singur poate cunoaşte inima (1 Împ. 8:39). Acest fapt ne conduce către o înţelegere foarte sobră, adesea ironică.

Afirmaţiile de mai sus ale Ellenei White care ne avertizează împotriva judecării şi găsirii de greşeli vorbesc despre nişte oameni care “caută să găsească ceva de criticat” (111), care “caută să acuze şi să condamne” (112). Cu alte cuvinte există persoane care doresc să arate greşelile altora. Şi totuşi fragmentele pe care le-am citit şi care vorbesc despre nevoia de a mustra păcatul, se referă la cei care fac astfel pentru că Duhul Sfânt îi sileşte să facă ceea ce ei nu ar vrea să facă (113). Cine altcineva în afară de Dumnezeu este îndeajuns de înţelept pentru a cunoaşte motivele unui mustrător? De ce presupunem adesea că cel care ne arată păcatele se bucură de ceea ce face? Oare noi, în zelul nostru de a corecta ceea ce ni se pare a fi un spirit de judecată, nu ne complacem în acelaşi fel de judecată a motivelor, judecată împotriva căreia ne avertizează Inspiraţia?

5.Distorsionarea conceptului de “libertate religioasă”

De multe ori în cartea sa Hayden invocă termini ca “libertate religioasă”, “drepturile omului” şi “libertatea de conştiinţă” ca o pledoarie pentru o toleranţă mai mare în biserică faţă de stilul de viaţă şi chestiunile privitoare la modul de închinare (pp. 27, 67, 74, 77, 89, 123). Într- una dintre cele mai puternice afirmaţii dintre cele mai puternice, Hayden sugerează că cei care caută să înalţe standardele în Adventism cu privire la dietă, îmbrăcăminte, muzică, etc., se vor uni în cele din urmă cu forţele ce promovează legiel duminicale, din moment cei ei, se presupune, au “dezvoltat un caracter care crede că ştie ce este cel mai bine pentru oricare altcineva ” (p. 123).

Aceasta nu este prima dată când cineva din Adventism a încercat să distorsioneze principiul de dorit al libertăţii religioase în numele unu I pluralism doctrinal sau al stilurilor de viaţă în cadrul bisericii. Ca un student cu vechime al implicaţiilor teologice şi politice ale conceptului de libertate religioasă, mărturisesc că sunt mai mult decât ocazional deranjat de astfel de distorsiuni.

Pentru concurenţă, aşa după cum el însuşi admite, Hayden crede că biserica învaţă într- adevăr câteva principii absolute care merită să fie înălţate (p. 79). Dacă este aşa, este numai corect să presupunem că el va considera violările prelungite ale unor astfel de principii ca meritând corecţia în dragoste, dar fermă venită din partea trupului lui Hristos, inclusiv posibilitatea de a fi eliminat din administraţia bisericii sau din frăţietate. Cei care caută să înalţe standardele despre care Hayden crede că nu sunt atât de ferm delimitate (strict bune şi strict rele), nu consideră că e bine să acţioneze mai puţin privitor la aceste chestiuni. Atât Hayden, dar şi oponenţii lui teologici sunt de acord că sunt anumite standarde demne de a fi promovate, chiar dacă rezultatul va fi divizarea. Singura diferenţă este cea privitoare la identitatea acelor aspecte care aduc divizarea. La urma urmelor, dacă înlăturarea oamenilor din administraţia bisericii sau din frăţietate pe baza unor chestiuni de doctrină sau de stil de viaţă este o violare a libertăţii religioase, atunci este corect să spunem că şi Hayden crede într-o violare a unei astfel de libertăţi.

Dacă Hayden doreşte să vorbească despre aspecte esenţiale versus aspecte neesenţiale, acesta este un lucru. Dar a vorbi despre ele ca şi cum libertatea religioasă este în pericol atunci când standardele sunt promovate înseamnă a aduce întreaga discuţie într-o nefericită confuzie.

Baza principiului libertăţii religioase este reverenţa lui Dumnezeu faţă de liberul arbitru, cel mai bine reprezentată de gestul lui Dumnezeu de a aşeza atât pomul vieţii cât şi cel al cunoştinţei binelui şi râului în mijlocul Edenului (Gen. 2:9). Acest principiu se extinde atât asupra acelora care practică un fals sistem de închinare, cât şi asupra celor ce au un adevărat sistem de închinare, asupra acelor celor are căror vieţi private sunt o ascultare de Dumnezeu, ca şi a celor ce nu. De aceea Ellen White scrie:

“De ce a permis Dumnezeu această înfricoşătoare fărădelege, ca oamenii să fie făcuţi liberi? La această întrebare nu poate fi decât un singur răspuns. Pentru că EL a ştiut nimicnicia oricărei ascultări forţate, şi de aceea, libertatea de a păcătui a fost o cerinţă necesară posibilităţii neprihănirii” (114).

Hayden poate că nu se gândeşte la surle şi trâmbiţe care să constituie un fals sistem de închinare (pp. 77-79), însă credem că ar fi de acord cu concedierea unui pastor adventist care decide că Sabatul adevărat este duminica. Oare o astfel de eliminare ar constitui o violare a libertăţii religioase? Cu siguranţă nu, pentru că biserica este o organizaţie voluntară, iar calitatea de membru este un privilegiu, nu un drept. Dacă prin contrast adventiştii ar trebui să încerce să impună legi pentru a-i forţa pe oameni să se închină Sâmbăta, sau să interzică producătorilor de muzică rock desfăşurarea afacerilor lor, atunci gestul ar fi o violare constrângătore a drepturilor celorlalţi, din moment ce într-o Americă liberă nimeni nu ar nevoie să se supună vreunei credinţe religioase sau unor principii de stil de viaţă relaţionate cu vreo credinţă.

Pe scurt, violarea libertăţii religioase implică forţarea voinţei, şi nu recunoaşterea de către biserică a acceptării sau respingerii personale a unui om a principiilor bisericii respective, indiferent dacă este vorba de admiterea sau excluderea din conducere sau frăţietate. Este numai corect pentru Hayden să îndemne ca membrilor să li se ofere libertatea în chestiunile de stil de viaţă care nu sunt clarificate de către Inspiraţie. Însă a compara metodologia normativă a bisericii vizavi de orice standard cu viitoarea criză a legii duminicale înseamnă a încurca varza cu capra. Chiar şi cei mai conservativi adventişti ar apăra dreptul unui membru care a fost exclus să practice convingerile sale fără teama unei imixtiuni civile. (Membrii conservativi, mai ales suporterii pe faţă ai organizaţiilor şi serviciilor autofinanţate [self- supporting ministries, n.tr.], au demonstrat o astfel de toleranţă prin opoziţia lor faţă de procesul în instanţă al Conferinţei Generale împotriva SDA Kinship, o organizaţie de aşa- numiţi “homosexuali adventişti”, proces intentat pentru interzicerea folosirii numelui de adventist de către această organizaţie. În timp ce adventiştii conservatori favorizează cu siguranţă excluderea unor astfel de persoane, ei nu cred că astfel de persoane ar trebui să fie obligate să nu folosească numele de adventist, chiar dacă un astfel de uz este evident într-un spirit ipocrit.)

Biserica nu violează libertatea nimănui în cazul în care exclude un membru dintr-o funcţie şi/sau din frăţietate dacă acel membru persistă în respingerea unei doctrine sau a unui standard chiar după ce a fost în dragoste consiliat pe respectiva problemă. Metoda lui Hayden de a folosi acest concept în pledoaria pentru mai multă toleranţă cu privire la diferitele stiluri de viaţă aduce mai mult confuzie decât clarificare a chestiunilor în discuţie.

Podoabe – bijuterii

Discutând despre anumite aspecte ale stilului e viaţă, Hayden adesea încalcă linia între claritate şi ambiguitate astfel încât îşi lasă cititorii întrebându-se cu privire la care este poziţia pe care o are în realitate scriitorul.

Nicăieri nu este această confuzie mai evidentă decât la discuţia despre bijuterii. Capitolul lui Hayden pe acest subiect este înţesat cu presupuneri nedovedite, cu eforturi de a înmuia/slăbi cuvintele directe ale Scripturii, dar şi cu argumente atât discreditate, cât şi irelevante.

Hayden încearcă să înmoaie forţa pasajelor Vechiului Testament în care se vorbeşte împotriva împodobirii, pretinzând că acestea nu erau atât de mult avertizări împotriva bijuteriilor, cât împotriva ornamentelor dedicate idolatriei (pp. 57, 60). El citează speculaţiile cercetătorilor mai degrabă decât evidenţele Scripturii în sine, ca o bază a concluziilor sale (pp. 57, 60). Astfel de argumente sunt prea puţin consecvente cu dorinţa sa de a “lăsa greutatea dovezii biblice pentru a determina concluziile noastre”, şi nu tradiţia omenească (p. 59).

Este interesant că Hayden neglijează citarea probabil a celui mai puternic pasaj al Vechiului Testament împotriva purtării de podoabe, în evenimentul care a urmat imediat după apostazia viţelului de aur:

“Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat; şi nimeni nu şi-a pus podoabele pe el. Şi Domnul a zis lui Moise: ‘Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face.’ Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele, şi au plecat de la muntele Horeb” (Ex. 33:4-6).

Hayden critică în special practica evangheliştilor adventişti conservatori care solicită candidaţilor la botez să renunţe la bijuterii înainte de actul botezului (pp. 67,70). Totuşi, dacă citim fragmentul de mai sus împreună cu Geneza 35:4 şi alte apeluri biblice referitoare la eliminarea anumitor lucruri, practica noastră tradiţională/istorică în această privinţă este uşor de perceput ca fiind una bazată pe Biblie. Este bine să nu uităm că multe practici din vieţile oamenilor sunt private, cunoscute în special de ei înşişi, de cei mai apropiaţi, şi în multe cazuri numai de singur Dumnezeu. Dacă biserica nu ia la cunoştinţă de astfel de infracţiuni, atunci numai Dumnezeu se poate ocupa de ele. Însă violările evidente ale sfatului Domnului în vieţile oamenilor trebuiesc să fie denumite pe adevăratul lor nume de către câştigătorii de suflete, totuşi nu oricum, ci la vremea şi locul potrivit. Motivul pentru care chestiunea bijuteriilor a fost atât de proeminentă în discursurile noastre privitoare la problema standardelor este una concretă, pentru că este atât de evidentă.

Hayden întreabă la un moment dat: “Cum se face că dacă cineva conduce o maşină de marcă privim acest lucru ca pe ceva de admirat, în timp ce condamnăm o tânără femeie pentru perechea ei de cercei de numai 10 dolari?” (p. 58). Deşi acest argument este adesea auzit între criticii poziţiei noastre istorice asupra bijuteriilor, el este atât nesănătos, cât şi periculos, şi asta pentru următoarele motive:

În primul rând, numai Dumnezeu poate fi sigur dacă o maşină de marcă este condusă doar de faţadă/show [pentru a se da mare, n.tr.], sau este, ca instrument, mult mai de încredere pe termen lung şi astfel o mai bună folosire a banilor Domnului. La urma urmelor, o maşină de lux oferă cel puţin funcţia practică a transportului. Cerceii de zece dolari, prin contrast, sunt pur şi simplu ornamentali, purtaţi întru-totul pentru spectacol, şi astfel constituind o depărtare de la umilinţa în îmbrăcăminte şi împodobire pe care Dumnezeu, în Scriptură, o cere de la creştini (1 Tim. 2:9-10; 1 Pet. 3:3-4). Şi chiar dacă unii poate nu vor considera bijuteriile de zece dolari “aur… mărgăritare” (1 Tim. 2:9), este cinstit să spunem că bijuteriile ieftine în sine sunt făcute să pară scumpe, şi astfel nu este uşor să fie deosebite de către observatorul ocazional de bijuteriile cu adevărat scumpe.

Un al doilea motiv pentru care problema în discuţie nu este bine pusă este modul în care ignoră metoda lui Dumnezeu de a lucra în istoria vizavi de diferite aspecte şi evenimente. Dumnezeu foloseşte adesea anumite chestiuni sau evenimente în însemnările sacre pentru a ilustra viziunea Sa a unui principiu dezvoltat/lărgit. Spre exemplu putem să ne aducem aminte de momentul în care Dumnezeu l-a lovit pe Uza de moarte atunci când el s-a atins de chivot (2 Sam. 6:6-7). Şi totuşi, în timpul Revoluţiei Franceze, necredincioşii au ridicat pumnii strânşi spre Dumnezeu, au ars Biblii pe străzi, L-au înlocuit pe Dumnezeu din ceruri cu o femeie uşoară (115). După câte ştiu nici unul dintre aceşti hulitori nu a fost lovit de moarte, deşi sacrilegiul lor pare să fi întrecut pe cel al lui Uza. Ce putem spune despre Anania şi Safira, care au păstrat pentru ei banii promişi pentru lucrarea lui Dumnezeu (Fapte 5:1-11)? De ce i-a lovit Dumnezeu de moarte, şi totuşi nu face la fel cu teleevangheliştii din vremurile noastre care delapidează mult mai mult? Este oare Dumnezeu inconsecvent unora dându-le pedeapsa directă şi imediată, iar pe alţii lăsându-i nepedepsiţi?

Dumnezeu nu este niciodată inconsecvent. Aşa după cum El ilustrează viziunea Sa a unor principii lărgite în cazurile lui Uza, Anania, tot la fel El ilustrează viziunea Sa a unui principiu lărgit al poziţie Bibliei împotriva împodobirilor trupului. După cum multe fapte de o natură asemănătoare faptelor lui Uza sau Anania, dar mai rele, au trecut nepedepsite, tot la fel multe probleme legate de împodobire, cu mult mai importante decât bijuteriile, trec nemenţionate în Scriptură. Dumnezeu aşteaptă de la noi ca pur şi simplu să ne folosim de o judecată sfinţită în aplicarea acestor principii către alte practici, tot la fel după cum El aşteaptă de la noi să înţelegem nevoia după reverenţă şi slujire din experienţele lui Uza şi Anania. Însă nu putem să ignorăm aplicaţiile biblice specifice ale principiului împodobirii în chestiunea bijuteriilor numai pentru motivul că Scriptura nu aplică în mod specific acelaşi principiu unor suite întregi de alte practici. În alte practici s-ar putea să nu ştim exact unde se trage linia de demarcaţie. Însă acolo un Biblia o trage pentru noi, ar fi bine să o onorăm.

Dar probabil că cel mai mare pericol în argumentul prezentat este implicaţia sa potrivit căreia ipocrizia unora în cazul unei anumite chestiuni este privită ca o scuză legitimă pentru ignorarea acelei probleme pe de-a întregul, sau cel puţin lăsând pe fiecare în parte să facă aşa cum îi taie capul în privinţa respectivă. Inconsecvenţa unuia nu este niciodată o scuză pentru neascultarea noastră faţă de sfatul lui Dumnezeu. Nu îmi este permis să arunc la gunoi unul din standardele lui Dumnezeu doar pentru că alţii sunt ipocriţi în modul de susţinere şi promovare a acelui standard. Răspunsul în faţa ipocriziei şi inconsecvenţei nu este acela de a lăsa pe fiecare să facă ce este mai bine după mintea sa (Jud. 21:25). Mai degrabă, răspunsul este acela de a fi consecvent ascultător al tuturor principiilor şi standardelor lui Dumnezeu prin puterea pe care El ne-o oferă cu bucurie şi fărăplată (Fil. 4:13).

Hayden descrie bijuteriile care l-au împodobit pe Lucifer în poziţia sa dinainte de cădere (Eze. 28:13-15) (pp. 59, 62), pe cele din grădina Eden (Gen. 2:10-12) (p. 59), dar şi pe cele din temeliile şi structura Noului Ierusalim (Apoc. 21) (p. 61). Atunci când se referă la aceste aspecte el trece cumva pe lângă problemă, căci, involuntar recunoaşte faptul că în cer Dumnezeu “ne va da aceste lucruri bune atunci când vom şti să le purtăm aşa cum se cuvinte” (p. 66). Este chiar bine spus, dar nu am ajuns acolo încă. Iar sfatul Scripturii în această chestiune face evident faptul că nu suntem în stare să ne însuşim astfel de daruri până când nu vom intra pe porţile slavei.

Spre aprecierea lui Hayden, el indică anumite deficienţe în susţinerea argumentului înaintat adesea în comparaţia femeii curate din Apocalipsa 12 cu desfrânata din Apocalipsa 17 (pp. 61-62). Însă cade într-o cursă asemănătoare când foloseşte pasaje ca Isaia 61:10 şi Ezec 16:7- 14 ca dovezi că Dumnezeu priveşte favorabil bijuteriile (pp. 60, 61). Ambele aceste pasaje sunt tot atât de simbolice ca şi cele pe care le foloseşte Apocalipsa în descriere bisericii adevărate şi a celei false. Isaia 61:10 vorbeşte despre modul în care “M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca pe o mireasă împodobită cu sculele ei.” Cu alte cuvinte, bijuteriile reprezintă în acest caz neprihănirea lui Hristos, aşa după cum Isus a folosit metafora vinului nou pentru a reprezenta Evanghelia (Mat.. 9:17; Marcu 2:22; Luca 5:37). Dar afirmaţia lui Isaia nu poate fi văzută ca o permisiune de a purta bijuterii, nu mai mult decât poate fi luată afirmaţia lui Isus despre vinul cel nou, reprezentând Evanghelia, ca un motiv de a bea de acum încolo vin (Expresia “vinul cel nou” în Noul Testament este folosită fără echivoc cu referire la vinul fermentat; vezi Fapte 2:13,15).

Fragmentul din Ezechiel 16 este la fel de simbolic. Ierusalimul nu era literal o fetiţă nou- născută cu buricul netăiat, zăcând undeva în sânge (v. 4,6). Şi nici nu a devenit în realitate o femeie cu sâni şi păr lung (v. 7). Ornamentele descrise în v. 11-13 sunt tot la fel de simbolice, reprezentând prosperitatea pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său. Ca şi fragmentul din Isaia, aici nu este o discuţie privitoare la ce trebuie sau ce nu trebuie să poarte. A folosi aceste versete pentru a demonstra oportunitatea bijuteriilor ar fi ca şi cum am folosi parabola lucrătorilor viei veniţi în ceasul al unsprezecelea din Matei 20 pentru a demonstra că metoda lucrătorilor plătiţi cu ora este contrară Scripturii. Simbolurile, ca şi parabolele, nu trebuiesc luate literal..

Hayden întreabă la un moment dat: “Oare este prea exagerat, în cazul acesta, să credem că poate fi şi cineva al cărui devotament faţă de Dumnezeu să rămână neschimbat în ciuda purtării bijuteriilor? Ce putem spune despre marele lanţ de aur pe care faraonul egiptean l-a pus la gâtul lui Iosif (Gen. 41:42)? Oare i-a afectat devotamentul faţă de Dumnezeu? (pp. 66- 67).

Da, este prea exagerat, pentru că Biblia ne cere să nu purtăm astfel de lucruri în starea noastră căzută (Ex. 33:4-6; 1 Tim. 2:9-10; 1 Pet. 3:3-4). A folosi exemplul lanţului de aur de la gâtul lui Iosif înseamnă a ignora faptul că viaţa unui singur personaj biblic ne este dată ca exemplu, iar acesta este Isus (1 Pet. 2:21-22; 1 Ioan 3:2-3,7). Ne putem întreba pe bună dreptate apoi dacă mulţimea nevestelor lui David a afectat statutul lui de om după inima lui Dumnezeu, sau dacă faptul că Filimon a avut sclavi i-a afectat devotamentul său de creştin. Sfatul clar al Inspiraţiei privind modul în care trebuie să trăim nu poate fi contramandat de dovezile din viaţa personajelor biblice, din moment ce nici unul în afară de Isus nu ne este dat ca exemplu de stil de viaţă.

Hayden ignoră cu totul acest aspect atunci când încearcă să micşoreze impactul puternic al textului din 1 Pet. 3:3-4 asupra chestiunii bijuteriilor, aducând aminte cititorilor că Avraam i- a oferit bijuterii Rebecăi (Gen. 24:22,50,53), şi că Sara, despre care Petru afirmă în acest context că este de privit ca un model de supunere a femeilor creştine faţă de soţii lor (1 Pet. 3:5-7), probabil a purtat şi ea bijuterii (p. 68). Însă, aşa cum afirmă Hayden însuşi (p. 68), aceasta este o speculaţie. Iar pentru acest autor, a pretinde că, dacă nu reuşim să permitem ca modelul Sarei, cu presupusele ei bijuterii, să ne modifice concluziile noastre despre purtarea bijuteriilor care se nasc în parte din acest fragment biblic, “atunci Petru a făcut o alegere nesemnificativă a unui model de urmat pentru a prezenta solia sa anti-împodobire” (p. 68), înseamnă să faci din speculaţie contramandarea sfatului explicit venit din Cuvântul lui Dumnezeu. Este cu totul întristător faptul că astfel de argumente şubrede sunt înaintate ca soluţii veritabile pentru conflictele din biserică.

Hayden scrie la un moment dat: “Aşa după cum unii acoperă lipsa relaţiei lor cu Hristos (mândria) prin împodobiri exterioare, tot la fel creştinii conservatori îşi pot acoperi lipsa lui Hristos (mândria) prin abţinerea de la purtarea podoabelor” (p. 65). Cu siguranţă că aşa ceva se poate întâmpla. Însă fariseul din parabola lui Hristos se lăuda că el nu era un hrăpăreţ, nedrept sau preacurvar (Luca 18:11). Doar pentru faptul că mândria poate lua locul umilinţei în aderarea noastră la standarde nu înseamnă că standardele în ele însele sunt invalidate. Hayden încearcă să micşoreze impactul puternic al textului din 1 Tim. 2:9-10 relativ la bijuterii tot la fel cum o face cu pasajul din 1 Petru. El ne aduce aminte cum textul din 1 Tim. 2:8 vorbeşte despre ridicarea unor mâini curate către Domnul, şi cum versetele 11-12 vorbesc despre femeie, care trebuie să stea în tăcere (p. 69). El protestează faţă de faptul că mulţi adventişti ar pretinde că a intrat penticostalismul în biserică dacă oamenii şi-ar ridica mâinile la rugăciune, şi de asemenea faţă de faptul că, evident, noi nu luăm literal acest pasaj din moment ce permitem femeilor să înveţe şi să vorbească în biserică. Aici, încă o dată, Hayden creează o confuzie nenecesară. Totalitatea pasajelor lui Pavel clarifică înţelesul rolului pe care femeia trebuie să îl aibă în biserică, inclusiv aspectele legate de tăcere şi autoritate, şi numai puţini, dacă sunt vreunii, s-ar lua la harţă pentru ridicarea mâinilor în rugăciune dacă nu ar fi vorba şi de stilul ireverent de închinare şi teologia harului ieftin care acompaniază atât de des astfel de practici.

Ocupându-se şi de sensibila problemă a verighetei Hayden ne aduce înainte referinţele Ellenei White la unele persoane care poartă cu convingere verigheta în ţările unde acest obicei este imperativ (p. 71) (116). Însă pretenţia sa că decizia din anul 1986 a Diviziunii Nord-Americane de a permite folosirea verighetei pe teritoriul său a fost luată “pentru că un mare număr de membri ai bisericii din ţări în care purtarea verighetei este un obicei s-au mutat în America de Nord” (p. 71), va fi pe drept pusă la îndoială de mulţi din America de Nord care continuă să fie deranjaţi/tullburaţi de această practică.

Ar fi bine să comparăm folosirea verighetei din America cu realităţile din alte părţi ale lumii adventiste. Un fost coleg de cameră cu mine, originar din Etiopia, spunea că în timp ce adventiştii din ţara sa purtau verigheta, ei renunţau la toate celelalte bijuterii atunci când acceptau credinţa noastră. Alţi prieteni din diferite părţi ale lumii mi-au confirmat că acesta este modelul în mijlocul adventiştilor şi în ţările lor. Dar, în timp ce practica adventiştilor din lumea a treia în această privinţă pare a fi mai degrabă o încuviinţare/adaptare silită faţă de un imperativ cultural, America pare să fie mai degrabă în situaţia unei încuviinţări dorite. În contrast cu lumea a treia, acceptarea verighetei în adventismul american a dus la acceptarea inelelor de logodnă, a cerceilor, a lănţişoarelor, etc. Este deci dificil pentru mulţi adventişti americani să vadă comentariile Ellenei White privitoare la o încuviinţare conştientă a unui obicei social imperativ ca aplicându-se la diviziunea de baştină a bisericii.

Când scriu aceste rânduri sunt martorul unei scene dintr-o biserică apropiată care tocmai a fost zguduită de anunţul unui membru ce intenţionează să divorţeze de soţia sa. Sigur că este o tragedie extremă oriunde s-ar întâmpla aşa ceva. Dar ceea ce adaugă supremă ironie acestei tragedii este faptul că acest cuplu şi-a apărat în mod repetat dreptul de a purta verighetele şi de a ocupa în acelaşi timp o funcţie în biserică, în ciuda repetatelor sfaturi venite din partea celorlalţi membri cu privire la impactul diviziv al acţiunilor lor. Un alt cuplu din biserică, care la fel făceau pe grozavii cu inelele lor ţipătoare atunci când un pastor a predicat împotriva bijuteriilor, s-a destrămat de atunci. Asta nu înseamnă că verighetele distrug căsniciile, ci doar că popularitatea crescută a inelului pare să nu fi contribuit la creşterea respectului pentru relaţia pe care se presupune că o simbolizează. Aspectul central este acela că spiritul exprimării de sine, al auto-suficienţei care dispreţuieşte orice limitare – fie că vine din sfatul inspirat, fie din conştiinţa altora – este distructiv pentru relaţia noastră unii cu alţii şi cu Dumnezeu. Spre lauda lui Hayden, el evidenţiază cu dreptate nevoia ca un astfel de spirit să fie potolit pentru a nu-i face pe alţii să se poticnească (pp. 71-72).

Hayden citează o afirmaţie a Ellenei White, după câte se pare la subiectul aflat în discuţie aici: “Este prea târziu să mai devenim entuziaşti cu privire la a face un test din această problemă” (p. 72) (117). Însă în context, această afirmaţie se referă la aceia care încercau să reînvie reforma în îmbrăcăminte ca un model exact de urmat de către toate femeile adventiste. În acest context în referirea făcută de scriitoare nu era vorba de ornamentele trupului. Deşi relaţionate, aceste chestiuni nu sunt tocmai identice.

Hayden scrie: “Doar pentru că Biserica Adventistă poate pierde bătălia cu bijuteriile nu înseamnă că noi trebuie să pierdem bătălia asupra sufletelor” (p. 74). Însă el pare a nu înţelege că depărtarea de sfatul inspirat este pierderea bătăliei asupra sufletelor! Hayden vede acestea şi alte aspecte ale stilului de viaţă la care face referire în cartea sa ca fiind minore (p. 126) – şi probabil că, atunci când sunt comparate cu multe altele, chiar sunt. El scrie pe un ton auzit adesea între adventiştii moderni: “Ceea ce contează nu sunt bijuteriile, ci Isus Hristos” (p. 74). Însă Isus a fost acela care a afirmat, referindu-se la lucrurile mici: “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). Dacă vom căuta cu adevărat o abordare hristocentrică a acestor chestiuni, atunci este vremea pentru a lua în serios cuvintele lui Isus Însuşi.

Închinare

Dincolo de bijuterii, aceasta poate fi problema cea mai discutabilă din suita de standarde ale bisericii din momentul de faţă.

Diferită de abordarea bijuteriilor, unde cel puţin a încercat să facă referiri la dovezile inspirate folosite pentru sprijinirea poziţiei noastre tradiţionale/istorice, Hayden lasă cu totul nemenţionate foarte puternicele afirmaţii ale Ellenei White în care avertizează c privire la formele de închinare care divizează acum adventismul contemporan.

Hayden nu îşi întăreşte credibilitatea sau maturitatea dialogului său în biserică atunci când hrăneşte mitul conform căruia dezbaterea asupra muzicii este doar un conflict între generaţii. El scrie despre “un stil de muzică mult mai contemporan care îşi propune să ajungă la noua generaţie” (p. 25), şi despre “adaptarea la noile preferinţe ale tinerilor în materie de muzică” (p. 98). Însă aici nu este o problemă între tineri şi bătrâni, iar a o descrie ca fiind atât de nesemnificativă înseamnă a diviza biserici şi familii. Mulţi oameni în vârstă din biserica din America de Nord nu văd nimic rău în parte din stilurile controversate ale muzicii, şi mult mai mulţi tineri decât cred unii percep această starea actuală de lucruri ca pe o insultă adresată spiritualităţii lor şi ca pe un substitut frivol pentru adevărata închinare.

Cu privire la drama teatrală Hayden scrie că “ceea ce determină calificativul unei drame ca bună sau rea este natura impresiilor pe care aceasta le determină” (p. 78). “Pot fi drame creştine sfinţite, pentru că nu toate dramele lasă impresii rele” (p. 79).

Dar cum putem oare să împăcăm aceste comentarii cu următoarele afirmaţii venite prin scrierile slujitoarei lui Dumnezeu?

“Nici măcar o iotă sau o liniuţă din orice este teatral nu trebuie să fie adusă în lucrarea noastră. Cauza lui Dumnezeu trebuie să aibă o modelare sacră, cerească. Fie ca tot ceea ce este în legătură cu împărtăşirea soliei pentru această vreme să poarte amprenta divină. Faceţi ca nimic din ceea ce este teatral să nu fie permis, căci altfel s-ar strica sfinţenia lucrării.” “Sunt instruită să spun că ne vom întâlni cu tot felul de experienţe şi că oamenii vor încerca să aducă tot felul de prestaţii ciudate în lucrarea lui Dumnezeu. Am întâlnit astfel de lucruri în multe locuri. În primele mele lucrări [ca străduinţe în lucrare, nu ca realizări literare, n.tr.] solia a fost dată ca orice prestaţie teatrală aflată în legătură cu predicarea adevărului prezent să fie descurajată şi interzisă” (118).

Auzim astăzi tot mai mult de “clown ministries” [slujire/servicii de măscărici, n.tr.] care sunt prestate de sau pentru copii şi tineri în biserică. Însă Ellen White ne-a oferit un foarte specific avertisment şi în această privinţă:

“Trebuie să studiem metode prin care să predicăm Evanghelia celor săraci şi dărâmaţi, degradaţi de umanitate. Dar să nu creadă nimeni că Dumnezeu va aproba o metodă care va solicita unui om să acţioneze în lucrarea sa ca un clovn sau ca un om care şi-a pierdut simţurile. Astfel de metode sunt cu totul nenecesare şi nepotrivite” (119).

Cine se poate îndoi în biserica contemporană de forţa, solemnitatea şi relevanţa următoarei citări a unei predicţii semnate de Ellen White?

“Lucrurile pe care le-ai descris ca având loc în Indiana, Domnul mi le-a arătat că vor avea loc chiar înaintea timpului de probă. Va fi dat pe faţă orice lucru scandalos. Vor fi strigăte, cu tobe, muzică şi dansuri. Simţurile fiinţelor raţionale vor deveni atât de confuze încât nu se va mai putea pune încredere în ele pentru a lua deciziile cele mai bune. Iar asta se numeşte a fi mânat de Duhul Sfânt.”

“Duhul Sfânt nu se descoperă niciodată pe Sine prin astfel de metode, într-un astfel de balamuc zgomotos. Aceasta este o invenţie a Satanei pentru a acoperi metodele sale ingenioase de a face fără efect adevărul pur, sincer, elevator, înnobilator, sfinţitor pentru această vreme. … Nici o încurajare nu ar trebui să fie acordată acestui fel de închinare. … Am fost instruită să spun că la aceste demonstraţii sunt prezenţi demoni în formăde oameni.” “Lucrurile care au fost în trecut vor mai fi şi în viitor. Satana va face din muzică o cursă prin felul în care ea este prezentată. Dumnezeu cheamă pe poporul Său, care are lumina înaintea sa din Cuvânt şi din Mărturii, să citească şi să judece, să ia aminte” (120).

Chiar săptămâna trecută am susţinut un altar de seară al tinerilor la care m-am referit la subiectul închinării, şi am citit afirmaţia de mai sus. Tinerii au fost uimiţi că Ellen White a făcut o astfel de predicţie explicită a evenimentelor care acum au loc în biserică.

Hayden scrie la un moment dat: “Atunci când instrumentele şi strigătele puternice eclipsează mesajul intenţionat, atunci nu mai contează pentru mine dacă acel cântec este sau nu referitor la Isus. Personal am îndoieli faţă de aşa ceva” (p. 80). Pe cât de bune pare a fi, afirmaţiile Ellenei White clarifică faptul că nu “îndoielile personale” faţă de astfel de aspiraţii către Dumnezeu sunt aici chestiunea centrală. Aici apare problema reverenţei faţă de Dumnezeul cel tare al cerurilor. Apelurile ambigue ale lui Hayden referitoare la “libertate religioasă” şi toleranţă nelimitată faţă de aspectele muzicii (pp. 76, 77, 82) oferă o minimă speranţă a clarificării discuţiilor adventiste curente pe această problemă atâta vreme cât nu sunt luate în seamă sfaturile clare ale Inspiraţiei, aşa cum apar ele mai sus. Membrii conservatori ai bisericii cunosc prea bine aceste afirmaţii, şi nu vor fi convinşi de discursurile ambigue referitoare la “libertate” să permită politicos desfăşurarea de servicii divine acolo unde Ellen White spune că sunt prezenţi demonii. Nici un fel de raţionament sau analiză gramaticală a cuvintelor nu poate contracara realitatea că această predicţie a profetului lui Dumnezeu se împlineşte în multe dintre formele de închinare şi în tehnicile de “creştere a bisericii” care sunt aduse acum în adventismul contemporan.

Hayden sfătuieşte cu înţelepciune într-o porţiune a cărţii sale că “este imperativ să învăţăm să fim conduşi şi guvernaţi de principii sfinte în locul unor mofturi, mişcări şi opinii populare” (p. 35). Nici un alt sfat nu ar putea fi mai relevant pentru înfierbântarea [excitement, n.tr.] actuală vizavi de metodele “creşterii bisericii” din adventismul contemporan, mare parte a rădăcinilor acesteia pornind din megabisericile populare ca Willow Creek şi altele, care pun la pământ ascultarea şi alte adevăruri de calibru ale creştinismului de dragul umplerii locurilor din sală (121). Este cu totul uimitor să vezi adventişti rătăcind dincolo de graniţele noastre pentru a copia metode de câştigare de suflete, atâta vreme cât mulţi dintre noi lasă ca volumele Evangelism, Christian Service, Welfare Ministry şi Ministry of Healing să adune praful pe rafturile noastre!

Însă, va întreba cineva, cum vom putea trasa o linie despărţitoare între aspectele legate de muzică? Cred că cheia stă în afirmaţia pe care tocmai am citat-o, acolo unde Ellen White vorbeşte despre lucrarea de a face fără efect “adevărul pur, sincer, elevator, înnobilant şi sfinţitor pentru această vreme” (122). Cu alte cuvinte, dacă ceea ce unii numesc program de “reînviorare a închinării” va face ca unii membri să ignore sau să nege “adevărul sfinţitor pentru această vreme” – o frază consecvent folosită de Ellen White pentru a descrie solia noastră unică, bazată pe Biblie şi hristocentrică – atunci puteţi fi siguri că este vorba despre o falsă reînviorare.

Trebuie să punem şi anumite întrebări foarte la obiect privitoare la acele stiluri de închinare “seeker-sensitive”, “culturally relevant” [maniere de închinare în care accentul este pus mai mult pe individ, pe aşteptările sale decât pe mesaj, acesta din urmă fiind supus primului şi adaptat cultural la vremea şi contextul vieţii închinătorului contemporan] pe care unii le promovează între noi – întrebări care trec dincolo de specificaţiile să zicem importante ale muzicii în chestiunile mult mai fundamentale ale seriozităţii doctrinale şi morale. În aceste noi biserici adventiste “seeker-sensitive”, este sau nu accentuată solia noastră doctrinală unică? Li se aduce aminte membrilor că de la anul 1844 încoace trăim perioada antitipică a Zilei Judecăţii, în care trebuie să ne smerim sufletele şi să ne cercetăm inimile pentru a evalua starea noastră faţă de Dumnezeu? Sunt sau nu accentuate semnele iminentei reveniri a Domnului Isus în aceste biserici? Sunt sau nu promovate în aceste biserici standardele Bibliei-Spiritului Profetic referitoare la relaţii, sănătate, înfăţişare/împodobire, păzirea Sabatului, etc.? Accentuează sau nu aceste biserici doctrina Bibliei privitoare la biruinţa totală asupra păcatului de partea aceasta a cerului [cât vom fi încă pe pământ, n.tr.]? Sau se pune accentul în special pe o “Evanghelie” a harului şi a mântuirii care trece cu vederea şi marginalizează necesitatea ascultării?

Aici este locul unde aspectele legate de închinare şi de creşterea bisericii îşi dau arama pe faţă. Credincioşia faţă de adevărul inspirat este singura cale de creştere a bisericii şi de aducere înapoi a foştilor membri. Cu siguranţă că au fost vremuri când asprimea, cuvintele nepoliticoase şi un spirit de condamnare au condus pe unii membri sau interesele lor departe de biserică. Împletirea între compasiunea Domnului şi curajul Său trebuie să fie întotdeauna ţinta lucrătorilor lui Dumnezeu. Însă orice efort de a minimaliza faţetele mai ascuţite ale adevărului de dragul numărului este o trădare a Mântuitorului nostru, care, aşa după cum Hayden admite pe bună dreptate (p. 81), a învăţat pe urmaşii Săi să I se închine “în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23-24). Următoarea afirmaţie a Ellenei White ne oferă o serioasă avertizare în această privinţă:

“Se face prea multă lucrare pripită de a adăuga nume la registrele bisericii. Defecte serioase se văd în caracterul unora dintre cei care se unesc cu biserica. Cei care îi admit spun: Întâi îi vom primi în biserică, iar apoi îi vom schimba. Dar asta este o greşeală. Prima lucrare care trebuie să fie făcută este lucrarea de reformă. Rugaţi-vă pentru ei, vorbiţi cu ei, dar nu le permiteţi să se unească cu poporul lui într-o relaţie a bisericii atâta vreme cât nu se vor hotărî să ofere dovezi evidente ale lucrării Duhului Sfânt în inimile lor” (123).

La un moment dat Hayden sugerează că noi botezăm oameni în biserică ce nu au renunţat pe deplin la folosirea tutunului (pp. 50-52), numind asta “bariere omeneşti” pe care adventiştii le-au pus înaintea noilor membri (p. 50). El citează o afirmaţie unde Ellen White sfătuieşte împotriva excluderii din biserica a oamenilor care pot cădea în lupta lor cu tutunul, dar care arată o dorinţă de reformă (p. 51) (124). Hayden crede că asta înseamnă că oamenii care nu au biruit încă fumatul ar trebui ca atare să fie primiţi în frăţietate de la început. Însă următoarele afirmaţii ale Ellenei White oferă un sfat foarte diferit cu privire la acceptarea iniţială a celor ce folosesc tutun în rândurile membrilor bisericii:

“Victimele băuturilor tari şi ale tutunului sunt corupţi în trup, în suflet, în duh. Astfel de oameni nu ar trebui să fie primiţi în biserică atâta vreme cât nu oferă dovada că ei sunt cu adevărat convertiţi, că simt nevoia credinţei care lucrează în dragoste şi curăţă sufletul. Adevărul lui Dumnezeu va curăţi pe credinciosul adevărat. Acela care este convertit deplin va abandona orice obicei şi apetit care întinează. Printr-o totală abstinenţă el va învinge dorinţa sa după plăceri distrugătoare de sănătate” (125).

“Noi nu primim în biserică pe cei ce folosesc alcoolul sau tutunul. Nu putem admite astfel de persoane. Dar putem încerca să le ajutăm să învingă” (126).

Dietă şi îmbrăcăminte

Aici Hayden prezintă un sfat foarte potrivit şi echilibrat privitor la chestiunile de stil de viaţă unde unii adventişti conservatori au mers dincolo de sfatul Inspiraţiei. Din nefericire, cu mult înainte de a ajunge la aceste paragrafe din cartea lui Hayden, adventiştii conservatori, care altfel ar fi putut beneficia din gândurile sale referitoare la aceste probleme, probabil au închis cartea netrecând mai departe din pricina teologiei mântuirii nescripturistice prezentate.

Hayden descrie cu acurateţe anumite aspecte ale modului de îmbrăcăminte şi ale dietei pe care unii din adventism nu le-au luat în considerare în totalitatea sfatului Ellenei White şi/sau s-au dus cu totul dincolo de acest sfat, în urmarea unui stil de viaţă şi mai strict (pp. 39-47, 89-91). Este cu adevărat un aspect nefericit acela că strădaniile adventiştilor adepţi ai reformei au fost întunecate de un astfel de extremism. Protestul lui Hayden împotriva unui astfel de dezechilibru este unul faţă de care toţi cercetătorii atenţi ai Inspiraţiei îşi pot exprima adeziunea în siguranţă.

Însă chiar şi în aceste aspecte Hayden continuă să înceţoşeze claritatea unor sfaturi fără echivoc inspirate. O distorsiune ţipătoare a Bibliei are loc de două ori cu referire la acest subiect, atunci când Hayden pretinde că această concentrare a adventiştilor asupra standardelor comportamentului exterior violează spiritul versetului care spune: “Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Sam. 16:7) (pp. 20, 53). Însă Biblia este absolut clară evidenţiind ceea ce urmărea Samuel în examinarea fiilor lui Iese, iar acest lucru nu are nimic de-a face cu standardele puse de Dumnezeu privitoare la comportamentul nostru exterior:

“Dar Domnul i-a spus lui Samuel: Nu te uita la înfăţişarea şi la înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Sam. 16:7).

Cu alte cuvinte greşeala lui Samuel atunci când l-a examinat pe Eliab considerându-l a fi cel uns de Domnul a avut de-a face cu atracţia sa fizică, şi nu cu ascultarea anumitor standarde de stil de viaţă.

În timp ce Hayden admite faptul că reforma sănătăţii este braţul drept al celei de-a treia solii îngereşti (p. 98) (127), el scrie apoi: “Totuşi vă rog să observaţi că nu este mesajul însuşi acesta [reforma sănătăţii], ci doar deschide uşile pentru prezentarea adevăratului mesaj/solie

– a treia solie îngerească. Iar solia este referitoare nu la ceea ce mănânci, ci la putere mântuitoare a lui Isus Hristos experimentată în viaţă prin credinţă” (p. 98).

Aici vedem din nou efectul nescripturalităţii care desparte pe Hristos, pe de-o parte şi doctrina şi stilul de viaţă pe de altă parte. Braţul drept nu este trupul întreg, ci foarte sigur doar o parte a sa. Şi care ar fi diferenţa între “puterea mântuitoare a lui Isus Hristos experimentată în viaţă prin credinţă” şi practica prin credinţă a principiilor unei bune sănătăţi, inclusiv dieta? Aceste distincţii, deşi populare chiar acum în adventismul contemporan, sunt în realitate chiar neserioase. Ellen White este cât se poate de clară spunând că reforma sănătăţii este doar o parte a Evangheliei, şi nu doar rezultatul acesteia: “Atunci când este prezentată temperanţa ca o parte a Evangheliei, mulţi vor vedea nevoia lor de reformă” (128).

“Domnul a dat instruire ca Evanghelia să fie dusă mai departe; iar Evanghelia include reforma sănătăţii în toate fazele ei” (129).

Hayden distorsionează din nou Scriptura prin referinţa către Romani 14, text despre care el pretinde că este violat de adventiştii zeloşi care solicită biserica spre un standard mai înalt în materie de dietă şi sănătate (pp. 88-89). Greşeşte cu totul atunci când spune: “Noi adventiştii nu ne simţim prea bine în faţă acestui pasaj” (p. 89). Din partea noastră trebuie spus că ceea ce ne face pe noi să nu ne simţim prea bine este de fapt distorsiunea acestui pasaj. Pavel nu vorbeşte aici despre doctrina biblică a sănătăţii, ci de aceia care impuneau legea ceremonială iudaică asupra neamurilor. La acest lucru se face referire atunci când se spune că: “Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui” (Rom. 14:5). Dacă Hayden este pregătit să meargă dincolo de aspectele ceremoniale şi să aplice acest pasaj adevăratei reforme a sănătăţii, ce mai putem spune despre aceia care aplică versetul 5 distincţiei între sabat şi duminică? Hayden calcă aici pe un tărâm foarte primejdios, indiferent dacă îşi dă seama sau nu.

Un alt pasaj deturnat de la sensul lui de către Hayden este referinţa sa la refuzul lui Petru de a mânca cu neamurile pentru a nu-i jigni pe evrei (Gal. 2:11-14), pretinzând că mustrarea lui Pavel la adresa lui Petru în acest context îi spune lui [Hayden] că ar trebui să meargă înainte şi să mănânce brânză la o adunare de corturi fără a se îngrijora dacă cumva vreunii s-ar simţi ofensaţi [de consumul acestui tip de aliment, n.tr.] (pp. 97-8). În propriile sale cuvinte: “Uneori minţile adventiste care sunt cimentate în extremism trebuie să fie detonate cu o mărturie radicală de calibrul uneia care i-ar ofensa” (p. 98). Aici vedem din nou încurcate capra cu varza. În timp ce Hayden observă pe bună dreptate faptul că unii adventişti merg la extreme în apărarea abstinenţei lor de la produsele animale (pp. 90-91, 96-97), Ellen White spune clar că va veni timpul când renunţarea la ele va fi necesară (130). Cu siguranţă că proliferarea bolilor în animale din momentul de faţă indică faptul că acum a sosit acel ceas mai mult decât oricând în trecut. Renunţarea la produsele animale nu ar trebui să divizeze bisericile, fără discuţii, dar este totuşi o perspectivă pe care Inspiraţia ne-o indică pe măsură ce ne apropiem de sfârşit. Nu acelaşi lucru poate fi spus, evident, despre refuzul lui Petru de a participa la părtăşie cu neamurile. Gestul lui Petru ameninţa să întoarcă biserica înapoi. Parcurgerea fazelor reformei sănătăţii, atunci când aceasta este făcută cum trebuie, va împinge biserica spre înainte.

În timp ce Hayden are dreptate atunci când o citează referinţele Ellenei White care avertizează asupra insistării extreme pe problemele de dietă (pp. 89, 93) (131), pasiunea sa de a face din chestiunile de stil de viaţă ceva discreţionar îl face să piardă cele mai puternice sfaturi ale Ellenei White pe teme cum ar fi consumul cărnii. Cum se face că, spre exemplu, Hayden nu citează pasaje cum sunt cele de mai jos?

“Între cei care aşteaptă venirea Domnului se va renunţa în cele din urmă la consumul de carne; carnea va înceta să mai fie o parte a dietei lor” (132).

“Chiar dacă nu facem din consumul de carne un test, chiar dacă nu forţăm pe nimeni să renunţe la folosirea ei, totuşi este datoria noastră de a cere ca nici un slujbaş al conferinţelor să nu privească cu uşurătate sau să se opună soliei reformei în acest aspect” (133).

“Oare este posibil să avem încredere în slujbaşii care, la mesele unde se serveşte carne, se unesc cu cei ce o consumă?” (134).

“Fie ca nici unul dintre slujbaşii noştri să nu ofere răul exemplu de a mânca alimente de carne” (135).

“Mulţi care acum sunt doar pe jumătate convertiţi asupra problemei consumului de carne se vor depărta de poporul lui Dumnezeu fără a mai merge alături de ei” (136).

Lipsa echilibrului din abordarea lui Hayden este văzută în repetatele sale avertizări împotriva evidenţierii în exces a chestiunilor de dietă, până la aproape totala neglijare de a-i avertiza pe cei care cred că dieta lor nu afectează umblarea lor cu Dumnezeu. Încă o dată se poate percepe faptul că Hayden, din cauza experienţei sale trecute negative cu adventiştii conservatori, vede nevoile şi provocările bisericii cel mai mult prin lentilele propriei sale experienţe din trecut, chiar dacă problema lipsei de stricteţe şi neglijenţei oferă toate dovezile existenţei unui pericol mai mare în biserica contemporană.

Alte chestiuni

Poţi fi uimit cum Satana ne face să ignorăm aspectele temporale exact la vremea celei mai mari relevanţe a lor. În ciuda faptului că evenimentele lumii oferămai multe dovezi acum decât oricând arătând spre iminenta revenire a lui Isus, Hayden este convins că adventiştii sunt loviţi de o “mentalitate a timpului de criză” [care îi face să se gândească numai la vremea crizei finale, n.tr.] care se presupune a “eroda biserica noastră asemeni valurilor neliniştite ale oceanului” (p. 105).

Fără a lua în seamă faptul că în multe biserici adventiste nord-americane trec perioade de luni şi chiar ani de zile fără a se auzi o predică despre evenimentele zilelor de pe urmă, Hayden pare să se concentreze asupra speculaţiilor profetice, “a citi câte ceva apocaliptic în fiecare bucăţică de ştire” este marea problemă a bisericii (pp. 105, 106). Hayden pare să nu ia aminte la unica acceleraţie a împlinirilor apocaliptice din ştirile de la momentul de faţă. Dacă este aşa, atunci lumea ia seama la asta. Revistele de ştiinţă ale lumii şi lumeşti au menţionat nu demult volumul neobişnuit de dezastre naturale care au loc (137). Predicţia Ellenei White cu privire la bolile din animale cu o rată de creştere mărită nu mai este demult împlinită doar în cazuri izolate (138). Armonia între catolici şi protestanţi, despre care altădată nici nu se putea vorbi, este acum la ordinea zilei. Cum se face că Hayden pare să nu acorde nici o atenţie posibilităţii ca această concentrare a adventiştilor conservatori asupra profeţiei evenimentelor zilelor din urmă să se datoreze nu paranoiei, ci simplei conştienţe a realităţii?

Credincios paradigmei sale de a face din ţânţar armăsar, adică de a vedea în muşuroaiele extremismului conservator nişte munţi de crize pentru biserică, Hayden nu poate neglija reamintirea acelor “fanatice elemente din jurul nostru care din timp în timp încearcă să prezică datele la care anumite evenimente ale sfârşitului vor avea loc” (p. 105). Cu siguranţă că Hayden are dreptate atunci când condamnă o astfel de activitate. Însă un astfel de fanatism nu a fost niciodată mai mult decât un minor semnal luminos pe ecranul radarului adventismului modern; vasta majoritate, chiar şi în mijlocul celor mai înverşunaţi conservatori respingând astfel de speculaţii. Încă o dată realizăm faptul că Hayden vorbeşte mai mult din universul limitat al experienţei lui personale decât dintr-un sondaj obiectiv asupra condiţiilor în care se află biserica contemporană.

Hayden scrie despre felul în care adventiştii de-a lungul istoriei noastre au văzut/interpretat evenimentele de la Războiul Civil la Y2K [virusul calculatoarelor în anul 2000, n.tr.] ca semne ale sfârşitului (p. 105), părând a vedea aici o obsesie nesănătoasă (pp. 105-106). El pare să nu înţeleagă că suita de crize mondiale care se accelerează şi pe care el le notează ca având loc de-a lungul istoriei advente au devenit din ce în ce mai acute, fără nici un indiciu care să anunţe o anumită relaxare a tensiunii sau o îmbunătăţire a condiţiilor acestei lumi. În altă parte el scrie dispreţuitor despre “toate chestiile astea cu sfârşitul” (p. 116), părând a crede că toate acestea vor trece.

Hayden are dreptate atunci când contracarează comportamentul prostesc al unor adventişti care, spre exemplu, au neglijat să facă economii pentru vremea când urmau să iasă la pensie, având credinţa că Domnul va veni imediat (p. 106). Partea pe care el nu reuşeşte să o înţeleagă este aceea că în momentul în care adventiştii recunosc ultimul factor determinant al declanşării adventului – pregătirea spirituală a sfinţilor lui Dumnezeu (2 Pet. 3:10-14; 1 Ioan 3:2-3; Apoc. 14:5) – speculaţiile nesănătoase cu privire la evenimentele viitoare sunt evitate, din moment ce este înţeles faptul că Dumnezeu nu aşteaptă atât de mult schimbarea stării lumii cât a bisericii. O înţeleptă pregătire pentru viitor este necesară în ciuda creşterii semnelor sfârşitului la nivel global, pentru că noi trebui e să avem în minte posibilitatea ca nepregătirea bisericii să producă încă întârziere. În cuvintele Ellenei White: “Atunci când caracterul lui Hristos va fi reprodus desăvârşit în poporul Său, atunci El va veni cerându-i ca fiind ai Săi” (139). Da din moment ce teologia lui Hayden respinge adevărul Bibliei, el nu poate să aprecieze echilibrul adecvat între pregătirea lumii şi pregătirea bisericii în anticiparea pe care o avem faţă de timpul sfârşitului.

Hayden petrece un timp asupra subiectului vieţuirii la oraş vs. vieţuirea la ţară (pp. 106-107, 114-115). Aici ne prezintă încă o dată câteva puncte bune, reamintindu-ne că mulţi au stat de partea adevărului în circumstanţe nu tocmai ideale (pp. 107, 114). Dar din nou se deschide şi faţă de neînţelegere atunci când înaintează întrebări sarcastice ca aceasta: “Cum vom putea noi oare să fim martori dacă vom fi ascunşi în văgăunile pustietăţii timpului sfârşitului?” (p. 107). Ne putem întreba cum se relaţionează faţă de afirmaţii ale Ellenei White ca cea de mai jos:

“În oraşe se va face lucrarea din avanposturi. Spune mesagerul lui Dumnezeu ‘Oare oraşele să nu fie avertizate? Ba da, dar nu de către oamenii lui Dumnezeu locuind în ele, ci de cei care le vor vizita, pentru a le da avertizarea asupra celor ce vor veni peste pământ'” (140). Sfatul Ellenei White recunoaşte, bineînţeles, că în timp ce trăirea la ţară este ideală, ea nu este posibilă pentru toţi, motiv pentru care ea scrie despre nevoia de a-i ţine pe tinerii noştri „cât mai departe posibil” contaminarea vieţii din oraşe (141). Această afirmaţie recunoaşte că ceea ce este posibil pentru unii poate să nu fie întotdeauna posibil pentru alţii. Mai mult decât atât, ea prezintă următorul sfat privitor la ceea ce va trebui să facă poporul lui Dumnezeu atunci când icoana fiarei va fi impusă:

“După cum asediul Ierusalimului de către armatele romane a fost semnul fugii pentru creştinii evrei, tot la fel implicarea puterii din partea naţiunii noastre în decretul care va impune sabatul papal va fi o avertizare pentru noi. Atunci va fi timpul de părăsire a marilor oraşe, de pregătire pentru părăsirea celor mai mici pentru retragerea în case aşezate în locuri izolate în munţi” (142).

Cu alte cuvinte, în timp ce cât mai mulţi dintre noi cu putinţă vor trebui să-şi găsească locuri de locuit la ţară, afirmaţia de mai sus recunoaşte că vor fi mulţi care nu vor fi în stare să facă asta, şi astfel pentru ei legea naţională duminicală va fi semnul final de părăsire a marilor oraşe.

Hayden nu greşeşte atunci când îi avertizează pe adventiştii conservatori împotriva extremismului în această privinţă, dar atâta vreme cât nu aşează diferitele aspecte ale sfatului inspirat cap la cap în scrierile sale, se va lăsa descoperit în faţa unei nedorite neînţelegerii. Încă o dată ar trebui să notăm că grupul din biserica noastră căruia i se adresează direct mari părţi ale cărţii sale sunt bine puşi la punct cu scrierile Ellenei White. Dacă Hayden doreşte să distrugă ceea ce el crede că sunt greşite înţelegeri bazate pe anumite sfaturi ale Ellenei White, este imperativ ca el să abordeze aceste sfaturi direct şi să pună alături de ele acele pasaje inspirate despre care el crede că oferă un echilibru şi descoperă armonia întregului.

AM amintit înainte referinţa lui Hayden la aşa-numitul studiu Valuegenesis study care se ocupă cu opiniile tineretului adventist (pp. 124-125). Este însă dincolo de scopul acestui răspuns să se facă acum o examinare în amănunţime a studiului amintit. Însă ceea ce ar trebui să tulbure pe oricare adventist credincios este următorul comentariu al lui Hayden, relativ la afirmaţia studiului Valuegenesis study potrivit căreia standardele noastre tradiţionale/istorice referitoare la bijuterii şi distracţie “nu vor rezista în viitorul apropiat al bisericii” datorită presupusei respingeri venite din partea acestor tineri adventişti (p. 125):

“Dacă ne continuăm discursul acesta tare şi poziţia neclintită faţă de chestiunile mai puţin definite moral ca bijuteriile, dictarea tinerilor noştri a felurilor de muzică pe care să le asculte, şi condamnarea participării lor la acţiuni ca dansul sau mersul la teatru, atunci ne putem aştepta să îi vedem în continuare părăsind biserica, mulţi dintre ei fără să se mai întoarcă vreodată” (p. 125).

Câteva observaţii sunt prezentate la rând: În primul rând, oare ce fel de indispoziţie tragică a venit asupra scumpei noastre biserici până acolo încât să sfătuim înlăturarea standardelor pentru că ele nu mai sunt populare? Oare ni-i putem imagina cu adevărat pe Ieremia, Ioan Botezătorul, Isus sau apostolul Pavel făcând sondaje pentru a vedea ce aspecte ale stilului de viaţă vor considera oamenii că sunt mia importante? În al doilea rând, rezultatele sondajelor sunt adesea extrem de subiective, pe care nu te poţi baza, şi înclinate spre o rapidă schimbare, după cum foşti preşedinţi americani ca Thomas Dewey şi Michael Dukakis pot certifica. În al treilea rând, sondajele religioase în special au un factor intrinsec de nesiguranţă care merge dincolo de problemele tuturor celorlalte sondaje. Din propriile mele observaţii, răspunsurile la astfel de sondaje sunt marcate de o varietate de motive care ies adesea la suprafaţă atunci când vorbeşti cu cei chestionaţi. Unii tineri vor da anumite răspunsuri pentru că ei ştiu că trebuie să le dea pe cele “bune”; alţii vor indica spre răspunsurile greşite ca să spargă faţa celor din poziţii de autoritate; în timp ce alţii pot bifa în grabă răspunsurile fără prea multă analiză a minţii, o minte grăbite de sute de alte priorităţi pe care ei le găsesc mult mai presante în acel moment.

Astfel, atât din motive de credincioşie spirituală, dar şi de acurateţe statistică, sondajele religioase au o valoare dubitabilă. Cu cât este mai bine să dai pur şi simplu voie sfatului inspirat al lui Dumnezeu să hotărască ce trebuie să credem, cum trebuie să trăim, cum să ne educăm tineretul! Iar în ceea ce priveşte noţiunea lui Hayden potrivit căreia standardele înalte tind să îi îndepărteze pe tineri, şi, se crede, că le „vor reduce abilitatea de a aduce noi convertiţi în biserică” (p. 125), cum se face că acele comunităţi religioase cu cele mai înalte standarde de credinţă şi practică – unele dintre ele mult mai severe în anumite aspecte decât cele din adventismul conservator – au crescut în număr de membri în timpul ultimilor 20 de ani, în timp ce cele liberale, mai tolerante, au cunoscut un declin accentuat (143)?

Îngrijorarea lui Hayden cu privire la prea mult accent apocaliptic în biserică nu este doar greşit aşezat în această imagine a unei majorităţi acceptabile şi confortabile a adventismului din lumea întâi; dar şi eşuează în încercarea de a vedea Cine este sursa reală a acestor accente. Este vorba de Isus Hristos Însuşi care i-a sfătuit pe urmaşii Săi: “Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21:28). Încă o dată, dacă vom dobândi acea concentrare hristocentrică pe care Hayden şi noi toţi o dorim, ar fi cel mai bine să dăm atenţie cuvintelor lui Hristos Însuşi. Un strigăt care se dovedeşte a fi departe de frica lui Hayden, cum că se pune prea mult accent pe pregătirea pentru timpul sfârşitului, este adesea repetatul sfat al scriitoarei inspirate: “Am văzut că rămăşiţa nu era pregătită pentru cele ce urmau să vină peste pământ. Prostia [stupidity, n.tr.], ca o letargie părea să se aplece peste minţile celor mai mulţi dintre cei ce mărturiseau a crede că noi avem ultima solie. Îngerul care mă însoţea a strigat cu o solemnitate înfricoşătoare ‘Fiţi gata! Fiţi gata! Fiţi gata!, căci mânia aprinsă a Domnului va veni în curând. Mânia Sa se va revărsa neamestecată cu har, iar voi nu sunteţi gata. Sfâşiaţi-vă inima, nu haina. O mare lucrare trebuie făcută pentru rămăşiţă” (144).

În timp ce este numai cinstit să menţionăm că Ellen White ne avertizează să nu ne înjugăm pentru “o vreme de necaz mai dinainte” (145), astfel de avertizări sunt prezentate cu o mai mică, foarte mică frecvenţă faţă îndemnurile de a aborda cu simţ acest subiect şi de a chema poporul nostru la o pregătire. Convingerea creşte atunci când luăm în seamă tema şi sarcina cărţii lui Hayden, şi anume că priorităţile sale în ceea ce priveşte accentul spiritual nu sunt cele ale Inspiraţiei.

Concluzie: Zbateri în ţărână

Cu ani în urmă George Vandeman a scris o carte numită Sail Your Own Seas [Navigaţi pe mările voastre, n.tr.], cu un capitol intitulat “Maşini de pompieri şi inundaţii” (146). Deşi această carte a fost intenţionată unui public non-adventist este destul de grav dacă adventiştii nu au citit-o.

În acest capitol Vandeman reaminteşte de cartea Scrisorile lui Zgândărilă [acesta este numele cărţii în traducerea care circulă în România], de C.S. Lewis, în care un demon numit Zgândărilă dă sfaturi unui demon mai puţin experimentat cu privire la cursele ce se pot întinde fiinţelor umane.

“‘Toată şmecheria’, a spus Zgândărilă, ‘este să îi facem să alerge cu stingătoarele de foc oricând este vreo inundaţie.'”

“Adună oamenii în gloată lângă barca ce este aproape scufundată. Când oamenii sunt căldicei şi apatici, stârneşte-i prin pericolele entuziasmului şi emoţiei. Dacă sunt leneşi, atunci vorbeşte-le despre ipocrizia unei comunităţi care face lucrare. Dacă sunt cruzi, neîndurători, avertizează-i faţă de relele sentimentalismului.”

“Cu alte cuvinte, fă-i să audă tare şi repetat avertismente de care nu au nevoie” (147).

Nici o analogie nu ar fi putut fi mai bună în descrierea obsesiei prezentate de Keavin Hayden atunci când înaintează opiniile sale privitoare la legalism, rigiditate excesivă, paranoia apocaliptică, în mijlocul unei biserici ai cărei cei mai populari predicatori şi literatura de bază lovesc cu putere în permanenţă orice astfel de rele observate. Incisivitatea exagerată a lumii şi a indulgenţelor sale în această eră a tehnologiei pare să conteze puţin pentru aceşti oameni. Nici constanta degenerare a lumii şi nici impactul crescut asupra bisericii nu beneficiază de un mare interes; Hayden scrie totuşi în tonuri groteşti despre “biserica noastră orientată spre standarde” (p. 41). Ca şi designerii nefericitei Linii Maginot a Franţei, Hayden şi cei cu o mentalitate asemănătoare persistă în a purta un război trecut, în ciuda ameninţării unui duşman mult mai diferit şi mai primejdios. Chiar şi numai un studiu fugitiv al a scrierilor sacre arată că o conformare lumească a făcut rău poporului lui Dumnezeu cu mult mai des decât extremismul conservator.

Ca multe alte tentative ale sale de convingere, Hayden ia o atitudine liberală pe o varietate de aspecte în timp ce se declară a fi undeva la linia de mijloc (pp. 120, 123). El cere ca biserica să se adapteze la “nevoile individuale şi alegerile diferitelor grupuri care alcătuiesc biserica” (p. 126), insistând că liberalii şi conservatorii “nu sunt atât de colosal diferiţi. … Doar că au diferite moduri de a ajunge la rezultatul dorit” (p. 123). Încă o dată, aşa cum am menţionat şi mai înainte, el este afectat fie de o incredibilă naivitate cu privire la ce se întâmplă astăzi în biserică, fie caută în mod deliberat toleranţă pentru respingerea strigătoare la cer a credinţelor fundamentale AZŞ din unele cercuri ale noastre.

Hayden protestează la un moment dat că el nu este un “liberal necugetat” (p. 67). Nu susţinem acest fapt. Dacă el ar fi fost un astfel de om atunci cartea sa ar fi fost cu mult mai puţin periculoasă, şi nu ar fi fost niciodată aprobată de un comitet adventist de studiu al publicaţiilor. Un ins dispus la compromis dar înveşmântat în mantia peudo-conservatorului este cu mult mai ucigător decât un liberal arogant.

Hayden scrie, aşa cum o fac şi alţii în adventismul conteporan (148), că provocarea curentă a bisericii este găsirea unei linii de mijloc între alternativele liberale şi conservatoare între noi, aşa după cum Isus a evitat atât tabăra fariseilor, cât şi a saducheilor din zilele Sale (p. 123). El scrie, fără nici măcar o afirmaţie inspirată în sprijinul său, că “tot la fel în zilele noastre vor fi aceia care vor încerca să urmeze un drum ferindu-se atât de gropile conservatorilor, dar şi de cele ale liberalilor, pe care lumea îi va arăta în cele din urmă ca ‘cei ce tulbură Israelul” (p. 123).

Însă Inspiraţia nu descrie pe credincioşii lui Dumnezeu din timpul sfârşitului în astfel de termeni. Mult mai sigur este faptul că va apărea diviziune în biserică în zilele din urmă, după cum citim:

“Diviziuni vor apărea în biserică. Două partide se vor evidenţia. Grâul şi neghina vor creşte împreună pentru seceriş” (149).

De menţionat că scriitoarea nu descrie aici două tabere în biserică la vremea sfârşitului ca fiind două extreme la fel de indezirabile. Mai degrabă ea vorbeşte despre două tabere care sunt grâu şi neghină. Într-un alt pasaj ea scrie mult mai direct indicând existenţa a două clase la vremea sfârşitului: “Lupta împotriva legii lui Dumnezeu, care a început în cer, va fi continuată până la vremea sfârşitului. Fiecare om va fi pus la probă. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia va trebui să se decidă întreaga lume. Toţi vor fi chemaţi să aleagă între legea lui Dumnezeu şi legile oamenilor. Aici va fi trasă lini de demarcare. Nu vor fi decât două clase” (150).

Trebuie să întrebăm: Cum se face că, în avertizările lor pentru biserica din zilele de pe urmă, atât Scriptura, dar şi Ellen White sunt atât de lipsite de obsesia legalistă în adventismul contemporan? Atât Scriptura, dar şi Ellen White sunt conştiente de problema legalismului; Pavel scrie despre cei care caută să fie mântuiţi prin “faptele legii” (Rom. 3:20,28; Gal. 2:16; Efes. 2:8-9), iar Ellen White a scris despre cei care predică legea până devin “uscaţi ca dealurile din Ghilboa” (151). Ea mai scrie într-un alt loc despre modul în care papalitatea face apel la “două clase ale omenirii, incluzând aproape întreaga lume – cei care sunt mântuiţi prin propriile lor merite, şi cei care sunt mântuiţi în păcatele lor” (152). De ce, în scrierile ei, dar şi în Biblie, se acordă o mai mare atenţie ultimei probleme, în timp ce atât de mulţi adventişti contemporani acordă cu mult mai multă atenţie primului aspect? Niciodată Scriptura şi nici Ellen White nu descriu principala problemă a a credincioşilor declaraţi din vremea sfârşitului ca fiind una a neprihănirii prin fapte, a atenţiei excesive acordate standardelor, sau a predicării seci a legii.

Este adevărat, aşa cum arată Hayden, că Ellen White avertizează de fanatismul bisericii la vremea sfârşitului (p. 36) (153). Însă în multele ei discuţii cu privire la biserica din zilele din urmă, ea nu menţionează niciodată acest lucru ca o provocare majoră. De mult mai multe ori a vorbeşte despre “cei care au cedat pas cu pas cererilor lumeşti şi s-au conformat obiceiurilor lumeşti” (154), despre cei “cărora nu le pasă şi [sunt] indiferenţi” (155), despre cei care nu “doresc să ia o poziţie curajoasă şi statornică pentru adevăr” (156), despre cei care “nu au fost sfinţiţi prin ascultarea de adevăr, … unindu-se cu lumea şi împărtăşind spiritul ei” (157). Încă o dată întrebăm, cum se face că Hayden ignoră aproape complet acest element într-o carte dedicată stilului de viaţă adventist?

Uimitor, solicitarea lui Hayden cu privire la o poziţie de mijloc în peisajul adventismului curent ne aduce aminte de puternicul avertisment al laodiceanului ultimelor zile, care este mustrat pentru faptul că este “nici rece, nici în clocot” (Apoc. 3:15). Cartea sa deplânge faptul că, în privinţa chestiunilor aflate în discuţie, “Prea adesea astfel de probleme ne-au divizat în tabere separate” (p. 25). Însă nu numai Ellen White ne declară că aşa ceva se va întâmpla (158), ci chiar Isus Însuşi (Mat. 10:34-36). Divizările de acest fel sunt întotdeauna sfâşietoare la inimă. Şi cer din partea noastră tot spiritul acela cald al Domnului nostru. Însă, în cuvintele profetului: “Este o încercare teribilă, dar cu toate acestea va trebui să aibă loc” (159).

În concluzie, carte lui Hayden este un document tragic, distructiv, una dintre cele mai ruşinoase cărţi care s-a editat vreodată la o casă de editură adventistă. Ea loveşte chiar în miezul credinţei noastre prin negarea desăvârşirii realizată prin puterea Duhului, batjocorind stindardul nostru denominaţional, “Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14:12). Aşa cum a fost notat la început, putem cel puţin să îi mulţumim lui Hayden pentru gestul de a admite candid faptul că negarea acestei doctrine cheie este strâns legată de o abordare mult mai îngăduitoare a chestiunilor legate de stilul de viaţă. Din nefericire, aşa cum am afirmat şi mai devreme, autorul eşuează în încercarea de a înţelege că toate aspectele vieţuirii creştine – nu doar cele adventiste – sunt lăsate descoperite şi vulnerabile dacă creştinismul este redus la formulăbanală “fă tot ce poţi mai bine” între nenumărate altele. Cartea lui Hayden este cea mai clară demonstraţie posibilă şi răspuns la întrebarea de ce vedem, chiar acum, atât de multe dintre standardele noastre dragi târându-se prin ţărână.

În articolul său recent din Review, Hayden citează câteva referinţe ale Ellenei White care neagă faptul că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ar fi Babilonul (160). Într-un spirit curajos afirm şi eu caracterul deplin adevărat şi permanent al acestor afirmaţii inspirate. Din nefericire, abordarea teologiei şi standardelor găsită în scrierile lui Hayden este motivul cheie pentru care atât de mulţi adventişti credincioşi sunt chiar acum atraşi de ispita de a numi biserica drept Babilon. Cu siguranţă că această ispită trebuie combătută, apostazia prezentă nu a fost numai prezisă, ci îşi va şi găsi eşecul final în rândurile dragii noastre biserici (161). Disperarea şi îmbolnăvirea inimii celor credincioşi vor fi mult mai uşor atenuate dacă astfel de cărţi şi teologii ar primi mustrarea şi interdicţia pe care le merită din partea celor aflaţi în poziţii responsabile.

Încheiem cu următoarele predicţii inspirate ale conflictului prezent, şi cu speranţa pe care o oferă de-a lungul bătăliei pe care o purtăm acum:

“În viziune am văzut două armate aflate într-un conflict teribil. O armată era condusă de steaguri care purtau însemnul lumii; cealaltă era condusă de steagul însângerat al Prinţului Emanuel. Steag după steag erau lăsate să se târască prin ţărână, atunci când companie după companie din armata Domnului se uneau cu duşmanul, şi seminţie după seminţie din rândurile duşmanului se uneau cu poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu.”

“Bătălia s-a înverşunat. Biruinţa alterna când de-o parte, când de alta. Acum soldaţii crucii au cedat, ‘ca un bolnav care cade în leşin’ Isaiah 10:18. Însă această retragere aparentă a fost pentru a câştiga o poziţie mult mai avantajoasă. S-au auzit strigăte de bucurie. S-a înălţat o cântare de laudă la adresa lui Dumnezeu, iar glasurile îngerilor s-au unit în cântare pe măsură ce soldaţii lui Hristos înfigeau steagurile pe meterezele fortăreţelor până atunci ocupate de duşmanul” (162).

Endnotes

Woodrow W. Whidden II, Ellen White on the Humanity of Christ (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1997), p. 80.
Keavin Hayden, Saving Blood: How you can have the power of God's grace in your life (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2000), pp. 143-157.
See Martin Weber, Who's Got the Truth? Making sense out of five different Adventist gospels (Silver Spring, MD: Home Study International Press, 1994), pp. 169-186,199; Morris L. Venden, Never Without An Intercessor: The Good News About the Judgment (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1996), p. 102; George R. Knight, The Pharisee's Guide to Perfect Holiness: A study of sin and salvation (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992), pp. 190-191,195; Marvin Moore, Conquering the Dragon Within: God's Provision for Assurance and Victory in the End Time (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1995), pp. 15-17.
Hayden, "My Journey to Graceland," Adventist Review, March 15, 2001, p. 11. Ibid, pp. 12-13.
Ellen G. White, Testimonies, vol. 5, p. 305.
________, Steps to Christ, p. 23..
________, Selected Messages, vol. 1, p. 331.
________, Youth's Instructor, Oct. 21, 1897.
________, Our High Calling, p. 212 (toate italicele din aceste citate şi altele semnate de Ellen White aparţin autorului).
________, Christ's Object Lessons, p. 360.
________, Steps to Christ, p. 63.
________, Sanctified Life, p. 11.
________, Messages to Young People, p. 35.
________, Desire of Ages, p. 300.
________, Selected Messages, vol. 1, p. 331.
________, Youth's Instructor, Oct. 21, 1897.
________, Christ's Object Lessons, pp. 310-312.
________, Selected Messages. vol. 1, p. 367.
________, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092.
________, Christ's Object Lessons, p. 69.
________, Desire of Ages, p. 664.
________, In Heavenly Places, p. 160.
________, Evangelism, p. 385.
________, Review and Herald, March 15, 1906. Ibid, April 1, 1902.
________, Selected Messages, vol. 3, p. 360.
________, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092; Selected Messages, vol. 1, p. 367.
________, Our High Calling, p. 212; Christ's Object Lessons, p. 360.
________, Review and Herald, March 15, 1887.
________, The Great Controversy, p. 636.
________, Desire of Ages, p. 468.
________, The Great Controversy, p. 469. Ibid, p. 425.
________, Testimonies, vol. 4, p. 520; see also In Heavenly Places, p. 186.
________, Selected Messages, vol. 1, p. 367.
________, This Day With God, p. 151.
________, In Heavenly Places, p. 34.
________, Sons and Daughters of God, p. 50.
________, This Day With God, p. 124.
________, Sons and Daughters of God, p. 227.
________, Mind, Character, and Personality, vol. 2, p. 636.
________, Christ's Object Lessons, p. 72.
________, Testimonies, vol. 6, pp. 400-401.
________, Early Writings, p. 71.
________, Pacific Union Recorder, April 29, 1915.
________, Mount of Blessing, p. 77. Ibid.
Ibid, p. 76.
________, Selected Messages, vol. 1, p. 42. Hayden, Saving Blood, pp. 133-142. White, Steps to Christ, pp. 62-63.
Ibid, p. 63.
________, Desire of Ages, p. 762.
________, Testimonies, vol. 2, p. 549. Ibid.
Ibid, p. 170. Ibid, p. 628.
________, Steps to Christ, pp. 57-58. Ibid, p. 57.
________, Review and Herald, Jan. 14, 1904. Ibid, April 21, 1901.
________, Selected Messages. vol. 1, p. 42.
________, Acts of the Apostles, p. 532.
________, Review and Herald, Nov. 26, 1901.
________, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 909.
________, Christian Service, p. 263.
________, Manuscript Releases, vol. 2, p. 337.
________, Selected Messages, vol. 3, p. 196. Ibid.
________, Testimonies, vol. 5, pp. 473-474.
________, The Great Controversy, p. 484.
________, Testimonies, vol. 5, p. 469. Ibid, p. 474.
________, Desire of Ages, p. 311.
________, Patriarchs and Prophets, p. 421.
________, Our High Calling, p. 214.
________, My Life Today, p. 250.
See Roy Adams, "Divided, We Crawl," Adventist Review, February 1995, p. 2; Weber, Who's Got the Truth?, pp. 187-211; Knight, Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1989), p. 107.
Weber, Who's Got the Truth?, pp.194-201. White, Evangelism, p. 256.
________, Early Writings, p. 78.
________, Testimonies, vol. 5, p. 665.
________, Selected Messages, vol. 3, p. 32.
________, Spiritual Gifts, vol. 2, pp. 98-99.
________, Gospel Workers, p. 302.
________, Evangelism, p. 257.
"The role of the Ellen G. White Writings in doctrinal matters," Adventist Review, Sept. 4, 1980, p. 15.
Reinder Bruinsma, "Adventists & Catholics: Prophetic Preview or Prejudice?" Spectrum, Summer 1999, pp. 45-52.
Peter Bath, "A Fresh Faith," Adventist Review, March 29, 2001, pp. 4-6. White, Our High Calling, p. 208.
________, Desire of Ages, p. 660. Ibid, p. 390.
________, Testimonies, vol. 1, p. 158; Signs of the Times, July 1, 1889 (Evangelism 272); Historical Sketches, pp. 123-124.
________, Review and Herald, March 11, 1890.
________, Mount of Blessing, p. 124; Counsels to Writers and Editors, pp. 36-37, 39.
________, Selected Messages, vol. 1, p. 175. Ibid, vol. 3, p. 412.
________, Our High Calling, p. 329.
________, Education, p. 17.
________, Steps to Christ, p. 105.
________, Fundamentals of Christian Education, p. 408.
________, Gospel Workers, p. 373.
________, Child Guidance, p. 429.
________, Mount of Blessing, p. 128.
________, Prophets and Kings, p. 140.
________, Patriarchs and Prophets, p. 578.
________, The Great Controversy, p. 606.
________, The Upward Look, p. 366.
________, Mount of Blessing, p. 125-126.
________, Child Guidance, p. 429.
________, Mount of Blessing, p. 128.
________, The Great Controversy, p. 606.
________, Southern Watchman, May 1, 1906.
________, The Great Controversy, pp. 275-276.
________, Testimonies to Ministers, pp. 180-181.
________, Evangelism, p. 273. Ibid, p. 137.
________, Signs of the Times, March 19, 1894.
________, Selected Messages, vol. 2, pp. 36-38.
G. A. Pritchard, Willow Creek Seeker Services: Evaluating a New Way of Doing Church (Grand Rapids, MI: Baker Books, 1998), pp. 235-237, 263-287.
White, Selected Messages, vol. 2, p. 36.
________, Review and Herald, May 21, 1901.
________, Manuscript Releases, vol. 15, p. 139.
________, Evangelism, p. 264.
________, Temperance, p. 166.
________, Counsels on Health, p. 434.
________, Testimonies, vol. 7, p. 75.
________, Medical Ministry, p. 159.
________, Counsels on Diet and Foods, pp. 206, 356, 411. Ibid, pp. 466, 468.
Ibid, pp. 380-381. Ibid, p. 401. Ibid, p. 402. Ibid, p. 399. Ibid, p. 382.
See Joseph D'Agenese, "Why Has Our Weather Gone Wild?" Discover, June 2000, p. 76. "The Slow, Deadly Spread of Mad Cow Disease," Newsweek, March 12, 2001 (cover story). White, Christ's Object Lessons, p. 69.
________, Evangelism, p. 77. Ibid.
________, Testimonies, vol. 5, pp. 464-465.
See Dean M. Kelley, Why Conservative Churches Are Growing (New York: Harper & Row, 1982). John Dart, "Mainline Church Strength Shrinks," Los Angeles Times, April 6, 1985, Part 1-A, pp. 1-8; Kenneth L. Woodward, "From Mainline to Sideline," Newsweek, Dec. 22, 1986, pp. 54-56; Woodward, "Dead End for the Mainline?" Newsweek, Aug. 9, 1993, pp. 46- 48.
White, Early Writings, p. 119.
________, Selected Messages, vol. 1, p. 180.
George E. Vandeman, Sail Your Own Seas (Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Assn, 1975), pp. 71-77.
Ibid, p. 71.
Ron Halvorsen Sr, "Cities Under Siege," Adventist Review, January 1999, p. 8. White, Selected Messages, vol. 2, p. 114.
________, Desire of Ages, p. 763.
________, Review and Herald, March 11, 1890.
________, The Great Controversy, p. 572.
________, Gospel Workers, p. 316; see also Selected Messages, vol. 2, p. 28.
________, Testimonies, vol. 5, p. 81.
________, Early Writings, p. 271. Ibid, p. 50.
________, The Great Controversy, p. 608.
________, Selected Messages, vol. 2, p. 114. Ibid, p. 380.
________, Review and Herald, Oct. 3, 1893, quoted by Hayden, "My Journey to Graceland, Adventist Review, March 15, 2001, p. 12.
________, Testimonies, vol. 1, p. 100; vol. 4, p. 89; The Great Controversy, p. 608; Manuscript Releases, vol. 20, p. 320.
________, Testimonies, vol. 8, p. 41.