PDF – Moderatie Fanatica – de Kevin Paulson

Un răspuns la Never Without An Intercessor (Niciodată fără un mijlocitor) a lui Morris Venden, (Boise, ID: Casa de editurăPacific Press, 1996)

Morris Venden va rămâne fără îndoială în memorie ca unul dintre cele mai curioase, şi totuşi tragice figuri ale istorie adventiste moderne.

Chiar dacă nu ar mai avea nici un alt motiv, mulţi adventişti din a doua jumătatea a secolului al douăzecilea pot să fie mulţumitori lui Morris Venden pentru lucrarea sa de a-i fi inspirat să ia în serios umblarea lor personală cu Dumnezeu şi de a începe o viaţă devoţională regulată de studiu biblic zilnic. Trebuie să recunosc că în propria peregrinare spirituală, accentul plasat de Morris Venden asupra nevoii de închinare personală şi studiului biblic personal zilnic m-a încurajat să încep un astfel de program. Cam în acelaşi timp, în timpul anilor mei de adolescenţă, îmi amintesc o serie excelentă de predici a lui Venden de la o întâlnire de tabără din Arizona care se ocupa de Duhul Sfânt şi de pericolele penticontalismului modern. Şi ca student la Pacific Union College în timpul controversei Ford, pot să dau mărturie despre influenţa pozitivă – în campus şi nu numai – a opoziţiei pastorului Venden faţă de negarea biruinţei faţă de păcat, a judecăţii de cercetare şi a Spiritului Profeţiei – idei ale lui Desmond Ford. Consecvent acestui model, cartea în discuţie conţine un capitol excelent cu privire la ispăşire şi de ce nu se poate ca ea să se fi sfârşit pe cruce. (p. 139-149)

Totuşi erorile fundamentale ale soteriologiei lui Morris Venden şi viziunea sa asupra priorităţilor spirituale ale bisericii continuă să împiedice o înţelegere clară printre mulţi adventişti contemporani şi poartă, poate, o vină chiar mai mare decât a lui Desmond Ford pentru starea spirituală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea moderne. Never Without An Intercessor, una dintre cele mai recente cărţi ale sale, ilustrează problema continuă pe care o ridică teologia lui pentru percepţiile şi travaliul poporului lui Dumnezeu de la vremea sfârşitului.

Screwtape şi Harvey Cox

În cartea sa din 1975 Sail Your Own Seas (Navigaţi în apele voastre), George Vandeman a repetat o avertizare a lui C. S. Lewis care multor adventişti pare să le fi scăpat.

Într-un capitol intitulat “Fire Trucks and Floods” (Maşini de pompieri şi inundaţii) Vandeman atribuie expresia lui Lewis în gura unui demon numit Screwtape, a cărui stratagemă era aceea de a-i determina pe oameni să “alerge încoace şi încolo cu extinctoare de incendii oriunde este o inundaţie.” Faceţi-i pe oameni să se îmbulzească în partea bărcii care este deja aproape scufundată. Când sunt căldicei şi apatici, împuiaţi-le capul cu pericolele entuziasmului şi emoţiilor. Dacă sunt leneşi, vorbiţi-le despre ipocrizia comunităţii lucrătoare. Dacă sunt cruzi, avertizaţi-i împotriva relelor sentimentalismului… cu alte cuvinte, faceţi ca ei să audă tare şi repetat exact acele avertizări de care nu au nevoie.” 1 Teologia lui Morris Venden ilustrează probabil cel mai bine obsesia adventistă modernă cu privire la pericolele legalismului. (Vom lăsa la o parte pentru moment chestiunea a ceea ce este sau nu legalismul, după Inspiraţie. Pentru moment este suficient să analizăm dacă toate preocupările atât de stringente pentru reguli şi comportament pe care Venden le găseşte atât de nocive reprezintă sau nu adevăratul pericol prezent pentru biserică.) Nu pare să conteze faptul că Inspiraţia descrie un cu totul alt pericol ca fiind dominant în biserica timpului sfârşitului.2 Nu pare să conteze nici faptul că adventismul de astăzi este un univers de departe diferit de grupul religios care arată cu degetul, sătul de supunere în care (cineva ar crede citindu-i scrierile) fusese crescut Venden.

Apele în creştere ale deşertăciunii lumeşti şi lipsei de stricteţe din biserica de astăzi rămân insuficiente pentru a-l convinge pe Venden şi pe alţii să-şi lase extinctoarele deoparte. Astfel de persoane persistă în afirmaţiile lor, în ciuda celor mai limpezi evidenţe contrare, că adventiştii moderni rămân la fel de centraţi pe fapte, obsedaţi de lege şi fariseici cum au fost întotdeauna. Cartea în discuţie conţine un capitol intitulat “Veşti bune pentru legalişti” (p. 115-127) şi un altul intitulat “Veşti bune pentru farisei” (p. 129-137). Cei mai mulţi ar vedea acestea ca unul şi acelaşi lucru. Nu este nici un capitol intitulat “Veşti bune pentru liberali” sau ceva asemănător. În ciuda unei scurte priviri asupra liberalismului de tip saducheic (p.130-135), în mod aparent Venden nu vede ameninţarea liberală ca fiind suficient de serioasă ca să ocupe spaţiul unui capitol întreg.

De-a lungul pasajelor din Never Without An Intercessor, Venden clarifică urzeala temporală spirituală în care teologia lui rămâne blocată. La un anumit punct el scrie chiar: “Uneori ne grăbim prea mult să ştergem numele oamenilor din registrele bisericii.” (p.106). Se poate ca acest lucru să fi fost adevărat în tinereţea lui Venden, şi se poate ca să fie şi acum în unele locuri, dar un număr destul de mare membrii ai bisericii de astăzi ar putea să ateste realitatea problemei exact opuse. Matricea spirituală a manierei de învăţare a lui Venden probabil descrisă cel mai bine într-o predică a lui pe care am auzit-o cu ani în urmă era una în care “câini de pază religioşi auto-învestiţi” (cuvintele lui) stau la uşa bisericii înmânând diferiţilor membri mustrări din Mărturii bătute la maşină. Biserica de astăzi este una în care mulţi adventişti din lumea capitalistă, în special cei mai tineri, abia dacă aud vreodată Mărturiile citate cu discernământ sau în context.

În altă parte Venden scrie: “De la leagăn şi până la maturitate, fiecare dintre noi a trebuit să trăiască cu sistemul meritelor.” (p.15). “Este o boală universală a umanităţii faptul că vrem să fim merituoşi.” (p. 17). “Suntem ucenici ai sistemului “croieşte-ţi singur drumul”. Suntem capabili, încrezători în sine, cu ţinte mari.” (p.26). “Cei mai mulţi dintre noi continuă să se străduiască din răsputeri încercând să fie biruitori.” (p. 99).

Un om înţelept de pe stradă, nefamiliarizat cu mişcările dizidente din cadrul adventismului trecut sau prezent, ar găsi probabil că este mai mult decât puţin ciudat să caracterizăm o astfel de căutare ca “o boală universală a umanităţii.” (încercarea de a fi merituoşi prin propriile noastre eforturi este cu siguranţă o boală, dar poate să fie acest lucru adevărat cu privire la simpla dorinţa după a fi merituos?) A vorbi despre cultura contemporană în termeni precum “capabilă, încrezătoare în sine, cu ţinte mari” de asemenea este cu mult dedesubtul realităţii sociale cu care se confruntă adventiştii moderni din lumea capitalistă, aceia care compun în general publicul lui Morris Venden.

Lumea pionierilor adventişti, fără să menţionăm moştenirea de familie şi climatul spiritual al copilăriei lui Venden, a fost o lume a misionarilor îndrăzneţi, a credinţei nepopulare şi a muncii grele, cu mult dincolo de experienţa unei societăţi în care cina este gata la sunetul unui cuptor cu microunde şi datele globale sunt disponibile la clic-ul unui maus! (Menţionarea la p. 17-18 a misionarului pe moarte cu familia înmormântată în ţinuturi îndepărtate poate să fie relevantă pentru adventismul din tinereţea lui Venden, dar abia dacă este familiară unei generaţii a cărei spoială trecătoare de serviciu misionar implică un pic mai mult decât a preda într-o şcoală de limbi străine într-un decor plăcut cu fonduri substanţiale de acasă.)

Simplu spus, lumea trecutului adventismului a fost croită pentru o teologie care accentua datoria şi seriozitatea. În contrast, cultura contemporană a cărţilor de credit, a sucului de portocale instant şi a recompenselor rapide în mii de forme este croită pentru o teologie diferită – una care oferă o securitate fără pic de efort şi o abandonare fericită a trudei dureroase.

Teologilor, ca şi politicienilor, le este foarte greu să recunoască greşeala. Ascultându-l pe Venden de-a lungul anilor, inclusiv citind cartea în discuţie, îmi amintesc de Harvey Cox, teologul liberal de la Harvard care a scris cu ani în urmă o carte numită Oraşul secular, care insista că omul modern a depăşit credinţa religioasă, iar capacitatea religiei de a influenţa societatea într-o măsură serioasă s-a sfârşit. Nu mult după aceea, se pare, Cox s-a răzgândit. A scris o altă carte numită Religia în oraşul secular, care recunoştea că de fapt religia nu este moartă, ci are încă destulă putere socială şi politică. Dar de vreme ce ar fi fost prea stânjenitor să spună doar “am greşit”, Cox a continuat să-şi plaseze noua realizare în cadrul folosit mai înainte. Nu s-a putut determina să recunoască faptul că “oraşul secular” era o percepţie greşită. În ciuda dovezilor crescânde în favoarea contrariului, el a insistat asupra descrierii puterii religiei contemporane în contextul unei societăţi despre care el încă susţine că este seculară. Cox demonstrează ceea ce se poate întâmpla când realitatea se izbeşte de tipare de gândire nutrite.

Teologia lui Morris Venden demonstrează aceeaşi problemă. Deoarece s-a tot convins pe sine că legalismul este marea problemă a adventismului, el refuză să permită fluxului de liberalism care să ridică şi deşertăciunii lumeşti din biserica contemporană să-i schimbe această percepţie fundamentală. Pur şi simplu nu poate să recunoască faptul că legalismul este doar una din problemele actuale ale bisericii; el susţine fără nici o autoritate inspirată că toate problemele bisericii sunt manifestări ale legalismului. El vorbeşte despre “legalişti tradiţionali” şi “legalişti ai evangheliei” (p. 50), “legalişti stacojii” şi “legalişti negri” (p. 116). Chiar insistă asupra faptului că toţi suntem “născuţi legalişti” (p. 116, 119). (întâi aveam păcatul originar; acum avem legalism originar?) Din nou, aceste afirmaţii sunt făcute fără vreo bază inspirată, nici în Scriptură, nici în Spiritul Profeţiei. Nu contează că Scriptura vorbeşte despre marele conflict de la sfârşitul timpului în termenii ascultării de poruncile lui Dumnezeu sau lipsa acesteia (Apocalipsa 12:17; 14:12; 22:14) sau că Ellen White declară că “ascultarea sau neascultarea este chestiunea care trebuie să fie decisă de întreaga lume.”3

Venden persistă, în ciuda absenţei dovezilor inspirate să picteze conflictul final în culorile mai închise sau mai deschise ale legalismului.

Mulţi adventişti contemporani apără abordarea folosită de Venden şi de alţii în această privinţă, deoarece susţin că presupusul legalism al trecutului nostru este cu precădere responsabil pentru deşertăciunea lumească şi ambiguitatea prezentului. Zeloşi să “smulgărăul din rădăcină”, ei se apucă să demoleze ceea ce ei pretind a fi temelia legalistă a problemelor actuale ale bisericii. Nu putem nega că până la un punct această preocupare este justificată. Istoria sfântă ne oferă numeroase cazuri despre felul în care, atunci când simbolurile şi pietrele de hotar sunt luate ca atare, Dumnezeu permite ca ele să fie provocate sau chiar pierdute. Chivotul legământului şi Templul lui Solomon sunt două exemple bune. Dar trebuie să fim atenţi aici. Dacă nu ştim din Inspiraţie ce este legalismul cu adevărat, tratamentul poate să se dovedească mai rău decât boala aşa cum s-a întâmplat de fapt! Mai mult, să pretindem că revolta adventistă modernă împotriva doctrinelor şi standardelor noastre biblice ar fi putut fi evitată dacă am fi dat acestor aspecte ale credinţei noastre un accent mai hristo-centric, acordă mai mult credit raţiunii şi experienţei umane decât permit sursele inspirate.

Obsesia noastră de tip Dale Carnegie cu privire la câştigarea prietenilor şi influenţarea oamenilor tinde să scape din vedere realitatea raportului sacru care spune că cei mai consacraţi dintre solii lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, incluzându-l pe Însuşi Învăţătorul, au întâmpinat respingere şi oprobiu din partea majorităţii. Putem să fim cu adevărat siguri să tragem concluzia că această respingere a apărut datorită faptului că umanitatea lor cu defecte li s-a pus în cale? Am putea să tragem în siguranţă această concluzie dacă toţi cu excepţia lui Isus ar fi experimentat respingerea. Dar din moment ce Personificarea Iubirii “a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11), trebuie să ne ferim să afirmăm prea repede că respingerea adevărului este cel mai probabil din vina celor care îl prezintă. Prea adesea, când aud denunţându-se că legalismul de ieri este tatăl liberalismului de astăzi, mă întreb dacă adevăratul miez al acestei analize este o încredere în oameni (“dacă i-am fi tratat în mod drept, nu ar fi făcut asta”) care nu are acoperire în mesajul Scripturii.

Cercetători grijulii ai Inspiraţiei de ambele părţi ale curentului adventist găsesc că este cu adevărat o sarcină herculeană să armonizeze obsesia anti-legalistă a bisericii contemporane cu modelul accentului care se găseşte de-a lungul întregii Biblii şi Spiritului Profeţiei. Este puţin surprinzător faptul că Venden rămâne unul din puţinii lideri de opinie în adventismul contemporan care încă promovează mântuirea ieftină în timp ce aderă simultan la o viziune pretins conservatoare a surselor inspirate. Celor care promovează un astfel de mesaj, logica şi greutatea dovezilor contează puţin. Terenul de mijloc inexistent este căutat cu o persistenţă fanatică, o reminiscenţă a căutării lui Francisco Coronado după cele Şapte Cetăţi de Aur. Aceasta aminteşte de observaţiile lui Jim Hightower de la radio Texas că tot ceea ce găseşte cineva pe mijlocul drumului sunt “dungi galbene şi tatu-i*morţi”.

Teologia condusă de experienţă

Venden dă pe bună dreptate următoarele avertizări:

“Una dintre cele mai mari ispite este să ne adaptăm teologia ca să corespundă experienţei noastre, în loc să aflăm cum să schimbăm experienţa noastră ca să se potrivească teologiei lui Dumnezeu.” (p. 33).

“Încercare de a găsi adevărul pe baza experienţei este un lucru foarte periculos. Se numeşte “existenţialism” şi vă va conduce în eroare.” (p. 76; vezi şi p. 122).

Şi, fără îndoială, următoarele observaţii sunt corecte:

“Dialogul privind judecata de cercetare şi subiectele înrudite din biserica noastră de astăzi pare în primul rând o încercare de a stabili convingerile noastre în ceea ce priveşte păcatul şi mântuirea. Judecata de cercetare, ca un eveniment istorico-escatologic, nu este cu adevărat ameninţătoare… Nu lipsa noastră de înţelegere privind felul în care Daniel 8 se leagă de Leviticul 16 provoacă nopţi nedormite. Ci lipsa noastră de înţelegere cu privire la felul în care aparenta veste proastă a judecăţii se leagă de vestea bună a evangheliei.” (p. 7-8).

“Şi în ciuda încercărilor noastre de a ascunde adevăratele noastre preocupări, va trebui să recunoaştem că problema noastră nu este ceea ce a spus Ellen White despre formarea geologică a vulcanilor. Problema este ceea ce ea a spus despre păcat şi neprihănire. Nu cred că oamenii sunt atât de îngrijoraţi cu privire la posibilitatea ca ea să fi împrumutat sau nu material de la William Hanna, Alfred Edersheim sau Uriah Smith. Cred că ei sunt îngrijoraţi în legătură cu ceea ce a avut de spus în legătură cu păcatul şi neprihănirea.” (p. 33-34). Destul de adevărat. Dar nici Scriptura, nici Ellen White nu sunt luate în consideraţie pe deplin în teologia lui Venden cu privire la păcat şi neprihănire, aşa cum vom vedea. Cât despre teologia bazată pe experienţă, Venden a apucat el însuşi pe aceste cărări. Vorbind despre semnele celei de-a doua veniri a lui Isus, Venden scrie: “Timpul aproape a sosit, şi noi încă nu suntem biruitori.” (p. 33).

Poate că avem nevoie să ne ferim de a-i judeca pe alţii prin prisma noastră. Mai mulţi oameni pot să biruie prin “sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor” (Apocalipsa 12:11) decât realizăm noi.

În altă parte Venden scrie:

“Când îmi aduc aminte de toate eforturile de a birui pe care le-am făcut în trecut, din adolescenţa mea, este obositor doar simplul fapt de a mă gândi la ele. Aveam şapte păcate în acelaşi timp. Şi lucram din greu la ele când cineva mi-a trimis o listă cu încă o sută ca să lucrez şi în privinţa acelora.” (p. 102).

Se pare că repulsia adâncă a lui Venden faţă de rolul eforturilor omeneşti în mântuire, pe care îl vom examina pe scurt, este bazată mai mult pe experienţa sa personală decât pe studiul atent al Inspiraţiei. O mare cantitate de material inspirat care contrazice în mod clar viziunile nutrite de el rămâne fără nici o explicaţie în această carte şi în alte cărţi ale sale.

Inechitate

Revizuirea de către Venden a câtorva dintre parabolele lui Hristos descoperă o menţionare exclusivă a unui singure varietăţi împreună cu o tăcere completă în ceea ce le priveşte pe celelalte. Aproape întregul prim capitol din Never Without An Intercessor este dedicat parabolei lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea şi plăţii egale pe care au primit-o toţi în ciuda numărului de ore muncite (p. 12-20). Această parabolă este citată din nou împreună cu cea a oii pierdute şi a fiului risipitor, împreună cu glume pe seama celor nouăzeci şi nouă şi pe seama fratelui mai mare (p. 25, 28).

O astfel de accentuare nu este nepotrivită, totuşi. Dar Isus a spus şi alte parabole alături de acestea. El a vorbit despre un om care găseşte o comoară ascunsă într-o ţarină, care trebuie să vândă tot ce are pentru a cumpăra ţarina (Matei 13:44). A vorbit despre un altul care îşi vinde toate averile pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preţ (Matei 13:45-46). A vorbit despre un om aruncat în întunericul de afară deoarece nu-şi pusese talanţii la schimbător (Matei 25:27-30) şi despre oi şi capre al căror destin etern este hotărât de felul în care i-au tratat pe semenii lor (Matei 25:31-46). Comentând asupra parabolei mărgăritarului, Ellen White pune laolaltă accentul Scripturii pe mântuire ca dar şi acele parabole care prezintă responsabilitatea omului în procesul mântuitor.

“În parabolă mărgăritarul nu este prezentat ca un dar. Negustorul l-a cumpărat cu preţul a tot ce avea. Mulţi pun sub semnul întrebării înţelesul acestui lucru, din moment ce Hristos este reprezentat în Scriptură ca un dar. El este un dar, dar numai pentru aceia care se dau Lui pe ei înşişi, suflet, trup şi minte, fără rezerve. Trebuie să ne dăm pe noi înşine lui Hristos, să trăim o viaţă de ascultare voită faţă de toate cerinţele Sale. Tot ceea ce suntem, toate talentele şi capacităţile pe care le posedăm sunt ale Domnului şi trebuie consacrate în slujirea Sa. Când ne dăm Lui cu totul în acest fel, Hristos, cu toate comorile cerului ni Se dă la rândul Său. Dobândim mărgăritarul de mare preţ.”4

Cu alte cuvinte, acele parabole care accentuează iniţiativa lui Dumnezeu în mântuire (precum cele din Luca 15 cu privire la căutarea celor pierduţi) ne ajută să înţelegem faptul că Dumnezeu este sursa exclusivă a puterii şi a harului care ne salvează. Acele parabole care accentuează responsabilitatea omului (precum cele din Matei 13 şi 25) ne ajută să înţelegem faptul că harul lui Dumnezeu nu ne poate salva fără o cooperare activă din partea noastră. Şi din moment ce toate darurile pe care le avem la orice moment dat aparţin lui Dumnezeu, nu putem pretinde mai mult credit pentru cooperarea noastră cu harul lui Dumnezeu decât pentru harul însuşi. După cum declara împăratul David: “Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” (1 Cronici 29:14). Dorinţa lui Venden de a prezenta ca fiind fals ceea ce el numeşte “mântuirea prin merite” este lăudabilă, dar a face astfel nu cere îndepărtarea eforturilor omeneşti din procesul mântuirii. Se cere doar recunoaşterea faptului că toată disciplinarea de sine, tăria de caracter şi talentele de orice fel cu care se naşte cineva sunt darul lui Dumnezeu în aceeaşi măsură în care este puterea conferită la convertire. A înţelege acest lucru înseamnă să recunoşti că este totală nebunie să pretinzi credit pentru cooperarea cu puterea lui Dumnezeu în lucrarea de a birui. Ellen White explică acest lucru pe larg în primul capitol din Credinţă şi Fapte, unde scrie: “Deci satisfacţia meritului creaturii nu poate sta în înapoierea Domnului a ceea ce Îi aparţine, deoarece întotdeauna proprietatea Lui este folosită aşa cum conduce El în providenţa Lui.” (citiţi întreaga secţiune pentru context).5

În cuvintele Ellenei White: “Dumnezeu oferă talentele, puterile minţii; noi formăm caracterul.”6 Cele două feluri de parabole, ca orice cuvânt inspirat, se îmbină armonios. Dar atunci când un fel este accentuat şi altul ignorat, rezultatul va fi cu siguranţă dezechilibrul. Teologia lui Morris Venden este Proba A a unui astfel de dezechilibru.

Rolul eforturilor omeneşti

Cea mai fundamentală eroare a teologiei mântuirii a lui Morris Venden, aceea ale căror implicaţii au fost cele mai tragice pentru biserica contemporană este reprezentată de următoarele afirmaţii:

“Dacă urmăriţi acesta (Efeseni 2:8) până la concluzia lui logică, atunci nici nu vă veţi mai angajaţi într-un efort de a vă feri să păcătuiţi. Atenţia voastră nu este îndreptată asupra comportamentului vostru mai mult decât asupra faptului de a încerca să vă determinaţi să aveţi credinţă.” (p. 81).

Cea de-a treia condiţie pentru biruirea păcatului este să afli cum să te angajezi în lupta cea bună şi să te lupţi acolo unde se duce lupta în loc de a te lupta acolo unde nu se duce… Şi nimeni nu va învinge vreodată păcatul până când el sau ea nu înţeleg diferenţa dintre lupta credinţei şi lupta păcatului. Mărturii pentru comunitate, 5:513 spune: “Dacă vă veţi lupta lupta credinţei cu toată puterea voastră de voinţă, veţi birui.”, ceea ce înseamnă că dacă îmi folosesc toată puterea mea de voinţă în relaţia credinţei, nu îmi mai rămâne nici o putere ca să mă lupt cu păcatul sau cu diavolul.” (p. 82-83).

“Am irosit timp şi efort încercând să “nu păcătuim”, când timpul şi efortul trebuie să fie folosite spre rămânerea în El.” (p. 85).

“Nu este adevărat că Isus face totul, deoarece Isus nu Se poate căuta pe Sine în locul nostru. Aceasta este direcţia în care voinţa noastră, puterea ei şi efortul nostru trebuie să se îndrepte, înspre a-L căuta pe Isus într-o relaţie continuă cu El zi de zi. El nu face totul. El nu Se poate căuta pe Sine pentru noi. Dar Isus a promis că dacă vom căuta o relaţie cu El, El va lucra ca să ne păzească de eşec. Şi ceea ce Isus a promis, poate să îndeplinească. El nu are nevoie de ajutorul meu pentru acest lucru. Deci este foarte crucial atunci când ajungem la punctul biruinţei asupra păcatului să înţelegem distincţia între lupta credinţei şi lupta păcatului.” (p. 85-86, sublinierea noastră).

“Aş vrea să vă reamintesc că biruinţa este treaba lui Dumnezeu; nu este a voastră. Ascultarea este treaba lui Dumnezeu. Vine numai din credinţa în Isus Hristos. Nu este ceva ce noi realizăm; este ceva ce primim. Biruinţa nu este ceva pentru care noi ne luptăm, ne străduim sau muncim din greu.” (p. 99).

“Nu, noi nu-l biruim pe diavolul. Niciodată nu l-am biruit pe diavolul sau vreuna din manifestările sale. Iacov 4:7 spune “Împotriviţi-vă diavolului.” Dar ni se spune şi cum. Ne împotrivim diavolului “apropiindu-ne de Dumnezeu” şi supunându-ne lui Dumnezeu. Dar noi, per se, nu-l biruim niciodată pe diavolul sau vreuna din manifestările sale.

“Deci, ceea ce spune acest text (Apocalipsa 3:5) că trebuie biruit este adevărata problemă a păcatului: să-ţi trăieşti viaţa separat de Dumnezeu… Vă rog, subliniaţi, în acest text, diferenţa dintre o interpretare comportamentală, câştigând biruinţa asupra păcatelor noastre sau comportamentului greşit, şi o interpretare relaţională, câştigând biruinţa asupra chestiunii relaţionale de a-ţi trăi viaţa separat de Dumnezeu.” (p. 102-103, subliniere originală). Excluderea lui Venden a efortului cooperant din procesul biruinţei este poate cel mai bine accentuată în următoarea afirmaţie:

“Chiar dacă merg atât de departe încât să spun “Ei bine, Dumnezeu va trebui să mă ajute.”, atâta timp cât las în seama mea orice parte, produsul meu finit va fi, oricât de implicat aş fi, o haină mânjită. Orice fel de neprihănire sau ascultare sau biruinţă pe care voi încerca în orice fel să o produc eu se va dovedi imperfectă…

“De destulă vremea biserica susţine două credinţe incompatibile. Una este aceea că noi putem păzi poruncile lui Dumnezeu, că putem birui. Unii au sugerat chiar lucruri precum desăvârşirea. Cealaltă este faptul că în timp ce avem din plin nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, noi trebuie să lucrăm din greu asupra ascultării noastre. Acestea două sunt incompatibile.” (p. 125).

Teologia “relaţională”, sub diferitele ei forme, zace în inima haosului doctrinar, şovăielii morale şi pierderii ţintei din adventismul contemporan. Logica pe care o determină este simplă: de ce să-i deranjezi pe sfinţi predicând despre ascultare când ascultarea oricum nu este responsabilitatea lor? S-ar putea întreba pe bună dreptate de ce atât Scriptura cât şi Ellen White acordă atât de mult spaţiu îndemnându-i pe credincioşi la sfinţenie personală dacă nu acesta este lucrul asupra căruia trebuie să stăruim. Dacă această teologie “relaţională” ar fi adevărată, este greu să vedem de ce Dumnezeu nu a făcut bisericii o favoare lăsând asemenea îndemnuri complet în afara documentelor inspirate, lăsând astfel chestiunile de genul acesta să fie definite numai de către relaţia personală cu Dumnezeu a fiecărui creştin.

Îmi amintesc o discuţie pe care am avut-o cu câţiva ani în urmă cu un alt redeşteptător adventist popular care are o abordare a acestor chestiuni similară cu cea a lui Venden. Ţinuse o predică cu mare accent pe versetul în care Pavel afirmă: “Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit.” (1 Corinteni 2:2). Pentru acest vorbitor, “altceva” părea să includă şi discuţiile despre doctrină şi comportament pe lângă înţelepciunea omenească la care Pavel face cu claritate referire în context. Totuşi, dacă ar fi aşa, de ce Pavel în aproape toate capitolele următoare le dă corintenilor o descriere detailată a credinţelor şi comportamentului creştine corecte? Evident că pentru apostol, predicarea lui Hristos şi a lui răstignit însemna cea mai hotărâtă proclamare a substanţei doctrinare şi morale care în Cuvântul lui Dumnezeu defineşte ceea ce înseamnă Hristos.

Inspiraţia contrazice atât de puternic viziunea lui Venden asupra procesului biruinţei încât eşti uimit că nu au observat mai mulţi. Ceea ce urmează este un număr de domenii în care acest lucru este extrem de evident:

1. “Numai prin credinţă.”

Negarea lui Venden a rolului efortului omenesc în lupta cu răul se bazează pe o prejudecată obişnuită – o înşelătorie evanghelică care cu decade în urmă şi-a găsit intrare şi în adventismul modern – şi anume că “numai prin credinţă” (p. 99) desemnează credinţa ca fiind distinctă de ascultarea pe care o produce credinţa. Ideea este că atunci când Biblia spune că nu suntem mântuiţi prin fapte (Romani 3:20, 28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9) aceasta se presupune că înseamnă orice activitate umană, inclusiv ceea ce se face în cooperare cu Duhul Sfânt. Dar Biblia nu învaţă niciodată, în contrast cu teologia evanghelică, că în faptele care nu mântuiesc se include şi ascultarea realizată prin Duhul. Biblia este clară asupra faptului că înnoirea şi sfinţirea Duhului Sfânt este întra-adevăr o parte a procesului mântuitor (2 Tesaloniceni 2:13; Tit 3:5) şi că mântuirea este dobândită prin lucrarea în afară de către om a ceea ce Dumnezeu lucrează înăuntru. (Filipeni 2:12-13; Coloseni 1:27-29).

Ceea ce învaţă Biblia despre credinţă şi fapte este uşor de înţeles odată ce Bibliei i se dă voie să se explice pe sine, lipsită de confuzia impusă asupra ei de către teologi şi aceia care caută adaptarea ei la experienţa lor. Scriptura este cât se poate de clară asupra faptului că dobândirea vieţii veşnice este condiţionată de ascultare (Matei 19:17; Luca 10:25-28; Romani 2:6-10; 8:13; Evrei 5:9). Dar Biblia este la fel de clară că această condiţie nu poate fi îndeplinită în vieţile noastre în lipsa credinţei (Evrei 11:6; vezi şi Romani 14:23). După ce Isus a declarat tânărului bogat că păzirea poruncilor era condiţia pentru primirea vieţii veşnice (Matei 19:17), ucenicii au întrebat: “Cine poate atunci să fie mântuit?” (versetul 25). Isus a răspuns: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Versetul 26; vezi şi Ioan 15:5). În sensul acesta mântuirea este ca ajungerea la o destinaţie călătorind cu maşina. Pentru a ajunge la destinaţie trebuie să mă urc în maşină şi să conduc acolo unde trebuie să merg. Dar acest lucru este imposibil dacă nu am combustibil în rezervor. Combustibilul acesta este credinţa. Conducerea maşinii este ascultarea. Ultima este condiţia ajungerii la destinaţie, în timp ce prima este mijlocul prin care împlinirea acestei condiţii devine posibilă.

Iarăşi şi iarăşi, Ellen White defineşte “religia legalistă” ca o religie ritualistă, încercând să împlinească legea lui Dumnezeu prin puterea noastră.7 Nicicând nu este definită religia legalistă sau legalismul de către inspiraţie ca fiind încercarea de a fi mântuit prin cooperare divino-umană. Mişcarea adventistă modernă a “neprihănirii prin credinţă”, exemplificată în multe feluri de învăţăturile lui Morris Venden a eşuat să realizeze distincţia clară a inspiraţiei între activitatea religioasă în afara convertirii şi activitatea religioasă produsă de convertire. Acest eşec a dat naştere la larg-răspândita de-accentuare a specificului ascultării de la amvoane şi în publicaţiile bisericii, consecinţa căreia a fost larg-răspândita neglijare personală şi instituţională a cuvântului scris al lui Dumnezeu.

2. “Lupta credinţei” şi “lupta păcatului.”

Această distincţie este de mulţi ani un subiect principal al teologiei lui Morris Venden. Aşa cum demonstrează şi citatele de mai sus, aşa numita “luptă a credinţei” implică efortul de a menţine o legătură cu Isus prin rugăciune, studiu biblic şi mărturie. Aici sunt aplicate în mod restrictiv toate afirmaţiile inspirate care vorbesc despre efort în viaţa creştină, desconsiderând ceea ce aceste afirmaţii spun de fapt. În contrast, “lupta păcatului”, aşa cum o numeşte Venden, implică o confruntare directă cu păcatul şi Satana, pe care el pretinde că creştinul trebuie să o lase cu totul în seama lui Dumnezeu.

Dar Biblia nu face o astfel de distincţie. Apostolul Pavel declară: “căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12). Desigur el continuă şi explică faptul că aceasta trebuie să se întâmple prin luarea “armăturii credinţei” (versetele 13-17). Dar pasajul nu dă nici un indiciu cum că a lua această armătură înseamnă că altcineva va duce lupta în locul nostru. Versetul 12 spune limpede că ne luptăm împotriva căpeteniilor şi puterilor; Dumnezeu nu duce lupta în locul nostru. Dumnezeu oferă puterea, dar ne rămâne nouă exercitarea ei. Insistând că “noi nu-l biruim pe diavolul” (p.102, sublinierea originală), că “dacă îmi folosesc toată puterea mea de voinţă în relaţia credinţei, nu îmi mai rămâne nimic din puterea voinţei ca să lupt cu păcatul sau cu diavolul” (p. 83) Venden contrazice afirmaţia clară a Scripturii. Pavel este extrem de limpede în Efeseni capitolul 6 că Dumnezeu ne împuterniceşte să luptăm împotriva diavolului; El nu se luptă cu diavolul în locul nostru.

Pretenţia lui Venden că “noi nu-l biruim pe diavolul” (p. 102) este greu de conciliat cu 1 Ioan 2:13-14 care în două versete declară de două ori: “aţi biruit pe cel rău.” Pavel scrie: “deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, săne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt în frică de Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:1). Desigur credinţa este cea care face posibilă această biruinţă şi auto-curăţire (1 Ioan 5:4-5). Dar nicăieri nu defineşte Biblia relaţia de credinţă a omului cu Dumnezeu în felul în care o face Morris Venden, ca o luptă de a “rămâne în Isus” prin rugăciune, studiu biblic şi mărturie, în timp ce Isus face toată lucrarea murdară de a înfrânge păcatul şi pe Satana.

În ceea ce priveşte un verset similar, Venden scrie:

“Iacov 4:7 scrie “Împotriviţi-vă diavolului”. Dar ni se spune cum. Ne împotrivim diavolului “apropiindu-ne de Dumnezeu” şi supunându-ne Lui. Dar noi, per se, nu-l biruim niciodată pe diavolul sau vreuna din manifestările lui.” (p. 102, sublinierea originală).

Dar versetul nu spune că supunerea şi apropierea de Dumnezeu înseamnă că nu mai rezistăm lui Satana, presupunând că lăsăm această responsabilitate pe seama lui Dumnezeu în timp ce noi ne dăm la o parte din calea Lui. Mai degrabă, versetul este clar precum în Efeseni 6:12-17 că supunerea şi apropierea ne dau putere să rezistăm, atâta cât armătura credinţei ne dă această putere. În nici un fel nu implică aceste texte, în special pe măsură ce le plasăm în paralel cu altele, că credinţa înseamnă abandonarea totală de către creştin a luptei cu păcatul, lăsându-L pe Hristos să facă totul în locul nostru.

Morris Venden pretinde un mare respect în această carte şi în altele faţă de scrierile Ellenei White. El vorbeşte despre felul în care atât judecata de cercetare şi Spiritul Profeţiei sunt atacate în biserica de astăzi (p. 33). Totuşi pare să nu se fi gândit la măsura în care scrierile Ellenei White contrazic în mod explicit viziunea lui în ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu şi partea omului în mântuire.

Venden vede “lupta credinţei” şi lupta împotriva păcatului şi a lui Satana ca fiind două lucruri diferite. Totuşi Ellen White spune că sunt unul şi acelaşi lucru.

“Viaţa creştină este un război. Apostolul Pavel vorbeşte despre lupta împotriva căpeteniilor şi puterilor în timp ce lupta lupta cea bună a credinţei.”8

“Trebuie să venim, trebuie să ne opunem diavolului, trebuie să ne străduim să intrăm pe poarta cea strâmtă, trebuie să alergăm cu răbdare, trebuie să luptăm lupta credinţei, trebuie să ne războim cu căpeteniile şi puterile, trebuie să agonizăm înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, dacă vrem să ne înfăţişăm fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu. Trebuie să avem credinţa lucrătoare, sau ea se va dovedi lipsită de putere.”9

Nici o aluzie de vreun fel nu poate fi găsită în aceste afirmaţii inspirate sau în altele că Dumnezeu se va lupta cu păcatul şi cu căpeteniile în locul nostru atâta timp cât noi ne rugăm şi avem credinţă.

Alte afirmaţii ale Ellenei White fac cât se poate de clar faptul că în timp ce puterea atribuită de Dumnezeu este esenţială pentru înfrângerea răului, lucrarea de înfrângere a răului rămâne a noastră.

“Faptul că Hristos a biruit ar trebui să inspire urmaşilor Săi curaj ca să lupte cu bărbăţie în lupta împotriva păcatului şi a lui Satana.”10

“Partea noastră este să lăsăm deoparte păcatul, să căutăm cu hotărâre desăvârşirea caracterului. În timp ce facem acest lucru, Dumnezeu cooperează cu noi.”11

“Rămâne pentru noi să remediem defectele din caracterele noastre, să curăţim templul sufletului de orice întinăciune.”12

“În fiecare zi el (creştinul) trebuie să îşi înnoiască consacrarea, în fiecare zi să se lupte cu răul. Obiceiurile vechi, tendinţele ereditare spre rău se vor lupta pentru supremaţie şi împotriva acestora trebuie să fie în gardă, luptându-se pentru biruinţă în puterea lui Hristos.”13

“Avem o lucrare de făcut pentru a rezista ispitei. Aceia care nu vor cădea pradă curselor Satanei trebuie să păzească bine căile spre suflet; ei trebuie să evite să citească, să vadă sau să audă orice lucru care ar determina gânduri necurate.”14

“Trebuie să fie o luptă constantă, serioasă a sufletului împotriva imaginaţiilor rele ale minţii. Trebuie să fie o rezistenţă hotărâtă în faţa ispitei de a păcătui în gând sau în faptă. Sufletul trebuie să fie păzit de orice pată, prin credinţa în Cel care poate să ne păzească de orice cădere.”15

Numai cineva care sfidează cele mai simple reguli gramaticale şi sintactice poate să desprindă din aceste afirmaţii ideea că singura luptă a omului în procesul mântuirii este să rămână “în relaţie” în timp ce orice confruntare directă cu păcatul sau cu Satana trebuie să Îi rămână în întregime lui Dumnezeu. Pasajele de mai sus declară în mod repetat opusul şi anume că de fapt trebuie să ne luptăm cu păcatul şi cu Satana folosind puterea pe care Dumnezeu ne-o acordă.

Hotărârea lui Venden de a sustrage efortul uman din procesul biruinţei îl face să adauge propriile sale cuvinte la unele din pasajele binecunoscute ale Ellenei White despre trăirea fără un mijlocitor în timpul strâmtorării. La afirmaţia din “Tragedia Veacurilor”, p. 425, care spune: “Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor sârguincioase ei trebuie să fie biruitori în lupta cu răul.”, Venden adaugă în paranteză după cuvântul “eforturi” (“de a primi în mod continuu harul lui Dumnezeu”) (p. 71). Astfel Venden caută să încadreze gândurile inspiraţiei în tiparul “relaţional”, ca şi cum Ellen White ar fi învăţat propria lui teorie cum că lupta de a primi harul lui Dumnezeu şi lupta împotriva răului prin acel har sunt două lucruri diferite. Este extrem de periculos să adăugăm propriile noastre opinii teologice la cuvintele inspiraţiei. Am face bine să ne amintim avertizarea Ellenei White:

“Citind Mărturiile asiguraţi-vă să nu amestecaţi cu ele propriile voastre cuvinte; pentru că acest lucru face imposibil pentru ascultători să distingă cuvântul lui Dumnezeu pentru ei de cuvintele voastre.”16

3. Dumnezeu “nu are nevoie de ajutorul meu.”

Venden scrie: “Isus a promis că dacă noi vom căuta relaţia cu El, El va lucra ca să ne păzească de cădere. Şi ceea ce Isus a promis, El poate să şi facă. El nu are nevoie de ajutorul meu pentru aceasta.” (p. 85). Poate că nu. Dar chestiunea nu este dacă Dumnezeu are nevoie sau nu de ajutorul nostru. Comentariul Ellenei White asupra învierii lui Lazăr ne ajută să înţelegem că în timp ce Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul nostru, El ne dă ocazia de a coopera activ cu El ca un mijloc de a ne învăţa ce înseamnă responsabilitatea:

”’Daţi piatra la o parte.’ Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se mişte, şi ea ar fi ascultat de glasul Său. El i-ar fi putut însărcina pe îngerii care erau aproape de El să facă acest lucru. La porunca Lui, mâini invizibile ar fi îndepărtat piatra. Dar ea trebuia să fie dată la o parte de mâini omeneşti. Astfel Hristos va arăta că umanitatea trebuie să coopereze cu divinitatea. Ceea ce poate să facă puterea omenească puterea divină nu este chemată să facă. Dumnezeu nu se lipseşte de ajutorul omului. El îi dă putere, cooperând cu el în timp ce se foloseşte de puterile şi capacităţile care îi sunt date.”17

Să insistăm, aşa cum face Venden, că Dumnezeu “nu are nevoie de ajutorul meu” în lucrarea de biruinţă asupra păcatului înseamnă să pierdem înţelesul. Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul nostru ca să dăm mărturie pentru El şi nici de ceea ce Venden susţine că ar fi o datorie creştină. Îngerii ar putea să facă o lucrare cu mult mai bună de a duce evanghelia lumii. Dar Dumnezeu a încredinţat sarcina aceasta fiinţelor umane pentru a fi dusă la îndeplinire în puterea Lui. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mântuire.

Aşa cum am văzut, Venden neagă categoric faptul că oamenii au vreun rol în a coopera cu Dumnezeu în lupta cu păcatul. Observăm din nou insistenţa lui: “Chiar dacă merg atât de departe încât să spun “Ei bine, Dumnezeu va trebui să mă ajute.”, atâta timp cât las în seama mea orice parte, produsul meu finit va fi, oricât de implicat aş fi, o haină mânjită.” (p. 125). Totuşi Biblia este la fel de categorică în a afirma că trebuie să fim implicaţi în această lucrare: “Duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2:12-13).

În altă parte Pavel clarifică faptul că această ducere la capăt a mântuirii nu înseamnă pur şi simplu să-L laşi pe Dumnezeu să facă lucrarea, ci este de fapt cooperarea noastră activă cu lucrarea lui Dumnezeu. Scriind în următoarea epistolă despre “taina aceasta între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27), el declară cu privire la propria sa viaţă: “Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii lui care lucrează cu tărie în mine.” (versetul 29). Nu e de mirare că Ellen White scrie cu privire la acest adevăr: “Omul trebuie să lucreze în afară ceea ce Dumnezeu lucrează înăuntru.”18

În altă parte Ellen White vorbeşte chiar mai clar despre faptul că lucrarea de biruinţă nu trebuie să fie lăsată cu totul în seama lui Isus, aşa cum pretinde Venden:

“Omul trebuie să lucreze cu puterea lui umană ajutat de puterea divină a lui Hristos ca să reziste şi să biruie oricât l-ar costa. Pe scurt, omul trebuie să biruie după cum a biruit Hristos… Aceasta nu s-ar putea întâmpla dacă Hristos singur ar purta toată biruinţa. Omul trebuie să-şi facă partea lui; el trebuie să fie biruitor pe cont propriu.”19

În contextul unei afirmaţii pe care deja am citat-o, Venden încearcă din nou să explice care este partea noastră în mântuire precum şi care este partea lui Dumnezeu:

“Nu este adevărat că Isus face totul, pentru că Isus nu Se poate căuta pe Sine în locul nostru. Aceasta este direcţia în care voinţa noastră, puterea ei şi efortul nostru trebuie să se îndrepte, înspre a-L căuta pe Isus într-o relaţie continuă cu El zi de zi. El nu face totul. El nu Se poate căuta pe Sine pentru noi. Dar Isus a promis că dacă vom căuta o relaţie cu El, El va lucra ca să ne păzească de eşec. Şi ceea ce Isus a promis, poate să îndeplinească. El nu are nevoie de ajutorul meu pentru acest lucru.” (p. 85).

Dar Isus a afirmat destul de clar că a-l căuta nu este de ajuns, că şi noi trebuie să ne străduim: “Nevoiţi-văsă intraţi pe uşa cea strâmtă: căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13:24). Ellen White comentează acest verset în felul următor:

“Trebuie să ne străduim, să agonizăm ca să intrăm pe poarta cea strâmtă; căci mulţi vor căuta să intre pe ea şi nu vor putea. Va lua ceva mai mult decât simpla încercare de a intra pe poarta cea strâmtă; pentru că poarta spre moarte este largă şi largă este şi calea şi uşor de intrat pe ea, iar mulţi sunt cei ce intră pe ea.”20

Şi care este acea lucrare pe care o avem de făcut, care implică mai mult decât a căuta? “Când citim că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea, atunci vrem să înţelegem ce trebuie să facem pentru a reuşi. Această afirmaţie este pentru noi una dureroasă, şi anume faptul că sunt unii care nu vor intra pe poarta cea strâmtă deoarece ei doar caută să intre şi nu se luptă…

“Mântuitorul milos stă chiar lângă tine ca să te ajute. El va trimite orice înger din slavă în timp ce te lupţi ca să birui păcatul, aşa încât Satana să nu poată câştiga biruinţa asupra ta. Hristos… a luat natura umană asupra Lui ca să poată coborî chiar până la om în ispita cu care acesta este asaltat. Mântuitorul milos ştie exact felul în care să ne ajute în fiecare din luptele noastre.”21

În altă parte Ellen White afirmă din nou că partea noastră la mântuire este îndepărtarea păcatului prin cooperare activă cu puterea lui Dumnezeu:

“În lucrarea mântuirii harul lui Hristos este unit cu o slujire voită şi supusă din partea omului. Sinceritatea pretenţiei noastre că-L iubim pe Dumnezeu va fi dezvăluită prin strădaniile noastre serioase de a împlini cerinţele legii Sale. Aceia care sunt slujitorii lui Dumnezeu vor renunţa la toate obiceiurile şi asocierile rele. Vor fi făcute eforturi serioase şi constante de a ridica sufletul din depravarea lui…

“Nu trebuie să fim complet pasivi crezând că nu le-a fost încredinţată nici o sarcină acelora care vor câştiga nemurirea. Nu, nu; Dumnezeu ne cheamă să facem tot posibilul cu puterile pe care ni le-a dat să tragem de orice capacitate şi să ne exercităm fiecare abilitate ca să nu pierdem viaţa veşnică. Este o imposibilitate completă ca omul să fie salvat în indolenţă şi inactivitate. Este un conflict constant înaintea acelora care vor câştiga viaţa veşnică. Credinţa şi faptele merg mână în mână. Că omul nu are nimic de făcut decât să creadă este o înşelătorie şi una dintre învăţăturile cele mai periculoase…

“Trebuie să deschizi uşa inimii. Trebuie să cureţi tot gunoiul de la porţi şi să deschizi uşa larg pentru ca Oaspetele ceresc să poată găsi o primire bună şi o intrare. Hristos nu va intra într-o inimă care este mânjită de păcat. Este lucrarea noastră să îndepărtăm toată nelegiuirea.”22 Din nou ne amintim de pretenţia lui Venden: “Biruinţa este treaba lui Dumnezeu; nu este a ta… Biruinţa nu este ceva pentru care ne luptăm, ne străduim sau pentru care muncim din

greu.” (p. 99). Citind afirmaţiile inspirate de mai sus, suntem siliţi să alegem: Vom da crezare teoriilor omeneşti sau cuvântului explicit al lui Dumnezeu?

4. “Păcat” şi “păcate.”

Efortul lui Venden de a citi Evrei 12:4 prin lentilele sale doctrinare îl îndepărtează de asemenea de consensul biblic. Evrei 12:4 spune: “Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.” Venden comentează acest verset după cum urmează:

“Isus este exemplul nostru aici. Şi Isus nu s-a luptat niciodată împotriva păcatelor…El nu S-a luptat cu păcatele, dar S-a luptat cu Păcatul până la sânge. Şi diavolul a mers până la capăt încercând să-L facă pe Isus să se despartă de Tatăl Său, care este adevărata problemă a păcatului.” (p. 110-111, sublinierea originală).

Dar Biblia nu face nicăieri vreo distincţie între “păcate” şi “Păcat”. Biblia nu învaţă nicăieri că întâi ne despărţim de Dumnezeu şi apoi comitem acte păcătoase specifice. Învăţătura Scripturii se află exact la polul opus:

“ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte.” (Isaia 59:2)

Venden ocupă un întreg capitol insistând că Apocalipsa 3:5 care vorbeşte despre biruirea păcatului ca o condiţie esenţială a păstrării numelor noastre în cartea vieţii, trebuie să fie privită prin prisma unei “interpretări relaţionale” mai degrabă decât prin prisma uneia “comportamentale”. (p. 102-103). Din nou, aceasta este o distincţie despre care Biblia nu ştie nimic. În timp ce Venden are dreptate afirmând că haina albă descrisă în acest verset se referă la neprihănirea împărtăşită mai degrabă decât la cea atribuită (p. 103), el pare să nu înţeleagă implicaţiile acestei referinţe pentru Apocalipsa 19:7 care vorbeşte despre felul în care “a venit nunta Mielului, şi soţia Lui s-a pregătit”. El continuă să indice corect, din nou, că traducerile moderne sunt mai corecte decât KJV afirmând că “inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor” (RSV – şi Cornilescu, n.tr.) (p. 103-104). Mireasa care se pregăteşte pare să facă un efort considerabil, precum presupun că ar confirma cele mai multe mirese! Totuşi este un efort îndeplinit cu bucurie, aşa cum eforturile de a birui vor fi pentru orice creştin convertit.

5. “Nici măcar un fir de producţie omenească.”

Venden citează afirmaţia Ellenei White că haina neprihănirii lui Hristos “nu are în ea nici măcar un fir de producţie omenească.” (p. 104).23 Apoi el comentează: “Nimic din lucrarea noastră nu este amestecată în ea deloc. Este în întregime haina lui Dumnezeu.” (p. 104). Fără îndoială că este în întregime haina lui Dumnezeu, dar să spui că absenţa producţiei omeneşti înseamnă absenţa efortului omenesc înseamnă să o faci pe Ellen White să se contrazică. La pagina anterioară Venden citează afirmaţia Ellenei White că “veşmântul de nuntă din parabolă reprezintă caracterul curat, fără pată pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai lui Hristos.” (p. 104).24 Şi cum este format acest caracter după acelaşi autor în aceeaşi carte? “Dumnezeu dă talentele, puterile minţii; noi formăm caracterul. Este format prin lupte grele, aspre cu sinele. Conflict după conflict trebuie să aibă loc împotriva tendinţelor ereditare. Va trebui să ne criticăm îndeaproape şi să nu permitem nici unei trăsături nefavorabile să rămână necorectată.”25

Referirea ei aici la tendinţele ereditare şi trăsăturile nefavorabile face imposibil pentru Venden să explice această afirmaţie despre “luptele cu sinele” ca orice altceva decât lupte directe cu păcatul, aşa cum teologia sa “relaţională” caută în zadar să facă. Lipsa “producţiei omeneşti” în haina neprihănirii înseamnă pur şi simplu că Dumnezeu dă toate indicaţiile şi puterea incluzând puterea cu care ne-am născut (1 Cronici 29:14). 26 Dar această putere, aşa cum clarifică afirmaţia de mai sus, rămâne să fie exercitată de noi.

După citarea referirii Ellenei White la “caracterul curat, fără pată pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai lui Hristos” (p. 104). 27, Venden afirmă: “Nu spune ‘trebuie’ sau ‘este necesar’ să îl aibă” (p. 104). Dar în altă parte Ellen White chiar spune “trebuie” în ceea ce priveşte posedarea de către credincios a unui asemenea caracter. Ea scrie:

“Atât de desăvârşit este reprezentat caracterul pe care oamenii trebuie să-l aibă pentru a fi ucenicii lui Hristos încât păgânul a spus că nu este posibil ca vreo fiinţă omenească să-l obţină. Dar nu trebuie să fie prezentat un standard mai mic de către aceia care pretind că sunt copiii lui Dumnezeu.”28

Fără a dori ca să sune a insultă, este cu adevărat periculos să scrii cărţi şi să predici fără să-ţi fi făcut tema în amănunt în ceea ce priveşte documentele inspirate.

6. Negarea cercetării de sine.

Orice cercetare grijulie a comportamentului personal pare anatema pentru teologia lui Morris Venden. El scrie:

“Unul din principalele motive pentru care fructului îi ia atât de mult timp să se dezvolte este faptul că insistăm atât de mult să ne legănăm înainte şi înapoi între două extreme privind întâi la Isus şi depinzând de puterea Lui, dar apoi verificându-ne pe noi ca să vedem cum mai stăm.” (p. 39).

Dar Biblia ne porunceşte: “Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” (2 Corinteni 13:5). Cum poate vedea cineva această cercetare de sine ca altceva decât cercetarea conduitei, mai ales când Biblia este limpede că autenticitatea credinţei noastre este arătată de faptele noastre (Iacov 2:18)? Ellen White este la fel de clară asupra nevoii de cercetare de sine morală a creştinului:

“Criticaţi îndeaproape temperamentul, dispoziţia, gândurile, cuvintele, înclinaţiile, scopurile şi faptele. Cum putem să cerem în mod înţelept lucrurile de care avem nevoie dacă nu dovedim cu Scriptura condiţia sănătăţii noastre spirituale?29

“Orice urmaş al lui Hristos ar trebui să se cerceteze pe sine zilnic ca să familiarizeze în mod desăvârşit cu propria sa conduită. Există aproape la toţi o neglijare a cercetării de sine. Această neglijare este pur şi simplu periculoasă pentru unul care pretinde că este purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.”30

“Revizuirea zilnică a acţiunilor noastre, pentru a vedea dacă conştiinţa noastră le aprobă sau le condamnă, este necesară tuturor acelora care doresc să ajungă la desăvârşirea caracterului creştin.”31

7. Confuzie practică.

Eroarea creează întotdeauna dileme inutile şi o conştiinţă înceţoşată a realităţii spirituale. Confuzia creată de teologia lui Venden în multe minţi adventiste este ilustrată de ceea ce el numeşte “scrisoarea albastră”, care se pare că i-a fost trimisă de cineva care era derutat de implicaţiile practice ale învăţăturilor de tipul “dă-i drumul şi lasă-L pe Dumnezeu” ale lui Venden. Urmează câteva rânduri din această scrisoare:

“Cum se luptă cineva împotriva apetitului său? Îi spune doar lui Dumnezeu că nu-l poate controla, cerându-I să-L controleze El în locul său şi dându-I voinţa lui? Şi apoi Îl lasă pe Dumnezeu să-l facă să nu mai vrea să mănânce?”

“Între timp, atunci când îi este foame, ar putea să ia nişte pastile ca să-l ajute pe Dumnezeu?…

“Pot să continui să mănânc în timp ce aştept ca Dumnezeu să îmi ia dorinţa?…

“Am citit o mulţime de răspunsuri şi promisiuni în Biblie şi în Spiritul Profeţiei şi în alte locuri. Am experimentat soluţia la multe probleme – dar de data aceasta sunt derutat. Poate că sunt nerăbdător sau caut pentru o cale uşoară de ieşire. Dar cred că sunt cinstit cu Dumnezeu şi cu mine. Cât de literale sunt aceste instrucţiuni? Sunt nerăbdător să primesc replica dumneavoastră deoarece dificultatea rămâne! (p. 120-121).

Aş sugera că poate adevărata sursă a confuziei acestei persoane este acele “alte locuri” de pe lângă Biblie şi Spiritul Profetic, de unde îşi extrage ideile despre vieţuirea creştină. Venden accentuează această confuzie prin propriul său răspuns:

“Curând după ce am primit “scrisoarea albastră” am luat-o cu mine la o întâlnire a pastorilor şi am început să cer nişte răspunsuri de la colegii mei.” (p. 122).

Ce ziceţi despre răspunsuri din inspiraţie? Ce ziceţi dacă punem toată această teologie “relaţională” sub microscopul Scripturii şi al Spiritului Profetic? Fără doar şi poate, dilemele practice nu lipsesc din o viaţă strict ascultătoare de ceea ce spune Dumnezeu. Dar dilemele generate de idei pur omeneşti sunt destul de inutile. Dacă tragem linie, nu e nevoie de un specialist în rachete ca să realizeze cât de absurdă este cu adevărat această teologie de tipul “dă-i drumul şi lasă-L pe Dumnezeu” din punctul de vedere al logicii simple ca şi al cuvântului inspirat. Această “scrisoare albastră” ilustrează această lipsă de logică prea bine. Dacă se presupune că Dumnezeu “face toată treaba” biruinţei asupra păcatelor noastre, ce înseamnă atunci acest lucru? Trebuie ca cel care se luptă cu alimentaţia, temperamentul, pofta sau alte probleme să aştepte ca Dumnezeu să-i determine să facă binele, supunând dorinţele lor fireşti fără vreun efort din partea lor? Dacă aşa stau lucrurile, unde există o astfel de promisiune în scrierile inspirate? Vorbim noi despre nimicirea dorinţelor fireşti din creştin ca fiind un lucru despre care inspiraţia neagă categoric că se va întâmpla?32

Vedem totuşi din nou un argument irezistibil pentru abandonarea tuturor teoriilor bazate pe teologie şi conduse de experienţă despre vieţuirea creştină, şi fundamentarea vederilor noastre în întregime pe cuvântul scris al lui Dumnezeu indiferent de neplăcerile care ţin de experienţă şi spirituale pe care acesta le-ar putea aduce.

Mijlocirea lui Hristos: Confuzie şi probleme false

Pretenţia lui Venden reprezentată de titlul cărţii în discuţie, şi anume că creştinii nu sunt “niciodată fără mijlocitor” chiar şi după închiderea harului, este plină de afirmaţii irelevante, percepţii greşite ale vederilor adventiste istorice şi amestecarea adevărului cu eroarea.

Sunt trei puncte care merită atenţie în discuţia lui Venden despre lucrarea de mijlocire a lui Hristos:

1. Trăind “prin puterea noastră.”

Venden face următoarele afirmaţii despre credinţa adventistă istorică că poporul lui Dumnezeu, în timpul marelui timp al strâmtorării, va trăi fără mijlocitor:

“O mulţime de oameni cred, bazându-se pe vreo câteva paragrafe din cartea Tragedia Veacurilor că în timpul strâmtorării care urmează închiderii harului, creştinii vor trebui să trăiască prin puterea lor.

“Aţi auzit acest lucru? Aţi auzit că va trebui să trăiţi fără mijlocitor?…

“Unii au ajuns la ideea că va fi nevoie de destulă neprihănire stocată în bateriile noastre sau destulă neprihănire prin obicei sau inerţie care să ne poarte prin acest timp când vom fi pe cont propriu.” (p. 58).

“Să nu îmi spuneţi că trebuie să fie o perioadă, în timpul vreunui necaz din faţa noastră, când va trebui să trăim pe cont propriu. Aceasta este pur şi simplu imposibil.” (p. 59).

“El încă Se ţine de făgăduinţa Lui de la început. “Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele.” Spune el “până la închiderea harului?” Nu! El spune: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20)” (p. 60-61).

Dintre toţi adventiştii pe care îi cunosc – acum şi de-a lungul istoriei – care au învăţat desăvârşirea generaţiei finale, nu ştiu absolut nici unul care să fi învăţat vreodată că după închiderea harului creştinii “vor trăi prin propria lor putere” (p. 58). Singurul lucru pe care l-a însemnat vreodată trăirea fără mijlocitor în orice scrieri sau învăţături ale unor astfel de persoane pe care le-am cunoscut este trăirea fără disponibilitatea continuă a iertării. Herbert E. Douglas, unul dintre cei mai proeminenţi apărători ai acestei teologii în adventismul din ultima parte a secolului douăzeci, indică acest lucru cât se poate de clar:

“În timpul acestei domnii a lui Satana creştinul care a dobândit desăvârşirea morală despre care Dumnezeu spune că poate să fie atinsă în această viaţă va spune Nu aşa cum Isus a spus Nu tuturor ispitelor. Nu va fi nici un punct de oprire în care creştinul să poată slăbi garda sau când să nu mai aibă nevoie de harul susţinător al Duhului Sfânt.”33

Insistenţa lui Venden că vom avea întotdeauna nevoie de mijlocirea lui Hristos datorită trecutului nostru, chiar şi după ce se încheie timpul de probă, este fără legătură. Nimeni nu a negat vreodată acest lucru. Dar după închiderea harului păcatele noastre “au mers înainte la judecată”34 şi au fost total şterse din vieţile credincioşilor.35 Astfel nu mai este necesară o mijlocire continuă în contul acestor eşecuri trecute.

Făgăduinţa lui Hristos că va fi cu noi până la sfârşitul lumii (Matei 28:20) nu este în nici un fel negată de faptul că iertarea nu mai este disponibilă după închiderea harului. Încă vom avea nevoie de Isus ca şi de Duhul Sfânt pentru putere, chiar dacă iertarea nu mai este disponibilă în mod continuu.

2. Alte scopuri pentru mijlocire.

Venden citează afirmaţii ale Ellenei White care vorbesc despre mijlocirea lui Hristos care foloseşte fiinţelor necăzute (p. 62),36 la fel cum ne fereşte şi pe noi de cădere (p. 62).37 Aici vedem de ce spune Ellen White despre folosirea cuvintelor de către scriitorii inspiraţi: “Înţelesuri diferite sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu este un singur cuvânt pentru fiecare idee distinctă.”38

Cu siguranţă că lucrarea de mijlocire a lui Hristos păstrează lumile necăzute, din moment ce ceea ce face Hristos contribuie la răspunsul pentru orice întrebare pe care universul necăzut poate încă să o aibă cu privire la dreptatea lui Dumnezeu. Şi cu siguranţă că iertarea oferită de această mijlocire pentru păcătoşi îi şi fereşte pe acei păcătoşi de cădere, din moment ce iertarea biblică nu este doar o problemă de ţinere de rapoarte. Ellen White indică acest lucru în următoarea afirmaţie:

“Iertarea lui Dumnezeu nu este doar un act judiciar prin care ne eliberează de condamnare. Nu este doar iertare de păcat, ci restaurare din păcat. Este revărsarea iubirii mântuitoare care transformă inima. David avea adevărata concepţie despre iertare când se ruga: “Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic.” Psalmul 51:10.”39 Dar rămâne o realitate faptul că lumile necăzute nu ar avea nevoie de mijlocirea lui Hristos dacă nu ar fi fost întrebarea ridicată de invadarea păcatului. Nu ar fi fost nevoie de nici un mijlocitor dacă păcatul nu ar fi intrat în universul lui Dumnezeu. În timp ce este adevărat că toate creaturile lui Dumnezeu sunt susţinute prin puterea Lui, această putere nu este neapărat aceeaşi cu harul şi mijlocirea Lui. Ellen White vorbeşte despre felul în care Adam înainte de cădere putea să-şi formeze un caracter neprihănit prin ascultare, şi despre faptul că după cădere, nu doar iertarea, ci schimbarea inimii este necesară pentru a da pe faţă o astfel de ascultare.40 În ambele cazuri puterea vine de la Dumnezeu, dar în ultimul caz este vorba despre un fel special de putere necesară fiinţelor necăzute.

Prezenţa unui mijlocitor în orice dispută implică prezenţa diferenţelor. Atâta timp cât General Motors sau Chrysler se înţeleg cu United Auto Workers, nu este nevoie de mijlocitori. În cazul lui Dumnezeu şi al poporului Său, diferenţele se numesc păcate. Atâta timp cât păcatul există în vieţile creştine, este nevoie de un mijlocitor (1 Ioan 2.1). Dacă păcatul a fost biruit, nu mai este nevoie de vreun mijlocitor. Dar aceasta nu implică în nici un fel faptul că acele beneficii ale mijlocirii altele decât iertarea nu mai sunt necesare biruitorilor. În ciuda insinuării lui Venden, adventiştii care au învăţat (şi continuă să înveţe) necesitatea trăirii fără mijlocitor în timpul strâmtorării sunt extrem de clari cu privire la însemnătatea acestui lucru: trăirea fără disponibilitatea continuă a iertării, nu trăirea fără nevoia după puterea împărtăşită.

3. Creştinii de ceasul al unsprezecelea.

Aici vedem o nouă eroare introdusă în biserică privind generaţia finală, bazată pe dovezi inspirate care trebuie să fie socotite cel mult dubioase. Venden întreabă:

“Dar cei care vin la Hristos cu treizeci de minute înainte de închiderea harului? Ei nu au dispus de o viaţă întreagă pentru a fi transformaţi de har şi pentru a deveni biruitori. Vor mai avea ei nevoie de iertare în timpul final al strâmtorării? Este posibil ca cineva să-şi piardă răbdarea şi să aibă nevoie de iertare pentru simpla dorinţă de a pocni vreun creştin din coaliţia creştină de dreapta în timpul strâmtorării? Tâlharul de pe cruce nu a avut timp ca să crească.” (p. 64, sublinierea în original).

Deşi nu o spune pe faţă, Venden sugerează în mod clar că acest grup va continua de fapt să păcătuiască după închiderea harului. Fără vreun suport biblic, el presupune că referinţele la cei “neprihăniţi” şi “sfinţi” din Apocalipsa 22:11 se referă la două grupe diferite printre cei mântuiţi care trec prin timpul strâmtorării neluând în seamă faptul că Ioan, ca şi alţi scriitori evrei ai Scripturii, folosesc paralele verbale (cuvinte care înseamnă acelaşi lucru, aspect specific poeziei ebraice – n.tr.). Nicăieri nu oferă Biblia vreo dovadă că aceste două cuvinte înseamnă două lucruri diferite, în ciuda aiurelilor unor teologi. Ellen White spune limpede că neprihănirea şi sfinţenia sunt unul şi acelaşi lucru:

“Neprihănirea este sfinţenie, asemănare cu Dumnezeu; şi ‘Dumnezeu este iubire.’41 “Sfinţii” descrişi în Apocalipsa 22:11, după Venden, “sunt sfinţi deoarece sunt biruitori, şi ei nu mai cad” (p. 65). Dar grupul numit “neprihăniţi”, în viziunea lui, sunt neprihăniţi probabil ca şi tâlharul de pe cruce “datorită neprihănirii atribuite a lui Hristos” (p. 65). După Venden, “acest grup îi include pe aceia care îl acceptă pe Hristos cu treizeci de minute înainte de închiderea harului. Sunt ei neprihăniţi? Da. Neprihănirea lui Hristos îi acoperă.” (p. 65). Observaţi că Venden are grijă să nu spună explicit că grupul “neprihăniţilor” încă mai păcătuieşte, dar acest lucru este clar sugerat, în special atunci când descrierea pe care o face “neprihăniţilor” este plasată de-a lungul descrierii pe aceeaşi pagină a “sfinţilor” despre care el pretinde că “nu mai cad” (p. 65). Implicaţia este evidentă: “neprihăniţii” încă mai cad din când în când.

Dar cele “treizeci de minute până la termenul limită” despre care vorbeşte Venden? În primul rând trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu este un sclav al timpului. Închiderea harului are loc doar după ce tuturor li s-a acordat suficient timp ca să răspundă în mod adecvat luminii primite. Cu privire la aceia care vin la sfârşit în acest timp, Ellen White a scris:

“Unii dintre noi au avut timp să primească adevărul şi să avanseze pas cu pas, şi fiecare pas pe care l-am făcut ne-a dat putere să-l facem pe următorul. Dar acum timpul este aproape pe sfârşite şi ceea ce noi învăţăm de ani întregi, ei vor trebui să înveţe în câteva luni.”42

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu are de gând să închidă timpul de probă la un moment arbitrar pentru oamenii care nu au avut timp să dezvolte maturitatea esenţială pentru a sta în picioare fără mijlocitor ca parte a demonstraţiei finale a sfinţeniei desăvârşite. Venden creează aici o problemă cu totul şi cu totul falsă.

El spune: “Tălharul de pe cruce nu a avut timp să crească” (p. 64). Ar trebui să citească ce scrie în Hristos Lumina Lumii. Cu privire la tâlharul pocăit, Ellen White comentează: “Acest om nu era un criminal înrăit; el fusese condus în rătăcire de asocieri rele, dar el era mai puţin vinovat decât mulţi din aceia care stăteau lângă cruce batjocorindu-L pe Mântuitorul. El Îl văzuse şi auzise pe Isus şi fusese convins de învăţăturile Sale, însă fusese întors de la El de către preoţi şi conducători. Încercând să-şi înăbuşe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în păcat până când a fost arestat, judecat ca un criminal şi condamnat să moară pe cruce…

“El îşi reaminteşte tot ceea ce a auzit despre Isus, cum i-a vindecat pe bolnavi şi a iertat păcatele. A auzit cuvintele acelora care credeau în Isus şi Îl urmau plângând… Duhul Sfânt îi iluminează mintea şi puţin câte puţin, lanţul dovezilor este întregit.”43

Cu alte cuvinte, acest om nu avea nevoie de mult timp ca să crească. El cunoştea deja adevărul despre Hristos şi misiunea Lui şi prin împrejurări şi evenimente a fost condus ca în cele din urmă să-l accepte. Nu există nici o dovadă inspirată că Dumnezeu ar fi vreodată limitat de timp sau spaţiu în lucrarea de a-i aduce pe păcătoşi la cunoştinţa adevărului. Fără doar şi poate, milioane care au murit păcătuind din neştiinţă vor fi mântuiţi şi Scriptura este limpede cu privire la faptul că Dumnezeu închide ochii în vremurile noastre de neştiinţă (Fapte 17:30; vezi şi Iacov 4:17). Dar privind păcatele pe care le cunoaştem deja, Dumnezeu ne oferă suficientă putere în poruncile Sale pentru ca noi să ascultăm de ele dacă această putere este adusă în vieţile noastre prin convertire şi acceptarea adevărului. Nici incertitudinile vieţii şi nici altceva nu-L poate forţa pe Dumnezeu să emită judecăţi improvizate în care un fel de “poliţă de asigurare” cerească este invocată pentru a acoperi pe oamenii care se presupune că nu au avut timp pentru a trăi adevărul cunoscut.

În cuvintele Ellenei White:

“Atâta timp cât este speranţă, până când se împotrivesc Duhului Sfânt până la ruină veşnică, oamenii sunt ocrotiţi de agenţi cereşti.”44

În apărarea viziunii sale că unii creştini vor mai cădea încă după închiderea harului, Venden citează o afirmaţie a Ellenei White folosită adesea de către susţinătorii Noii Teologii ca să “dovedească” că generaţia finală nu este chiar fără păcat în marele timp al strâmtorării: “Este nevoie ca ei să fie puşi în cuptorul de foc; ceea ce este pământesc în ei trebuie să fie nimicit pentru ca chipul lui Hristos să fie reflectat în mod desăvârşit.”45

După citarea acestei afirmaţii Venden scrie:

“Evident că Dumnezeu are un scop pentru tensiunea prin care trece poporul Său. Sub o astfel de tensiune, aceia care vin la Hristos cu treizeci de minute înainte de închiderea harului pot să crească la fel de mult într-un timp scurt cât au crescut ceilalţi în ani de zile.”(p. 68). Dar este acesta păcatul a ceea ce este lumesc? Alte afirmaţii ale Ellenei White oferă un indiciu. Când căutăm să înţelegem scrierile Ellenei White trebuie să avem în minte ceea ce a afirmat despre metoda ei de interpretare: “Mărturiile însele vor fi cheia care va explica mesajul dat, aşa cum Scriptura explică Scriptura.”46 Vorbind de cei de la sfârşitul timpului, Ellen White scrie în altă parte:

“În ultimul mare conflict al marii lupte cu Satana aceia care sunt loiali lui Dumnezeu vor vedea cum orice sprijin pământesc le este luat.”47

Într-o altă afirmaţie, folosind un limbaj similar afirmaţiei din Tragedia Veacurilor despre “ceea ce este pământesc”, ea scrie:

“Nu putem perfecta niciodată o experienţă creştină completă, deplină până când orice sprijin pământesc este îndepărtat şi sufletul îşi îndreaptă întreaga afecţiune spre Dumnezeu.”48

A dobândi putere şi susţinere pământească (familie, prieteni, nevoi materiale, etc.) nu este păcat. Dumnezeu nu interzice creştinului să aibă sisteme de susţinere pământeşti. Dar credinţa noastră nu va fi testată până la limită şi dovedită decât dacă un astfel de sprijin nu mai este disponibil, şi trebuie să ne încredem cu totul în Dumnezeu. Afirmaţia de mai sus despre pierderea sprijinului pământesc în conflictul final este făcută în contextul ispitirii lui Isus în pustie, când a fost deposedat atât de hrana fizică cât şi de simpatia omenească. Cealaltă afirmaţie sfătuia pe cineva să înveţe să se încreadă în Dumnezeu în locul prietenilor omeneşti pentru putere zilnică. Nu este păcat să doreşti hrana fizică sau tovărăşia omenească. Dar uneori Dumnezeu trebuie să ne înveţe că şi aceste sisteme de sprijin nevinovate, aparent esenţiale, trebuie să fie retrase pentru ca dependenţa noastră de El să fie deplină, aşa cum a experimentat Isus în pustia ispitirii.

Venden nu greşeşte să sugereze că poporul lui Dumnezeu în timpul strâmtorării are încă nevoie să crească. De fapt, afirmaţiile inspirate de mai sus sunt clare că această creştere va fi necesară pentru toţi cei mântuiţi în acest timp, nu doar pentru credincioşii “de ceasul al unsprezecelea” despre care vorbeşte Venden. Dar fiindcă au nevoie de a creşte mai departe nu înseamnă că ei încă mai păcătuiesc în vreun fel. De fapt, Ellen White spune limpede că creşterea în desăvârşirea creştină nu încetează nici măcar atunci când vine Isus, ci de fapt continuă în veşnicie.49

Este important să observăm că referirea Ellenei White la aceia care “trebuie să înveţe în câteva luni”50 ceea ce altora le-a luat ani de zile ca să înveţe, este urmată de această afirmaţie: “Aceia care nu vor primi semnul fiarei şi icoanei ei când este dat decretul, acum trebuie să ia decizia să spună “nu, noi nu vom da atenţie instituţiei fiarei.”51 Cu alte cuvinte, aceia care învaţă ceea ce trebuie să înveţe “în câteva luni” încă stau în faţa alegerii între sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei, care are loc înainte de închiderea harului. Câteva pasaje mai jos, Ellen White afirmă cu o claritate evidentă necesitatea pregătirii înainte de închiderea harului: “Am mai văzut că mulţi nu realizează cum trebuie să fie ca să poată trăi înaintea Domnului fără un Mare Preot în sanctuar în timpul strâmtorării. Aceia care primesc sigiliul Viului Dumnezeu şi sunt protejaţi în timpul strâmtorării trebuie să reflecte chipul lui Isus pe deplin.”

“Am văzut că mulţi neglijau pregătirea atât de necesară şi se uitau la timpul “înviorării” şi la “ploaia târzie” ca să-i pregătească să stea în picioare în ziua Domnului şi să trăiască înaintea Lui. O, cât de mulţi am văzut în timpul strâmtorării fărăvreun adăpost! Aceia care refuză să fie modelaţi de profeţi şi nu reuşesc să-şi purifice sufletele în ascultarea de tot adevărul, vor ajunge la timpul căderii plăgilor şi atunci vor vedea că aveau nevoie să fie modelaţi şi neteziţi pentru clădire. Dar nu va mai fi atunci nici timp pentru acest lucru şi nici un Mijlocitor ca să pledeze pentru ei înaintea Tatălui… Am văzut că nimeni nu putea lua parte la “înviorare” dacă nu obţine biruinţa asupra fiecărei ispite, asupra mândriei, egoismului, iubirii de lume şi asupra fiecărui cuvânt şi fiecărei acţiuni rele. De aceea, trebuie să ne apropiem din ce în ce mai mult de Domnul şi să căutăm cu seriozitate pregătirea necesară pentru a ne da puterea de a sta în picioare în luptă în ziua Domnului.”52

Cu alte cuvinte, biruinţa completă asupra fiecărui cuvânt rău sau acţiuni rele este esenţială pentru a primi ploaia târzie şi pentru a fi gata pentru marele timp al strâmtorării. Dacă punem laolaltă toate afirmaţiile de mai sus, devine limpede faptul că orice creştere sau dezvoltare mai rămâne necesară după închiderea harului, este ceva dincolo de îndepărtarea păcatului din viaţă.

Venden se mişcă periculos spre convingerile Noii Teologii când ne asigură că motivul pentru care păcatul nu va mai continua în cer este acela că “trei elemente care ne dau atâta bătaie de cap, lumea, firea şi diavolul vor fi dispărut pentru totdeauna atunci când raiul va veni” (p.

64). În aparenţă, de aceea este încrezător că “morţii neprihăniţi care nu şi-au terminat creşterea lor în Hristos” ca şi “aceia în viaţă care au venit cu treizeci de minute înaintea închiderii harului” (p. 64) sunt în afara oricărui pericol de a reintroduce păcatul în Paradis. Din nou afirmăm că respingem orice viziune a providenţei divine care Îl vede pe Dumnezeu luat prin surprindere fie de moarte sau de închiderea finală a harului. Inspiraţia este limpede cum e cristalul că Dumnezeul care doreşte ca nici unul să nu piară (2 Petru 3:9) va păzi vieţile şi sufletele acelora pentru care mai este speranţă.53 Dar ideea lui Venden că absenţa dorinţelor fireşti şi a ispitelor lumeşti în ceruri împreună cu faptul că noi suntem “atât de fermecaţi de dependenţa constantă de un Dumnezeu iubitor şi vizibil” (p. 64) va face imposibilă reapariţia păcatului, este contrazisă de realitatea că păcatul a apărut pentru prima dată în societatea desăvârşită a cerului unde lumea, firea şi diavolul nu existau.

“Dependenţa constantă de un Dumnezeu iubitor şi vizibil” fusese experienţa cerului timp de milenii când păcatul a stricat universul lui Dumnezeu. Credinţa Noii Teologii că tot ceea ce trebuie să facă Dumnezeu ca să se asigure că păcatul este eradicat din vieţile creştinilor este îndepărtarea naturilor noastre păcătoase este contrazisă de faptul că păcatul a început când nimeni nu avea o natură păcătoasă. Păcatul este o chestiune de voinţă. Şi dacă nu se demonstrează că chiar şi sub cele mai severe presiuni voinţa noastră asociată cu voinţa lui Dumnezeu poate rezista celei mai mici îndepărtări de curăţie, pericolul ca păcatul să apară din nou rămâne. Nu e de mirare că Ellen White declară cu privire la ceea ce Dumnezeu nu va face atunci când Isus va veni:

“Purificatorul nu se aşează apoi ca să dea curs procesului Său de purificare şi să îndepărteze păcatele şi corupţia lor. Acestea toate trebuie să aibă loc în aceste ore ale timpului de probă.”54

Poate că ar trebui să se spună un lucru despre chestiunea păcatelor necunoscute. Venden restrânge discuţia lui cu privire a biruinţa asupra păcatului doar la păcatele cunoscute, afirmând:

“Este posibil ca oamenii să biruie păcatele cunoscute deşi încă au naturi păcătoase şi chiar dacă mai pot încă avea păcate necunoscute în vieţile lor.” (p. 72).

El lasă nerezolvată problema dacă aceia care vor fi după închiderea harului vor mai avea păcate necunoscute în vieţile lor. Dar inspiraţia este limpede că mijlocirea lui Hristos în cer se ocupă cu păcatele din neştiinţă:

“Minţile tuturor celor care îmbrăţişează acest mesaj sunt îndreptate către sfânta sfintelor unde Isus stă înaintea chivotului, îndeplinind mijlocirea Sa finală pentru toţi aceia pentru care mila încă mai zăboveşte şi pentru aceia care au călcat Legea lui Dumnezeu din neştiinţă.

Această ispăşire este făcută pentru neprihăniţii morţi ca şi pentru neprihăniţii vii. Ea îi include pe toţi aceia care au murit încrezându-se în Hristos, dar care fără să fi primit lumina despre poruncile lui Dumnezeu au păcătuit în neştiinţă călcând preceptele lor.”55

Deci mijlocirea lui Hristos pentru păcat în sanctuarul ceresc include mijlocirea pentru păcatele din neştiinţă. Dar la închiderea harului Hristos încetează să mei ierte păcatele; sfinţii au acum caractere fără pată,56 şi sunt biruitori asupra “fiecărui cuvânt rău sau acţiuni rele.”

57 Dacă păcatele din neştiinţă cer iertare şi dacă încheierea mijlocirii lui Hristos înseamnă că iertarea nu mai este oferită, trebuie să concluzionăm că păcatele din neştiinţă din vieţile poporului lui Dumnezeu vor fi fost toate date la iveală şi biruite la timpul închiderii harului.

Alte chestiuni:

Venden petrece puţin timp în această carte cu chestiuni care implică natura păcatului şi natura lui Hristos. Dar câteva comentarii vor fi de ajuns ca să înfăţişeze poziţia lui. La un moment dat scrie:

“Când vorbim despre biruinţa asupra păcatelor cunoscute nu vorbim despre a fi fără păcat. Dacă o persoană ar putea să nu mai păcătuiască de astăzi, încă nu ar fi fărăpăcat datorită naturii sale păcătoase.” (p. 79).

Dar nici Scriptura şi nici Ellen White nu învaţă prezenţa involuntară a păcatului pe baza naturii păcătoase. Biblia declară:

“Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit dă naştere păcatului.” (Iacov 1:14-15).

În cuvintele Ellenei White:

“Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana care necăjesc chiar şi pe cei mai buni dintre oameni, dar dacă ele nu sunt nutrite, dacă sunt respinse ca demne de a fi urâte, sufletul nu este încărcat cu vinovăţie şi nimeni altcineva nu este mânjit de influenţa lor.”58 Două dintre comentariile lui Venden asupra naturii lui Hristos merită de asemenea un răspuns. La un moment dat scrie:

“Isus nu S-a luptat niciodată împotriva păcatului. Vă rog să subliniaţi că Isus nu a avut probleme voind să facă păcate. Dacă veţi cerceta aceasta cu atenţie, veţi descoperi că păcatele (ceea ce noi numim de obicei păcat) erau dezgustătoare pentru Isus.” (p. 110-111).

Dacă este aşa, am putea să întrebăm de a declarat Isus: “nu caut să fac voia Mea ci voia Tatălui care M-a trimis.” (Ioan 5:30). De ce citim în altă parte că “Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi.” (Romani 15:3)? Implicaţia este clară din aceste versete că pentru Hristos a căuta propria Sa voinţă sau să placă Sieşi ar fi fost contrariul faţă de voia lui Dumnezeu şi, deci păcat. Următoarele afirmaţii ale Ellenei White sunt cu siguranţă greu de conciliat cu insistenţa lui Venden că “Isus nu S-a luptat niciodată împotriva păcatelor.” (p. 110).

“Erau de aceia care încercau să arunce dispreţul asupra Sa datorită naşterii Sale şi chiar şi în copilăria Lui a trebuit să întâlnească privirile lor dispreţuitoare şi şuşotelile lor rele. Dacă ar fi răspuns printr-un cuvânt sau vreo privire nerăbdătoare, dacă ar fi făcut concesii fraţilor Săi chiar şi printr-o singură acţiune greşită, ar fi eşuat în a fi un exemplu desăvârşit.”59

“Satana conducea mulţimea crudă în abuzarea de Mântuitorul. Scopul lui era să-L provoace să riposteze dacă se putea, sau să-L determine să facă o minune pentru a Se elibera nimicind astfel Planul de Mântuire. O singură pată în viaţa Lui omenească, un singur eşec al umanităţii Sale de a suporta testul teribil şi Mielul lui Dumnezeu ar fi fost o jertfă imperfectă, iar mântuirea omului ar fi dat greş.”60

Nimeni nu poate să citească aceste afirmaţii şi să vină apoi cu ideea că nu a fost nici o luptă pentru Isus ca să evite nerăbdarea şi riposta.

În altă parte Venden ridică obişnuitul deşi înşelătorul argument despre presupusa imposibilitate ca Hristos să fie “ispitit în toate lucrurile ca şi noi” datorită unor ispite despre care experienţa vieţii Sale nu cunoştea nimic, precum televiziunea, lovirea soţiei, etc. (p. 74). Astfel de argumente sunt pur şi simplu născute din raţionamente greşite şi nimic altceva. Televiziunea evident că nu exista în timpul lui Isus, dar lumea romană oferea o multitudine de distracţii şi metode de divertisment comparabile, aşa cum poate să ateste orice vizitator al ruinelor Pompeiului. Nazaretul era şi el cum era (Ioan 1:46), deci nu este greu să ne imaginăm varietatea de ispite disponibile pentru Isus în timpul adolescenţei şi tinereţii Sale adulte. E adevărat, Isus nu a avut o soţie, şi astfel nu a putut fi ispitit la abuz marital, însă, din nou, numeroase iritaţii comparabile au fost prezente de-a lungul vieţii Sale pentru a-L provoca la nerăbdare şi ripostă, aşa cum afirmă afirmaţiile inspirate de mai sus. În ciuda înaintării ştiinţei şi tehnologiei, pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii sunt aceleaşi atât în era Internetului cât şi în era calului şi a căruţei.

Venden ocupă câteva pagini răspunzând unei cărţi recent editate de Pacific Press intitulată Zece care au plecat care conţine mărturii ale unor foşti adventişti care indică motivele pentru care au părăsit biserica.61 Dacă mărturiile din această carte reflectă cu adevărat gândurile celor intervievaţi, cartea ar fi trebuit să poarte titlul Cei zece care au nevoie de convertire.

Câteva dintre experienţele citate de către intervievatori sunt atât de extreme încât pierd orice relevanţă pentru o discuţie serioasă a unor adventişti maturi, ca de exemplu una care vorbeşte despre o casă în care în Sabat nu era permisă aprinderea nici unui foc în cămine62, iar alta care descrie un director de academie care se plimba ridicând bluzele fetelor pentru a verifica dacă poartă sutien! 63 Ca adventist crescut şi născut, adânc înrădăcinat în cultura aripii conservatoare a bisericii, pot să spun cu adevărat că n-am auzit în viaţa mea de cineva care să nu folosească căminul în Sabat în special dată fiind o declaraţie a Ellenei White care plasează în context porunca biblică în această privinţă64 – nici nu pot să-mi imaginez un director de şcoală care să-şi pună mâna sub rochiile fetelor, lucru care este departe de a fi tipic chiar şi pentru cei mai excentrici dintre directorii de şcoli adventişti dintre care mărturisesc că am şi cunoscut câţiva! Astfel de comentarii reduc valoarea mărturiilor care sunt aproape de nivelul frivolităţii. Fără să vreau să sune dur, credibilitatea conducătorilor bisericii nu este ridicată în momentul în care astfel de materiale sunt publicate de o casă de editură adventistă.

Se poate ierta cuiva faptul de a concluziona că această carte oferă o scuză convenabilă pentru practic orice dispută cu teologia sau stilul de viaţă adventist ca să fie tipărită cu o presă adventistă, toate acestea în numele ascultării păsului foştilor membrii. Este oare o pură coincidenţă faptul că aproape toate nemulţumirile doctrinare, comportamentale şi liturgice emise de adventiştii liberali – de la 1844 şi Ellen White la bijuterii, homosexualitate şi ordinarea femeilor – au ajuns să fie găsite în această carte? Sincer să fiu, mă simt mai puţin deranjat de aceştia zece care au avut francheţea să plece decât de alţii care susţin lucruri identice, dar care persistă în trăirea unei minciuni alegând să rămână!

Venden pretinde că a citit această carte “dintr-o singură şedere” (p. 106). Următorul comentariu al său dovedeşte că probabil ar fi trebuit să-şi ia mai mult timp:

“În timp ce citeam cartea, m-a durut inima când am realizat că prea mult timp punem accentul asupra prăjirii catolicilor, asupra păzirii de către toată lumea a celor zece porunci, asupra mersului la biserică în sabat şi asupra botezării tuturor. Şi ne mai mirăm de ce avem două milioane de foşti membri şi de ce atât de mulţi din cei care prăsesc biserica simt că au fost manipulaţi pentru a i se alătura. (p. 107).

Realitatea este însă că fiecare dintre foştii membrii intervievaţi pentru această carte, conform cu propria lor mărturie, au fost crescuţi ca adventişti de ziua a şaptea. Tehnicile evanghelistice de un fel sau altul nu sunt probleme aici, din moment ce nici unul dintre foştii adventişti despre care este vorba au devenit adventişti prin evanghelizare. Din nou vedem faptul că Venden rămâne atât de înrădăcinat în lumea doctrinară a tatălui şi unchiului său evanghelist încât nu pare să se acomodeze unei biserici unde dobândirea unei cunoaşteri doctrinare în special pentru generaţiile mai tinere e mult de când a încetat să mai constituie o prioritate.

Venden intră într-o concepţie total străină, una cu totul contrară afirmaţiilor clare inspirate, prin următorul paragraf:

“Ceea ce este interesant însă este faptul că chiar şi aceia care ar fi putut fi manipulaţi, dar care nu au venit niciodată la Hristos, care au venit doar la biserică şi au făcut o mărturisire, sunt scrişi în cartea vieţii. Se pare că acele nume sunt scrise în ceruri. Dumnezeu este atât de nerăbdător ca să primească pe toţi încât îi va scrie şi pe aceia care doar pretind că vin.. Uimitor! Cu adevărat uimitor! “(p. 109).

Chiar că e uimitor! Unde este dovada biblică pentru un astfel de concept? Venden nu oferă nici măcar un verset biblic în sprijinul acestei pretenţii uimitoare. Următoarele afirmaţii ale Ellenei White contrazic în mod direct viziunea lui Venden:

“Sunt nume care sunt scrise în registrele bisericii de pe pământ, dar care nu sunt scrise în cartea vieţii.”65

“Se poate ca lumea să creadă că ai un caracter excelent. Numele tău poate fi înscris în registrul bisericii, dar nu este scris în cartea vieţii Mielului.”66

“Una este să te alături bisericii, şi alta este să te legi de Hristos. Nu toate numele care sunt scrise în registrul bisericii sunt scrise şi în cartea vieţii Mielului.”67

“Este posibil ca numele să fie scrise în registrul bisericii, însă să nu fie scrise în cartea vieţii de sus.”68

Concluzie: moderaţie fanatică

Într-unul din cele mai triste şi mai distructive articole care a apărut vreodată într-o publicaţie adventistă, soţia unui profesor de religie de la colegiu îşi dezvăluie călătoria care a dus la îndepărtarea ei de credinţele noastre fundamentale – o mărturie înţesată cu ambiguitate doctrinară, stereotipuri generaţionale şi amintiri emoţionale.69 În acest manifest tragic al creşterii într-o singură experienţă a liberalismului modern, autoarea vorbeşte despre cineva care pare să fi călăuzit călătoria ei încă de timpuriu. Ea scrie despre felul cum “asculta cu uimire prelegerile unei săptămâni de rugăciune condusă de Morris Venden despre neprihănirea prin credinţă. Deşi fusesem întotdeauna sinceră în ceea ce priveşte viaţa mea religioasă, niciodată mai înainte nu găsisem harul simplu al lui Dumnezeu oferit mie.”70 Am văzut fără îndoială în cartea pusă în discuţie că ideea lui Venden cu privire la “harul simplu” nu este învăţătura despre har a inspiraţiei. Dar nimeni nu poate să dea la o parte realitatea că învăţăturile lui Morris Venden au fost primul pas în călătoria multor adventişti spre îndepărtarea de credinţa biblică şi de stilul de viaţă centrat pe mărturie al bisericii lor. Probabil mai mult ca oricine altcineva, Venden a introdus o despărţitură în gândirea adventistă între umblarea creştinului cu Hristos şi trăsăturile mai definitorii, mai pătrunzătoare ale creştinismului adventist de ziua a şaptea. În loc să vadă relaţia personală cu Hristos ca fiind mijlocul dobândirii credincioşiei faţă de standardele doctrinare şi morale ale inspiraţiei, învăţătura lui Venden a dat naştere la o tendinţă în biserică care vede o astfel de relaţie ca fiind mai presus de nevoia pentru o astfel de credincioşie.

Mai mult decât doctrina păcatului originar, rezultatul teoretic al Noii Teologii, teologia “relaţională” a lui Morris Venden a netezit drumul pentru învăţăturile lui Desmond Ford. Cred că nu este o coincidenţă faptul că prima mea expunere la substanţa teologiei lui Venden a fost la o lecţie de Doctrine Biblice la academie în 1977, predată de cineva care în mod deschis împărtăşea învăţăturile lui Desmond Ford şi ale lui Robert Brinsmead. Aici am înţeles pentru prima dată, în ciuda foloaselor pe care le trăsesem mai devreme de pe urma slujirii lui Venden, principala problemă a abordării sale anti-comportamentale, obsedată de legalism a neprihănirii prin credinţă. Lecţie după lecţie casetele lui Venden proclamau, fără să ia aminte la inspiraţie şi aducând dovezi contrare în biserică, că legalismul şi “faptele” erau marea problemă a adventismului. Şi profesorul nostru de Biblie continua să-l aprobe.

Cine era acest profesor de Biblie? Numele lui era Dale Ratzlaff, care la cinci ani de la acele lecţii a fost îndepărtat din lucrare deoarece negase doctrina sanctuarului. Recent a scris o carte care atacă Sabatul zilei a şaptea71 şi o alta care declară judecata de cercetare o “doctrină cultică”.72

Venden poate să deplângă mult şi bine aceste dezvoltări după cum Karl Marx ar fi deplâns fără îndoială distorsionarea ideologiei sale de către Lenin şi succesorii săi. Însă traiectoria istoriei adventismului modern oferă dovezi de netăgăduit că învăţăturile lui Venden au fost cele care au avut iniţiativa în pregătirea şi fertilizarea solului adventist pentru seminţele teologiei evanghelice şi liberale. Teologia lui Venden a facilitat capacitatea adventiştilor de a- şi asuma posibilitatea unei întâlniri cu Dumnezeu care să nu fie conţinută sau definită de parametrii doctrinari şi morali ai Scripturii. Cu ani în urmă un alt profesor de religie scria într-o publicaţie de colegiu despre felul în care determinarea diferenţei dintre “a şti ceea ce trebuie” şi “a şti pe Cine trebuie” le-a dat posibilitatea învăţaţilor ca şi el să pună sub semnul întrebării relevanţa şi autenticitatea a diferite credinţe adventiste.73 (În timp ce “a şti ceea ce trebuie” în mod superficial nu va mântui pe nimeni, cineva nu poate să citească textele din Osea 4:6, Matei 4:4, Ioan 8:31 şi 2 Tesaloniceni 2:13 şi să nu tragă concluzia că cunoaşterea interiorizată a adevărului (vezi Deuteronom 30:14; Psalmul 119:7; Ieremia 31:31-33; Evrei 8.8-10) este de fapt tot ceea ce înseamnă mântuirea).

Pe scurt, când distincţia nescripturistică între relaţie pe de o parte şi adevăr şi ascultare pe de altă parte a fost transmisă minţilor adventiste, tragedia adventismului modern a început. Cred că se poate afirma în siguranţă că provocările interioare în adventism din partea teologiei liberale şi evanghelice nu ar fi fost posibile fără Venden.

Totuşi, spre deosebire de mulţi lideri de opinie adventişti contemporani de o înclinaţie similară, Venden refuză să-şi urmeze propria logică. El nu poate să recunoască antipatia naturală dintre viziunea sa extremă asupra harului şi stâlpii credinţei adventiste, şi nici nu va supune paradigma relaţională atât de dragă lui cercetării consensului inspirat. El persistă în exercitarea unei moderaţii fanatice, un teren de mijloc între adventismul istoric şi alternativele care sunt atât născocite cât şi iraţionale. Din cauză că alţii, inclusiv unii din poziţii de responsabilitate, continuă să caute iluzii similare, Venden continuă să deţină un loc de onoare în circuitul redeşteptării adventiste contemporane. Dar trecerea timpului va dezvălui din ce în ce mai mult împotrivirea vederilor sale faţă de lumina inspiraţiei. Un editor denominaţional se plângea recent de “mijlocul pe cale de dispariţie” din cadrul dialogului continuu al bisericii cu privire la diferite aspecte.74 La aceasta, replica mea este: Fii pe fază. Va fi mai rău.

Kevin D. Paulson este editorul Revistei Quo Vadis, o publicaţie ferventă a tinerilor adventişti de ziua a şaptea, care dă adevăratul ton al adventismului. Locuieşte în Redlands California.

Note

C. S. Lewis, citat de George E. Vandeman, Sail Your Own Seas (Navigaţi pe mările voastre) (Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Assn, 1975), p. 71.

Vezi Ellen G. White, Early Writings (Experienţe şi viziuni), p. 50, 271; Mărturii, vol. 5, p. 81; Tragedia Veacurilor, p. 608.

________. Hristos Lumina Lumii, p. 763.

________. Parabolele Domnului Hristos, p. 116.

________. Faith and Works (Credinţa şi faptele), p. 21.

________. Parabolele Domnului Hristos, p. 331.

________. Hristos Lumina Lumii, p. 278-280,523; SDA Bible Commentary (Comentariul adventist de ziua a şaptea), vol. 6, p. 1077; Mărturii selectate, vol. 1, p. 388; Mărturii, vol. 6, p. 417; Review and Herald, 30 aprilie 1895, etc.

________. Mărturii, vol. 5, p. 222 (sublinierea noastră).

________. Review and Herald, 6 septembrie 1892.

________. Tragedia Veacurilor, p. 510.

________. Review and Herald, 11 iunie 1901.

________. Mărturii, vol. 5, p. 214.

________. Faptele Apostolilor, p. 471.

________. Patriarhi şi profeţi, p. 460.

________. Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 109.

________. Mărturii, vol. 6, p. 122-123.

________. Hristos Lumina Lumii, p. 535.

________. Mărturii, vol. 6, p. 130.

Ibid, vol. 4, p. 32-33 (sublinierea originală).

________. Review and Herald, 5 iulie 1892 (sublinierea noastră).

________. In Heavenly Places (În locurile cereşti), p. 263 (sublinierea originală).

________. Review and Herald, 30 octombrie 1888 (sublinierea noastră).

________. Parabolele Domnului Hristos, p. 311. Ibid, p. 310.

Ibid, p. 331.

________. Faith and Works (Credinţa şi faptele), p. 20-23.

________. Parabolele Domnului Hristos, p. 310.

________. In Heavenly Places (În locurile cereşti), p. 201 (sublinierea noastră).

________. Mărturii selectate, vol. 1, p. 89.

________. Mărturii, vol. 2, p. 511. Ibid, p. 512.

________. Faptele Apostolilor, p. 560-561; Counsels to Teachers (Sfaturi către învăţători), p. 20.

Herbert E. Douglass, “Men of Faith: The Showcase of God’s Grace,” (Oameni ai credinţei: o galerie a harului lui Dumnezeu) Perfection: The Impossible Possibility (Perfecţiunea: Imposibila posibilitate) (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1975), p. 51.

White, Tragedia Veacurilor, p. 620.

Ibid, p. 425; Early Writings (Experienţe şi viziuni), p. 71.

________. Solii pentru tineret, p. 254.

________. Semnele timpului, 14 februarie 1900; manuscrisul 73, 1893.

________. Mărturii selectate, vol. 1, p. 20.

________. Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 114 (sublinierea originală).

________. Calea către Hristos, p. 62-63.

________. Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 304.

________. Early Writings (Experienţe şi viziuni), p. 67.

________. Hristos Lumina Lumii, p. 749-750.

________. Our High Calling (Înalta noastră chemare), p. 23.

________. Tragedia Veacurilor, p. 621.

________. Mărturii selectate, vol. 1, p. 42.

________. Hristos Lumina Lumii, p. 121.

________. Scrisoarea 6, 1894, citată în “The Fannie Bolton Story” (Document E.G. White Estate), p. 36.

________. In Heavenly Places (În locurile cereşti), p. 186.

________. Early Writings (Experienţe şi viziuni), p. 67. Ibid.

Ibid, p. 71 (sublinierea noastră).

________. Our High Calling (Înalta noastră chemare), p. 23.

________. Mărturii, vol. 2, p. 355 (sublinierea noastră).

________. Early Writings (Experienţe şi viziuni), p. 254.

________. Tragedia Veacurilor, p. 425.

________. Early Writings (Experienţe şi viziuni), p. 71.

________. That I May Know Him (Ca să-L pot cunoaşte pe El), p. 140.

________. Hristos Lumina Lumii, p. 88. Ibid, p. 734.

Fred Cornforth & Tim Lale, Ten Who Left: People Who Have Left the Church and Why (Zece care au plecat: oameni care au părăsit biserica şi motivele lor) (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1995).

Ibid, p. 27. Ibid, p. 56.

White, Patriarhi şi profeţi, p. 409.

________. Solii pentru tineret, p. 384.

________. Semnele timpului, Feb. 19, 1885.

________. Mărturii, vol. 5, p. 278.

________. Review and Herald, 11 martie 1880.

Eileen Greenwalt, “Honor Thy Father and Mother,” (Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta) Adventist Review, 21 mai 1998, p. 8-13.

Ibid, p. 10.

Dale Ratzlaff, Sabbath in Crisis: Transfer/Modification? Reformation/Continuation? Fulfillment/Transformation? (Sabatul în criză: Transfer/Modificare? Reformă/Continuare? Împlinire/Transformare?) (Sedona, AZ: Life Assurance Ministries, 1996).

________. The Cultic Doctrine of Seventh-day Adventists: An Evangelical Resource/An Appeal to SDA Leadership (Doctrinele cultice ale adventiştilor de ziua a şaptea) (Sedona, AZ: Life Assurance Ministries, 1996).

Larry Mitchel, “The Imperialism of Ignorance,” (Imperialismul ignoranţei) Pacific Union College Campus Chronicle, 25 februarie 1982, p. 16.

Bill Knott, “The Vanishing Middle,” (Mijlocul pe care de dispariţie) Adventist Review, 17 septembrie 1998, p. 5.

* Mamifere care trăiesc în America.