Mai mult decat o umbră de diferență

mai mult

Tragedia Comitetului de Studiu al Soliei dela 1888

De Kevin Paulson

În continuarea sa la Sfat și Acord, câștigător al premiului Pulitzer, Allen Drury face o parabolă a durerii unei planete toturate, interpretând-o pe scena Națiunilor Unite. În povestea lui Drury, acest microcosmos de haos global zguduie schemele diplomaților, legislatorilor, monarhilor și președinților și fumegă de mânia statelor și oamenilor mai obsedați cu răzbunarea vechilor nedreptăți și rușinii decât cu păstrarea libertății împotriva pericolelor prezente. Căutând cu disperare să se ridice deasupra certurilor sălbatice care împart globul, un senator al Statelor Unite murind de leucemie se adresează comunității mondiale adunate înaintea sa la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, vocea sa sparge (tăcerea), cuvintele sale ascuțite cu provocare: ”Vă implor, aici în acest trup dela care oamenii au sperat atât de mult și pentru care au făcut deja atât de mult, să ne iubim unul pe altul!”

”Să ne iubim unul pe altul!”

”Este tot ce ne-a mai rămas.” (Emfază în original)

Titlul cărții lui Allen Drury este O umbră de diferență.

Cu zeci de ani înainte ca Drury să folosească aceste cuvinte, Ellen White le-a utilizat într-o scrisoare către Uriah Smith cu privire la implicarea sa în controversa de după 1888 referitoare la neprihănirea prin credință. În cuvintele sale:

”Te-ai dus tu ca un colaborator, unul care a avut experiență îndelungata în lucrare, la acești oameni cu sufletul îmbibat de iubirea lui Dumnezeu, simțind chiar în inimă durerea de a percepe o umbră de diferență în viziuni și poziții și le-ai spus: „Fraților, trebuie să fim o unitate”? Cristos s-a rugat ca noi să fim una așa cum El este una cu Tatăl. Să ne aducem împreuna ideile la Scripturi. Să lăsăm la o parte prejudecata și să fim hotărâți să prețuim iubirea frățească și în smerenie și umilință a minții să încercam să vedem ochi către ochi.” (3)

Timp și din nou în ultimii câțiva ani, cei implicați în controversa care a înconjurat Comitetul de Studiu al Soliei 1888 au încercat să urmeze sfatul inspirat citat mai sus. Totuși, din ce în ce mai mult, pe măsură ce convingerile sunt exprimate șI corespondența schimbată, devine aparent că mai mult decât o umbră de diferență este implicată. Publicația despre buletinul Soliei 1888 din ediția martie-aprilie 1996 a clarificat acest fapt fără dispute.

Autorul de față a scris două cărți ca răspuns la teologia lui Jack Sequeira și la Comitetul de Studiu al Soliei 1888. (4) Una, răspuns la Dincolo de credință, (5) va fi în curând retipărită într-o a doua ediție cu actualizări și revizuiri semnificative. Cititorul va găsi în aceste documente un domeniu vast de mărturie inspirată demonstrând în concluzie erorile teologiei în discuție. Răspunsul următor la buletinul recent al Soliei 1888 trebuie citit în legătură cu cele două cărți menționate deasupra (vezi referința 4).

Se poate întreba de ce unii dintre noi persistă în a răspunde la greșelile examinate în acest context. Este deoarece rămânem convinși că înca există mințI deschise și inimi cercetătoare în adventismul contemporan și că unele din aceste minți au fost într-adevăr schimbate de greutatea dovezii din Inspirație așa cum se coroborează cu aceste lucruri. Fie ca furnizorii minciunii și denaturării să fie asigurați că noi vom răspunde până când fiecare evanghelie falsă din adventism va dispărea și biserica noastră prețioasă va fi în sfârșit unită pe platforma clară a adevărului inspirat.

Teologia adventistă de ziua a șaptea se diferențiază de acelea ale tuturor celorlalți creștini care cred în Biblie prin faptul că se bazează pe consensul Scripturii. Noi nu suntem creștini vechi testamentali, creștini nou testamentali, creștini paulini sau creștini ioaniți — noi suntem creștini ai Bibliei. Biblia declară că ”toată Scriptura este dată prin suflarea lui Dumnezeu și folositoare pentru doctrină, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru educare în dreptate,” 2 Timotei 3:16 Poziția noastră despre Sabat, despre starea omului în moarte, pedeapsa celor răi, Sanctuarul și toate celelalte se bazează pe credința că Biblia este un document armonios, consistent și care se interpretează singur. Nici măcar unei singure porțiuni din Biblie nu îi este oferită preeminența asupra alteia. Fiecare parte este examinată și luată în considerare înainte ca să se ajungă la o concluzie.

Fiecare neînțelegere cu teologia adventistă găsită în lumea creștină nominală se bazează pe încalcarea principiului de mai sus. Folosirea selectivă a Scripturii, adesea făcută într-un mod ignorant este cea care îi determină pe vecinii noștri creștini evanghelici să sfințească duminica, să creadă că cei pierduți vor arde pentru veșnicie, și să se țină de teoria răpirii secrete a evenimentelor finale. De asemenea, tot această folosire selectivă a Scripturii, împrumutata mult dela protestanții evanghelici este cea care a produs diferitele versiuni ușoare ale neprihănirii prin credință în Biserica Adventistă contemporană.

O dată ce acest punct este înțeles, confuzia vastă și aparent indescifrabilă asupra Evangheliei în adventismul de astăzi poate fi înlaturata cu o simplitate rușinoasă. Așa cum sabia lui Alexandru cel Mare a tăiat nodul gordian, la fel sabia adevărurilor fundamentale din adventism forjată în consensul biblic și ascuțită de consensul lui Ellen White este capabilă să taie prin complexitatea încâlcita a doctrinei adventiste moderne a mântuirii.

Pe scurt, soluția pentru rezolvarea întregii controverse adventiste moderne a mântuirii este să îndepartam opinia omenească, învațatura omenească și mai ales experiența umană și să permitem întregului adevăr biblic și amplificării sale din Spiritul Profetic să devină autoritatea noastră exclusivă.

Totuși Comitetul de Studiu al Soliei 1888 a eșuat în a face aceasta. La fel ca promotorii altor Evanghelii ușoare printre noi, la fel ca evanghelicii dincolo de granițele noastre, Comitetul de Studiu se canalizează pe cărțile Noului Testament, Romani și Galateni până la neglijarea îngrozitoare a restului Scripturii. Ca să fiți siguri, Romani și Galateni sunt cărți foarte bune, care atunci când sunt citite în întregime nu proclamă niciun pic doctrina îndragita a Comitetului de Studiu privind îndreptațirea universală sau egalizarea sa între mântuirea prin ascultarea sfințitoare și mântuirea prin fapte pe care Pavel o condamnă. Când orice porțiune din Scriptură este folosită pentru a dezvolta o doctrină fără clarificarea oferită de întreaga Scriptură, confuzia și minciuna sunt rezultatele sigure.

Buletinul Comitetului de Studiu citează o declarație neconcludentă a lui Ellen White cum că: ”avem nevoie de tot ceeace putem obține din Romani și Galateni.” (6) Puțini s-ar îndoi că aceasta este adevărat dar avem nevoie, bineînțeles de tot restul Bibliei de asemenea. Comitetul de Studiu încearca neconvingător să atenueze puterea declarației lui Petru că scrierile lui Pavel sunt dificil de înțeles. Vedeți 2 Petru 3:16. În timp ce acest punct nu are nevoie să fie exagerat din moment ce scrierile lui Pavel în ansamblu vorbesc mult mai mult despre sfințire decât despre îndreptațire, nu putem totuși ignora realitatea istorică rigidă că Pavel a fost și continuă să fie scriitorul biblic preferat al ereticului. Fie Augustin asupra predestinării, John Calhoun asupra sclaviei, fundamentaliștii radicali asupra statutului femeii sau Alianța Zilei Domnului asupra schimbării Sabatului, cei care pervertesc Scriptura găsesc scrierile lui Pavel ușor de pervertit. În timp ce Petru se grăbește să spună că cei care se luptă cu Pavel, fac la fel cu ”celelalte Scripturi”, istoria bisericii confirmă de ce Pavel este singurul scriitor biblic care este singur în această modă.

Walter Martin își reflectă atenția sa neechilibrată asupra scrierilor lui Pavel când îl descrie pe Pavel ca ”cel mai mare dintre apostoli” (7)–o distincție pe care Biblia nu i-o oferă. Părerea lui Desmond Ford-Robert Brinsmead asupra neprihănirii prin credință care a câștigat o audiență mare în anii ‘70 și a fost împrumutata mult dela teologii protestanți creează o nișă îngusta din cartea Romani ca și canalizarea exclusivă a prezentării Evangheliei sale.

Comitetul de Studiu șochează orice student atent de istoria teologică adventistă recentă citând ca autoritate scrierile lui James Buchanan ca un mijloc de definire a diferenței dintre teologia catolică și protestantă. (9) James Buchanan este un teolog calvinist profund și predestinaționist ale cărui scrieri erau preferatele lui Ford, (10) Brinsmead, (11) și Geoffrey Paxton în timpul anilor 70. (12) L-am auzit o dată pe Robert Wieland însuși criticându-l public pe Ford pentru încrederea sa în Buchanan la o întâlnire la care am participat în timpul primului an de facultate. Într-o scrisoare scrisă lui Ford cu doi ani înainte, Wieland a protestat față de ”încrederea nepotrivită, chiar mare în teologii neadventiști referitor la înțelesul ”neprihănirii prin credință.”” (13) Apoi, el a observat ”Văd ceva foarte periculos în degradarea lui Ellen G. White și înalțarea în schimb a teologilor neinspirați.” (14) Citind buletinul recent al Soliei 1888 cu citatele sale multe din teologi și încercarea sa de a reduce rolul lui Ellen White ar părea că dă mărturie că liderii Comitetului de Studiu au nevoie să urmeze sfatul bun al lui Wieland afirmat anterior.

Cel mai tragic este că Comitetul de Studiu continuă să meargă pe calea pe care au pășit înaintea lor prea mulți alții în adventismul contemporan–încercarea de a reduce autoritatea lui Ellen White în discuția doctrinală prezentă. Destul de evident, nicio atenție nu a fost acordată de către Comitetul de Studiu mărturiile condamnabile prezentate cu ceva timp în urmă de acest autor –și anume mărturia că dela Desmond Ford până la Martin Weber, adventiștii moderni care se îndoiesc de rolul doctrinar al lui Ellen White fac aceasta pentru motivul aparent că teologia sa posedă o amenințare mortală la prezentările lor teologice. (15) Recent, biserica s-a confruntat cu sugestia patetică absurdă a unui editor denominațional de frunte că un moratoriu de un an ar fi recomandat asupra utilizării scrierilor lui Ellen White la catedrele și în publicațiile bisericii. (16) S-ar putea ca dacă învațaturile lui Ellen White ar fi în întregime internalizate de acest editor el ar fi obligat să-și părăsească multe din ideile îndragite și ar deveni cu adevărat un ”adventist istoric” cu drepturi depline?

Comitetul de Studiu, deși ei nu agreează multe din teologia acestui editor, îi împartașesc în mod evident temerile asupra Spiritului Profetic. Ca și Desmond Ford, (17) ei insistă să smulgă din context declarația lui Ellen White: ”Nu repetați ceeace am spus, zicând: „Sora White a spus aceasta” și „Sora White a spus aceea.”” (18) Unul din autorii lor preferați, Leroy Moore a demonstrat în mod clar că această declarație nu a fost niciodată intenționată de Ellen White să interzică citarea scrierilor ei ca și călăuzire pentru biserică, ci a fost adresată persoanelor care citau cuvintele ei ca să nu încurajeze acceptarea cu toată inima a acestora ci să-și urmeze mai departe propriile idealuri politice. (19) Scriitorul de față a arătat acest lucru într-o publicație anterior, (20) dar din nou, Comitetul de Studiu nu pare să asculte.

Buletinul Comitetului de Studiu pretinde ”Avem încredere fermă în autoritatea deplină a scrierilor lui Ellen White” (21) Dacă este așa, de ce distorsionează în mod flagrant cererea Ellenei White ca scrierile ei să nu fie folosite pentru a rezolva controversa ”necurmatei”–ca și cum aceasta înseamna că scrierile ei trebuie ținute în afara oricărei controverse doctrinale? Autorul de față a citat această declarație a lui Ellen White în context într-o carte anterioară, dar în mod evident trebuie să fie citată din nou:

”Cer acum fraților mei slujitori să nu folosească scrierile mele în argumentația lor referitoare la această întrebare [”necurmata”] căci nu am primit nicio indicație asupra punctului aflat în discuție și nu văd nicio nevoie pentru controversă.” (23) (Toate emfazele adăugate dacă nu sunt notate altfel)

În niciun caz nu neagă această afirmație rolul ei afirmat de ”a corecta erori înșelatoare și de a specifica ce este adevărat.” (24) Comitetul de Studiu face un deserviciu profund cititorilor săi citând prima parte a unei alte asemenea declarații în timp ce în mod convenabil lasă deoparte ultima parte, care stabilește rolul corectiv al lui Ellen White. (25) Aici este partea citată în buletin:

”Îți recomand, dragă cititorule Cuvântul lui Dumnezeu ca regula credinței și a practicii tale. Prin acel Cuvânt noi vom fi judecați.” (26)

Iată următoarea propoziție, pe care ei au lăsat-o deoparte:

”În acel Cuvânt, Dumnezeu a promis că va da viziuni în ‘zilele din urmă‘; nu pentru o regulă nouă de credință, ci pentru mângâierea poporului său și pentru a corecta pe cei care greșesc dela adevărul Bibliei.” (27)

Comitetul de Studiu insistă ”nimic din ceeace a spus ea vreodată nu poate fi folosit în mod cinstit pentru a contrazice declarația ei foarte limpede că scrierile ei au fost ”lumina mai mică” ca să ne aducă la ‘lumina mai mare.‘” (28)  Ce crede oare Comitetul de Studiu că Ellen White vrea să spună prin aceste cuvinte? ”Mai mică” în ce sens? Ellen White este clară când afirmă deasupra că scrierile ei ”nu sunt pentru o regulă nouă de credință” și când afirmă în altă parte că:

”Nu este adus adevăr suplimentar; ci Dumnezeu a simplificat prin intermediul Mărturiilor marile adevăruri deja date.” (29)

În alte cuvinte, așa cum acest autor a declarat înainte, scrierile lui Ellen White sunt ”lumina mai mică” pentru că nimic din teologia sa nu originează în ea. Totul vine din Biblie și ea doar amplifică ceeace se găsește deja acolo. (30) Cu toate acestea, folosirea repetată și distorsionată de către Comitetul de Studiu a acestui limbaj arată clar că ei vor ca ”mai mică” să însemne mai mică în pretențiile sale de răspundere asupra conștiinței credinciosului. Deși ne asigură că ”orice lumină nouă pe care Domnul o poate trimite va fi în armonie cu lumina trecută,” (31) rămâne evident dureros că ”Evanghelia”, pe care poate aleg să o numească lumină nouă, este în contradicție directă cu lumina trecută, atât în Scripturi cât și în Spiritul Profetic. De exemplu:

Biblia este clară că lucrarea Duhului în sfințire și înnoire interioară este parte a mijloacelor pentru salvarea noastră. Vedeți 2 Tesaloniceni 2:13; Tit 3:5. Aceste două versete biblice sunt devastatoare pentru poziția Comitetului de Studiu, cu toate acestea ei par să pretindă că nu sunt nici măcar în Biblie. Ellen White este de acord bineînțeles cu Biblia:

”Singura noastră bază de speranță este în neprihănirea lui Cristos atribuită nouă și în aceea arătată de Duhul Său lucrând în noi și prin noi.” (32)

Cu toate acestea, Jack Sequeira susținut de Comitetul de Studiu, (33) declară că ”neprihănirea pe care Dumnezeu o produce în noi…..nu are nicio valoare mântuitoare.” (34) Cine are dreptate—Inspirația—sau Sequeira și Comitetul de Studiu?

Isus a declarat la începutul slujirii Sale ”Pocăiți-vă și credeți Evanghelia.” Marcu 1:15. Ellen White declară:

”Domnul a dat indicație ca Evanaghelia să fie dusă înainte; și Evanghelia include reforma sănătății în toate fazele sale.” (35)

”Evanghelia lui Cristos este legea exemplificată în caracter.” (37)

Totuși, în contradicție directă cu aceasta, Sequeira scrie că ”’Evanghelia‘ este vestea bună necondițíonată a salvării pentru toată omenirea.” (38) Mai mult, Comitetul de Studiu confirmă: ”Evanghelia nu este un manual de instrucțiuni de genul: ‘fă aceasta’ sau ‘fă aceea’ pentru a merge în cer.” (39) Din nou,pe cine vom crede—Inspirația sau Sequeira și Comitetul de Studiu?

Sequeira și Comitetul de Studiu afirmă că lumea întreaga a fost reconciliată involuntar cu Dumnezeu la cruce. (40) Ei au răstălmăcit înțelesul cuvintelor lui Pavel pentru a declara că noi am fost împacați cu Dumnezeu la moartea Fiului Său–mai degrabă decât prin moartea Sa. Vedeți Romani 5:10

Ignorând necesitatea comparării scriptură cu scriptură, ei lasă acele versete care arată clar că această reconciliere este instrumentală, nu cronologică și se aplică numai celor care au ales, prin harul lui Dumnezeu să renunțe la păcatele lor. Vedeți Coloseni 1:20-23. Comentând asupra limbajului din 2 Corinteni 5:19, Ellen White este foarte clară că reconcilierea descrisă aici se aplică doar credincioșilor:

”Aceluia care acceptă pe Cristos ca neprihănirea Sa, ca singura sa speranță iertarea este pronunțată; căci Dumnezeu era în Cristos împacând lumea cu Sine. Dreptatea, adevărul și sfințenia lui Cristos care sunt aprobate de legea lui Dumnezeu formează un canal prin care mila poate fi împartașita păcătosului pocăit, credincios. Cei care nu cred în Cristos nu sunt împacați cu Dumnezeu; dar cei care au credință în El sunt ascunși cu Cristos în Dumnezeu.” (41)

Întrebam din nou, Cine are dreptate–Inspirația–sau Sequeira și Comitetul de Studii?

Prin regula lor proprie declarată acea lumină nouă nu poate contrazice lumina veche, (42) teologia Comitetului de Studiu stă condamnată.

Logica Comitetului de Studiu este cam așa: Ei presupun că mesajul Jones-Waggoner din 1888 a fost unul de îndreptațire universală, involuntară a întregii omeniri la Calvar — până la excluderea ascultării sfințitoare dintre mijloacele mântuirii noastre. Deoarece Ellen White a susținut mesajul lui Jones și Waggoner mai mult de 200 de ori se presupune că scrierile lui Ellen White nu pot fi înțelese ca dezaprobând pozițțile de mai sus. Și pentru că câțiva oponenți ai lui Jones și Waggoner s-au folosit de Ellen White pentru a-și sprijini opoziția față de solia 1888, se presupune că cei care o citează pe Ellen White împotriva credințelor lui Sequeira și a Comitetului de Studiu sunt în pericolul de a merge pe urmele lui George I. Butler, Uriah Smith ș.a.m.d. (43) Geoffrey Paxton a folosit chiar această logică în 1977,când l-a comparat pe editorul dela Review Kenneth Wood cu editorul dela Review Uriah Smith pretinzînd că la fel cum Smith s-a opus redeșteptării îndreptațirii prin credință în 1888, la fel Kenneth Wood s-a opus unei redeșteptări similare în timpul nostru prin opoziția sa față de învațaturile lui Desmond Ford. (44)

Câteva defecte majore ies în relief în această logică. Mai întâi, când toate scrierile lui Jones și Waggoner sunt examinate, devine foarte dificil să le armonizezi cu poziția Comitetului de Studiu. (45) Totuși, chiar dacă una ar demonstra că într-un moment sau altul Jones și Waggoner au învațat ceva de forma acestei poziții nu ar face ca această poziție să fie adevărată. În două afirmații, Ellen White arată clar că învațaturile lui Jones șI Waggoner nu au fost lipsite de erori:

”Câteva interpretări din Scriptură date de dr Waggoner nu le consider corecte.” (46)

“Cred fără îndoiala că Dumnezeu a oferit adevăr preţios la timpul potrivit fratelui Jones şi fratelui Waggoner. Îi plasez eu ca infailibili? Spun eu că ei nu vor face o declaraţie sau nu vor avea o idee care să nu poată fi contrazisă sau greşită? Spun eu aşa? Nu, nu spun nimic de felul acesta.” (47)

În contrast, ea declară cu privire la scrierile Inspiraţiei:

“Sfintele Scripturi trebuie să fie acceptate ca o descoperire autoritară şi infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt standardul caracterului, descoperitorul doctrinei şi testul experienţei.” (48)

“Există un lanţ drept de adevăr, fără nicio propoziţie eretică în ceeace am scris.” (49)

“Niciodată nu este folosită această declaraţie de către Ellen White cu privire la orice alt ansamblu de scrieri sau învataturi, incluzându-le pe cele ale lui Jones şi Waggoner.”

Pentru acest motiv, deşi nu consider scrierile lui Jones şi Waggoner neimportante refuz să intru într-o controversă asupra ceeace ei au învatat şi nu au învatat din moment ce Ellen White nu s-a pronunţat niciodată asupra scrierilor lor că ar fi fără greşeală. Contrar cu acuzaţiile recente ale unora, (50) adventiştii nu au nevoie de girul lui Ellen White asupra lui Jones şi Waggoner ca un mijloc de determinare a teologiei sale asupra naturii lui Cristos, ascultării fără păcat sau asupra oricărui alt lucru. Propriile sale scrieri bazate pe consensul biblic reprezintă tot ceeace este nevoie.

Pentru a sumariza, soluţia pentru a rezolva controversa adventistă modernă asupra mântuirii este să scoatem afară din discuţie opinia omenească (incluzându-le pe cele ale lui Jones şi Waggoner), învatatura omenească şi experiența omenească şi să permitem Bibliei şi Spiritului Profetic să devină autoritatea noastră exclusivă. Intruziunea elementului uman şi nu presupusa ambiguitate a Inspiraţiei este cea care este responsabilă pentru disputa şi divizarea pe care le vedem în mijlocul nostru astăzi.

Comitetul de Studiu insistă că îndreptatirea prin ascultare este la fel cu îndreptatirea prin fapte condamnată atât de Scriptură cât şi de Ellen White, (51) dar nicio mărturie inspirată nu este realizată pentru a demonstra că acestea sunt asemenea.

Când vorbim de ascultare în acest context, întelegem uitarea păcatului, pe care Biblia o declară clar ca necesară pentru ca iertarea să aibă loc. Vedeţi Proverbe 28:13; Isaia 55:7. Iată din nou două versete ale Bibliei ignorate complet de către Comitetul de Studiu în răspunsurile lor către “adventiştii istorici”. Chemarea de a renunţa la păcatele cuiva ca o condiţie esenţială pentru îndreptatire nu este un ecou al Conciliului dela Trent aşa cum vrea să ne facă să credem Comitetul de Studiu. (52) Mai degrabă este un ecou al Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu şi al învataturilor profetului Său modern. Pentru că iertarea lui Dumnezeu “nu este doar iertare din păcat ci şi recuperare din păcat,” (53) noi putem întelege de ce trebuie să renunţăm la păcatele noastre pentru ca Dumnezeu să le ierte. Pentru că Dumnezeu ne respectă libertatea de alegere, nu ne poate lua ceea ce refuzăm să îi predăm. Astfel, iertarea păcatului nu este un mijloc prin care meritul creaturii îi procură ceva dela Dumnezeu; este doar un mijloc prin care El onorează alegerea liberă pe care o dă tuturor creaturilor Sale. Vedeţi Iosua 24:15; Apocalipsa 22:17.

Comitetul de Studiu încearca cu disperare să explice declaraţia clară a lui Ellen White că “prin ascultarea perfectă de cerinţele legii omul este îndreptatit. Doar prin credinţă în Cristos este astfel de ascultare posibilă.” (54) Ei insistă că această declaraţie se referă la “neprihănirea atribuită a lui Cristos, nu a noastră.” (55)

Noi suntem de acord, dar aşa cum Comitetul de Studiu însusi recunoaşte, (56) neprihănirea atribuită nu este doar juridică. Ellen White declare “prin primirea neprihănirii Sale atribuite, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt devenim ca El.” (57) Ea declară în altă parte: “Neprihănirea Sa [a lui Cristos] este atribuită doar celui ascultător.” (58) Această declaraţie este în armonie cu scrierea lui Pavel din Romani 2:13: “Căci nu ascultătorii legii sunt îndreptatiti înaintea lui Dumnezeu, ci împlinitorii legii vor fi îndreptatiti.”

În această discuţie, nimeni nu ia apărarea “propriei noastre neprihăniri” ca un mijloc de mântuire. Totuşi, Comitetul de Studiu insistă asupra disputei nescripturistice că propria noastră neprihănire şi ascultarea credinciosului convertit sunt unul şi acelaşi lucru. În următoarea declaraţie Ellen White nu numai că clarifică natura practică a neprihănirii atribuite ci face, de asemenea o distincţie clară între propria noastră putere şi tăria practică oferită de neprihănirea lui Isus:

“Hotărârile pe care le poți lua în propria ta putere finită vor fi doar ca frânghii de nisip; dar dacă te rogi în sinceritate predându-ţi sinele, sufletul, trupul şi duhul lui Dumnezeu, te vei îmbraca cu întreaga armură a lui Dumnezeu şi deschizi sufletul către neprihănirea lui Cristos; şi doar aceasta–neprihănirea atribuită a lui Cristos–te face capabil să stai împotriva şiretlicurilor diavolului. Lucrarea fiecărui suflet este de a rezista vrăjmaşului în puterea şi tăria Domnului Isus Cristos şi făgăduinţa este că diavolul va fugi dela noi.” (59) Vedeţi Iacov 4:7

Următoarele declaraţii sunt şi mai clare referitoare la acele fapte care formează o parte a mântuirii noastre şi a acelora care nu se încadreaza aici:

“Fiindcă prin har sunteţi salvaţi, prin credință; şi aceasta nu vine din voi însiva, ci este darul lui Dumnezeu.” Efeseni 2:8 “Lucraţi propria voastră salvare, cu teamă şi tremur.” Filipeni 2:12. Ce înseamna aceasta? Este aceasta o contradicţie? Să vedem ce spune ultima parte din ea: “ ‘Lucraţi propria voastră mântuire, cu teamă şi tremur. Fiindcă Dumnezeu este cel care lucrează în voi, deopotrivă a voi şi a face după buna lui plăcere.’ Versetele 12-13. Slavă lui Dumnezeu. Acum cine va fi descurajat? Cine va leșina? Nu ne este încredințat nouă muritori slabi să ne realizăm propria mântuire în propria noastră putere. Cristos este Cel care lucrează în voi. Și acesta este privilegiul fiecărui fiu și fiecărei fiică a lui Adam. Dar trebuie să lucrăm. Nu trebuie să stăm degeaba. Suntem puși în lumea aceasta ca să lucrăm. Nu suntem puși aici să stăm cu brațele încrucișate.” (60)

”Lucrarea de a câștiga mântuire este una de coparteneriat, o operațiune comună….Efortul uman în el însuși nu este suficient. Fără ajutorul puterii divine nu poți face nimic. Dumnezeu lucrează și omul lucrează.” (61)

Viața veșnică viitoare a fiecărui individ depinde nu de cuvinte, nu de profesie ci de faptele sincere. Trebuie să facem eforturi hotărâte pentru a ne păstra inima cu toată atenția în timp ce privim la Isus ca Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre. Trebuie să veghem asupra unei limbi nechibzuite; trebuie să fim atenți la oportunitățile de a face bine cum a făcut Isus. Slujitorii Evangheliei Îl predică pe Cristos. Aduceți harul Său ceresc în viețile și în gândurile voastre. Fiți credincioși și întotdeauna disciplinați de Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fim mântuiți prin calea indicată de Dumnezeu. Trebuie să ne sprijinim pe sfatul Său și să ne unim în lucrările Sale.” (62)

”Doar o participare la serviciile și rânduielile religioase nu îl transformă pe un păcătos într-un creștin…Un om este făcut sfânt și acceptabil pentru Dumnezeu numai când inima sa murdară este curățită de harul lui Cristos prin credință și prin ascultare de cuvintele adevărului și neprihănirii. O lucrare de reformă și restaurare trebuie să aibă loc în fiecare inimă. Cei care au avut lumină mare și multe privilegii pot face câteva fapte bune în ciuda nepocăinței și refuzului lor de a fi mântuiți prin metoda indicată de Dumnezeu. Dar aceste fapte bune nu curăță sufletul de murdărie. Numai cei care acceptă lumina adevărului lui Dumnezeu, alegând să asculte de El vor fi curățați de întinarea păcatului.” (63)

Observați cum câteva din aceste declarații vorbesc despre nevoia noastră de a fi mântuiți ”prin metoda indicată de Dumnezeu [sau de Cristos] și cum este definită?”

”Mulțumim lui Dumnezeu. El ne asistă la fiecare pas de pe drum dacă noi suntem dispuși să fim mântuiți prin metoda indicată de Cristos, prin ascultare de cerințele Sale.” (64)

Pe măsură ce urcăm scara lui Petru, făgăduințele lui Dumnezeu nu vor dispărea niciodată:

”Cristos, care face legătura pământului cu Cerul este scara. Temelia este săpată fix în pământ în umanitatea Sa; vârful ajunge la tronul lui Dumnezeu în divinitatea Sa. Umanitatea lui Cristos îmbrațișeaza umanitatea căzută în timp ce divinitatea Sa se sprijină pe tronul lui Dumnezeu. Noi suntem mântuiți urcând treaptă cu treaptă scara privind la Cristos, agățându-ne de Cristos, urcând pas cu pas la înalțimea lui Cristos astfel încât El este făcut pentru noi înțelepciune și neprihănire și sfințire și răscumpărare. Credința, virtutea, cunoașterea, cumpătarea, răbdarea, evlavia, iubirea frățească și dragostea sunt treptele acestei scări. Toate aceste grații trebuie să fie manifestate în caracterul creștin și ‘dacă faceți acestea, nicidecum nu veți cădea: fiindcă astfel din abundență vă va fi dată intrare în împarația veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos.’ 2 Petru 1:10-11.” (65)

Mai degrabă decât să-și extragă teologia lor exclusiv din greutatea mărturiilor inspirate Comitetul de Studiu face greșeala pe care prea mulți din adventismul contemporan o fac. Ei se apropie de Biblie și de Spiritul Profetic cu propriile lor definiții a unor astfel de termeni ca sângele și neprihănirea lui Cristos, vechiul și noul legământ și legalism. În loc să permită Inspirației să definească ea însași, ei citesc în Inspirație ceeace ei insistă că trebuie să fie înțelesul real conform cu propriile lor presupuneri teologice. Câteva exemple vor fi suficiente.

Buletinul recent al Comitetului de Studiu citează următoarea declarație ale lui Ellen White:

”Ascultarea sa [a credinciosului] desăvârșită de toate poruncile lui Dumnezeu îi deschide porțile cetății Sfinte.” (66)

Apoi ei răspund:

”La suprafață această propoziție sună ca legalism al vechiului legământ, câștigând cerul prin meritul creaturii dar contextul arată că nu este. Cele două propoziții anterioare proclamă Evanghelia: ‘El dorește dela noi să căutăm după un suflet pur, curat, un suflet spălat și înalbit în sângele Mielului. Ea nu învața că noi ne mântuim singuri.” (67) (Emfază în original.)

Marea problemă a Comitetului de Studiu este convingerea lor că a fi făcuți albi în sângele Mielului, îmbracați cu haina albă a neprihănirii lui Cristos se referă la doar la neprihănirea juridică (legală)–aceea pe care Cristos a făcut-o pentru noi acum 2000 de ani. În timp ce ei pretind pe o pagină că cred că neprihănirea prin credință include atât îndreptațirea cât și sfințirea, (68) pe pagina anterioară (citată mai sus) ei vorbesc ca și cum sângele și neprihănirea lui Cristos nu include sfințirea. Totuși, Biblia definește foarte clar inul subțire în care este aranjată mireasa lui Cristos ca ”faptele neprihănite ale sfinților.” Apocalipsa 19:8, R.S.V.

Din nou absolut nimeni nu spune că putem să ne mântuim singuri dar că mântuirea prin ascultarea sfințitoare nu este aceeași ca mântuirea prin sine. De fiecare dată când Scriptura și Ellen White vorbesc despre ascultare ca o condiție a mântuirii, ele vorbesc despre ascultarea sfințitoare–nu a noastră. Într-adevăr, Ellen White nu folosește niciodată termenul ”propriile noastre fapte” cu referire la ascultarea sfințitoare. Acel termen se referă doar la acțiunile religioase ale inimii neconvertite. Această întreaga controversă poate fi rezolvată rapid dacă Comitetul de Studiu și mulți alții în adventism astăzi ar recunoaște simplu această distincție inspirată.

Comitetul de Studiu îl face pe cititor confuz din nou citând declarația devastator de simplă a Ellenei White că ”ascultarea este condiția câștigării vieții veșnice.” (69) În mod convenabil, ei au lăsat partea anterioară a acestei propoziții care demolează în întregime noțiunea lor îndragita că Evanghelia este veste bună necondiționată, nu sfat bun:

”Evanghelia care trebuie predicată tuturor națiunilor, semințiilor, limbilor și oamenilor prezintă adevărul în linii clare, arătând că ascultarea este condiția câștigării vieții veșnice.” (70)
Comitetul de Studiu comentează după cum urmează:

”Un alt pasaj scurt citat pare că Ellen White învața mântuirea prin fapte: [apoi este citat pasajul de mai sus] …Dar propoziția următoare proclamă Evanghelia: ‘Cristos împartașește neprihănirea Sa celor care consimt să-L lase să le ia păcatele lor. Suntem îndatorați lui Cristos pentru harul care ne face deplini în El.’” (71) (Emfază în original.)

Bineînțeles este neprihănirea împartașita a lui Cristos cea care face posibilă această ascultare. Adventiștii adevărați au spus în mod consistent aceasta. Va produce Comitetul de Studiu măcar o declarație inspirată care exclude ascultarea sfințitoare dela neprihănirea mântuitoare sau care egalizează mântuirea prin fapte condamnată de Inspirație, cu mântuirea prin sfințire?

Din nou, claritatea Bibliei asupra acestui punct este fără greșeală:

Dumnezeu v-a ales dela început pe voi pentru mântuire prin sfințirea Duhului și credința adevărului. Vedeți 2 Tesaloniceni 2:13

Comitetul de Studiu vorbește ca și cum mântuirea prin ascultarea sfințitoare este aceeași ca ”meritul creaturii,” (72) și neagă în mod explicit că sfințirea este meritorie. (73) Iarăși, de ce insistă ei asupra noțiunii absurde că ”meritul creaturii” este același ca meritul împartașit al Creatorului? În scrierile lui Ellen White, meritele lui Cristos reprezintă doar un alt termen pentru neprihănirea lui Cristos. Ele sunt puse în contul nostru în locul păcatelor noastre vechi, (74) dar ele sunt de asemenea împartașite pentru a da puterea de atrăi vieți neprihănite. Pot fi oare înțelese greșit următoarele declarații:

”Devenind părtași la natura Sa divină noi trebuie să învațam să discernem ispitele Satanei și în puterea harului Său să biruim murdăriile care sunt în lume prin poftă. Cel care era odată o făptură umană păcătoasă poate fi rafinat și curățit prin meritele împartașite ale lui Cristos și stă înaintea semenilor săi ca un lucrător împreuna cu Dumnezeu.” (75)

”Când legea lui Dumnezeu este astfel implantată în sufletul credinciosului, el se apropie de viața veșnică prin meritele lui Isus. Aici, în viața aceasta este testarea, timpul de probă. Îngerii lui Dumnezeu privesc la dezvoltarea caracterului și cântăresc valoarea morală. Toată întrebarea se rezumă astfel: Este el ascultător sau neascultător de poruncile lui Dumnezeu? A fost păcătosul transformat în această lume prin meritele lui Cristos într-un slujitor ascultător astfel încât el este pregătit să se alăture societății cerești?” (76)

”Trebuie să căutăm să separăm păcatul de noi, bazându-ne pe meritele sângelui lui Cristos; și apoi în ziua luptei când dușmanul ne presează, vom păși printre îngeri.” (77)

”Cu cât contemplăm mai mult aceste bogății, cu atât mai mult vom intra în posesia lor, și vom descoperi mai mult meritele sacrificiului lui Cristos, protecția neprihănirii Sale, iubirea Sa inexprimabilă, plinătatea înțelepciunii Sale și puterea Sa de a ne prezenta Tatălui fără pată sau zbârcitură sau ceva de genul acesta.” (78)

”Prin meritele sângelui Său poți birui fiecare dușman spiritual și poți remedia fiecare defect de caracter.” (79)

”Prin meritele lui Cristos omul poate fi capabil să-și exercite cele mai nobile puteri ale ființei sale și să elimine păcatul din sufletul său.” (80)

Comitetul de Studiu insistă că nu suntem proprii noștri ”co-mântuitori.” (81) Este foarte periculos să inventezi expresii teologice care nu se găsesc în scrierile Inspirației. Acestea doar aduc confuzie oamenilor, mai ales când ei citesc sfatul lui Pavel să ”Lucraţi propria voastră mântuire, cu teamă şi tremur. Fiindcă Dumnezeu este cel care lucrează în voi, deopotrivă a voi şi a face după buna lui plăcere.” Filipeni 2:12-13. Comitetul de Studiu pretinde că aceasta doar înseamna ”să lași această mântuire primită în Cristos să curgă dela tine la alții.” (82) Această pretenție este crezută de declarația lui Pavel în Coloseni 1:29: ”Pentru care [desăvârșire] și eu muncesc, străduindu-mă, conform cu lucrarea Lui, care lucrează în mine cu putere.” Astfel, omul este sfătuit să muncească și să se străduiască și nu doar să evite ”îndiguirea râului.” (83) Nicio mirare că Ellen White declare că ”omul trebuie să lucreze înafara ceeace Dumnezeu lucrează în interior.” (84) Din nou ne referim la o declarație pe care am citat-o mai devreme:

”Lucrarea de a câștiga mântuirea este una de coparteneriat, o operațiune comună….Efortul uman însuși nu este suficient. Fără ajutorul puterii divine nu se poate face nimic. Dumnezeu lucrează și omul lucrează.” (85)

Nu suntem ”co-mântuitorii” noștri în sensul că nicio putere sau niciun merit nu originează în om. ”Toate lucrările vin dela Tine și din ale Tale Ți-am adus noi Ție.” 1 Cronici 29:14 Nu numai puterea dată la convertire dar și puterea cu care ne-am născut este un dar dela Dumnezeu. Astfel creștinul convertit realizează că efortul său de cooperare din procesul de mântuire este doar un act de a Îi returna lui Dumnezeu ceeace era al Lui dela început.

În timp ce declarația de mai sus (și altele) vorbește despre nevoia de a câștiga mântuirea, Inspirația este la fel de clară că nu putem să ne câștigăm mântuirea. (86) Diferența este simplă și se desprinde din ideea tocmai declarată. Dacă o persoană aflată într-o mare datorie financiară vine la mine pentru ajutor și eu în schimb îi ofer mijloacele de a câștiga libertatea financiară aceasta ar fi foarte diferit ca atunci când o asemenea persoană câștigă o asemenea libertate prin intermediul dolarilor săi câștigați din greu. Cât de nebunesc ar fi pentru o asemenea persoană să pretindă că propria sa sudoare și propriul său sânge l-au scos din datorie! După același indiciu cât de nebunesc este să crezi că o persoană poate pretinde credit dela Dumnezeu pentru partea sa în lucrarea pentru propria mântuire când singura putere disponibilă pentru a realiza aceasta vine dela Dumnezeu! Atâta timp cât acest principiu este înțeles nimeni nu trebuie să se teamă că este încurajata lăudăroșenia de către teologia adventistă adevărată.

Acest punct ne ajută să înțelegem unul din cele mai luminoase adevăruri care în sfârșit a fost dezvelit să penetreze orbirea adventismului contemporan–că legalismul este cu adevărat o plăsmuire goală a imaginației omenești–ideea absurdă că o creatură chiar are ceva al lui să ofere în schimb pentru ceva aparținând Creatorului Său. Destrămarea acestei idei greșite este răspunsul la legalism nu eliminând rolul și responsibilitățile omului în procesul mântuirii. Adventismul contemporan a înțeles-o greșit pe ultima ca esența legalismului astfel încurajând o reducere dramatică a sfătuirii și emfazei comportamentale și astfel desconsiderarea personală și instituțională larg întâlnita în ceeace privește sfaturile lui Dumnezeu cum o vedem în biserica adventistă modernă.

Comitetul de Studiu crede chiar sincer că a lor este o teologie ”a noului legământ, în timp ce aceea a adventismului istoric este aceea a vechiului legământ.” (87) Ei asociază conceptul ”ascultării și trăirii” cu vechiul legământ și conceptul ”credinței și trăirii” cu noul legământ. (88) Cu toate acestea, Inspirația nu face distincția între cele două legăminte în felul acesta. Vechiul legământ se baza pe făgăduințele făcute de om în puterea sa neajutorată când Israel a promis la Sinai: ”Tot ceeace Domnul a vorbit vom face.” Exodul 19:8 Ellen White comentează asupra celor două legăminte după cum urmează:

”Dumnezeu I-a adus [Israel] la Sinai; El și-a manifestat slava Sa, El le-a dat legea Sa, cu făgăduința unor binecuvântări mari cu condiția ascultării: ‘Dacă veți asculta vocea Mea în adevăr și veți păzi legământul Meu, atunci…voi veți pentru Mine o împarație de preoți și o națiune sfântă.’ Exodul 19:5-6. Poporul nu a realizat păcătoșenia propriilor lor inimi și că fără Cristos era imposibil pentru ei să țină legea lui Dumnezeu și au intrat buucuroși în legământ cu Dumnezeu. Simțind că pot să-și stabilească propria lor neprihănire ei au declarat: ‘Tot ceeace Domnul a spus vom face și vom fi supuși.’ Exodul 24:7.”

”Termenii pentru ‘vechiul legământ’ erau Ascultă și Trăiește ‘Dacă un om le face, el va trăi prin ele;’ (Ezechiel 20:11; Levitic 18:5) dar ‘blestemat fie cel care nu confirmă toate cuvintele acestei legi să le împlineasca.’ Deuteronom 27:26. Noul legământ a fost întemeiat pe ‘făgăduințe mai bune’–făgăduința iertării păcatelor și a harului lui Dumnezeu de a reînnoi inima și de a o aduce în armonie cu principiile legii lui Dumnezeu. ‘Acesta va fi legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel; După zilele ace lea, zice Domnul, voi pune legea Mea în adâncul lor, și o voi scrie în inimile lor; …le voi ierta fărădelegea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor.’ Ieremia 31:33-34.” (89)

Spusă mai simplu, diferența dintre cele două legăminte nu este între credință vs. ascultare ca bază a mântuirii, ci mai degrabă activitate religioasă separată de convertire și activitate religioasă produsă de convertire. Când Ellen White spune clar că Israeliții nu au observat starea propriilor lor inimi când au promis să asculte de Dumnezeu, ea este destul de clară în altă parte–contrar cu una dintre reprezentările îndragite ale Comitetului de Studiu–că poporul lui Dumnezeu va face exact această făgăduință, cu puterea Sa în aceste zile din urmă. După ce citează făgăduința făcută de Israel în Exodul 19:8, ea comentează:

”Aceasta este promisiunea pe care poporul lui Dumnezeu o vor face în aceste zile din urmă. Acceptarea lor de Dumnezeu depinde de o împlinire credincioasă a termenilor înțelegerii lor cu El. Dumnezeu îi include în legământul Său pe toți cei care Îl vor asculta.” (90)

Comitetul de Studiu lansează cel mai pervers dintre concepte când încearca să distingă credința de ascultare și prin aceeași logică, necredința de neascultare. Comitetul de Studiu descrie ‘adventismul istoric’ ca învațând că ”judecata finală a celor pierduți va avea loc din cauza păcatelor lor neascultare,” (91) și pretinde că, prin contrast, Solia 1888 învața că ”judecata finală a celor pierduți va avea loc din cauza necredinței lor îndragite.” (92) Jack Sequeira învața același lucru când afirmă, ”Noul Testament este absolut clar: omul nu este pierdut pentru că este un păcătos. Omul este pierdut pentru că l-a pierdut pe Isus Cristos.” (93) Aceasta nu este același lucru ca odată-mântuit-pentru-totdeauna-mântuit din moment ce nici Sequeira, nici Comitetul de Studiu nu neagă că credincioșii pot să nu mai creadă. Cu toate acestea, nimeni să nu îndrazneasca să rateze ideea pe care o subliniază acești autori–că în timp ce încetând să credem ne va costa mântuirea, (94) neascultarea ocazională nu va face același lucru. (95) Este complet imposibil pentru un asemenea concept să nu încurajeze delăsare în viețuirea creștină.

Atât Scriptura cât și Ellen White sunt clare că pentru creștin credința și ascultarea sunt identice. ”Cel care crede în Fiul are viață veșnică, dar cel care nu ascultă de Fiul nu va avea viața.” Ioan 3:36 , Biblia Interliniară. Aceasta ne ajută să înțelegem cam cât de mult este implicat în porunca divină să ”crezi în Domnul Isus Cristos și vei fi mântuit.” Fapte 16:31. Astfel Ellen White face următoarele declarații:

”Noi auzim pe mulți spunând, ‘Crede, crede; tot ceeace trebuie să faci este să crezi în Isus.’ Dar este privilegiul nostru de a întreba, Ce presupune această credință? și ce cuprinde? Sunt mulți dintre noi care au o credință nominală dar nu aducem acea credință în caracterele noastre.” (96)

”A crede în Cristos înseamna a-L lăsa pe Dumnezeu să locuiască în suflet și să nu avem doar faptele, ci și cuvintele, și chiar și gândurile supuse Duhului lui Cristos.” (97)

Am observat mai devreme că, deoarece Comitetul de Studiu a abordat Inspirația cu definiția nescripturală a legalismului, atât de comună în adventismul contemporan–și anume, că ascultarea sfințitoare este o cerință pentru mântuire–noi am găsit citând declarații inspirate clare în această privință și apoi întrebând, ”Este într-adevăr Ellen White o legalistă în inimă? (98) Folosind definiția Comitetului de Studiu, Cristos Însuși este un legalist. Căci El a fost Cel care I-a spus tânărului conducător bogat, ”Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile.” Matei 19:17. Ellen White amintește o altă poveste în care Isus a dat acest răspuns la o întrebare similară:

”Când avocatul a venit la Cristos, spunând, ‘Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’ Mântuitorul nu a spus, Crede, crede doar și vei fi mântuit. ‘Ce este scris în lege?’ a spus El; ‘Cum citești?’ Avocatul a răspuns: ‘Îl vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată mintea ta; și pe vecinul tău ca pe tine însuți.’ Cristos a spus, ‘Ai răspuns drept; fă aceasta și vei trăi.’ Aici, doctrina falsă că omul nu are nimic de făcut decât să creadă este înlaturata. Viața veșnică ne este dată cu condiția să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu.” (99)

În alte declarații Ellen White este clară că a fi acceptați în Preaiubitul nostru este condiționată de ascultarea sfințitoare:

”Viața și moartea lui Cristos în favoarea omului păcătos au fost pentru scopul de a-l restaura pe păcătos în grația lui Dumnezeu prin împartașirea neprihănirii sale care ar împlini pretențiile legii și ar găsi acceptare dela Tatăl.” (100)

”Nu există nicio cale de întoarcere către inocență și viață decât prin pocăință pentru încalcarea legii lui Dumnezeu și credință în meritele Sacrificiului Divin care a suferit pentru fărădelegile tale din trecut; și tu ești acceptat în Preaiubit cu condiția ascultării de poruncile Creatorului tău.” (101)

”Prin Isus, există simpatie divină între Dumnezeu și făpturile omenești, care prin ascultare sunt acceptate în Preaiubit. Astfel, umanitatea se conformează voinței Divinității, împlinind cuvintele, ‘Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele’ Ioan 14:15. Poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu trebuie să meargă în lumina soarelui neprihănirii lui Cristos, fețele lor exprimând bucurie și mulțumire, fericiți în asigurarea, ‘Binecuvântați sunt cei ce păzesc poruncile Lui ca să poată avea drept la pomul vieții și să poată intra pe porți în cetate.’ Apocalipsa 22:14.” (102)

”Prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu suntem acceptați în Preaiubit.” (103)

În altă declarație ea distinge clar meritul uman (care nu există) de puterea împartașita care aduce acceptarea lui Dumnezeu:

”Mândria omului îl împiedica să accepte bogățiile mântuirii. Dar meritul uman nu va admite un suflet în prezența lui Dumnezeu. Ceeace îl face pe un om acceptabil lui Dumnezeu este harul împartașit al lui Cristos prin credința în numele Său.” (104)

Din nou vorbește atât de clar referitor la proviziile mântuirii noastre:

”Noi suntem mântuiți urcând treaptă cu treaptă scara privind la Cristos, agățându-ne de Cristos, urcând pas cu pas la înalțimea lui Cristos astfel încât El este făcut pentru noi înțelepciune și neprihănire și sfințire și răscumpărare. Credința, virtutea, cunoașterea, cumpătarea, răbdarea, evlavia, iubirea frățească și dragostea sunt treptele acestei scări.” (105)

Comitetul de Studiu continuă să predice credința sa fervent îndragita că toți bărbații și femeile au fost îndreptațiți la Calvar–fie că le place sau nu! Cel mai bun termen pentru aceasta este îndreptațire involuntară–un termen față de care un lider al Comitetului de Studiu a protestat, (106) dar care definește conceptul lor foarte bine.

Comiteul de Studiu insistă:

”Omul căzut nu poate asculta decât dacă mai întâi crede vestea bună a ândreptațirii sale în Cristos ca deja Mântuitorul său.” (107) (Emfază în original.)

Dar cu toate acestea suntem asigurați:

”Dumnezeu nu obligă pe nimeni; păcătosul poate disprețui ceeace Cristos I-a oferit deja.” (108)

Am folosit această ilustrație înainte și voi continua să o folosesc deoarece ne ajută pe toți să înțelegem cât de distrugătoare pentru libera alegere este această doctrină cu adevărat. Diferența între credința adventistă adevărată, bazată pe Inspirație că Cristos a oferit mântuire pentru fiecare așa cum se contrazice cu credința Comitetului de Studiu că Cristos a mântuit deja pe fiecare este la fel de simplă cu diferența că eu sunt interesat de o fată și apropierea mea de ea cu ”vestea bună” că eu și ea suntem deja căsătoriți! Desigur, ea poate merge la tribunal și depune cerere pentru divorț, dar dacă nu face aceasta, mariajul nostu involuntar rămâne intact din punct de vedere legal. Ceva îmi spune mie că nu multe femei singure vor experimenta o inimă plină de iubire după ce vor auzi aceste ”vești bune”.

Romani 5, punctul focar al teologiei Comitetului de Studiu chiar nu învața condamnarea sau îndreptațirea involuntară a cuiva. Moartea (veșnică) a trecut asupra tuturor oamenilor deoarece ”toți au păcătuit.” Romani 5:12. Nimic de aici nu oferă nici cea mai mică indicație că lumea întreaga a fost ”în Adam” într-un sens mistic când a păcătuit. Ștergeți frazele date ”judecata a venit” și ”darul fără plată a venit” din versetul 18 (KJV), și oricine are cuvintele găsite în Biblia Interliniară:

”Așadar așa cum printr-un singur păcat pentru toți oamenii pentru condamnare, la fel printr-un singur act neprihănit pentru toți oamenii pentru îndreptațirea vieții.”

Fără frazele furnizate, cineva trebuie să ”întindă” limbajul acestui verset pentru a extrage conceptul că toți oamenii au fost condamnați și îndreptațiți–prin nicio vină sau dorință de-a lor proprie. Versetul de deasupra și cel imediat următor face clar așa cum face versetul 12 că alegerea personală este necesară pentru ca cineva fie să fie condamnat, fie îndreptațit:

”Căci dacă prin greșeala unuia moartea a domnit prin unul; cu mult mai mult cei ce primesc abundență de har și din darul dreptății vor domni în viață prin Unul, Isus Cristos….Fiindcă după cum prin neascultarea unui om, mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea Unuia, mulți vor fi făcuți drepți.” Versetele 17,19

Observați că spune ”cei ce primesc abundență de har și din darul dreptății.” Evident, aceasta nu este lumea întreaga. Observați că spune, de asemenea, ”prin ascultarea Unuia, mulți vor fi făcuți drepți.” În mod evident, calvarul nu a făcut pe toată lumea dreaptă, legal sau altfel. Mulți au fost făcuți păcătoși pentru că ”toți au păcătuit” (versetul 12) și mulți vor fi făcuți drepți (vedeți versetul 19) pentru că au primit o abundență de har și darul neprihănirii lui Cristos. Vedeți versetul 17.

Tema din Romani 5 este extraordinar de simplă: Adam a condus lumea în păcat și Cristos S-a oferit să ne conducă afară din el. Condamnarea a căzut asupra tuturor din cauza alegerii tuturor de a păcătui și îndreptațirea este disponibilă tuturor prin alegerea lor de a accepta neprihănirea lui Cristos.

Într-un buletin mai recent al Soliei 1888, Comitetul de Studiu demonstrează înca o dată indiferența sa pentru dreptul și realitatea alegerii umane și faptul că atât păcatul cât și neprihănirea nu pot să existe fără acest drept. În propriile lor cuvinte:

”Câțiva prezintă ideea că ceeace Adam a făcut rasei este mai mare decât ceeace Cristos a făcut pentru ea. Aceștia au universalizat păcatul în timp ce au particularizat îndreptațirea.”

”Dar este păcatul mai universal decât îndreptațirea lui Cristos? Și-a înfipt cu adevărat Adam inițialele mai adânc în trupul omenirii decât a făcut-o Cristos? A avut lucrarea lui Cristos un impact mai mic asupra rasei căzute decât căderea lui Adam?” (109)

Din păcate, răspunsul la fiecare din întrebarile de mai sus este un resunător, Da. Păcatul lui Adam este mai universal decât îndreptațirea lui Cristos deoarece ”toți au păcătuit” (Romani 5:12), în timp ce doar câțiva au ales neprihănirea. Inițialele lui Adam au fost, într-adevăr înfipte mai adânc în rasa umană deoarece ”îngustă este calea care duce la viață, și puțini vor fi cei care o găsesc.” Matei 7:14. Motivul pentru care păcatul lui Adam este mai dorit de către inima nerenăscută nu este deoarece puterea și neprihănirea lui Cristos sunt mai puțin disponibile.

Următoarele declarații ale lui Ellen White clarifică acest punct mai departe:

”Învățați din Cuvântul lui Dumnezeu cum să vă formați caractere potrivite pentru țara pe care o căutați. Să știți că Cristos va fi așezat printre voi și că toți care au fost pierduți în Adam crucea lui Cristos restaurează complet fiecare suflet credincios.” (110)

”Domnul Isus a venit în lumea noastră plin de milă, viață și lumină gata să mântuiască pe aceia care ar veni la El. Dar nu poate mântui pe nimeni împotriva voinței sale. Dumnezeu nu oblige conștiința….Toată această lucrare este după ordinul Satanei.” (111)

Dacă toți oamenii au fost îndreptațiți la cruce, fie că le place sau nu, aceasta este cu siguranță împotriva voinței lor, oricât de mult Comitetul de Studiu ar vrea să nege logica rigidă a poziției pe care o adoptă.

Comitetul de Studiu oferă o ilustrație a ”darului extravagant de iubire care îndreptațește” a lui Dumnezeu, ungerea picioarelor lui Isus de către Maria Magdalena, în Betania și compară protestul ”adventiștilor istorici” împotriva teologiei lor cu protestul lui Iuda împotriva darului Mariei. (112) În mod ironic, Ellen White compară fapta Mariei cu proviziile mântuirii pe care le oferă Isus și într-un sens complet contrar poziției Comitetului de Studiu:

”Oferta lui Cristos a fost extrem de abundentă pentru a ajunge la fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a creat. Nu putea fi restricționată ca să nu depășească numărul celor care vor accepta marele Dar. Nu toți oamenii sunt mântuiți, cu toate acestea planul de mântuire nu este o pierdere deoarece nu împlinește tot ceeace libertatea sa a oferit pentru aceasta. Trebuie să fie mai mult și să rămână.” (113)

Observați, ea spune că nu toți sunt mântuiți și că planul de mântuire nu este un eșec deoarece nu împlinește tot ceeace proviziile sale fac posibil. Nici măcar un indiciu nu poate fi găsit că mântuirea a fost deja împlinita pentru fiecare. Limbajul folosit de Ellen White este o contradicție precisă cu poziția Comitetului de Studiu.

Comitetul de Studiu continuă să insiste că declarațiile lui Ellen White despre Cristos ca semnând ”documentul de emancipare” al rasei (114) folosește proclamația lui Abraham Lincoln ca o analogie. (115) În propriile cuvinte ale Comitetului de Studiu:

”Nu putem să negăm că dintr-o trăsătură de condei a lui Abraham Lincoln fiecare sclav din teritoriile Confederației a fost eliberat legal, juridic.”

Nu numai că această teologie este contrară cu Inspirația, ci este de asemenea contrară cu istoria Războiului Civil. Proclamația de Emancipare a lui Lincoln nu a eliberat pe nimeni în momentul în care a fost semnată. Acest document nu a fost o măsură legală sau juridică, ci una militară. Din moment ce statele sudice s-au separate de Uniune, Lincoln nu avea nicio autoritate executivă acolo. Numai pe măsură ce armata Uniunii a reocupat aceste state, putea proclamația să devină legală acolo. Dar această învațatura nu este neadevărată doar pe baza Scripturii și a lui Ellen White, ci se bazează de asemenea pe un eveniment istoric care nu s-a întâmplat niciodată.

Pe măsură ce vom studia scrierile Inspirației trebuie să avem mereu în minte următoarea afirmație:

”Mărturiile însele vor fi cheia care vor explica mesajele date, pe măsură ce Scriptură este explicată de Scriptură.” (116)

Trebuie să o lăsăm pe Ellen White să-și definească propriul său vocabular. Nu putem permite altora să o facă pentru ea. Cel puțin două din declarațiile sale în care folosește cuvântul emancipare în contextul mântuirii arată clar că aceasta este o metaforă menită să descrie proviziile oferite de Calvar–primirea cărora este condiționată de credință și ascultare:

”Dumnezeu Și-a trimis Solul Său din Cer, chiar singurul Său Fiu pentru a proclama tuturor locuitorilor lumii: Am găsit o răscumpărare. Am făcut o cale de scăpare pentru toți care pier. Am actele tale de emancipare, aduse pentru tine, sigilate de Domnul Cerurilor și pământului. Poți avea libertate cu condiția credinței în Cel ce poate să mântuiască până la absolut toți care vin la Dumnezeu prin El….Nu din cauza faptului că mila, harul, iubirea Tatălui și a Fiului nu sunt ample și nu au fost oferite gratuit, ei [păcătoșii] nu se bucură în iubirea iertătoare, ci din cauza necredinței lor,din cauza alegerii lumii ei nu sunt mângâiați de harul lui Dumnezeu. Ceeace a îndepartat percepțiile lor până când au eșuat să discearnă lucrările care alcătuiesc pacea lor este iubirea de neascultare, plăcerea în păcat și bucuria răzvrătirii lor.” (117)

”Actele emancipării rasei noastre au fost semnate de sângele Fiului lui Dumnezeu și a fost deschisă o cale pentru ca mesajul speranței și al milei să fie dus până la marginile pământului. Acum, cine o va face, poate ajunge înainte și apuca mâna lui Dumnezeu și face pace cu El și ei vor face pace.” (118)

Observați că ea spune că noi putem avea libertate (emancipare) pe condiția credinței în Cel care poate să mântuiască. Dumnezeu nu poate elibera pe nimeni din păcat legal sau altfel decât dacă ei vor să fie liberi. Tot ceeace poate face El este ca acea libertate să fie posibilă ceeace reprezintă de fapt Calvarul. Orice teologie care învața îndreptațirea sau mântuirea involuntară este echivalentul mariajului involuntar. Pentru mine, a contracta un mariaj cu o femeie fără consimțământul ei ar fi o violare brutală a liberei sale alegeri și un prerogativ al inimii ei iar pentru Dumnezeu să îndeparteze legal păcatele noastre când noi vrem să le reținem este o violare brutală similară a libertății.

Comitetul de Studiu citează o altă persoană care folosește decretul lui Cir, garantând libertate iudeilor ca o paralelă la ceeace a făcut Isus la cruce, (119) dar niciodată nu folosește Inspirația această poveste ca o ilustrație a ceeace s-a întâmplat la Calvar. Nicio ilustrație biblică sau de altă natură nu poate fi folosită pentru a învața ceva ce nu este învațat de către consensul inspirat.

O realitate dureroasă, perversă continuă să fie ignorată de către Comitetul de Studiu. Ignoranța nu poate fi pledată ca o scuză din moment ce cartea Aceia care nu-și amintesc trecutul (120) este evident în posesia lor și este citată în mod repetat în buletinul lor recent. (121) Această carte demonstrează flirtul izbitor al lui Jack Sequeira cu negarea doctrinei Sanctuarului de către Desmond Ford și cum credința într-o mântuire completă la cruce conduce inevitabil și logic la o negare a acestui stâlp adventist de bază.

Totuși, Comitetul de Studiu pare să ignore acest punct în întregime. Fiecare citat din cartea citată mai sus se canalizează asupra aspectelor mântuitoare–niciodată asupra Sanctuarului. Într-adevăr, Comitetul de Studiu afirmă destul de clar credința sa în semnificația lui 1844, în contrast cu Noua Teologie. (122)

Totuși, implicațiile teologiei lui Sequeira pentru mesajul Sanctuarului nu pot fi ignorate. Dacă păcatele noastre au fost deja șterse de Isus pe cruce, (123) nu mai este nevoie ca ele să fie șterse în ceruri. Dacă lumea întreaga a fost mântuită necondiționat la cruce cu rezistență disperată din partea noastră necesară pentru a nega acest fapt legal, (124) străduința pentru ascultare perfectă pe care Inspirația o numește necesară pentru a trece judecata de cercetare, (125) înceteaza să mai fie necesară din moment ce condițiile mântuirii noastre, presupunem că au fost întrunite de altcineva. Teologia lui Jack Sequeira și Comitetul de Studiu sunt așa de incompatibili cu judecata de cercetare ca și rasismul cu justiția socială.

Dacă Comitetul de Studiu nu se trezește la o cunoaștere a acestui fapt rigid, va continua să pășească pe aleea apostaziei pavată înaintea lor de către A.F. Ballenger, W.W. Fletcher, Robert Brinsmead, și Desmond Ford. Teologia salvațională a lui Sequeira și Comitetul de Studiu reprezintă un pumnal înfipt în inima Adventismului de Ziua a Șaptea. Doar ne putem ruga astfel încât Comitetul de Studiu și susținătorii săi să se trezească la această realitate înainte de a fi prea târziu.

Întorcându-ne la ilustrația cu care am început, senatorul din cartea lui Allen Drury, care se adresează Națiunilor Unite a scos din inima sa muribundă următoarele cuvinte care ne ajută cel mai bine să înțelegem semnificația iubirii, pe care el o considera ca fiind singura speranță a lumii în mijlocul haosului și ceeace noi știm că este, în adventism de astăzi singura noastră speranță în mijlocul controversei prezente:

”Deși zburăm până la lună și mult mai departe, vom lua cu noi ceeace este în inimile noastre, și dacă nu va fi curată ne vom măcelări unul pe altul oriunde ne vom întâlni la fel de sigur pe o stea din exterior ca și aici pe pământ.” (126)

Iată concluzia întregii dezbateri despre mântuire. Dumnezeu nu poate risca o altă revoluție. De aceea, El poate lua doar oameni curați în ceruri și de aceea ascultarea sfințitoare rămâne condiția nealterabilă a mântuirii noastre. Adventismul contemporan, abrutizat cu o teamă neechilibrată de legalism, a eșuat să înțeleaga că, în timp ce nesfințită, ascultarea ipocrită nu va mântui pe nimeni și este în fapt definiția adevărată a legalismului, ascultarea sfințitoare este într-adevăr metoda lui Dumnezeu de a ne mântui pe noi. Vedeți Matei 19:17; Luca 10:25-28; Romani 2:13; 2 Tesaloniceni 2:13; Evrei 5:9.

La fel ca senatorul în fața Națiunilor Unite, noi tânjim după iubire și armonie, și la fel ca el, inimile noastre par aproape că se frâng în foamea noastră după ele. Totuși, doar inimile curățite de harul lui Dumnezeu pot aduce acestea. Când biserica lui Dumnezeu este reunită pe platforma neschimbătoare a adevărului inspirat, această iubire și unitate binecuvântată va controla fiecare inimă și lumea va ști că am umblat cu Isus.

Allen Drury, Advise and Consent (Garden City, NY: Doubleday & Co.,
 1959).
 ----O umbră de diferență (Garden City, NY: Doubleday & Co., 1962),
 584-585.
 White, Manuscript Releases, vol. 5, 367.
 Kevin Paulson, Beyond Belief Reviewed (Eatonville, WA: Hope
 International, 1997); Those Who Do Not Remember the Past (Eatonville,
 WA: Hope International, 1995).
 Jack Sequeira, Beyond Belief: The promise, the power, and the reality
 of the everlasting gospel (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn.,
 1993).
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 7.
 Walter Martin, The Kingdom of the Cults (Minneapolis: Bethany House
 Publishers, 1985), 464.
 Desmond Ford, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness
 by Faith, 4; Robert D. Brinsmead, "The Current Righteousness by Faith
 Dialogue," February 1975, 4.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 15.
 Ford, The Palmdale Documents, 1-4.
 Robert D. Brinsmead, "The Righteousness of Christ," Present Truth,
 April 1977, 21-22; "Is Luther's Doctrine of Justification Compatible
 with Orthodox Catholic Theology," Present Truth, July 1977, 24.
 Geoffrey J. Paxton, The Shaking of Adventism (Wilmington, DE: Zenith
 Publishing Co., 1977), 35, 42.
 Robert J. Wieland, letter to Desmond Ford, October 20, 1976, 1.
 Ibid., 2.
 Paulson, Those Who Do Not Remember the Past, 155-156.
 Roy Adams, Adventist Review, "Divided We Crawl," Editorial, February
 1995.
 Ford, The Palmdale Documents, 42-43.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 12.
 A. Leroy Moore, Theology in Crisis, 353-355.
 Paulson, Those Who Do Not Remember the Past, 153.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 11.
 Wieland, Is Beyond Belief Beyond Belief?, 66.
 White, Solii Alese, book 1, 164.
 Ibid., book 3, 32.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 12.
 White, Experiențe șI viziuni, 78.
 Ibid.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 12.
 White, Mărturii, vol. 5, 665.
 Paulson, Those Who Do Not Remember the Past, 21.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 14.
 White, Calea către Cristos, 63.
 Wieland, Is Beyond Belief Beyond Belief?, 24.
 Sequeira, Dincolo de credință, 170.
 White, Medical Ministry, 159.
 ----Mărturii, vol. 7, 75.
 ----Maranatha, 18.
 Sequeira, Dincolo de credință, 36.
 Wieland, Is Beyond Belief Beyond Belief?, 84.
 Ibid., 27; Sequeira, Beyond Belief, 8.
 White, Fii șI fiice ale lui Dumnezeu, 239.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 14.
 Ibid., 10-11.
 Paxton, Zguduirea adventismului, 153-154.
 See Jeff Pippenger, Adventism's New View (Eatonville, WA: Hope
 International, 1994).
 White, The Ellen G. White 1888 Materials, vol. 1, 164.
 Ibid., vol. 2, 566.
 White, Tragedia Veacurilor, vii.
 ----Solii Alese, book 3, 52.
 See Roy Adams, The Nature Of Christ: Help for a church divided over
 perfection (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn., 1994),
 28-36.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 12.
 Ibid., 15-16.
 White, Thoughts From the Mount of Blessing, 114.
 ----In Heavenly Places, 146.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 15.
 Ibid., 22.
 White, SDA Bible Commentary, vol. 6, 1098.
 Ibid., 1072.
 ----Sons and Daughters of God, 346 (emphasis supplied).
 ----This Day With God, 72.
 ----Acts of the Apostles, 482.
 ----This Day With God, 73.
 ----Review and Herald, December 19, 1907.
 ----This Day With God, 72.
 ----Testimonies, vol. 6, 147.
 ----SDA Bible Commentary, vol. 7, 920.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 15.
 Ibid., 16.
 White, SDA Bible Commentary, vol. 7, 972.
 Ibid.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 15.
 Ibid.
 Ibid., 18-19.
 See White, Solii Alese, book 1, 367.
 ----This Day With God, 151.
 ----Fii șI fiice ale lui Dumnezeu, 50.
 ----În locurile cerești, 30.
 Ibid., 34.
 ----Sons and Daughters of God, 227.
 ----This Day With God, 124.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 19.
 Ibid., 18.
 Ibid.
 White, Mărturii, vol. 6, 130.
 ----Acts of the Apostles, 482.
 ----VedețI Calea către Cristos, 61.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 15.
 Ibid.
 White, Patriarhi șI profeți, 371-372.
 ----SDA Bible Commentary, vol. 1, 1103.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 20.
 Ibid.
 Sequeira, "Sanctuary" (transcribed sermons available from Pastor Jack
 Sequeira, 9220 Saint Andrew Place, College Park, MD 20740), 104.
 Ibid., 83; 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 5, 20.
 Sequeira, Beyond Belief, 166-167.
 White, În locurile cerești, 118.
 ----Review and Herald, April 5, 1887.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 15.
 White, Review and Herald, June 26, 1900.
 ----Credința șI faptele, 118.
 ----Semnele Timpului, December 15, 1887.
 ----Review and Herald, May 3, 1898.
 ----Semnele Timpului, December 28, 1891.
 ----Our High Calling, 78.
 ----Mărturii, vol. 6, 147.
 Wieland, letter to Kevin Paulson, July 2, 1995, 2.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 17.
 Ibid.
 Ibid., July-August 1996, 7.
 White, Fii șI fiice ale lui Dumnezeu, 231.
 Ibid., 182.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 6.
 White, Viața lui Isus, 566.
 ---- Ministry of Healing, 90.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 13-14.
 White, Selected Messages, book 1, 42.
 ----Semnele Timpului, June 6, 1895.
 ----Manuscript Releases, vol. 12, 399.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 14.
 See reference no. 4.
 1888 Message Newsletter, March-April 1996, 4, 6-7, 9-11, 14.
 Ibid., 24.
 Sequeira, Hebrews (transcribed sermons available from Pastor Jack
 Sequeira, 9220 Saint Andrew Place, College Park, MD 20740), 93.
 ----Beyond Belief, 8.
 White, Tragedia Veacurilor, 425; Gospel Workers, 315; Review and
 Herald, March 10, 1904.
 Drury, O umbră de diferență, 584.